Archive for the ‘Articole’ Category

„ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE” de Alexandru Moraru (lansare de carte)

La 30 octombrie 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” a avut loc lansarea cărţii lui  Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Centrală în colaborare cu Clubul Istoricilor din Republica Moldova.

În cadrul evenimentului, în faţa celor prezenţi au vorbit despre noua carte a istoricului arhivist, publicist, şef serviciu la Biblioteca Centrală Alexandru Moraru, istorici, jurnalişti, militari, economişti, filosofi, jurişti şi filologi.

Printre aceştea se numără: director general al BM „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi, profesorii universitari Anatol Petrencu şi Alexei Creţu, istoricii profesori Daniela Vacarciuc şi Veronica Pârlea Conoval, distinsul istoric şi om politic Ion Negrei, scriitoarea Valeria Dascăl, colonelul (r) şi publicistul Alexandru Ganenco, scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, dr.hab.în filosofie Petru Berlinschi,  cunoscutul psiholog Ludmila Vasilescu şi alţii.

Respectiva lansare a fost şi un prilej pentru cei prezenţi de a-l felicita pe autor nu numai cu lansarea noii cărţi, dar şi cu împlinirea onorabilei vârste de 65 de ani.

Tot în cadrul acestui eveniment a fost prezentat de către Alexandru Moraru şi placa comemorativă „Mareşalul Antonescu-dezrobitorul Basarabiei” confecţionată din bronz, chipul celebrului militar şi fixată pe o placă de granit roşu.

În continuare vă propunem cateva imagini de la acest eveniment.

SURSA:www.mazarini.wordpress.com

Anunțuri

Document senzațional al „Jewish Telegraphic Agency”

Redacţia publicaţiei americane „Jewish Telegraphic Agency” ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi”. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi. Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din S.U.A.? În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele:
„Ierusalim, Aug. 23 (J.T.A.) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României”. Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi” să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric! Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că „Jewish Telegraphic Agency” este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică! Într-un e-mail, redacţia ne-a anunţat zilele trecute că în arhiva publicaţiei există această ştire despre „Pogromul de la Iaşi”, care conţine cîteva elemente extrem de importante:
– 1. faptul că guvernul german recunoaşte vinovăţia armatei germane;
– 2. faptul că guvernul german este de acord să plătească despăgubiri către familiile victimelor;
– 3. autorităţile germane nu-şi asumă responsabilitatea pentru alte persecuţii ale evreilor din România!

Este uimitor cît de multe lucruri fundamentale pentru aflarea adevărului despre „Pogromul de la Iaşi” conţin aceste cîteva rînduri din ştirea publicată de „Jewish Telegraphic Agency” în ziua de 24 august 1959! Unii vor întreba de ce ar avea o importanţă atît de mare o ştire de presă de cîteva rînduri, însă cei care au citit ce s-a scris pînă acum despre „Pogromul de la Iaşi” vor înţelege că aceste informaţii răstoarnă opiniile care au reuşit în ultimii ani să impună în spaţiul public ideea că jandarmeria română şi civilii români ar fi comis odioasa crimă din „trenurile morţii”, cum a fost denumită tragedia din iunie 1941. Pînă astăzi, se părea că lucrurile s-au stabilit în mod definitiv, orice nuanţă putînd duce la acuzaţia că s-ar nega holocaustul din România! Şi spun „holocaustul din România” întrucît, în mod parşiv, mulţi cercetători vobesc despre „holocaustul românesc” pentru a induce opinia că a fost săvîrşit de români! În orice altă situaţie se vorbeşte despre „holocaustul evreilor” sau „holocaustul albanezilor”, căci victimele acelor tragedii au fost populaţia evreiască, respectiv populaţia albaneză! Dacă în România a fost, într-adevăr, un holocaust, nu este neapărat necesar ca acesta să fi fost comis de către români (cum sugerează expresia „holocaustul românesc”), ci comis pe teritoriul României!

Varianta Institutului „Elie Wiesel”

Iată însă Documentul transmis de către ziarul „Jewish Telegraphic Agency” din S.U.A., ştirea la care facem referire aflîndu-se pe fila 3.
-Teoria lui Jean Ancel despre „Pogrom”, devenită varianta oficială adoptată de Institutul „Elie Wiesel” (foto).
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că doar românii se fac vinovaţi de„Pogromul de la Iaşi”, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel” a unui set de manifestări „ştiinţifice” la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.

La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel” a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. Iată, de pildă, ce scrie Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, la pagina 50 a studiul său intitulat „Responsabilitatea autorităţilor statului pentru înscenarea, pregătirea şi executarea Pogromului de la Iaşi şi stabilirea numărului victimelor”:
Rîndurile de mai sus sînt o sinteză în care sînt prezentaţi „iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi”. Observăm că atît persoanele, cît şi autorităţile menţionate sînt împărţite în două categorii:
– „lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi”;
– „organele de execuţie a pogromului”.

Parcurgînd cu atenţie aceste liste, se vede că absolut toate persoanele nominalizate sînt cetăţeni români şi instituţiile ce reprezintă autorităţile româneşti. Acestea ar fi responsabile de Pogromul de la Iaşi! Nu există nici un reprezentant al armatei germane, deşi oraşul Iaşi devenise în acele zile garnizoană militară germană! Imediat după prezentarea acestei sinteze, Jean Ancel adaugă o propoziţie înfiorătoare despre poporul român, nesusţinută de documente, la care nimeni nu a recţionat: „Este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat cîţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie”.

„Micii ucigași”

Acestor comandanţi din jandarmerie, Jean Ancel le adaugă şi lista complicilor, „micii ucigaşi”, cum îi numeşte el, care sînt, de asemenea, numai români: „În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit micii ucigaşi. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a.”.

Enumerarea vinovaţilor români nu se opreşte aici. Acelaşi Jean Ancel include între „micii ucigaşi” şi „acea adunătură de duşmani ai poporului evreu”, care ar fi „servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare”. În mod surprinzător, „legionarii” sînt incluşi tot în categoria „micilor ucigaşi”, despre care precizează că „era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm «lichidarea» evreilor”!

Pentru a completa lista „vinovaţilor” pînă la ultimul locuitor al Iaşiului, Jean Ancel adaugă femeile: „Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc”! Pentru a înţelege perfect teoria lui Jean Ancel despre „Pogromul de la Iaşi”, însuşită şi de Institutul „Elie Wiesel”, iată pasajul care ne lămureşte pe deplin: „Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană”!

Aşadar, în opinia cercetătorului Jean Ancel, Pogromul de la Iaşi aparţine întregii populaţii din Iaşi, mai puţin forţelor de ordine şi armatei române şi germane! Mai exact, populaţia Iaşiului, în opinia lui Jean Ancel, intră în categoria numită „elemente fasciste” şi cuprinde „majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”. În sinteză, spune Jean Ancel, „elementele fasciste au constituit deci un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei”.

Salvat de români. Aflarea adevărului, nu mistificarea lui!

Evident, oricine se întreabă: cine este acest Jean Ancel, invitat în România să prezinte această teorie generalizantă care face din întreaga populaţie a Iaşului o „adunătură de ucigaşi de evrei”? Destinul tragic al familiei sale ar trebui să-l determine la o anumită rigoare pentru aflarea adevărului, căci este unul dintre supravieţuitorii acelor zile dramatice, avînd doar 1 an cînd 27 de membri ai familiei sale şi-au găsit sfîrşitul în „trenurile morţii”, el însuşi fiind salvat de la o moarte inevitabilă de nişte români! În 1963 a emigrat în Israel, unde, în anul 1977, a primit titlul de doctor în istorie, cu teza „Evreii din România în perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947″.

Este cît se poate de firesc ca Jean Ancel, a cărui familie a fost distrusă în acea sîngeroasă tragedie din iunie 1941, să-şi dedice întreaga viaţă „Pogromului de la Iaşi”, însă tocmai pentru că, la numai 1 an, avea să trăiască o asemenea tragedie, ar trebui să aibă un singur ţel: aflarea adevărului, nu mistificarea lui! Cu atît mai mult cu cît, în calitate de cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, S.U.A., opiniile sale sînt luate în serios, orice eroare avînd un efect multiplicat! De ce acordăm această importanţă studiilor lui Jean Ancel? Tocmai pentru că azi aproape toate teoriile despre „Pogromul de la Iaşi” se bazează pe articolele şi cărţile sale. Cine mai are însă curiozitatea să cerceteze atît documentele de la dosarul procesului mareşalului Ion Antonescu, cît și pe cele apărute ulterior, va observa că imediat după terminarea războiului se ştia că trupele germane au fost cele care au comis teribila tragedie din iunie 1941 din Iaşi şi din „trenurile morţii”.

„Interogatoriul” lui Ion Antonescu

Două fragmente din „Interogatoriul” lui Ion Antonescu, în timpul procesului, din 6 mai 1946 trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel, potrivit căreia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii”:
„Ion Antonescu: [După pogrom – n.n.] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași? […]
Ion Antonescu: Ei aveau… noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. […] Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate”.

Sînt o mulţime de alte documente care arată că lucrurile în acel iunie 1941 au fost destul de complicate şi trebuie ca istoricii, fără patimă sau părtinire, să stabilească adevărul din zilele acestei tragedii. Documentul primit de la unul dintre cele mai importante ziare evreieşti din lume, „Jewish Telegraphic Agency”, în care avem informaţia că guvernul german a recunoscut încă din 24 august 1959 că trupele germane sînt vinovate de „Pogromul de la Iaşi”, fiind de acord să plătească şi despăgubiri pentru familiile victimelor, cere redeschiderea acestui dosar greu. Un lucru este important de subliniat: din ştirea difuzată de „Jewish Telegraphic Agency” rezultă cît se poate de clar că recunoaşterea guvernului german nu este una de conjunctură, căci nu acceptă să-şi asume responsabilitatea pentru alte eventuale atrocităţi comise pe teritoriul României, ci doar pentru „Pogromul de la Iaşi”! Iar această precizare este extrem de importantă şi de ea trebuie să ţină cont de acum înainte toţi istoricii!

– Nota 1: Mulţumind celor de la „Jewish Telegraphic Agency” pentru furnizarea buletinului de ştiri din 24 august 1959, sperăm ca acest document să fie de folos supravieţuitorilor pentru obţinerea de la statul german a despăgubirilor cuvenite, iar acuzaţia că românii au comis acea oribilă tragedie de la Iaşi şi din „trenurile morţii” ar trebui nuanţată.

Doc 1– Nota 2: Chiar zilele trecute, televiziunea americană N.B.C. a prezentat un documentar pe marginea acestui subiect, în care se spune că „guvernul german acceptă că decesele din tren au fost crime de război, însă nu a acceptat că ar trebui să despăgubească supravieţuitorii”.Documentul publicat de noi acum pentru prima oară arată că o asemenea poziţie nu se justifică, din moment ce tot guvernul german acceptase încă din 24 august 1959 plata acestor despăgubiri! Acest document îi poate fi de folos avocatului Stu Eizenstat, care a lucrat în administraţiile Carter, Clinton şi Obama şi care-i reprezintă pe supraviețuitori în negocierile dintre aceştia şi guvernul german! Chiar în zilele următoare, cîţiva dintre reprezentanţii celor 1.000 de supraviețuitori se vor duce la o nouă rundă de negocieri cu executivul german. Or, dacă jandarmii români au comis atrocităţile denumite „Pogromul de la Iaşi”, cum spune Jean Ancel, atunci de ce ar trebui ca Germania să plătească despăgubirile? Iată de ce documentul publicat acum de noi ar putea să devină principalul act din dosarul celor 1.000 de supraviețuitori!

Ion Spânu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4318-guvernul-germaniei-si-pogromul-de-la-iasi-din1941.html

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare. Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în Primul Război Mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în Al Doilea Război Mondial. Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc

La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire. Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc.

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei. Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea mare lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă! Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani. Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916. Pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 . Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaş se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primeşte alături de Brigada 5 călăraşi, condusă de colonelul Romulus Scărişoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa şi el la această luptă din faţa Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situaţia din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din faţa Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în şarjă o poziţie inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur şi simplu decimaţi, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfăşura şi şarja cavaleriei române de la Robăneşti, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parţial explicată prin lipsa experienţei de război şi prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul ruşilor, cu experienţă de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabileşte linia defensivă Rasova-Cobadin-Topraisar-Cocargea-Tuzla, în faţa românilor va cădea în luptă prinţul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în faţa românilor, cam în aceeaşi perioadă căzând la datorie şi prinţul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în faţa „diviziei de fier” a generalului Traian Moşoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci şi 7 tunuri turceşti, care din ordinul colonelului Stan Poetaş sunt trimise la Bucureşti pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinţei marelui voievod la 1595. Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eşuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania şi Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn şi Mackensen conduc trupele germane şi austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare şi turceşti în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar-Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaş denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărişoreanu gradul de general de brigadă. În faţa Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca şi divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca şi întreaga artilerie grea germană şi bulgară. În faţa lor, ostaşii lui Scărişoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaş, „taica Stan”, cum era alintat de soldaţii săi din regimentul 9 vânători şi 40 infanterie „Călugăreni”. Simţind iminenţa atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului şi sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deşteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Se vor ţine de cuvânt, timp de două zile şi jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în faţa zidului de piepturi româneşti. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 şi 115 au părăsit poziţiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2.800 de soldaţi, şi fără să înştiinţeze aliaţii români despre retragere. Poziţia de la Topraisar este descoperită şi pe flancul de est, aşa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepţia unei porţiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanţa vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranţa că acest gest simbolic va şterge orice urmă de latinitate din Dobrogea.

Colonelul Stan Poetaş îşi continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov – Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către capitală, trupele bulgare şi germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe şi execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească şi bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărişoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaş declanşează un atac furibund la Bălăria şi ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpaţi. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăileşti, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, şi a primit răspuns o înjurătură neaoşă românească. Din păcate, planurile atacului român sunt capturate de la a doi ofiţeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, şi de aici încolo va interveni reacţia dură a inamicului, acesta ştiind perfect unde să lovească şi cum. Trebuie menţionat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susţină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicaţii inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma alte bătălii, cum a fost cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spaţiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective şi mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanţi în prima linie şi aproape un milion în rezervă. Însuşi împăratul german, kauserul Wilhelm, va veni să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareşalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunţase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iaşi”. Dar împotriva lor se vor opune trupele româneşti, reorganizate şi dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârşit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în faţa rezistenţei române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile ruseşti ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marşuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranşeele părăsite de ruşi, fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioţilor noştri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători ţărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le şi frângând intenţia lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiţia şi în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane şi austro-ungare, o divizie românească a ţinut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaş şi-a făcut şi aici cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi , care doreau să transforme România în republică populară. În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru. Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916-1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia. Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, „Armata terestră română din Dobrogea (1829-1919)”, apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec-Hotin, Berezovo-Lămăcuiţi şi Moghilev-Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea deStatuie Stan Poetaș - Chișinău prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca. În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi-Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca. Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4.000-5.000 de oameni, 200-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care se pregătesc organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi. Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi. la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi spre acest oraş. Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929. Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război. Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere. De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când ni se spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia , orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”. De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment. Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial. Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească. Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:
– Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829-1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române, 2008.
– Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009.
– Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
– Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000.
– Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008
– Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005.
– Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001.
– Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991.
– Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995.
– Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000.

Cristian Negrea

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4162-generalul-stan-poetas.html

Adus în țară (din Uniunea Sovietică) și predat cu proces-verbal, mareșalul Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului și condamnat, la 17 mai 1946, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca și când una dintre ele, chiar și pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani”, că în ceea ce privește prizonierii „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor spre a fi supuși la un tratament inuman” și că „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani”, că „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre” și „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”. În aceeași perioadă, Ion Antonescu ar mai fi „instigat la crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii”, a dus „o politică antidemocratică”, și „a ordonat înființarea de ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială”, dispunând și „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială”, punându-se „în slujba hitlerismului și fascismului” și contribuind prin forțe proprii, la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român”.

Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului”, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești”, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimi”. Fără îndoială este faptul că aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Important însă pentru jusțiție, pentru istorie și pentru Ion Antonescu ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat, dacă angajarea țării în război ar fi putut fi evitată rapturile teritoriale din 1940 și în contextul politico-strategic al epocii.

Nefiind de acord cu cei care afirmă că mareșalul nu a făcut nicio greșală și nici cu cei care apreciază că a fost „nul, dacă nu catastrofal ca om politic”, „o nenorocire, un perdant previzibil, nu numai pentru sine, dar, cu totul grav pentru destinele țării”, „o figură tragică și depășită de evenimente pe care nu le-a putut niciodată controla”, sau „un criminal de război”, cum a fost tratat de Tribunalul Poporului, consider că fiecare are dreptul să aibă, și să-și expună, propria poziție, în funcție de știința și conștiința sa.

Indiferent însă de greșelile pe care le-a făcut mareșalul Ion Antonescu, nimeni nu poate să nege faptul că principala sa preocupare, din momentul ajungerii la putere (cu sprijin german), a constituit-o refacerea integrității teritoriale a țării, grav rășluită în 1940 de către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. De altfel, în momentele în care armata română lupta pentru repunerea bornelor de hotar pe Nistru, în afară de comuniști, nimeni nu a contestat acest lucru. Din contră. Contribuția lui Ion Antonescu la eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost elogiată. Recunoștința a durat puțin, la scurt timp, după trecerea Nistrului, Ion Antonescu a fost acuzat de mulți dintre cei care îl elogiaseră până nu demult.

Fără nici o îndoială este faptul că ar fi fost minunat ca războiul să fi luat sfârșit la 26 iulie 1941 când ultimele formațiuni militare sovietice au fost alungate din Cetatea Albă. Acest lucru nu era însă posibil în contextul în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care România era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în espectativă cu arma la picior.

Continuând lupta alături de germani, Ion Antonescu a urmărit obținerea sprijinului german pentru restabilirea integrității teritoriale și la granița de vest a țării. Condamnând Dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice temei istoric, politic și moral, Ion Antonescu i-a declarat, în mod repetat și răspicat, lui Hitler, că obiectivul principal al politicii externe românești consta în realizarea unității pământului românesc, că scopul luptei românilor în Răsărit era „tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord”, că „mai bine pierim într-o luptă dreaptă dacă 17 milioane de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români.

Discutabilă rămâne, totuși, hotărârea mareșalului de a participa cu forțe numeroase la campania din a doua parte a anului 1942, la Stalingrad și în Caucaz, mult prea departe de granițele țări, lui Ion Antonescu putându-i-se imputa și faptul că nu a folosit prea mult cartea petrolului românesc, extrem de important la acea epocă pentru germani, pentru a obține în schimb o participare redusă, dacă nu simbolică la război și a face ca pierderile în vieți omenești pe front să fie cât mai mici.

A mai fost acuzat mareșalul Antonescu la procesul din mai 1946 că a pus țara la dispoziția Germaniei, aducând-o pe margine de prăpastie, uitându-se că dacă nu era înfloritoare, și nu avea cum să fie după trei ani de război, situația economică a României era, în vara anului 1944, de invidiat pentru multe țări europene, și chiar pentru Germania, în pofida declanșării puternicelor bombardamente anglo-americane, care au creat mari probleme economiei naționale și nu numai. S-a ignorat complet poziția mareșalului de a nu se ceda în fața presiunilor economice germane, căci nimeni nu poate afirma că acestea nu au existat, sau că Germania, ca mare putere, nu a urmărit să facă totul pentru a-și satisface în primul rând propriile interese.

Categoric mai este și faptul că guvernarea mareșalului Ion Antonescu, într-o perioadă de război complexă și dificilă, nu a fost lipsită de greșeli. Unele foarte mari, între ele situându-se deportarea evreilor din Basarabia și din nordul Bucovinei la est de Nistru, precum și celelalte măsuri luate împotriva acestora, în special ordinul de represalii de la Odessa din octombrie 1941, dat în urma atentatului terorist executat asupra comandamentului român din oraș, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941. Apreciind că atentatul fusese opera comuniștilor locali, în rândul cărora se aflau numeroși evrei, mareșalul Ion Antonescu a dispus să fie executați câte 200 de comuniști pentru fiecare ofițer și funcționar român sau german și câte 100 de comuniști pentru fiecare soldat ucis sau rănit (ordinul a fost transmis de colonelul Radu Davidescu la 23 octombrie 1941, ora12.30). Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist executat la Odessa asupra comandamentului român și represiunea care a urmat constituie realități evidente, care nu trebuie ignorate, ci abordate cu obiectivitate. În ceea ce mă privește deplâng atât moartea militari români și germani uciși, răniți sau dispăruți la 22 octombrie 1941, cât și pe cea a cetățeni sovietici, evrei sau nu, oricâți ar fi fost, victime vinovate sau nevinovate ale acțiunii represive care a urmat atentatului (clădirea a fost minată de structuri specializate ale armatei sovietice).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Pe larg : Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol I-II-III, București, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, 1995 (ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă; cuvânt înainte Prof. Iosif Constantin Drăgan).

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4154-6-17-mai-1946-procesul-sdi-condamnarea-maresalului-ion-antonescu.html

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate

IX. Operațiunea „Apartament bucureștean” cu orice preț, dar…pe gratis

În comparație cu altele, operațiunea „Apartamentul bucureștean” pare a fi una minusculă în biografia secretă a lui Valeriu Matei, care a avut loc în perioada campaniei electorale din toamna anului 2000 și a venirii în fruntea Guvernului român a regelui Zambakcianului, Adrian Năstase. Cheile de la acest apartament bucureștean Valeriu Matei le-a obținut după ce i-a reușit victimizarea familiei, într-un simplu incident automobilistic din Piața Marii Adunări Naționale din capitala Basarabiei. Incidentul s-a întâmplat în ziua de duminică, 22 octombrie 2000. Știu cu exactitate, pentru că în acele clipe, conduceam autoturismul prin Piața nominalizată, stopând mașina la culoarea roșie a semaforului de la intersecția cu str. Pușkin. Întorcând capul la dreapta am observat soția poetului, conducătoarea autoturismului de culoare vișinie, Volkswagen Golf-5, cu numere de înmatriculare CWW 500, dialogând pașnic cu polițistul de la intersecție. Șoferița încălcase regulile de circulație și a fost trasă pe dreapta pentru întocmirea unui proces-verbal. În mașină se afla fiica lor. La culoarea verde a semaforului mi-am continuat drumul lăsându-i pe cei doi să dialogheze mai departe. Am citit mai târziu în presa românească o informație că în timpul acelui dialog pașnic soția și fiica lui Valeriu Matei ar fi fost bătute până la sânge de către poliție, și că Voronin, vecinul său de palier, pusese la cale lichidarea fizică a familiei „patriotului basarabean”. Acest „pericol” a fost folosit pentru argumentarea obținerii unui apartament la București, în care să-și protejeze familia de răfuiala comunistă de la Chișinău.

Având bune relații cu Adrian Năstase, încă de la Conferința P.D.S.R. din iunie 1997, la care a luat cuvântul și „liberalul” basarabean Valeriu Matei, având și sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma, Matei a obținut cheia de la un apartament de 68,33 de metri pătrați în blocul R.A.-A.P.P.S. din centrul Bucureștiului. Următorul premier al României, C. Popescu-Tăriceanu, când a început să facă ordine în casa respectivă, primul care a fost avertizat să părăsească apartamentul a fost Valeriu Matei, dar credeți, că l-a părăsit? Ba! A organizat un nou „spectacol”, de această dată nu cu soția, fiica și polițistul, ci cu ambulanța, producând „trei grave atacuri cerebrale succesive”. Jurnalistul bucureștean Dan Mircea Cipariu, de la cotidianul „Ziua”, revenit chiar în acele zile de la Chișinău unde a participat la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, dar și la masa organizată de familia Matei, primul a strigat „S.O.S.!” publicând a doua zi, după cele „trei atacuri cerebrale succesive”, un articol întitulat „Valeriu Matei, evacuat de Guvernul României!”, articol în care autorul a criticat dur „atitudinea pe care Guvernul României o are față de unul dintre cei mai importanți patrioți români, luptător pentru cauza românismului în Basarabia, poetul și fostul vicepreședinte al Parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, bătut de K.G.B. în 1988 (Sic! – n.n.), rămânând atunci jumătate orb și surd (Sic!-n.n.), a fost bătut el și familia lui, în 2002, pentru că era împotriva sistemului comunist de la Chișinău. După grave incidente, în care soției poetului i-au fost înscenate 3 accidente de mașină (Sic!-n.n.), a fost bătută bestial (Sic!-n.n.), familia Matei s-a refugiat la București primind din partea Guvernului, prin RA-PPS, un apartament de două camere… Luni, după ce organizase la Chișinău, între joi, 6 aprilie 2006, și sâmbătă, 8 aprilie 2006, Festivalul „Nichita Stănescu”, Valeriu Matei e întâmpinat de autoritățile române cu un ordin de evacuare din casa unde se retrăsese din fața orgiilor comuniste de la Chișinău. Vestea îi produce trei atacuri cerebrale succesive”[1].
Nicolae Dabija, a fost primul de la noi care a sărit în sprijinul moral al amicului Valeriu Matei, publicând la numai două zile după „accidentul” cu pricina un articol creștinesc în „Literatura și arta”. Iată un pasaj din acel articol: „Marți, 11 aprilie 2006, poetul și prietenul nostru Valeriu Matei a suferit un grav accident cerebral și în aceste ore se află internat într-o stare foarte gravă în Spitalul Floreasca din București. Ne rugăm Celui-de-Sus să-l ajute să se întremeze cât mai curând. Frate Valeriu, fă-te sănătos, te așteptăm, avem nevoie de tine, te iubim!”[2]. Toată lumea s-a speriat că moare Matei, iar Premierul Tăriceanu a fost nevoit să-și retragă decizia. Peste șapte ani, și guvernul Ponta a încercat să scoată „chiriașul patriot” din apartamentul de stat, dar până la urmă se pare că pe Matei, „nevoit să se refugieze în România ca urmare a presiunilor la care a fost supus în Republica Moldova” l-au iertat și de această dată, egalându-i cauza cu cea a adevăratului patriot Ilie Ilașcu, și el locatar în casa cu pricina, condamnat la moarte de regimul separatist și criminal de la Tiraspol. În viitorul apropiat cei doi locatari ai „apartamentului bucureștean” cu bucluc se vor muta într-un „pălățel bucureștean” ca pe viitor să nu mai fie deranjați de premierii României. Tot atunci va muri și povestea „apartamentului bucureștean” și se va naște o nouă poveste, cea a „pălățelului bucureștean” dar, mai ales, a provenienței exorbitantei sume pentru construcția acestuia (bănuiesc două variante posibile de unde chipurile au apărut acești bani: de la nunta fiicei cu un ginere mai bogat ca socrul mic sau din nou pe seama economiilor harnicei soții, inclusiv din proiectele ei bănoase de la Academia Română, dar de fapt din alte surse).

X. Operația de transplant hepatic care a salvat o viață și o afacere de milioane

Un exemplu mai elocvent decât cel care urmează cu privire la posibilitățile folosirii publicităţii despre starea sănătății unor indivizi în scopul căpătuirii materiale n-au auzit nici absolvenții de la Facultatea de Drept, la cursul de Criminalistică, nici cei de la Facultatea de Management, la cursul de Administrarea afacerilor. Dar mai întâi de toate să-i oferim cuvântul jurnalistului Mihai Sultana Vicol: „Astăzi, Valeriu Matei continuă lupta sa aflându-se acolo de unde nu s-a retras niciodată, ţinând flacăra românismului aprinsă. A trecut printr-o încercare dură a destinului. A suportat o operaţie, un transplant de ficat, dovedind mai mult decât oricare un umanism ortodox rar întâlnit: Lângă patul lui de suferinţă s-a aflat un tânăr care trebuia să suporte aceeaşi operaţie. Deşi medicii îl pregătiseră pe Valeriu Matei pentru operaţie, el a spus că cedează ficatul tânărului, dovedind prin asta că este cu adevărat un mare sufletist, o conştiinţă”[3]. Sultana semnează acest text în pofida altei informații, conform căreia primul ficat donat nu era compatibil și, Valeriu Matei, nici nu era proprietarul acelui ficat ca să-l doneze vecinului de cameră. Mi-am amintit de unde putea fi plagiat acest exemplu de umanism: de la marele filosof și patriot român Mircea Vulcănescu, care și-a oferit corpul său, în calitate de saltea, cu rămășițele de căldură pe care le mai avea, unui vecin de celulă în pușcăria kominternistă de la Aiud. Poate pentru acest act de adevărat umanism creștin ortodox nemaiîntâlnit pe Terra, Alexandru Florian-holocaustologul, fiul și apologetul profesorului marxist și ideologului comunist, Radu Florian, vrea să arunce azi în aer monumentele lui Mircea Vulcănescu?

Dar poate Valeriu Matei de la Valeriu Gafencu a „împrumutat” exemplul său creștinesc: cel în care sfântul închisorilor, aflându-se în pușcăria cominternistă din Târgu Ocna într-o stare foarte gravă, practic, nemaiavând speranță de viață, și nu se știa dacă, medicamentul minune la acea oră, streptomicina, pe care o avea, l-ar mai fi salvat de la moarte, i-a oferit-o colegului de celulă, evreului Richard Wurmbrandt, salvându-i astfel viața. Ca mulțumire pentru salvarea lui Wurmbrand, peste ani (2013), Florianii din România, au protestat vehement împotriva conferirii postmortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Iar Wurmbrand nici măcar n-a amintit de această faptă creștinească în memoriile sale de mai târziu, chiar dacă umanismul lui Gafencu l-a salvat de la moartea sigură. Dar dacă această faptă ar fi fost posibilă și dacă Valeriu Matei ar fi dorit cu adevărat să dea un exemplu de umanism, el nu ar fi ratat o șansă reală în acest sens și ar fi cedat rândul la transplantul de ficat patriotului basarabean Andrei Vartic care s-a stins din viață cu același diagnostic. În perioada 2008-2009, cei de la Spitalul Fundeni, care decideau pe cine să pună în rând la operația de transplant, la un moment dat aveau de ales între pacientul Valeriu Matei, care avea cetățenia statului român, sprijinul masiv al organizației P.S.D. Prahova, avea și bani, dar și perspectiva de a mai avea, și patriotul român Andrei Vartic, care nu avea bani și aștepta cetățenia română de ani buni de zile, fără de care, nici teoretic nu putea fi ajutat de către Statul Român.

Când am aflat că din cauza lipsei cetățeniei române Andrei ar putea șă-și piardă viața am plecat urgent, în aceeași zi, la București, și până în seară am și intrat în casa regretatului poet Adrian Păunescu, care m-a întâlnit noaptea în pragul casei îngrijorat de graba mea nocturnă pe drumurile aglomerate ale României. Când i-am explicat de pericolul morții lui Andrei, poetul a pus mâna pe receptor și nu l-a împiedicat ora târzie să-l sune pe ministrul de externe Cristian Diaconescu, încercând să urgenteze rezolvarea problemei cetățeniei lui Andrei Vartic. Ministrul n-a fost capabil să facă un bine pentru un adevărat patriot basarabean, grav bolnav. Poate de aceea acest ministru n-a încălzit prea mult locul de la M.A.E. Nu știu dacă acei doi oameni îl salvau pe Andrei de la moarte, dar știu cu siguranță că Andrei ar fi murit fericit având cetățenia Țării pe care o iubea la fel de mult ca pe cei doi copii ai săi, Ilinca și Ion. După acest eșec Adrian Păunescu a scris un articol în „Flacăra” sa, și republicat în „Timpul” lui Costel Tănase, deja, la o săptămână după moartea lui Andrei Vartic: „Iartă-ne, române eminent, refuzat de România birocratică”[4], în care, indignat la maximum, a condamnat birocrația românească postdecembristă.

La începutul anului 2011 starea sănătății lui Valeriu Matei se agravase și el cu soția sa și-au intensificat în mai multe direcții activitatea de colectare a sumelor necesare pentru operația de transplant de ficat: la guvernul României, la cel al Republicii Moldova, la Academia de Științe a Moldovei, la organizația prahoveană a Partidului social-democrat și la Fundația „Mihai Viteazu” din Ploiești, apelând și la marea interpretă Irina Loghin să-i organizeze concerte de binefacere pentru colectarea celor 50-70 de mii de euro, necesari operației. Au fost deschise cu acest scop două conturi bancare:
– BRD: 300SV04482433000 Cod IBAN: RO38BRDE300SV04482433000 B.R.D. Groupe Societe Generale București[5];
– B.C.R.: 225 980 11 590 cod fiscal: 0971 7058 80250. B.C.R. Chişinău SA RNCBMD 2x
[6].

Multă lume s-a înspăimântat de posibila pierdere a lui Valeriu Matei și oamenii i-au sărit în ajutor. Social-democrații ploieșteni, ca întotdeauna, au reacționat primii, dând un exemplu demn de urmat pentru guvernele celor două state românești, transferând cea mai frumușică sumă, care depășea de câteva ori costul real al operației (nu cunosc dacă există și în acest domeniu așa-zisul „otkat” pentru cel ce sponsorizează, sau organizează sponsorizarea, și, dacă, da, cât la sută alcătuiește acesta). În asemenea caz n-ar mai fi fost nevoie de continuarea colectării mijloacelor bănești. Pacientul însă nu s-a grăbit să închidă conturile bancare, sumele colectate în plus n-au fost întoarse sponsorilor dar nici n-au fost donate unor case de copii orfani sau satului natal pentru asfaltarea unui kilometru de drum, din sat până la șoseaua Hâncești-Leova, sau pentru elaborarea unei monografii a satului natal și a neamului Maticiuc-Matei (despre care istoricul Vlad Ciubucciu scria fără acoperire documentară în campania electorală prezidențială din toamna anului 1996: „Valeriu Matei este urmașul unui membru al Sfatului Domnesc din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – Pan Matei Stolnic”), sau pentru reparația bisericii în care a fost botezat pruncul Valerică, însfârșit, pentru construcția unor monumente în cimitirul din sat, dedicate părinților decedați și „celor șapte frățiori morți de foame în anii 1946-1947″.

Cunoscând bine capacitățile intelectuale și faptele lui Valeriu Matei nu ne vom mira dacă se vor adeveri zvonurile despre achitarea operației de transplant hepatic din bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor în Medicină din România, conturile pline ochi ale familiei rămânând neatinse. După doi ani de la anunțata operație Valeriu Matei a solicitat și a publicat în săptămânalul „Literatura și arta” două interviuri cu chirurgii de la Fundeni, basarabeanul Vlad Brașoveanu[7] și academicianul Irinel Popescu[8] , interviuri din care așteptam informații despre succesul operației, și exprimarea recunoștinței pentru reușita transplantului. Am rămas profund mirat să nu găsesc în textul interviurilor nicio referință la operație și nicio expresie de recunoștință, de parcă ea nici n-a avut loc. Nu ne-am pus scopul să informăm cititorii despre sumele adunate pe cele două conturi indicate mai sus, ele fiind secrete. (Valeriu Matei s-a lăudat însă unor admiratori ai licoarei lui Bachus, potențiali bolnavi de ficat, că dacă nu se vor potoli vor fi nevoiți să colecteze și ei suma de 400 de mii de Euro pentru un transplant de ficat). Ceea ce putem face azi cu siguranță pentru satisfacerea curiozității cititorilor este să prezentăm un calcul elementar, punând la socoteală prețul automobilului cumpărat în zilele transplantului (fără a fi indicat în Declarația de avere), cu care operatul a fost adus de soție acasă la Chișinău după operație, pacientul lăudându-se cunoscuților că soția i-a făcut această surpriză costisitoare din propriile economii, care n-au fost folosite pentru operația dificilă, sume din care probabil făceau parte și colectările de bani de la pensionarii A.Ș.M., inclusiv câte o mie de lei de la pensionarii din rândul cercetătorilor științifici ai Institutului de filologie. Abia în Declarația de avere din 25 mai 2015, Valeriu Matei a indicat un alt automobil, nou-nouț, Volkswagen Tiguan, procurat în 2014, și care a costat mai multe zeci de mii de Euro. Fără restricții ne putem referi doar la cel de-al treilea cont, cel de la BC Moldova Agroindbanc, la care se adună economiile curente și nesecretizate ale familiei Matei[9] , deschis în anul 2013, cu prilejul numirii în funcția de director al I.C.R.-Chișinău. Sumele din acest cont sunt indicate în Declarația de avere a lui Valeriu Matei prezentată pe data de 2 iunie 2014[10] sau în cea prezentată pe data de 25 mai 2015[11] Dar să vedeți ce declarație de avere a prezentat V.M. pentru anul financiar 2015, publicarea căreia pe saitul M.A.E. a întârziat ca niciodată, cu mai bine de o lună față de termenul prevăzut de lege și s-o comparați cu declarațiile altor bieți funcționari ai M.A.E.[12].

Nu-l invidiez deloc pe acest „acad.”, care s-a umilit peste măsură, cerșind pentru operația de transplant sume mari, având suficienți bani pentru orice operație, oricât de scumpă ar fi fost ea. Și ar fi putut să scape de această rușine dacă ar fi cedat măcar vreo sută de mii de dolari din prețul imobilului de 320,1 metri pătrați, din str. Alexandru cel Bun, nr. 42, fostul sediu al Partidului Forțelor Democratice, privatizat cu succes, judecându-se pentru asta și cu Doinița Sulac. Pentru că suma de câteva sute de mii de dolari pe care o putea liber incasa vânzând acest imobil cu un preț mai mic i-ar fi fost suficientă pentru achitarea transplantului, pentru construcția unui „cuibușor de nebunii” în Marea Capitală și pentru achitarea celor 240 de mii de lei, datorii istorice din Electorala – 2001 față de Tipografia „Universul” din Chișinău. La câștigul menționat mai sus se adaugă și frumușica sumă incasată de la A.R.din vânzarea apartamentului de 139,7 metri pătrați de pe str. Serghei Lazo, din blocul prezidențial (imobil dispărut împreună cu suma ridicată din vânzare din Declarația de avere pe anul 2015), un milion și 300 de mii de lei moldovenești, venitul anual (2015) al familiei de la ICR, 26 400 lei românești alcătuiește îndemnizația anuală (2015) de membru de onoare al Academiei Române, 64 mii de dolari depuși pe contul de la Agroindbank (a.2013, 24 mai) și 14 mii de euro pe contul de la B.C.R. (a.2015). Suma de 25 de mii de euro depuși în 2015, 25 mai, pe contul de la B.R.D. au dispărut din Declarația completată pe 25 mai 2016, fiind, probabil, cheltuită pe materiale de construcție pentru pălățelul din Marea Capitală. Un mic adaos la averea agonisită până în prezent ar putea aduce o eventuală vânzare a colecției de artă de 21 de mii de euro, casa de 60,9 m.p. și lotul de 16 ari de teren din comuna Bardar. Mai pe scurt, iată un nou „unionist” basarabean, Maticiuc-Matei, devenit peste noapte milionar alături de multimilionarul, și el „unionist convins”, Plahotniuc-Ulinici.

Acumulând cu sudoarea frunții așa sume fabuloase ar fi fost mare păcat să nu folosească o parte din ele pentru procurarea sau construcția unui imobil luxos la curte, ca să nu se strâmtoreze în apartamentul de serviciu al I.C.R. de pe strada Eminescu din Chișinău sau în cel de „patriot basarabean” din București. Dar și mai mare este păcatul îmbogățirii astronomice, dintr-o singură operație de transplant, fie ea și complicată, după care să te faci a uita să exprimi public profundă recunoștință chirurgilor de la Fundeni, să nu le mulțumești donatorilor pentru binele făcut, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu marea interpretă Irina Loghin, care i-a cântat până a răgușit în concertele de binefacere înmulțindu-i considerabil sumele de pe cele două conturi, ca mai târziu să-i mulțumească interpretei în emisiunea din 28 septembrie 2013, de la Vocea Basarabiei, cu următoarele cuvine: „Irina Loghin, s-o spunem așa cum este, a cântat și mai cântă și kitsch-iuri, a încurcat genurile, stilul înalt cu altul de mahala, care nu întotdeauna este de bun gust… Să nu se supere nimeni pe mine, dar dacă facem o analiză a producției muzicale de multe ori avem ce le reproșa unor mari interprete, cum ar fi Irina Loghin. Eu îi cunosc repertoriul și-l interpretez chiar din copilăria mea”.

Nelimitată nerușinare: să-ți cânte „kitsch”-iuri de pomană o interpretă-stea a folclorului românesc, să-ți adune atâţia lei, și să-i mulțumești pentru asta în așa hal la un post de radio care este ascultat de românii de pe ambele maluri ale Prutului?! (Putem doar bănui care-i maneaua care l-a supărat atât de mult pe Valeriu Matei: „Banii, banii, banii/ Mi-am distrus viața și anii”. Și mai putem bănui de ce interpreta i-a cântat manele la concertele de binefacere: ca să adune cât mai mulți bani pentru transplant de la fanii ei români care nu-s puțini, mulți dintre ei preferând manelele în loc de muzica adevărată, iar ea încă neștiind că la acel moment prahovenii ei deja îi donase lui Valeriu Matei suma care depășea cu mult suma necesară pentru operație. Cât privește sumele adunate în anii 2011-2014 pe alte două conturi bancare ale familiei Matei, își va spune cuvântul, la primul control, Agenția Națională de Integritate de la București. Poate doar atunci vor afla radioascultătorii care îi suportă emisiunile și P.S.D.-iștii prahoveni cât de bogată este această familie basarabeană. După care Valeriu Matei are toate șansele să fie acuzat pentru fals în declarația de avere, urmările devenind imprevizibile. În acest caz excludem un scenariu pentru alte „trei accidente cerebrale” pentru că și răbdarea Lui Dumnezeu are limite și nici D.N.A.-ul, după cum ne-a convins până acum, nu doarme. Iată o concluzie pe care am făcut-o de multe ori în viața mea, despre astfel de oameni: n-a rezistat omul ispitei și a mușcat din mărul lăcomiei infinite, iar lăcomia n-a dus la bine pe nimeni niciodată.

Este cunoscut faptul că V.M. posedă o memorie deosebită a textelor lecturate sau audiate. El poate memoriza, ca un dictafon, un dialog de ore întregi cu intervievatul, apoi, venind acasă, îl poate stenografia până în amănunte pe zeci de pagini. Dacă ar fi devenit actor de teatru, V.M. ar fi cunoscut pe de rost toate rolurile femeiești și bărbătești din dramaturgia românească și o parte din cea rusească. În acest sens ne pare rău că azi încă nu-i putem citi memoriile scrise în vara anului 1978 la Festivalul din Havana. Azi putem judeca doar calitatea poeziilor scrise în acea vară splendidă pe „Insula Libertății” și publicate în compartimentul „Stea peste mare” din volumele sale, înțelegând perfect de ce nicio poezie publicată din ciclul cubanez nu este dedicată Festivalului de neuitat. Dar, cu cât interes am citi noi azi memoriile scrise de V.M. în perioada „exilului moscovit”, după întâlnirile sale întâmplătoare din metropola rusă cu scriitori și fruntași din România socialistă și Moldova sovietică: Laurențiu Fulga, Mircea Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Mircea Cosma, Grigore Vieru, Liviu Damian, Nicolae Rusu ș.a.! Drept că Valeriu Matei, având o bună memorie, deseori exagerează și spune minciuni fără limită. Bunăoară, numai cât face perla ieșită din gura lui în emisiunea, din 28 septembrie 2013, „Ora de cultură”, despre Maria Tănase, protagonistul menționând: „Eu pot să vă dau vreo 5 mii de texte/cântece geniale, folclor autentic, pe care le-am învățat de la maică-mea, le și interpretez uneori…” (Sic! Caz demn de Cartea recordurilor! – n.n.). În concertul electoral de la Manej, din 21 februarie 2001, al „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros, în care a evoluat și „solistul” Valeriu Matei, acesta anunțase că știe 500 de cântece (Maria Tănase avea un repertoriu de doar 400 de cântece), interpretând atunci doar două din ele. Deci, din 2001 până în 2013 a mai învățat 4500 de cântece, inexistente, (când să mai scrie și disertația bietul „interpret” ?), folclor autentic, nu kitsch-uri ca la Irina Loghin. Nici măcar Maestrul-lăutar Nicolae Botgros care candida atunci pe o listă electorală cu Valeriu Matei, nu i-a fost de mare folos P.F.D.-ului, acumulând doar 1,22% din electoratul basarabean la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001.

Sau o altă perlă, cea din 13 februarie 2015, de la emisiunea dedicată poetului Grigore Vieru la 80 de ani de la naștere, „Loc de dialog. Contează argumentul”, de la Radio Moldova, în care protagonistul Valeriu Matei, pe parcursul celor circa două ore de emisie, nu mai contenea să obosească radioascultătorii cu ale sale merite, uitând că a fost invitat la emisiune să vorbească despre Grigore Vieru (exact ca în emisiunea recentă de la 10TV, consacrată memoriei Maestrului Ion Ungureanu, în care Valeriu Matei în loc să vorbească despre regretatul om de cultură românească s-a lăudat cu bătăile pe care le-a primit la Lubeanca când lupta cu imperiul sovietic al răului pentru idealurile noastre naționale). Uneori exagerând, ca atunci când menționa că în perioada 1980-1989, fiind interzis la Chișinău, a publicat în periodicele din România 90 de poezii. Nu știu dacă Valeriu Matei avea scrise atâtea poezii, dar dacă le și avea scrise și erau publicate, apoi apare un mare semn de întrebare: cum poți să fii interzis „acasă”, la Moscova, pentru naționalism și antisovietism, și, totodată, să publici în presa românească 90 de poezii și să nu fii închis la balamuc? Dar poate că Valeriu Matei avea „permis” să publice în România, mai ales că Mihai Cimpoi l-a trădat într-o emisiune de la Vocea Basarabiei că Valeriu Matei păstra în garsoniera sa din or. Istra o mașină de dactilografiat cu litere latine, pentru care avea la Moscova autorizație legitimă, deci cu permis de la regimul sovietic, ca să-și însăileze mai productiv scrierile „naționaliste” și „antisovietice” (nepublicate până astăzi). Mai fiind cunoscut și faptul că pe atunci făceai duba dacă îți găseau acasă o mașină de scris cu litere „burghezo-moșierești” românești…

– Va urma –

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4091-promotorii-romanismului-de-parada-4.html

––––––––––––––
[1] [1] Cotidianul ZIUA, 12 aprilie 2006, republicat în „Gazeta liberă”, Chișinău, 13 aprilie 2006.
[2] „Literatura și arta”, 13 aprilie 2006.
[3] „Literatura și Arta, 4.12.2014.
[4]„Timpul”, 9 iunie 2009
[5] vezi: http://www.asociatiatighina.ro/donatii-pentru-valeriu-matei/
[6]vezi http://apropomagazin.md/2011/04/01/scriitorul-si-ex-deputatul-valeriu-matei-grav-bolnav-intinde-i-o-mana-de-ajutor/
[7] Literatura și Arta, 21.02.2013.
[8] Literatura și Arta, 21.03.2013
[9] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[10] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[11] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2014/05.06.2015_matei_valeriu.pdf
[12] https://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2015/2016.06.24_matei_valeriu.pdf

                                                                            Arestarea generalului.

La 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat (ora 13.00) la comandamentul Grupului de armate „general Jmacenko”, la Divin, în compunerea căruia lupta marea sa unitate. A plecat la ora 15.00 spre postul de comandă al amintitului grup de armate, însoţit de gardă și de câțiva ofițeri, unde a sosit la ora 17.45, fiind primit de generalul F.F. Jmacenko. De atunci nimeni nu a mai știut de el. La același general sovietic a fost adus (de generalul Serștiuk) și generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, care rememora: „Un general sovietic mi-a declarat că sunt arestat. Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor. Doi ofițeri m-au percheziționat. Mi-am adunat toate puterile spre a-mi păstra calmul și adresându-mă generalului Jamcenko i-am spus că îmi dau seama că este ultima dată când îi pot vorbi și țin să-i spun că tot timpul cât am luptat împreună eu am fost credincios țării mele și cinstit tovarăș de arme. Jenat, oarecum, el mi-a replicat ridicând din umeri: «Dar ai fost ministru sub Antonescu». Când m-am întors spre ușa de ieșire, am zărit din treacăt pe generalul Serștiuk, cu care conlucrasem prin greutăți și pericole vreme de jumătate de an și care acum, cu o figură consternată, urmărea plecarea mea”.

Peste numai trei sferturi de oră, generalul sovietic Serştiuk a comunicat ofiţerilor români că generalul Gheorghe Avramescu şi generalul Nicolae Dragomir se deplasaseră, împreună cu generalul F.F. Jmacenko, la postul de comandă al Frontului 2 ucrainean, unde trebuiau să se întâlnească cu mareşalul R.I. Malinovski, şi că era probabil ca, de acolo, să plece la Bucureşti (în unele cercuri politice și militare se zvonise că Gheorghe Avramescu urma să preia postul de ministru de Război, iar Nicoale Dragomir pe ce de șef al Marelui Stat Major). Apoi, însoţit de maiorul Grigore Negoescu şi locotenentul Doroftei, generalul Serștiuk s-a deplasat la postul de comandă al Armatei 4, unde a ordonat (ora 20.30) generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, să preia comanda Armatei 4, iar generalului Ioan Spirea, comandantul artileriei armatei, să gireze funcţia de şef de stat major, comunicând că generalii Avramescu şi Dragomir „vor absenta câteva zile”. Numirea de către sovietici a generalului Nicolae Dăscălescu la comanda Armatei 4 a fost confirmată în scris şi de generalul F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice

A doua zi, pe 3 martie (ora 9.00), Adela Avramescu, soţia generalului, aflată în zona frontului, a primit o scurtă scrisoare, adusă de un ofiţer sovietic, din partea soţului, prin care acesta îi cerea să se deplaseze de urgenţă, cu întreaga familie, la Sibiu, unde urmau să se reîntâlnească. În scrisoare se preciza că pentru a nu avea neplăceri urma să fie însoţită, tot timpul drumului, de doi ofiţeri sovietici. În situaţia în care considera necesar putea să ceară să fie însoţită şi de un ofiţer român. Ca urmare, în aceeaşi zi (ora 11.00), soţia generalului a plecat spre ţară, însoţită de Felicia Sturdza – una dintre fiice – de fetiţa celei de-a doua fiice (Ştefania Basarabescu), de medicul sublocotenent Alexandru Ţăţulescu, de un nepot minor al generalului Gheorghe Avramescu (Paltin Sturdza, în vâstă de numai opt luni) și de alte persoane din antuaraj. Din acel moment, documentele din arhivele militare române nu mai conţin informaţii referitoare la generalul Gheorghe Avramescu, la familia acestuia şi la însoţitori, ci doar la intervenţiile generalului Nicolae Dăscălescu către generalul F.F. Jmacenko (la 5 şi 9 martie 1945) prin care cerea să i se comunice date despre situaţia fostului comandant al Armatei 4 şi a şefului său de stat major. Generalul sovietic l-a sfătuit să se adreseze Ministerului de Război român şi Marelui Stat Major, care ,,cunosc locul unde se află”.

Procedând astfel, la 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat următoarele generalului Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major: „Până azi nu s-au înapoiat nici domnul general Avramescu şi nici domnul general Dragomir. De asemenea, nu s-a mai înapoiat nimeni dintre însoţitorii şi din personalul ataşat pe lângă domnul general Avramescu. În totalitate, lipsesc de 10 zile fără a avea vreo ştire sau informaţie personală”. În încheiere, noul comandant al Armatei 4 ruga să se facă „demersurile necesare pentru a lămuri situaţia” celor în cauză. Neştiind nici el nimic despre ce se întâmplase cu comandantul Armatei 4 române şi cu şeful să de stat major, generalul Constantin Sănătescu a pus următoare rezoluţie pe raportul generalului Nicolae Dăscălescu: „Voi supune domnului ministru de Război”.

Cauze şi pretexte!

Un document al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate din 1956, întocmit în spiritul epocii, cu ocazia repatrierii din Uniunea Sovietică a soţiei generalului (Adela, în ianuarie 1956), menționa că acesta ar fi făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”, că ar fi „înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”, că în timpul campaniei din Est a fost comandant al Corpului de munte (1941-1943) şi al Corpului 3 armată (1943-1944) „ale căror unităţi au avut numeroase acţiuni împotriva partizanilor” etc. Din document mai rezultă că „despre fostul general de armată Avramescu Gheorghe nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”. Prin urmare, la 11 ani de la arestarea sa pe front, în timp ce îşi exercita atributele de comandă, şeful cadrelor armatei române nu avea nici o informaţie despre soarta acestuia.

Realitatea!

Referitor la acuzaţiile aduse, sigur este faptul că în toamna anului 1944, prin dispozitivul Armatei 4 a trecut în dispozitivul inamic (2 noiembrie) ginerele generalului Gheorghe Avramescu (Ilie Sturdza, fiul fostului ministru legionar Mihail Sturdza) şi apoi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să vorbească imediat la radio „Donau” și să devină ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), că în cercurile legionare (ale lui Horia Sima în special) se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu în încercarea de a realiza, împreună cu germanii, o răstunare de front în cazul unei contraofensive a Wehrmacht-ului (care s-a şi produs în primăvara anului 1945 în zona lacului Balaton din Mormântul generalului Avramescu (Budapesta, 1945)Ungaria). Acest lucru îl ştiau şi sovieticii prin agenţii lor dubli. Sugestiv, în acest sens, este faptul că arestarea generalului Gheorghe Avramescu a avut loc la puţin timp după interceptarea (9 februarie 9145), din ordinul mareşalului R.I. Malinovski, la vest de Oradea, a avionului militar românesc în care se aflau Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România, şi a lui Constantin Stoicănescu, omul de încredere al lui Horia Sima, parașutați anterior în România, și care încercau să ajungă în Germania, după ce luaseră contact cu o serie de persoane (civile și militare din țară).

Într-un asemenea context, la începutul lui ianuarie 1945, simțind că ceva se petrece în sectorul armatei, generalul Nicolae Dragomir a informat pe şeful Marelui Stat Major, (prin colonelul Grosu, șeful Secției 2 informații a Armatei 4) că ceva ciudat se petrece în sectorul Armatei. Ca urmare, generalul Constantin Sănătescu a cerut generalului Gheorghe Avramescu să lase comanda Armatei 4 generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, și să se prezinte imediat la Ministerul de Război. Apoi, la 22 ianuarie 1945, generalul Constantin Sănătescu l-a informat pe generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că generalul Gheorghe Avramescu a solicitat un concediu de odihnă de 25 de zile şi că la expirarea termenului va fi trecut în rezervă. La 30 ianuarie 1945 însă mareşalul R.I. Malinovski a cerut însă şefului Marelui Stat Major, să dispună rechemarea lui Gheorghe Avramescu pe front şi să schimbe de la comanda Armatei 1 pe generalul Nicolae Macici şi de la comanda Corpului 7 armată pe generalul Nicolae Șova.

Ca urmare, generalul Gheorghe Avramescu a plecat pe front, fiind primit de sovietici cu gardă de onoare, fanfară și elogii pentru modul în care condusese armata, inclusiv pentru modul cum tratase populațâia civilă din Crimeea. La rându-i, Avramescu l-a felicitat pe R.I. Malinovski cu prilejul celei de-a 27-a aniversări a Armaatei Roșii. Se părea că lucrurile intraseră pe un făgaș normal. La comandament a avut o atitudine rezervată, chiar rece, față de vechii coolaboratori, cerând chiar generalului Nicolae Dragomir să predea funcția de șef al staului major al armatei și să preia comanda unei divizii. Deoarece Marele Stat Major nu a acceptat acest lucru, Nicolae Dragomir a rămas în vechea funcție. În ceea ce-l privește, a preluat (19 februarie 1945) comanda Armatei 4, pe care a condus-o, în grelele lupte de pe cursul superior al Hronului, în Munţii Tatra Mică şi Munţii Metalici Slovaci, până la 2 martie 1945, când a fost arestat în condiţiile prezentate mai înainte.

Părere personală!

Consider că generalul Gheorghe Avramescu nu a luat în nici un moment în calcul o întoarcere de arme, nici la sfârşitul anului 1944, când aceasta avea anumite şanse de succes, dată fiind natura terenului şi apropierea de ţară, nici în martie 1945, când încercarea ar fi eşuat lamentabil în condiţiile de teren, climă şi capacitate operativă redusă a Armatei 4 române, pusă să lupte în munţii înzăpeziţi ai Cehoslovaciei, cu foarte puţine căi de comunicaţie, încadrată, atât la flancul drept cât și la cel stâng, de armate sovietice. În martie 1945, când a fost arestat generalul Gheorghe Avramescu, Armata 4 română se afla în imposibilitate de a efectua o întoarcere de front, chiar şi dacă o bună parte din militari ar fi dorit aceasta. Întorcerea de arme a constituit doar o dorinţă a conducerii militare germane, a conducerii mişcării legionare şi a altor grupări din ţară nemulţumite de intensificarea influenței partidului comunist și abuzurilor sovietice în ţară şi pe front. Cu siguranță, experimentatul general Gheorghe Avamescu și-a dat seama că o „defecţiune” a Armatei 4 române, în contextul dat, ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici (care, şi aşa, acuzau, pe nedrept, guvernul român că nu îndeplineşte cum trebuie prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944) de a trece la ocuparea militară propriu-zisă a ţării. De altfel, arestarea generalului Gheorghe Avramescu a fost bine planificată, fiind folosită ca un excelent pretext de acuzare a armatei române şi de şantajare a regelui Mihai I pentru a numi pe dr. Petru Groza în fruntea noului guvern român impus de Moscova la 6 martie 1945. Chiar dacă ar fi ştiut despre contraofensiva pregătită de Wehrmacht (care s-a declanşat şi a eşuat rapid în aprilie 1945), consider că generalul Gheorghe Avramescu era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla armata sa (şi ţara), de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări, de şansele minime de succes, de faptul că acţiunea sa ar fi avut doar un efect simbolic în condițiile în care se afla armata sa, de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări.

Epilog.

După ce a fost arestat de către sovietci, la 2 martie 1945, despre soarta generalului Gheorghe Avramescu nu s-a mai știut nimic în România. Nicio autoritate a statului român nu s-a mai interesat de fostul comandant al Armatei 4, multă cazul rămânând o enigmă. Ca și cum generalul nu existase. Unele informaţii au fost oferite de către sovietici în 1963, la 8 ani după ce au repatriat-o (în ianuarie 1956) pe Adela Avramescu, soţia generalului, dusă cu avionul la Moscova (martie 1945) şi internată apoi în diferite lagăre de prizonieri până la 11 ianuarie 1956 când a fost repatriată. După ce a sosit în ţară, Adela Avramescu a fost întreţinută de Ştefania Basarabescu (fiică, cu patru copii, soră pediatră la un spital din Bucureşti). Fiind în vârstă şi bolnavă de inimă a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând prin tribunal, conform legislaţiei în vigoare, „moartea prezumată” a soţului. Până la acordarea pensiei de urmaş a adresat autorităţilor politice şi militare române cereri repetate în care evoca personalitatea ilustrului său soţ. La 8 decembrie 1962, Adela Avramescu preciza următoarele într-o scrisoare adresată lui Emil Bodnăraş: „Astăzi, la adânci bătrâneţi şi suferindă duc o viaţă grea şi de lipsuri”. Şi întreba: „Oare cu ce am greşit ?”. În final, la 4 februarie 1963, generalul Gheorghe Cetină, şeful Direcţei Financiare a Ministerului Forţelor Armate, a solicitat Ministerului Justiţiei, Direcţia Coordonării Judiciare, să intervină la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. pentru „obţinerea datelor” în legătură cu „dispariţia” generalului Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist.

Răspunsul Crucii Roşii a U.R.S.S. a sosit în vara anului 1963 şi a fost următorul: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom – un cartier al oraşului Budapesta”. Cu acelaşi prilej a fost pusă la dispoziţie şi o fotografie cu mormântul generalului şi s-a comunicat că Felicia Sturdza (fiica genralului) „s-a sinucis la 6 martie 1945″, fără a se cunoaşte unde a fost înmormântată.

După cercetările efectuate după 1990 de Paltin Sturza, nepotul generalului, în Arhivele sovietice rezultă că la comandamentul Frontului 2 ucrainean, generalul Gheorghe Avramescu a fost urcat într-un automobil, împreună cu generalul Koriolov și doi locotenent-colonei sovietici, ultimii și generalul român lând loc pe bancheta din spate. În apropiere de Iasbereny, coloana de automobile a fost atacată de aviația germană, cu excepția lui Avramescu toți ceilalți reușind să se adăpostească la timp. Singura victimă a fost generalul Avramescu, care nereușind să sară din automobil, a fost lovit în frunte de un glonț din mitraliera avionului. Cele întâmplate au fost prezentate de Beria la 23 martie 1945, într-un raport trimis lui I.V. Stalin (cu fotografii, detalii tehnice și cu declarația lui Nicolae Dragomir, aflat într-u automobil din convoi). Paltin Sturdza a mai aflat că Felicia, mama sa, s-a otrăvit cu cianură de potasiu, la 6 martie 1945.

După 1990, când s-au putut studia documentele clasificate până atunci/sau interzise, am început, împreună cu colega Florica Dobre, să cercetăm problematica generalilor români epurați, închiși, cu sau fără judecată, și condamnați la mulți ani de temniță. Cu acel prilej, am descoperit în arhivă și fotografia trimisă de sovietici în 1963, pe care am publicat-o în revista „Magazin istoric” din mai 1997. Deoarece monumentele funerare din spatele mormântului indicat permiteau localizarea locului unde a fost îngropat generalul Gheorghe Avramescu, am informat și organele specializate ale Ministerului Apărării Naționale spre a face demersurile necesare readucerii în țară a rămășițelor pământești. Peste alți ani (în toamna anului 2000) am aflat, cu totul întâmplător, prin telefon, seara târziu, de la colonlelul (r.) Gheorghe Tudor, fost șef al Institului de Istorie și Teorie Militară, că (a doua zi) osemintele generalului vor fi reînhumate în Cimitirul eroilor din Cluj-Napoca, în cadrul unei impresionante ceremonii militare. Așa s-a și întâmplat! Mi-ar fi făcut plăcere să asist, chiar și dintr-un colț îndepărtat al Cimitirului, la acest act de dreptate!

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4075-2-martie-1945-drama-generalului-gheorghe-avramescu.html

Notă: detalii pot gi găsite în volumele :
– Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944-1964, București, Editura Enciclpedică, 1997.
– Sergiu Balanovici, Generalul Gheorghe Avramescu, Botoșani, Editura Quadrat, 2016.

                                                                  ALEXANDRU  GANENCO  LA 75 DE ANI

     FIU DE ŢĂRAN AJUNS COLONEL, EDITOR ŞI PUBLICIST

portret-ganenco-alexandruGreu şi anevoios  a fost destinul acestui Om şi numai setea de cunoştinţe, de carte, de necunoscut, voinţa de fier, pe care a antrenat-o pe parcursul întregii vieţi l-a învrednicit să ajungă la performanţe  majore atât intelectuale cât şi profesionale.

L-am cunoscut întâmplător, nişte ani buni în urmă, când am venit la “Draghiştea” cu rugămintea de a-mi permite, ca materialul despre satul meu de baştină, Jevreni, Criuleni pentru Enciclopedia “Localităţile Republicii Moldova” să-l pregătesc eu, fiind autorul a mai multe articole despre satul meu, publicate în gazeta raională din Criuleni şi săptămânalul “ Glasul Naţiunii”. Eram in biroul publicistului şi scriitorului Victor Ladaniuc, discutam la subiectul propus, arătând o parte din material déjà publicate. La un moment dat a intrat domnul Alexandru Ganenco, s-a salutat politicos,  eu m-am prezentat, şi după câteva vorbe schimbate cu  domnul Ladaniuc, ambii au decis, ca materialul despre satul meu să fie scris de mine, lucru care ulterior s-a realizat cu succes în volumul 7 “Localităţile Republicii Moldova”.

Prima impresie despre Alexandru Ganenco a fost agreabilă, un om plăcut fizic,  ţinută cu demnitate, dar şi cu respect faţă de cei din jur, judecând după aspectul său, era evident că practică sportul, cu o vestimentaţie clasică de bărbat,  bine îngrijită. Mi s-a părut că are intelect şi inteligenţă avansată, dar cam zgârcit la vorbă…

Datorită colaborării mele cu Fundaţia “Draghiştea”, cu distinşii prieteni  Victor Ladaniuc şi Tudor Ţopa, am avut fericita ocazie să-l cunosc mai bine şi pe  domnul Alexandru Ganenco- membru fondator al “ Draghiştei”, un om absolut excepţional sub toate aspectele, care şi-a adus şi aduce  contribuţia sa esenţială la dezvoltarea şi prosperarea fundaţiei respective.

portret-ganenco-alexandru-2Născut în focul războiului, la 5 februarie 1942 în satul Carahasani, Ștefan-Vodă într-o familie de țărani cu mulți copii, tânărul Alexandru își face studiile la școala de 7 ani din sat, apoi la școala medie din s. Slobozia, după care  ulterior merge la facultatea de istorie a Universității de Stat, pe care o absolvește cu bine, deoarece i-a plăcut istoria încă de mic copil. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Anume aici, la flota maritimă și-a călit nu numai fizicul, dar și moralul, voința, felul de a fi.

Lucrează director de școală în satul Cerlina, Soroca, apoi în școala nr. 5 din orașul Soroca. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, apoi in organele de partid din raioanele Soroca și Râșcani.

După o perioadă de timp, Alexandru Ganenco este angajar la CC al PCM, apoi mai bine de 20 de ani lucrează ofițer în organele securității de stat. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru minicipiul Chișinău.

carahasani-ganenco-001Ultimile 3-4 propoziții despre acest Om minunat le-am ”ciupit” din lista personalităților marcante ale satului Carahasani, material semnat de Ion Leașco și înserat în volumul 3 ale”Localităților Republicii Moldova”(Chișinău, 2001, pag.174-174). Sigur, că atunci, când a apărut respectivul volum, Alexandru Ganenco probabil nici în gând nu avea, că peste câțiva ani, împreună cu prietenul  și colegul său Tudor Țopa, vor scrie o adevărată monografie a satului Carahasani, carte apreciată mult de specialiști și săteni. Este vorba de volumul Tudor Țopa, Alexandru Ganenco ”Carahasani împovărat de ani”apărut la Fundația ”Draghiștea”, tipărită respectiv la Chișinău în anul 2015. Cartea are 316 pagini și apare într-o îngrijire poligrafică de colecție. Pe bună dreptate, acest volum este o istorie bine documentată, cu un imens material factologic apărut în premieră , foarte bine ilustrată cu imagini inedite. Trebuie să menţionez, că Alexandru Ganenco este şi Cetăţean de Onoare al localităţii Carahasani. Tot în colaborare cu domnul Tudor Ţopa, în anul 2007 Alexandru Ganenco a publicat volumul „Horăşti pe Botna”.

t-botnaru-al-ganenco-istoriaDeși omagiatul nostru, care implinește zilele acestea  frumoasa vârstă de 75 de ani a scris o sumedenie de materiale despre multe localități din Moldova (să nu uităm, că Fundația ”Draghiștea” are la activ deja 14 volume solide ale enciclopediei ” Localitățile Republicii Moldova”, la apariția cărora și-a adus aportul inclusiv și domnul Alexandru Ganenco), dar o reușită, un succes evident și înalt apreciat a fost apariția cărții Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco ”Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura ”Museum” din Chișinău în anul 2004. Este prima carte apărută la acest subiect delicat și trecut sub tăcere de toți. Este adevărat, că pe ici- colea au mai apărut câte un articolaș despre serviciile secrete din Moldova, dar o istorie bine documentată, o sinteză a activității acestei instituții văzută din interior  de doi bravi ofițeri ai organizației nominalizate, care au dat dovadă nu numai de profesionalism scriind acest volum de istorie, dar și de mare patriotism, fiindcă nu se știe dacă nu erau cei doi autori, în ce secol putea apărea o asemenea carte, adevărul fiind ținut sub 10 peceți. Mi-a scăpat din vedere, să informez stimatul nostru cititor, că volumul a fost prefațat de marele cărturar și enciclopedist Iurie Colesnic, lucru care i-a dat cărții o valoare și mai mare, deoarece este bine cunoscut faptul, că acest ”clasic viu” pre numele Iurie Colesnic, nu se apăcă să scrie prefață la orice carte…prea bună trebuie să fie acea lucrare, pentru a o onora cu o prefață semnată de domnia sa. Și faptul că lucrarea este bună și interesantă a dovedit-o chiar cititorul, deoarece întregul tiraj s-a epuizat din librării într-un termen record.

ganenco-alex-sua-001Vreau să vă spun despre acest Om câteva cuvinte de suflet. Cred că vă dați bine seama, că nu fiecare persoană, poate fi angajată într-un servici atat de special și atat de secret…persoana trebuie să fie impecabilă, și din punct de vedere fizic, și din punct de vedere informațional, și din punct de vedere moral, și din punct de vedere profesional, și….a.m.d. Sigur că toate aceste calități domnul Alexandru Ganenco le are cu prisosință, altfel nu mai era selectat din cei mai buni ofițeri ai serviciului din Republica Moldova pentru a trece o stagiere avansată  în Statele Unite ale Americii.

Această Diplomă de Excelență americană este o dovadă documentară, că și departe, peste ocean, Alexandru Ganenco nu a dat cinstea pe rușine nici din punct de vedere profesional și nici din punct de vedere moral.

În ultimii doi ani am izbutit să-l cunosc mai bine, deoarece am devenit membru la Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău, din care face parte și personalitatea despre care vă vorbesc. În timpul diferitor ședințe ale Fundației ”Draghiștea” sau a UZPR mereu schimbam vorbe și subiecte diverse. Atunci am aflat că colonelul Alexandru Ganenco a participat activ în cadrul structurilor de comandă în războiul ruso-moldovenesc din 1991-1992, punându-și viața în pericol zi de zi, oră de oră. În anii aceștea triști, Alexandru Ganenco,  colonel al Serviciului de Informații și Securitate  a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, îndeplinindu-și misiunea cu cinste. Pentru bărbăţia de care a dat dovadă în acest război, conducerea Republicii Moldova l-a decorat pe domnul Alexandru Ganenco cu medalia”Meritul militar”, medalia” Pentru Vitejie” şi Ordinul „Credinţă Patriei”.

20140901_102324img_20161103_180631

Deși are simțul umorului bine dezvoltat, deși este o persoană sociabilă și inteligentă, totuși este zgârcit la vorbă,( trebuia să mă pricep, că această trăsătură de caracter este indisolubil legata de specificul meseriei-Al.M.) cum am mai spus, fiecare cuvânt rostit de el este bine chibzuit și pus cu grijă la locul lui. Să vedeți cum radiază de fericire fața dumnealui, când vorbește despre soția sa, doamna Ana (Anișoara, cum o dezmiardă omagiatul nostru- Al.M), când vorbeste despre nepotul său Daniel, student la celebra Universitate din Iași…Se mândreşte mult cu fiica Nina şi minunatul ginere Dumitru Dogaru, care îi este şi de mare ajutor.

Alexandru Ganenco este un Om cu inima curată, onest, deși a lucrat în structurile statului, care pe parcursul anilor au avut nu cea mai bună imagine. Este un Om sensibil și săritor la nevoie, este un Om, în care poți avea încredere deplină în orice situație a vieții.

dscn2267Din inițiativa Conducerii Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” (director general dr. Mariana Harjevschi) la Biblioteca Centrală (director Liuba Muntean) a fost organizate o serie de filme cu genericul” Ora expertului” la care alături de alte personalităţi l-am invitat şi pe domnul Alexandru Ganenco, care a vorbit în faţa camerei de luat vederi despre rolul  important al cărţii şi al lecturii pe tot parcursul vieţii sale. Filmul este postat pe portalul Youtube.com pe pagina Alexandru Moraru Film ( vezi:https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/06/28/ora-expertului-despre-lectura-si-carti-cu-alexandru-ganenco/  )  şi vă asigur că o să vă placă, deoarece domnia sa in acest interviu, a dat dovadă de deschidere majoră, de sinceritate, de marea dragoste pe care o poartă faţă de Măria Sa, Cartea, de valorile cele mai importante ale acestui Om- Familia, Țara și Credința.

Bunul meu prieten, scriitorul și publicistul Ion Măldărescu, redactor- șef al prestigioasei reviste științifice ”Art-Emis.Ro” din România împreună cu comandorul Jipa Rotaru(ambii mari patrioți al Neamului Românesc-Al.M.) în vara anului 2016 m-au invitat  in localitatea Maia, județul Ilfov (aproximativ vre-o 50 km de la București-Al.M.) la o sesiune de comunicări științifice dedicată a 100 de ani de la intrarea României în Războiul de Intregire (1916)  și 75 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire Naţională (1941), eveniment organizat de Academia Oamenilor de Știință din România. Am solicitat prietenilor mei, ca alături de mine la acest for științific să fie invitat și să participe cu o comunicare colonelui (r) serviciilor secrete din Republica Moldova, scriitor, publicist domnul Alexandru Ganenco. Deja peste o săptămână,  ambii am fost întroduși în programul de desfășurare al acestei Conferințe Științifice, care a avut loc la Maia în perioada 9- 10 septembrie 2016.

Am  plecat și venit împreună la Maia cu trenul Chișinău- București …în această călătorie plăcută, domnul Ganenco mi-a depănat în amintiri crâmpeie din viața sa, o viață de Om, așa cum a fost ea, trăită cu demnitate…

2016-09-9-10-maia-3122016-09-9-10-maia-314

2016-09-9-10-maia-1252016-09-9-10-maia-212

2016-09-9-10-maia-347a2016-09-9-10-maia-216

Trebuie să comunic, că la această Conferință sub aer liber a participat cu un mesaj de salut, ambasadorul Republicii Moldova în România domnul Mihai Gribincea. Omagiatul nostru de azi, Alexandru Ganenco,  la Maia, Ilfov  a prezentat o comunicare excepțională ”Activitatea antiromânească a serviciilor secrete KGB în Basarabia și RSS Moldovenească” (vezi:https://mazarini.wordpress.com/2016/11/24/kgb-dusmanul-poporului-roman-din-basarabia-si-transnistria/) , care a fost întâmpinată cu aplauze și zeci de întrebări la subiect din partea celor mai buni istorici prezenți la această întrunire anuală.  (http://art-emis.ro/eveniment/3701-sesiunea-de-comunicari-si-dezbateri-stiintifice-maia-2016.html). La întrerupere, de Al. Ganenco s-au apropiat marii istorici Ioan Scurtu și Jipa Rotaru, care l-au felicitat cu ”botezul”, adică cu prima comunicare  din cadrul acestor sesiuni și adresându-se către mine, Comandorul Jipa Rotaru a spus: -Alexandre, ne-ai adus un Om de mare valoare, și să știi, și el să știe, că este binevenit la acest for științific de la Maia în fiecare an!”Ulterior, când comandorul a aflat că Alexandru Ganenco a făcut serviciul militar la marina, la cei doi au apărut subiecte de discuții și mai multe.

Am devalopat în fața Dumneavoastră imaginea unui Om,pre numele Alexandru Ganenco, care la 5 februarie, curent împlinește 75 de ani.Cred că din cele relatate de mine, v-ați dat seama că în ultimii doi ani ne-am împrietenit. Ce poți să-i dorești cu ocazia jubileului unui prieten mai în vârstă, exact cu un deceniu? La această vârstă onorabilă,  domnul Alexandru Ganenco…casă a construit, pomi a pus, fântână a zidit, copii și nepoți a crescut, cărți a scris, datoria față de țară și-a făcut-o cu onoare…rămâne un lucru mic, dar foarte important: să fie sănătos să se bucure de toate aceste succese! LA MULȚI ANI DOMNULE ALEXANDRU GANENCO! LA MULȚI ANI, PRIETEN DRAG!

Alexandru MORARU, istoric-arhivist şi publicist

NOTĂ: Prezentul material a fost publicat cu unele prescurtări şi în prestigiosul săptămânal „Literatura şi Arta” nr.5 din 2 februarie 2017

SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com

doc1-amZilele trecute, răscolind prin hârtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document foarte important, cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare, că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Acest document, este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Este o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri a U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească tov. S. Deseatnicov adresată șefilor de la Moscova, și anume tov. Poleanschii I.V., președinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. Documentrul este datat 8 aprilie 1947, adică la trei ani după sfârșitul războiului… Mă întreb eu și vă întreb și pe Dumneavoastră: de unde s-au mai găsit atâţia evrei în Basarabia şi Transnistria, după război? Parcă ziceau unii că i-a omorât Mareşalul?! Citiți documentrul, și vedeți că numărul evreilor este relevant! Vreți să spuneți că aceștea sunt alții, nu aceia care i-a omorât Mareșalul? Iarăși este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, R.S.S. Moldovenească era în toi foametea organizată de ocupanții sovietici și care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? O astfel de explicaţie ar fi total lipsă de logică! Atunci rămâne să înțelegem că au înviat morții?

Am fost primul istoric din Republica Moldova, care am declarat oficial în cadrul Conferinței Științifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca „Onisifor Ghibu” (în prezența publicului și a participanților la conferință (inclusiv distinșii profesori Anatol Petrencu, Ion Coja, sociologul și politologul Viorel Ciubotaru etc.) că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Același lucru l-am scris în presa periodică de atunci: „Flux”, nr.61 din 27 aprilie 2005; „Flux de vineri” nr.20 din 27 mai 2005. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se află câteva zeci de dosare în care sunt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi separate în două părţi:
– documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi alte structuri statale din respectiva perioadă;
– documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

doc-_arhiva_rmÎn afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atât româneşti cât şi sovietice se întâlnesc documente germane, multe din care confirmă faptul, că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României. În majoritatea lucrărilor de specialitate de până la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat, ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem câteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului de antisemitism (termenul „antisemit” cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei”, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez”, „antiromân” etc. Paradoxal, potrivit logicii, nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – n.n. Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi câţiva specialişti printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.[1]

Ca fost Preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial sunt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului, continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II război mondial. Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”[2].

doc2-amUn alt argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. – secţia militară, intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile domnului Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt, 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul.706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Dosarul conţine trei părţi:
– Chestiunea (sau problema – n.n. Al.M.), Rezoluţia Mareşalului şi unde s-a îndrumat. Vă propunem să luaţi cunoştinţă cu problema înregistrată la numărul 20 pagina 17[3], după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu: „Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R.”[4].
– Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie. G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine[5]„.

Comentariile sunt de prisos. Totuşi, cititorul, în textul acestei rezoluţii a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvârşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi o mulţime de excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Este binecunoscut faptul, că concepţia de comunism are naţionalitate, că în 1940 când în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (de citit ocupat – n.n. Al.M.) armatele sovietice, majoritatea populaţiei de origine evreiască i-au întâlnit cu nespusă bucurie şi entusiasm. După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de provocaţii. Astfel în „Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei” de autorităţile sovietice din 9 persoane trimise, şase erau evrei, membri ai partidului comunist român, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război avea funcţia de secretar al C.R. Slobodzia al U.L.C.T.M. Cei şase erau :
– Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a R.S.S.M., cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască (aşa-i în document), „aruncat” cu documente false cu pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;
– Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (aşa-i în document, probabil ivrit – n.n. Al.M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;
– Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;
– Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul Chişinău cu documente false cu pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;
– Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna ;
– Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici[6].

Cititorul, probabil, intuieşte, că aceşti paraşutişti au fost aduşi din U.R.S.S, iar ultimile locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita R.S.S.M. Acest lucru înseamnă că în 1941, când Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în U.R.S.S., iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Moldova pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva Statului Român. Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în cazul dat, nu mai contează de ce naţionalitate sunt ei! Probabil, că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spionaj a dispărut fără urmă la marginea pădurii în apropierea satului Bravicea, raionul Orhei unde a fost aruncată în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pocrovsc, regiunea Dnepropetrovsc (vezi Scrisoarea secretă a secretarului C.C. al P.C.(b) din Moldova N. Salogor din 27.06.1946 adresată ministrului K.G.B. a R.S.S.M., Mordoveţ[7]).

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse din documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român. Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă. Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii dintre lagărele de muncă sau ghetouri din Basarabia şi Transnistria cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. dar nu prea reuşesc, fiindcă ar fi o aberaţie să faci asemenea comparaţii!
Sursa : Secretele istoriei cu Alexandru Moraru[8]

Alexandru MORARU, Chișinău

SURSA: http://www.art-emis.ro

––––––––––––––––
[1] Populaţia evreiască din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ediţie bilingvă română-engleză, Iaşi, Fundaţia culturală română,1994, pag. 6.
[2] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române,Filiala Iaşi.
[3] Op. cit. Populaţia evreiască…, pag.12
[4] Ibidem, pag.12,14.
[5] Arhiva Naţională a RM , F.706 , inv. 1 , d. 51 ,fila 17
[6] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, F.51, inv.4, d.60
[7] Ibidem.
[8] https://mazarini.wordpress.com/2016/12/11/parca-spuneati-ca-i-a-omorat-maresalul-de-unde-au-aparut-atatea-in-3-ani/

FILE DE ISTORIE                                                

ULTIMUL MAREŞAL SACRIFICAT  PENTRU CĂ ŞI-A IUBIT POPORUL

grigore-cirnat-grigorescuGrigore GRIGORESCU

  Graţie osârdiei şi sacrificiilor dlui  Alexandru Moraru a fost posibilă organizarea  – la 31 mai a.c. – a primei Conferinţe republicane, apoi editarea materialelor Conferinţei dedicate reabilitării şi restaurării memoriei metodic şi paranoic denigrate, falsificate, diabolizate şi asasinate a Mareşalului Ion Antonescu.  

            Venerabilul şi nobilul dr. Sergiu Miron rezuma sapienţial şi omagial:  „Nu m-am gândit că voi ajunge cândva să aud atâta adevăr istoric la o singură conferinţă, la un for ştiinţific identic cu o faptă  eroică” (p. 107).

         COPERTA MAT   În Testamentul său politic, Mareşalul Ion Antonescu declara: „Dumneavoastră şi urmaşii dumneavoastră, veţi face mâine, ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statuie în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz orice graţiere.” Este marele adevăr istoric al ultimului mareşal naţional  sacrificat. Statuia spirituală durabilă în veacuri a fost ctitorită de Alexandru Moraru cu o ilustră asistenţă intelectuală naţională sub cupola Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” – prin organizarea la 31 mai 2016 a Conferinţei de comemorare a Mareşalului. Înalta intelectualitate prezentă în Agora publică (politică), generalii Ion Costaş şi Vasile Grosu, liderii de opinie, personalităţi remarcabile ale culturii naţionale, savanţi, dar şi tineri militari… au înălţat la ceruri gloria spirituală, morală şi militară a martirului-voievod.  Emblematică şi axiomatică a fost prezenţa generalului bucureştean în rezervă, dr. profesor  Stan Petrescu, care a strălucit pin predica spirituală de sorgintea şi inspiraţia ilustrului predecesor.

          Basarabia Maresalului Antonescu 1 001  Cu titlu interogativ, întrebăm: politicienii interbelici imparţiali şi intangibili prin corupţie, şantaj şi trădări – Codreanu, Iorga, Goga etc. – au fost sacrificaţi univoc de pe scena politică de alianţa patologică bolevism-nazism. Mareşalul Ion Antonescu a avut un destin mai hain ori inexplicabil, alogic sau acronic?           

            A fost suspectă ori chiar abjectă absenţa de la Conferinţă a conducătorilor instituţiilor de profil, care nici n-au salutat evenimentul. Ne referim la directorul Institutului de Istorie, dr. Gh. Cojocaru, invitat personal de organizatorul conferinţei. Apoi doi doctori în istorie – viceminiştri ai culturii (inculturii?) au strălucit prin absenţa pur pururea pd-istă. Cunoşteam faptul că n-avem scriitori statutari naţionali morali (e adevărat, ei nici nu pot exista în colonii-ideologii), ecologişti, silvicultori, acum ştiu că n-avem istorici şi istorie academică decentă. Un destin hain. Precum se deconspiră şi prezenţa pur formală – pe parcursul  mai multor ani – a dr. Gh. Cojocaru la microfonul Europei libere – liber de a nu spune adevărul. 

            Sugerăm, sperăm şi aşteptăm ca Alexandru Moraru să organizeze şi să reabiliteze alte două instituţii naţionale legendare pur (pan)româneşti: Monarhia Constituţională şi Mişcarea Legionară, în special, uriaşul ei voievod spiritual naţional Corneliu Zelea Codreanu, care a îmbrăcat cămaşa morţii precum Eminescu, Vladimirescu, Antonescu etc.   Suntem în drept legitim, chiar obligaţi a ne întreba (ipoteza): dacă nu era anihilat C. Codreanu şi Mişcarea Legionară de către bolşevici, se ajungea oare la dezmembrarea României Mari şi anularea Monarhiei Constituţionale?

            Contextual, evocăm faptul că volumul  Alexandru Moraru Basarabia Mareşalului Antonescu, lansat în 2015, s-a plasat în topul celor mai citite 10 cărţi din anul 2015, concurs organizat de către Biblioteca Naţională a Republicii Moldova (ediţia a VI-a, 2016).

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

KGB- dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria

(comunicare ştiinţifică, sonorizată de autor la Sesiunea de Comunicări Maia 2016)

2016-09-9-10-maia-314Analiza unui vast material factologic ne îndreptăţeşte să afirmăm că, dincolo de nuanţe şi de evoluţiile sinuoase pe care le-a cunoscut acest fenomen, esenţa regimului totalitar comunist a rămas aceeaşi: un regim bazat pe o doctrină a revanşei, dogmatic, măcinat de contradicţii interne între scopurile afirmate şi practica social-politică din viaţa cotidiană, dezumanizant şi opus libertăţii omului. Un regim care, contrar idealurilor proclamate, consfinţeşte lipsa de valoare a omului, transformat într-o abstracţie, o ficţiune. „Ideologia totalitarismului consideră fiinţele umane individuale drept instrumente, mijloace de realizare a unui proiect politic, chiar cosmic, scrie Ţvetan Todorov. Un regim care aspira, totuşi, la o valoare de model şi deci, la universalitate.

Manifestul Cominternului, adoptat la Congresul al II-lea al acestei organizaţii din vara anului 1920, sublinia în limbajul belicos al bolşevismului: „Internaţionala Comunistă consideră cauza Rusiei Sovietice ca fiind propria ei cauză. Proletariatul internaţional nu-şi va vâră sabia în teacă până ce Rusia Sovietică nu va deveni o verigă a Federaţiei republicilor sovietice din întreaga lume”.

Lenin a murit prematur, dar obiectivele globaliste au rămas: un an mai târziu de la dispariţia sa, Plenara lărgită din 1925 a Executivului Internaţionalei Comuniste a stabilit ca ţinte ale bolşevizării pe plan internaţional „crearea unui partid comunist mondial…, partidul mondial al leninismului”, şi desfăşurarea unei activităţi neîncetate pentru convingerea maselor că „epoca în care trăim, luptele economice şi politice ale clasei muncitoare nu pot fi câştigate decât conduse de un centru internaţional unic”.

Înfiinţarea CEKA s-a suprapus în linii mari cu desfiinţarea instituţiilor specifice oricărui stat mai mult sau mai puţin democratic: suprimarea libertăţii presei şi sfărâmarea aparatului de justiţie. Decretând că Rusia Sovietică trece prin împrejurări excepţionale, Lenin nu se sfia să invoce dreptul autorităţilor bolşevice de a recurge la măsuri excepţionale pentru a face faţă. Nevoit, de pildă, să dea explicaţii publice pentru ordinul de arestare şi încarcerare a întregului personal diplomatic şi consular român, precum şi a membrilor Misiunii militare române de la Petrograd, din 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Lenin a declarat că acest act s-a produs în virtutea unor circumstanţe excepţionale, care nu sunt prevăzute în niciun fel de tratate diplomatice şi de niciun fel de cutume diplomatice.

La 11 august 1937 a fost emis Ordinul NKVD (strict secret) nr. 00485 care demara „operaţiunea poloneză”, iar o săptămână mai târziu, la 17 august, printr-o directivă a NKVD acest ordin era extins şi asupra spionilor români. Ordinul 00485 preconiza, totodată, crearea unui organ extrajudiciar special la nivel central – dvoika (numit în documente Consiliu Special al NKVD din URSS), avându-i în componenţă pe Nikolai Ejov, comisar al afacerilor interne şi comisar general al securităţii statului, şi pe Andrei Vîşinski, procuror general al URSS. Ordinul respectiv mai prevedea modul de întocmire a dosarelor penale, asemănătoare unor albume, a căror examinare de către dvoika se făcea în lipsa acuzaţiilor, doar după listele din dosar. Operaţiunea „culăcească” şi cea împotriva „spionilor” s-au desfăşurat de fapt concomitent, troicile speciale ocupându-se de toate categoriile de persoane care intrau în sfera ordinelor lui Ejov şi erau aprobate de Biroul Politic.

2016-09-9-10-maia-312Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început chiar în luna august 1937, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din stânga Nistrului, iar dosarul primului lot de acuzaţi a fost „judecat” de dvoika de la Moscova (N. Ejov-A. Vîşinski), la 12 septembrie 1937. Potrivit datelor încă incomplete provenite din arhive desecretizate în ultimii ani, în timpul operaţiunilor de reprimare a foştilor culaci, a elementelor antisovietice şi a „spionilor români”, desfăşurate în perioada august 1937 – noiembrie 1938, în RASSM au fost arestate 6947 persoane, din care: 4886 (70,3%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare; 2004 persoane (28,9%) condamnate la internare în Gulag; dosarele 4 57 persoane (0,8%) au fost returnate pentru a fi reexaminate. Numai în perioada 12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, în RASSM au fost arestate 2185 de persoane, în marea lor majoritate (2019 persoane, respectiv 92,4%) sub învinuirea de spionaj în favoarea României.

Românii basarabeni sub teroare bolşevică

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Într-o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar şi în timp. Cele trei teritorii ocupate la sfârşitul lunii iunie 1940 au fost tratate încă de la început prin prisma existenței în fiecare dintre ele a unei majorități covârșitoare românești cu privirea ațintită permanent spre România.

Basarabia, ca şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a fost alipită URSS în urma ultimatumului sovietic adresat guvernului Regatului României la 26 iunie 1940, urmat de un al doilea ultimatum o zi mai târziu. În cel mai scurt timp, organele puterii bolşevice existente în republica autonomă moldovenească nistreană au fost extinse şi în Basarabia, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice aproba formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin „unirea” a şase judeţe basarabene şi a oraşului Chişinău cu şase raioane (din 11) ale fostei RASSM.

2016-09-9-10-maia-125La 10 februarie 1941, printr-o lege specială s-a trecut de la alfabetul latin la alfabetul rus (chirilic), extinzându-se astfel şi reglementările lingvistice din fosta RASSM pe întregul teritoriu al Moldovei Sovietice. În iunie 1941, cu zece zile înainte de începerea războiului germano-sovietic şi a trecerii Prutului de către armata română, 22 643 de persoane din RSS Moldovenească, declarate elemente antisovietice sau periculoase social, au fost arestate și deportate de organele securității sovietice.

Basarabenii vor intra într-un regim de cruntă ocupație străină, care va depăși prin amploarea crimelor și a ororilor sale vechea ocupaţie ţaristă. Lipsurile generate de război erau amplificate de „politica agresivă şi de samavolniciile administraţiei sovietice revenite…, de căutare a duşmanilor de clasă… Populaţia era epuizată fizic şi dezbinată pe criterii social-economice şi naţionale”. Selecţionaţi şi aduşi din afara Basarabiei, reprezentanţii puterii sovietice „se comportau deseori ca nişte cotropitori pe un teritoriu cucerit.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fapt demonstrat şi recunoscut astăzi pe baza a numeroase mărturii şi documente de arhivă. La această discriminare generală se adăuga o a doua, între locuitorii din stânga şi cei din dreapta Nistrului, inclusiv între cetăţenii de aceeaşi etnie. „Sovieticii făceau distincţie între românii transnistreni (din fosta RASSM) şi cei basarabeni, manifestând faţă de ultimii permanent neîncredere”, scrie Veaceslav Stăvilă într-un studiu documentar având ca temă componenţa naţională a elitei din RSSM.

În prima jumătate de an de la reinstaurarea Puterii sovietice în Transnistria şi Basarabia (până la 1 februarie 1945), Direcţia de cadre a CC al PC(b)US a întărit rândurile CC al PC(b) al Moldovei cu 558 de persoane verificate de pe cuprinsul URSS, numite în posturi de instructori şi îndrumători, după cum urmează: 408 pentru munca de partid; 76 pentru activitatea de propagandă; 67 pentru munca din cadrul sovietelor; 7 pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte organele Securităţii de Stat ale RSSM, braţul înarmat al Partidului comunist, în fapt principalul instrument de punere în aplicare a măsurilor de reprimare a românilor basarabeni şi transnistreni, distribuţia cadrelor pe criterii etnice arăta, la 1 ianuarie 1945, următoarea situaţie: 625 ruşi, 92 ucraineni. 47 evrei si doar 40 de moldoveni. De altfel, numirea unui moldovean în fruntea KGB al RSSM s-a realizat abia în ianuarie 1989, când pe fondul acutizării relaţiilor interetnice din URSS, la conducerea secţiunilor Securităţii de Stat în republicile unionale au început să fie numite „cadre naţionale”. Cu acel prilej, rusul Gavriil Volkov, aflat în fruntea KGB al RSSM din 1979, a fost înlocuit cu moldoveanul Gheorghe Lavranciuc.

Ca măsură complementară înfiinţării Biroului CC al PC(b)US pentru RSSM, Moscova a instituit în RSSM şi funcţia de împuternicit al comisariatelor poporului pentru securitatea de stat şi, respectiv, pentru afacerile interne ale URSS. În acest post a fost desemnat generalul-maior N. A. Golubev, care a sosit în RSSM în aprilie 1945, preluând de factoconducerea unică a organelor securităţii statului şi ale afacerilor interne moldoveneşti. Datorită neajunsurilor apărute pe parcurs, a suprapunerilor de sarcini şi a cheltuielilor supradimensionate, după patru ani de funcţionare, în 1949, Biroul CC al PC(b)US pentru Moldova a fost desfiinţat, în locul său fiind numit un Împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM, cu un aparat de lucru mai redus. Pe măsură ce controlul sovietic în Basarabia s-a consolidat, Moscova a decis să închidă, cel puţin formal, reprezentanţele sale politico-administrative permanente în RSSM. La 14 iulie 1950, printr-o hotărâre a Biroului Politic al CC al PC(b)US, Leonid Ilici Brejnev era numit în funcţia de prim-secretar al CC al PC(b) al Moldovei şi, concomitent, a fost desfiinţată funcţia de împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM.

Continuarea represiunilor din timpul RASSM.

Foametea din 1946-1947

Reînfiinţarea RSSM, în 1944, a însemnat, totodată, revenirea pe scară largă la metodele de represiune experimentate în fosta RASSM. Am amintit mai înainte primul val al deportărilor din vara anului 1941. Documente de arhivă, declasificate şi publicate în ultimii ani la Chişinău, aduc la lumină dovezi elocvente despre valurile de represiuni şi deportări, precum şi despre dimensiunile acestora. Represiunile în Transnistria şi Basarabia au fost declanşate simultan cu preluarea controlului militar al acestor teritorii de către Armata Roşie. Ele au fost organizate şi instrumentate sistematic, în fiecare localitate, într-o primă etapă de către unităţile speciale Smerş (Moarte spionilor, n.n.) ce însoţeau ofensiva trupelor sovietice, apoi de către direcţiile specializate ale securităţii de stat şi afacerilor interne care erau instalate în republică.

Iată, un exemplu, cazul fostului primar de Mălăiești Cangaş Arion Dementevici, la’14 aprilie 1944, acesta a fost arestat de către departamentul Smerş al diviziei 19 de puşcaşi sovietici, anchetat şi judecat în regim de urgenţă  sub acuzaţia de „susţinător activ al ocupanţilor româno-germani”, fără a se aduce dovezi despre eventuale crime sau alte fapte grave comise. La 22 aprilie 1944, după o înscenare sumară, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi confiscarea averii personale pentru „trădarea Patriei”. Sentinţa, conform ordinului dat de generalul-maior Lazarev, comandantul diviziei 19 de puşcaşi, a fost dusă la îndeplinire în aceeaşi zi, fostul primar fiind spânzurat în satul Mălăieşti, în prezenţa locuitorilor şi a unor militari, „în număr de 400 de persoane”. Potrivit documentelor de arhivă, pentru a îngrozi populaţia, în baza aceluiaşi ordin dat de generalul Lazarev, trupul fostului primar a stat în spânzurătoare două zile, până la 24 aprilie, orele 24,00, când a fost înhumat la o distanţă de 2 kilometri de sat. Concomitent, a fost luată măsura deportării familiei sale,      „în concordanţă cu directiva Securităţii de Stat (GPU) a URSS”, după cum consemnează documentele.

Măsurile de reprimare s-au desfăşurat metodic, pe baza unor planuri   stabilite înainte.  În prima perioadă s-a acordat prioritate arestării „complicilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară”, după cum erau calificate persoanele care colaboraseră într-un fel sau altul cu autorităţile româneşti. Totodată, noile organe de represiune au primit sarcina să întocmească „evidenţa operativă a elementelor contrarevoluţionare şi luarea în lucru operativ a acestora. Drept urmare, numai din aprilie 1944 şi până  la sfârşitul războiului (mai 1945), organele Comisariatului poporului pentru afaceri interne al RSSM au arestat 2 911 persoane, considerate ca reprezentând „agentura inamicului”, „trădători şi complici”, majoritatea acestora fiind executate prin împuşcare. Pe parcursul întregului an 1945, numărul persoanelor arestate de organele afacerilor interne se ridica la 2 546, în majoritate calificate ca „trădători şi complici ai ocupanţi lor”.  Separat, din aprilie 1944 până la 1 septembrie 1946, organele  securităţii de stat din RSSM desfășuraseră o şi mai amplă activitate de „demascare” şi lichidare a „duşmanilor”, arestând în total 5 402 persoane, după cum raporta la Moscova, în octombrie 1946, Iosif Mordoveţ, şeful acestor structuri.

Iosif Lavrentievici Mordoveţ (1899-1976), etnic ucrainean, născut în familia unui muncitor miner din raionul Krivoi-Rog, a activat în Armata Roşie în timpul Războiului civil, apoi în diverse organizaţii sindicale şi de partid. La 31 de ani, în 1930, în plin avânt al stalinismului, a fost recrutat de organele Direcţiei Politice de Stat (GPU) şi trimis să activeze în secţiile    raionale ale GPU-NKVD din regiunile Dnepropetrovsk, Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, din Ucraina.      

În 1940, după înfiinţarea RSSM, a fost numit vice-comisar al noii republici pentru afaceri interne. În timpul războiului a activat pe mai multe fronturi, fiind inclusiv adjunct al şefului unei direcţii Smerş. În 1944, a fost numit comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM, funcţie deţinută până după moartea lui Stalin, în 1953.

În 1954-1955, I. Mordoveţ a fost preşedinte al secţiunii KGB a RSSM, apoi trecut în activităţi secundare şi pensionat în 1956.

Pe măsură ce perioada războiului rămânea în urmă, sarcinile organelor de represiune din RSSM, sub directa îndrumare a împuterniciţilor Moscovei trimişi în teritoriu, cunoşteau o diversificare continuă, în atenţia lor intrând rând pe rând toate straturile şi categoriile sociale.

2016-09-9-10-maia-212O încercare dramatică pentru populaţia Basarabiei reintrată sub dominaţie sovietică a reprezentat-o foametea din 1946-1947, care a marcat profund fizionomia unei societăţi debusolate, ajunse la cheremul unui regim atotputernic şi nemilos. Cercetările numeroase care s-au efectuat de la acel tragic episod din istoria Basarabiei converg spre concluzia că seceta puternică din vara anului 1946, un fenomen natural fără legătură cu regimul politic, s-a suprapus cu măsurile mereu restrictive şi acaparatoare luate de autorităţile bolşevice pentru secătuirea ţăranilor individuali, printr-un sistem draconic de cote şi impozite, care au lăsat satele moldoveneşti fără resurse şi fără capacitatea de supravieţuire. Consecinţele au fost devastatoare: zeci şi sute de mii de oameni, din care o mare parte copii, suferind de distrofie; apariţia în diverse zone şi localităţi a canibalismului; înregistrarea unor decese în masă datorită foametei, care au dus, conform unor estimări oficiale, la diminuarea populaţiei rurale basarabene cu 193 900 de oameni în intervalul 1 ianuarie 1947-1 ianuarie 1948, unii istorici afirmă ca au pătimit de foame și au decedat peste 300 mii de basarabeni.

Foametea din 1946-1947, desfăşurată „sub semnul secetei”, dar şi al „sistemului de cote obligatorii”, acesta din urmă având chiar „rolul decisiv”, a constituit „o experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului”, după cum scrie cercetătoarea Aurelia Pelea.

În pofida presiunilor, arestărilor, execuţiilor şi deportărilor în masă, duşmanii Puterii sovietice continuau să se manifeste pretutindeni. Către sfârşitul deceniului 1940-1950, ţăranii basarabeni reprezentau o categorie specială care „se opunea cu îndârjire politicii de înfiinţare a colhozurilor şi de lichidare a proprietăţii private”. Pentru lichidarea rezistenţei ţărănimii basarabene trebuia concepută şi pusă în aplicare o operaţiune specială, de amploare.

Operaţiunea „Iug” (Sud). Deportările din 1949.

Operaţiunea codificată „Iug” (Sud) s-a derulat în vara anului 1949, sub controlul autorităţilor politice şi cu implicarea masivă a organelor de represiune. Aceste deportări au anumite particularităţi care le individualizează. Războiul mondial se încheiase de patru ani, URSS dobândise o putere discreţionară asupra ţărilor Europei Centrale şi de Est. Represiunile din iulie 1949 nu s-au mai desfăşurat sub semnul răzbunării, al improvizaţiei şi al impulsurilor generate de precipitarea unor evenimente neprevăzute. Dimpotrivă, documentele scoase la iveală dezvăluie un scenariu planificat cu sânge rece, pregătit şi înfăptuit metodic timp de aproape şase luni.

La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40 854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate.

La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b)US aproba numărul familiilor (11 280) şi al membrilor acestora (în total, 40 850 de persoane) care urmau să fie deportate pe vecie din RSS Moldovenească în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum şi în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Irkuţk şi Tomsk ale RSF Ruse. Erau precizate, totodată, zilele şi orele în care să se desfăşoare operaţiunea (6 iulie, ora 2,00 – 7 iulie, ora 20,00).

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509, la care anexează 67 de liste cuprinzând 11 342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Două zile mai târziu, Sovietul Miniştrilor de la Chişinău adopta o hotărâre suplimentară privind confiscarea averii persoanelor deportate şi responsabilitatea pentru furtul sau irosirea ei.

Să mai precizăm că, aşa cum rezultă din documentele desecretizate din arhivele KGB, la operaţiunea „Sud” au fost mobilizate 4 496 cadre din serviciul operativ, 13 774 soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24 705 cadre din activul de grăniceri. De asemenea, au fost utilizate 4 069 camioane, inclusiv 2 563 de camioane ale unităţilor Districtelor militare Carpaţi şi Odessa. în zilele de 7-8 iulie 1949, deportaţii au fost evacuaţi din RSSM spre Siberia în 30 de eşaloane, îmbarcaţi în 1 573 de vagoane.

Un ultim val de deportări din Basarabia s-a înregistrat în 1951, când, în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS şi a ordinului strict secret nr. 00193/05.03.1951 al Ministerului Securităţii de Stat sovietic, din RSSM au fost evacuate pe viaţă încă 700 de familii, învinuite că aparțin sectei iehoviste, declarată duşman al puterii bolşevice.

Alexandru Moraru în lucrarea sa victimele terorii comuniste în Basarabia.  Documentele secrete sovietice 1944/1954 a tradus din limba rusă în limba română și a publicat un număr de 304 de astfel de sentințe revizuite, care constituie un eșantion stabilit pe baze non probabiliste, ce poate servi pentru un studiu explorator.

Aparatul represiv din Basarabia

NKVD (KGB) după ocuparea Basarabiei de sovietici în 1940 au trimis peste 1200 de ofițeri și peste 3000 de grăniceri, care momentan sau postat pe Prut. Sub diferite motive nu erau lăsați românii să se repatrizeze. Ce a urmat istoriografia fixează – arestați – împușcați după legile sovietice.

După război din 1944 când s-a format departamentul securității comisar a devenit I. Mordoveți, 1944-1955, un calau sadea al popasului român din Basarabia (operația  Iug (Sud); confiscarea în 1945 a 240 mii tone de cereale pentru front, împușcarea a mii de patrioți.

După el a venit colonelul A. Procopenco, educat în tradiții staliniste a desfășurat lupta cu „dușmanii puterii sovietice”. Au mai apărut și alte priorități. Sa început din 1957-1958 lupta contra bisericii, comunismul nu dorea o altă religie și o socotea dușman al puterii.

Atmosfera în Basarabia devenise incendiară. Un exemplu servește și răscoala sătenilor ortodocși din satul Răciula unde au ieșit mii de oameni în apărarea a credinței și bisericii creștine.

Ei indignați de închiderea mânăstirii au avut adevărate lupte cu furci și topoare.

Arkadi Razorin

Fost jurist al ziarului „Gudoc” ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS-ului până la gradul de general – locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al CSS din Moldova a exercitat funcția de șef al unei direcții regionale de securitate din Rusia.

Din ordinul KGB-ului a fost format o nouă structură și direcție operativă așa numitul „obiect 24” adică România.

O trăsătură specifică perioadei ragoziniene, a constituit-o intensificarea supravagherii tuturor relațiilor moldo-române, și, în primul rând, a celor din presă, domeniul pentru care avea o predilecție aparte. Deoarece nu poseda limba română, el a cooptat în aparatul de supraveghere a presei traducători speciali care-l familiarizau cu materialele apărute în limba română. De asemenea, în timpul lui Rogozin, a fost activizată și „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură.

El declara la o întrunire a activului de partid ca securitate Moldova are peste 50000 de informatori.

KGB – (IFS, SIE) a Uniunii Sovietice (Federația Rusă) ne-au „fericit” cu „republica Transnistreană” și autonomia găgăuzilor.

În 1991 după declarația independenții Moldovei din efectivul CSS au plecat 78 de ofițeri. Ei au fost aranjați la posturi înalte în Rusia, Ucraina, ca mai apoi să vină în Tiraspol (generalul Iacob Pogonii, col. Vladimirov, Ivanov, Lucasov, Tatenia, Șevcenco, care au activat rețelele agenturii beloruse din Moldova în scopul destabilizării situației politice. Au adus cosacii pe capul nostru în războiul pierdut de Moldoveni în fața armatei a 14 rusă în 1992. Presiunea serviciilor secrete a Rusiei asupra Republicii Moldova și a populației românilor din Transnistria a realizat prin multiple canale: Ambasada Rusiei unde sunt prezenți spionii lor, rezidenturile din Tiraspol și Comrat, presa plătită de ruși prin persoanele racolate  de ofițerii serviciilor secrete din Rusia.

ALEXANDRU GANENCO, colonel (r)

Imagini din cadrul Conferinţei Maia 2016. Autor: Ion Măldărescu

SURSA: http://www.istoricimarisimici.wordpress.com

Bibliografie:

  1. Meniei „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și în RSSM (1944-1947) Ed. Serebia. Chișinău 2012.
  2. Ioan Popa „Destine friante. Patimi despre români din est. (1917-1954). Editura Academiei Române. București. 2014
  3. Botnaru. A. Ganenco. Istoria serviciilor secrete (Breviar). Museum. Chișinău 2004
  4. Tască. Operațiunea Română din RSS Moldovenească în Marea Teroare Stalinistă 1937-1938.
  5. Ioan Popa, Luiza Popa. România, Basarabia și Transnistria. Fundația Europeană Titulescu, Centrul de studii strategice. București 2012.