Archive for the ‘Articole’ Category

Грязная война – предатели и предательство.

A.Плугару (МНБ) собирает на меня компромат.

– Пануш помогает гвардейцам.

– Почему Анточу была не нужна инспекция по личному составу.

–  Что стояло за ЧП у села Глиное.

– Как Анточ и Моложен одели приднестровскую гвардию.            – Кто стрелял в Гамураря?

– Дисциплина в армии, полиции и среди волонтеров. Пьянство на позициях.

– Сладкая ложь для верховного главнокомандующего.

– МНБ собирает на меня компромат 

Эту главу я хотел бы специально посвятить теме предательства в годы войны 1990-1992 годов – предательства, которое мы ощущали с самого начала военных действий вплоть до перемирия. Начну с эпизодов, которые мне до сих пор вспоминать неприятно, но помнить – нужно.

2 марта 1992 года, между двумя и тремя часами ночи, здание Дубоссарского горотдела полиции было занято, а полицейские, в том  числе заместитель начальника Владимир Колесник, обезоружены, вывезены в Тирасполь и затем обменены на задержанных гвардейцев. Как установило впоследствии расследование инспекции по личному составу МВД, утром, когда все было кончено и штурмовики разбивали полицейский транспорт, к зданию комиссариата полиции подошел Николае Пануш – заместитель Плэмэдялэ, впоследствии сменивший его на посту главы следственного департамента МВД Молдовы. Он спокойно вывел из гаража красные служебные «Жигули», расспросил о безопасной дороге на Кишинев и уехал. Бывший начальник Дубоссарского ГОВД, Николай Пануш после перевода в столицу продолжал с семьей жить в Дубоссарах. Вообще этот город недаром был центром всяческих провокаций: там долго работал Воронин и многие из его команды, к примеру, Мишин (начинавший водителем), Моложен, Кицул…

На коллегии министерства начальника следственного департамента Пануша не раз спрашивали, почему он в моменты обострения обстановки наезжает в этот город,  и предлагали вывезти оттуда семью. Однако в Дубоссарах Пануша никто не преследовал по той простой причине, что он был связан с гвардейцами.

 

Расследование показало, что в ночь штурма здания дубоссарской полиции Пануш ночевал в городе и утром прекрасно видел, в какой ловушке оказались его коллеги.

Тем не менее, Пануш преспокойно подошел к зданию районного отделения полиции и договорился с гвардейцами о том, что заберет из служебного гаража машину. Постояв в роли простого зеваки у здания, в котором были заперты в плену его товарищи, Пануш отправился на работу в Кишинев – давать отпор сепаратистам. Этого человека не волновало, что в это время делают с арестованными полицейскими! Добавлю, что зять Пануша был открыто связан с Тирасполем, его задержали, затем выпустили и вновь задержали в Анений Ной по дороге в Тирасполь при подозрительных обстоятельствах: молодой человек вез сто тысяч рублей и четыре тысячи долларов.

20 марта жених младшей дочери Пануша Александр Коломенчук был арестован на развилке у села Роги, где находился полицейский пост. Вместе с тремя гвардейцами он ехал на КрАЗе дубоссарской АК-5. Машина была остановлена выстрелами в скаты, так как водитель не затормозил для проверки документов. Дежуривший на полицейском посту доброволец Андрей Дарий узнал сидевшего за рулем Александра Корсака: тот 14 марта вел КамАЗ, из кабины которого обстреляли полицию на том же посту. Троим вооруженным гвардейцам удалось тогда уйти. Полицейские открыли ответный огоноь из пулемета, машина загорелась и взорвалась.

Позже, давая показания, Дарий рассказал о том, что отец Корсака, работник атоколонны № 5, возил из Херсона горючее для штаба гвардейцев, развозил по постам оружие и боеприпасы. 14 марта 17–летний парень, заменяя отца, вез четыре гранатомета и автоматы АКС-74 вместе с двумя гвардейцами (один из которых, Калинкин, конвоировал задержанного заместителя начальника Дубоссарского ГОП Колесника). Все четверо молодых людей, в том числе и зять Пануша, жили в одном дворе и занимались разведкой позиций молдавской полиции по заданию начальника автоколонны.

Александр Коломенчук рассказал о своем родстве с начальником следственного департамента и потребовал отпустить его. Полицейские не поверили, но Пануш через заместителя министра Бориса Муравского позвонил им из штаба в Голерканах по спецсвязи и потребовал доставить туда задержанных. Полицейские возмутились, назревал самосуд.

В итоге всех четверых разведчиков доставили сначала в Криулянский РОП, затем в следственный департамент МВД, откуда незаконно отпустили по указани Пануша без соблюдения юридических процедур.

 

Вскоре зять Пануша был вновь задержан в Анений Ной по пути в Тирасполь при подозрительных обстоятельствах: при нем было сто тысяч рублей и четыре тысячи долларов.11 марта 1992 года жители села Кочиерь задержали бывшего сотрудника Дубоссарского РОВД Игоря Сачинского, участвовавшего в штурме этого комиссариата, а с ним помощника следователя. Оба были вооружены гранатами и пистолетами. По распоряжению Муравского и Пануша обоих отпустили. Невероятно, но факт: в постановлении об отказе в возбуждении уголовного дела Пануш писал, что пистолет Макарова Сачинскому выдали в штабе гвардии как «табельное оружие»! Было это через девять дней после штурма Дубоссарского городского отдела полиции.

Инспекция по личному составу МВД во главе с Валерием Коцюбой предъявила Панушу целый букет обвинений, он был уволен, а дело передали в прокуратуру. Однако собранные доказательства странного поведения начальника следственного департамента три месяца пролежали на столе министра внутренних дел Константина Анточа. Последний утвердил его тогда, когда получил указания от президента Снегура.

Пока Коцюба проверял Пануша – Пануш по заданию министра проверял Коцюбу. На заседании коллегии 13 июля обсуждались сразу два дела. Адвокатом Пануша выступил Муравский, предложивший дать начальнику следственного департамента возможность уволиться из органов внутренних дел по собственному желанию. Что касается Валерия Коцюбы – его освободили от должности и вывели за штаты якобы за «небрежное хранение секретных документов». При этом коллегия министерства усомнилась в необходимости самой инспекции по личном составу и решила вернуть ее в состав департамента кадров, как было при Воронине-министре.

Еще бы: незадолго до этого Муравского я освободил от должности за халатность по материалам, представленным как раз инспекцией, а Анточ восстановил его уже в статусе заместителя министра. Кому-то нужно было лишить инспекцию независимости и избавиться от нежелательного контроля. Именно поэтому все текущие дела были отложены до окончания конфликта, а разгон инспекции форсировался. Министерство проигнорировало даже тот факт, что не имело права вносить изменения в свою структуру без согласования с правительством.

Эти факты красноречиво свидетельствуют о том, что, пока рядовые стреляли друг в друга в окопах, начальство интриговало, браталось за кулисами событий, нарушало законы и инструкции во имя личных отношений, предавало интересы народа, избравшего путь к независимости.

 

Повторю: началось все с предательства – предательством и закончилось. Воистину, это была грязная война с обеих сторон! Тираспольское руководство в критический момент готовилось оставить сражавшихся соратников на произвол судьбы, в Кишиневе же высокопоставленные представители власти тайно сотрудничали с сепаратистами.

Я убежден в том, что как инцидент в Дубоссарах осенью 1990 года, так и штурм здания дубоссарской полиции  в марте 1992 года были спровоцированы не без участия аппаратчиков МВД, которые работали еще при Воронине. Из Кишинева в Чимишлию, где размещался штаб, сплошным потоком шла дезинформация. Как можно было принимать верные решения, имея такой тыл? Я уже писал о трусости, безграмотности, предательстве заместителя министра Плэмэдялэ и его помощника Пануша осенью 1990 года. Из-за таких, как они, операция была сорвана, трое человек погибли, а репутации министерства внутренних дел был нанесен непоправимый урон. Именно эти аппаратчики развязали кампанию травли тех, кто реально работал, в 1991 году они строчили жалобы в Москву, а во время расследования событий на дубоссарском мосту жили надеждой на то, что тогдашний министр внутренних дел Борис Пуго «разберется». Дискуссии на тему о том, кто ответит за Дубоссары и Комрат, привели к осложнению моих отношений с правительством, ибо Друку докладывали о том, что якобы я намерен «свалить» на него всю ответственность за происшедшее. А вот нежелание Анточа занять пост коменданта Комрата (где он некогда был начальником РОВД) никому не показалось странным, подозрительным и предательским

Оппозиция, мешавшая министерству внутренних дел работать на старте реформ, впоследствии раскололась на «правобережную» и «левобережную» (Гросул, Овсянников, Захаров перебрались в Тирасполь), но в целом сохранилась как единая тормозная сила. Между центральным аппаратом МВД и его «осколками» в Тирасполе были постоянные неофициальные контакты. Эти люди много лет проработали вместе, разрыв между ними был немыслим.

В дни референдума 17 марта 1991 года командир кишиневского милицейского полка Петр Живора самовольно направил организаторам этой акции в Тирасполь батальон «для поддержания порядка»,  и этот батальон тут же перешел на сторону самопровозглашенной ПМР.

За этот проступок бывшее МВД СССР сместило Живору с должности и перевело заместителем командира конвойного полка воинской части 7481.

 

9 января 1992 года при перевозке молодого пополнения из учебного центра в селе Глиное Григориопольского района в Кишинев на колонну автомашин напала группа из 170 приднестровских боевиков, вооруженных автоматами и гранатами. Начальник конвоя добровольно передал гвардейцам более 400 автоматов. Живора утверждал, что якобы сделал это из-за того, что не хотел кровопролития, но сданное им оружие потом стреляло в молдавских полицейских. Отмечу, что воинская часть 7481 охраняла места заключения и осуществляла функции конвоирования заключенных, подчиняясь на тот момент управлению внутренних войск бывшего Союза. Живору боевики связали, а молодых солдат избили, захватили четыре автомашины, в которых находилось несколько сот автоматов и боеприпасов к ним. Руководивший бандитской акцией майор Постика, начальник гражданской обороны Дубоссар, успел сообщить Живоре, что атака произведена по прямому указанию Игоря Смирнова.

Министр Анточ сердечно пожалел виновного начальника конвоя и назначил заместителем полка карабинеров, датировав приказ задним числом. С этой должности полковник, не проработав в ней ни дня, отправился на пенсию и живет преспокойно на средства нищих налогоплательщиков Молдовы, страны, чью целостность он не желал защищать.

Не только 14-я армия одела, обула и вооружила левобережную гвардию и милицию. Кто-то сказал за это спасибо и МВД Молдовы. В декабре 1991 года из Прибалтики через Дубоссары везли две фуры с обмундированием на 20 тысяч рублей. Все попало в руки гвардейцев. Расследование не проводилось, однако после поездки министра внутренних дел Моложена к Смирнову и беседы в четыре глаза все вернули. Другой вопиющий факт: в мае 1992 года при министре внутренних дел Анточе была совершена кража вещевого имущества и оружия со складов МВД Молдовы. Ущерб составил полмиллиона рублей, но разбирательство в полном объеме практически не проводилось. Контрольно-ревизионный отдел МВД должен был сразу же приступить к ревизии, а инспекция по личному составу – к служебному расследованию, но Анточ не допустил их к выполнению служебных обязанностей.

Все это невозможно было скрыть. В окопах молдавские военнослужащие и волонтеры вели разговоры о предательстве кишиневских лидеров и отказывались воевать. Сложилось мнение, сообщал мне один из сотрудников министерства обороны в докладной записке, что «все неудачи на фронте и большие жертвы среди защитников целостности Молдовы – звенья одной цепи, следствие предательства в высших сферах…

 

Больше всего они убедились в этом, проводя боевые операции в городе Бендеры. Так, получая боевую задачу, они часто наталкивались на засаду или сразу попадали под артиллерийский огонь».

В июне 1992 года целый батальон  ушел с позиций на Бендерском пладцарме «разобраться» с «предателями из парламента». Людей с трудом  остановили по пути и направили обратно. Мне сообщали, что и волонтеры готовят поход на Кишинев с целью «расправиться с некоторыми руководителями». Об утечке данных из парламентских кругов докладывал отдел разведки министерства обороны: «Из надежных источников получена информация о том, что депутат парламента П. регулярно по телефону сообщает в штаб гвардии в поселок Парканы конфиденциальные данные о работе комиссии парламента, намечаемых решениях, о приездах из Румынии специалистов для оказания помощи в решении конкретных проблем. Одновременно докладывается о социально-экономической обстановке в республике, Кишиневе, о настроениях в высших эшелонах власти. Чаще всего П. беседует с Пологовым, который прибывает для этого из Тирасполя (ВАЗ-2104 вишневого цвета, госномер 74-90). В отсутствие Пологова информация докладывается Кириченко Михаилу Федоровичу, командиру местной гвардии».

Документ датирован 8 июля 1992 года. О предательстве в верхах в ходе войны убежденно рассказывал генерал Антон Гамурарь: «Перед началом конфликта у нас было около тридцати БТР, и правительство приняло решение купить еще четырнадцать в Арзамасе для бригады. В феврале 1992 года я направил за машинами группу своих специалистов. Но информация – как, когда, с чьей помощью? – просочилась в Тирасполь. Стало ясно, что машины мы не довезем. И тогда сопровождающие взяли на прицел бригаду машинистов, приказав вести поезд через Окницу. Пока расконсервировали машины – война уже шла, причем я получил от Анточа строгий выговор за то, что отвел БТР прямо на позиции… Кто передавал информацию из МВД в Москву и Тирасполь? Вадим Мишин, Владимир Моложен – впервые об этом было заявлено вслух в 2005 году.

Информация уходила и по другим каналам. Как только я получал приказ – в Тирасполе уже знали его содержание. Такая проблема существовала и до 1992 года, и после. Однажды я докладывал о положении дел на военном совете в присутствии пятерых человек – мои данные тут же просочилась в Тирасполь, и сепаратисты усилили свои позиции как раз там, где я хотел атаковать…

Потом приходилось постоянно это учитывать, я либо недоговаривал, либо говорил одно, а делал другое…И еще. В 1991 году я случайно разговорился с одним полковником национальной армии, который был направлен в Бендеры эвакуировать семьи некоторых депутатов молдавского парламента в канун событий 19 июня 1992 года. Полковник с удивлением вспоминал об этом задании: создавалось впечатление, что о событиях в Бендерах кое-кому было известно заранее. Почему тогда не знало об этом министерство безопасности? Почему не знала военная разведка? Почему я не знал? Если кто-то знал – почему не сообщил?».

Рассказ Антона Гамураря о странных обстоятельствах его ранения в Бендерах известен многим его коллегам и ветеранам войны в Приднестровье. Привожу эту историю со слов самого генерала: «3 июля 1992 года я был ранен. Пуля попала мне в грудь, чуть выше сердца, в тот момент, когда я разговаривал с прибывшими из Кишинева офицерами. В разговоре я жестикулировал и из-за этого отклонился в сторну в самый момент выстрела, что и спасло мне жизнь. Стрелял снайпер с наших позиций, где располагалась группа министерства национальной безопасности. Когда стрелявшие узнали, что я ранен, удрали. Но двое парней видели, кто стрелял, и рассказали мне. После этого на них тоже были совершены покушения. Кстати, о том, что меня планируют убрать, я был предупрежден заранее сочувствовавшими сотрудниками МНБ. Кому-то было нужно устранить людей, профессионально участвовавших в войне! Был еще такой случай. Я вышел из здания Бендерского городского отдела полиции, собираясь пойти в одну сторону, но потом резко повернул в другую. В том направлении, куда я сначала хотел пойти, просвистела пуля. Кругом были только свои. Кто мог стрелять в меня?».

После войны мне приходилось слышать о том, как из-за предательства провалился секретный план устранения комабата Костенко. Его предложил реализовать один из приближенных командира бендерских гвардейцев с условием, что ему после этого обеспечат выезд в Германию. В Кишиневе в подробности операции были посвящены лишь несколько человек. Через короткое время гвардейца, предлагавшего выдать Костенко, арестовали наши и расстреляли.

Между кишиневскими и тираспольскими лидерами еще в начале 90-х намечались согласие и скоординированность действий, и это взаимопонимание еще больше укрепилось после войны. Снегур, Лучинский, Воронин неизменно находили общий язык со Смирновым, когда дело касалось их собственных интересов, в особенности – финансовых.

Однако если сепаратисты всегда и везде рьяно отстаивали свою самопровозглашенную республику как свое личное дело – то наши вожди при случае не колеблясь предавали интересы Республики Молдова во имя решения шкурных вопросов. «Я сам лично после войны видел такую сцену, зафиксированную видеокамерами наблюдения, – свидетельствовал  генерал Антон Гамурарь.

– Мирча Снегур во время встречи лидеров Кишинева и Тирасполя обнимается с Шевцовым-Антюфеевым, у того задираются брюки, и видно, что к одной щиколотке прикреплен пистолет, к другой – нож».

Символическая картина! Наши лидеры, когда из Тирасполя им бросали очередную приманку, бросались на нее, как голодный пес на куриную ножку. Разве эти люди не видели, что за фасадом пресловутых «мирных предложений» неизменно были, образно говоря, яд и кинжал? Прекрасно видели, но им параллельно делали такие интимные предложения под шуршание купюр, от которых они не могли отказаться.

Атмосфера предательства витала в воздухе, в народе это чувствовали интуитивно и обсуждали открыто, из-за чего мало кто хотел воевать. Лишь те, кого непосредственно затронули события, кто пострадал от сепаратистов (и, увы, те, кому терять было нечего из-за личной неустроенности и отсуствия работы) жаждали продолжения борьбы любыми средствами. Для того, чтобы понять, что думают люди, не нужно было даже проводить опросы. Чтобы не быть голословным, приведу данные, содержащие оценки настроений тех, кто находился на позициях, которые давал 18 июня 1992 года в представленной мне справке об оперативной обстановке начальник управления УИК подполковник И.Стратан.

«Анализ морально-психологического состояния военнослужащих из числа резервистов, находящихся на позициях в Кочиерах, показывает, что в результате последних политических событий в республике и проведенных двусторонних контактов, как на позициях, так и в рамках комиссий парламента, бойцы заявляют о нежелании дальнейшего участия в боевых действиях. В случае команды о наступлении возможны массовые отказы и дезертирство.

Среди волонтеров и местных жителей, которые участвуют в боевых действиях с первых дней конфликта, настроения противоположного характера. Они заявляют что при любом стечении обстоятельств не оставят оружие до полной победы над сепаратистами. Если будет принято решние об их разоружении, намерены уйти в подполье и вести партизанскую войну. В настоящее время у неустановленнных лиц в Кочиерах и близлежащих селах на руках около 60 автоматов, похищенных в ходе нападения на воинскую часть в начале марта с.г..

Одновременно среди волонтеров состояние дисциплины крайне низкое. Отмечаются систематические пьянки и дебоши, неподчинение командирам и старшим.  Так, 17 июня в 23 часа в роте добровольцев, подчиненной полицейскому батальону (командир Грама, Кочиерский плацдарм), возникла драка, в результате которой два человека получили ранения, в том числе огнестрельные, а некий Платонов был убит.

 

На этом же плацдарме рядовой О.Таку из роты резервистов, сформированной из добровольцев, в результате неосторожного обращения с оружием смертельно ранил Тудора Ивана. 17 июня обнаружено исчезновение двух бойцов с оружием из 3-й роты 5-го батальона: Вулпе Ион Георге (АК-74 №5406894) и Малайрэу Ион Георге (АК-74 № 5403338). Каждый имел при себе 60 патронов.

Получены достоверные данные о крайне критическом отношении вооруженных волонтеров из Григориополя к работе парламента республики и исполнительных органов Молдовы. Отмечены систематические случаи выезда с оружием в Кишинев и села района Анений Ной, где в ночь с 16 на 17 июня учинен дебош с применением оружия в отношении жителей сел Спея и Делакэу. Работники полиции, командиры подразделений, в состав которых входят волонтеры (45 человек), предприняли попытку разоружить эту группу однако комиссар Криулянского РОП подполковник Ктитор М.П. практически помешал этому, обвинив командиров в недостаточной «воспитательной работе». Среди указанных волонтеров имеются лица из уголовного мира и другие деклассировнные элементы. Они заявили, что оружие получили у Ктитора и только ему в случае необходимости сдадут его.

В последнее время под различными предлогами руководство МВД РМ (министр Константин Анточ. – И.К.) выводит полицейские подразделения с боевых позиций. Перед открытием сессии парламента Республики Молдова был выведен с плацдарма 1-й батальон полиции. Под предлогом наведения порядка в пгт Яловены были выведены 20 полицейских Яловенского РОП. По причине переориентации полиции на борьбу с преступностью на Кочиерском плацдарме перестала действовать разведруппа майора полиции Бусуйок К.. В последнее время на переднем крае Кошницкого плацдарма остались всего 45 полицейских.

За последние сутки обстановка в зоне конфликта была более спокойной. В то же время, используя перемирие, сепаратисты продолжают совершенствовать свои боевые позиции и огневые точки. Утром 17 июня зафиксировано, что два танка противника закопаны напротив 11-го поста Кочиерского плацдарма на расстоянии 800-1000 метров перед нашими позициями».

До событий в Бендерах оставался ровно месяц. О морально-психологической атмосфере на позициях лично я президенту докладывал регулярно. Не знаю, что говорили Мирче Снегуру другие. Уверен и знаю достоверно, что были у него советники, которые рады были представить липовые доклады, строя своего рода «потемкинские деревни», чтобы согреть сердце главы государства сладкой ложью и попутно попросить что-то для себя.

 

Разумеется, все это не фиксировалось на бумаге и не откладывалось в архивах, ведь нести ответственность за дезинформацию никто не хотел… В итоге у верховного главнокомандующего создалось впечатление, что он стоит во главе боеспособных вооруженных сил, которые хорошо управляются, и он может двигать их по шахматной доске как ему заблагорассудится. Это была своего рода мания величия, гибельная для государства и народа. На самом деле ситуация в армии и в полиции отражала реалии переходного периода: народу очень тяжко приходилось материально, государство никак не помогало выживать, что объясняло отсутствие патриотизма у многих военных и полицейских. Люди  еще не успели привыкнуть к тому, что СССР больше нет, что они живут в независимом государстве, что  бывший сюзерен – Кремль – отнюдь не печется о благосостоянии граждан, как раньше, а относится к бывшей союзной республике со скрытой агрессией и враждебностью.

 

После бендерской бойни, о которой я расскажу ниже, ситуация отнюдь не стала лучше. 6 июля в информационной записке отдела разведки министерства обороны описывалась такая картина морально-психологического состояния бойцов на позициях: «В результате бесед с личным составом 7-го батальона, находящегося на оборонительных позициях в районе города Бендеры, а также личных наблюдений, установлено, что большинство бойцов настроено враждебно к мужской части населения близлежащих поселков, а также города Бендеры. Мужчины, покинув населенные пункты, находятся с семьями в тылу на положении беженцев и не хотят с оружием в руках защищать родные места. В подразделениях растут антивоенные настроения, раздается критика в адрес парламента и правительства, которые, по мнению бойцов, не решают кардинально вопросы войны или мира. Многие добровольцы сдали оружие и уехали домой, заявив, что прибудут на позиции только в случае всеобщей мобилизации, так как не хотят защищать дома тех, кто удрал и отсиживается в тылу.

В значительной мере указанные настроения формируются под влиянием радио Приднестровья, хорошо прослушиваемого на позициях, и отсутствием воспитательной работы в подразделениях».

Были случаи, когда с обеих сторон – молдавской и приднестровской – призывали на войну членов одной семьи. Как могли такие бойцы открывать огонь – ведь они рисковали попасть в брата? Приходилось в целях безопасности отзывать военнослужащих, не желавших принимать молдавское гражданство. Дисциплина хромала, и в стране, где не было сильной власти, никого не удивляло разгильдяйство военных.

Помню такой случай. В ночь с 7 на 8 июля водитель полковника Отяна рядовой Бодруг в пьяном виде совершил аварию в Кишиневе, при этом при невыясненных обстоятельствах потерял свой автомат. В его машине сотрудники полиции, прибывшие на место ДТП, обнаружили две топографические карты с нанесенной секретной кодировкой. Карта была изъята сотрудниками управления информации и контрразведки МО и передана в штаб.

Хотя в стране было введено особое положение, хотя парламент ввел уголовную ответственность за уклонение от воинской службы (до 5 лет тюрьмы). это не усилило армию. В воинских подразделениях, действующих в зоне конфликта, ощущались раздражение и нервозность. Люди не понимали, почему они воюют и за что и расслаблялись при помощи алкоголя, особенно – когда слышали о перемирии. Масса недалеких чиновников и руководителей местных органов власти ездила на позиции якобы для того, чтобы поддержать воинов и полицейских, а на самом деле – с целью самим развлечься и выпить, а потом болтать направо и налево о том, что, мол, они, мужчины и патриоты, были на фронте. Спиртное возили канистрами, сами хлестали и спаивали армию, а недалекие родители привозили вино на полигоны для молодых солдат. В итоге пьянство и пальба в товарищей на нетрезвую голову стали второй главной особенностью «войны по-молдавски».

Военной полиции у нас не было, между тем в армии происходили самые разные инциденты. Так, в одном из рапортов сообщалось, что 8 июля на боевых позициях 1-го и 2-го мотопехотных батальонов многие бойцы были в нетрезвом состоянии, нередко открывали стрельбу из автоматического оружия. В тот же день боец 2-го батальона в состоянии алкогольного опьянения самовольно выехал на МТЛБ с Кошницкого плацдарма и совершил аварию, в результате которой погибли два человека. Нарушались правила обращения с оружием, что приводило к ЧП: в июле во 2-м батальоне в результате неосторожного обращения с гранатой произошел взрыв и были ранены двое человек.

Из хорошо информированных источников мне стало известно, что некоторые офицеры министерства национальной безопасности собирают на меня компрометирующие материалы, действуя через военнослужащих 300-го парашютно-десантного полка. Последние направлялись в учебный центр министерства обороны, где сосредотачивались мотопехотные батальоны для обучения. МНБ искало информацию о выводе из строя и разбазаривании военной техники и имущества, гибели военнослужащих вне боевой обстановки, злоупотреблениях при распределении гуманитарной помощи. Эти данные были нужны для того, чтобы впоследствии доложить о них Мирче Снегуру.

 

Отмечу, что наш первый президент в своей книге «Отровенные диалоги» попытался проанализировать тему «третьей силы» в годы войны, но не пошел дальше робких непрозрачных намеков («Мирча Снегур – Эдуард Волков: Откровенные диалоги». Кишинев, 2007 год, стр.160-161). Между тем я уверен, что бывшему главе государства есть что рассказать о теневой стороне событий, о том, кто именно постоянно провоцировал и подпитывал конфликт, кому была выгодна война и кто на ней в итоге нажился.

Ion Costaș, general (r)

Rusia împotriva Basarabiei

                                               Tatarbunar: răscoală regizată

După eşuarea Conferinţei de la Viena, în ziua de 29 iulie 1924, Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Se preconizează ca graniţa apuseană a noii republici să fie pe râul Prut, ceea ce confirmă intenţia guvernului de la Moscova de anexare a Basarabiei.

Autorităţile sovietice considerau că în 1924 erau toate condiţiile pentru declanşarea unei acţiuni de amploare împotriva României, care ar oferi pretextul pentru intervenţia Armatei Roşii şi ocuparea Basarabiei. Au fost planificate un şir întreg de măsuri împotriva integrării ţării. Moscova era convinsă că o răscoală de mari proporţii în Basarabia va demonstra opiniei publice mondiale că populaţia era nemulţumită de „dominaţia românească” şi cerea „alipirea” la Uniunea Sovietică.

Două grupări militare conduse de ofiţerii din Armata Roşie urmau să declanşeze atacuri simultane în nordul şi sud-estul Basarabiei, să ridice populaţia la luptă, după care să se proclame Republica Sovietică Moldovenească de la Bug până la Prut. În conformitate cu planul aprobat, au fost aduse arme, muniţii, materiale explozibile din Uniunea Sovietică şi trecute clandestin în România, mai ales noaptea, cu bărcile…

La Arhiva Naţională a R. Moldova, în cadrul fondurilor personale, este depozitat un fond, care-i solicitat destul de des de cercetători. Este vorba despre fondul personal Manuil Poleac, un mare animator al documentelor istorice, care intenţiona să publice un „Dicţionar enciclopedic al Basarabiei” şi care a adunat o sumedenie de materiale, articole din diferite gazete şi reviste, cărţi, fotografii, hărţi care într-un fel sau altul aveau tangenţe cu istoria şi cultura din Basarabia.

Cu regret, enciclopedia nominalizată n-a apărut, în schimb toate materialele adunate de Manuil Poleac au fost depozitate la Arhiva Naţională. În dosarul 7 al acestui fond personal este inclus şi un articol dintr-un ziar rusesc în care este vorba despre răscoala de la Tatarbunar din 1924 din Basarabia, care s-a dovedit a fi un spectacol sângeros pentru opinia publică europeană.

Fără a face comentarii, îmi permit să pun conţinutul acestui articol la dispoziţia cititorului:

„De la începutul anului 1924 în Basarabia de sud se pregătea o răscoală împotriva sistemului de stat: Sub conducerea unor emisari speciali sovietici s-a început înarmarea populaţiei din Tatarbunar. Cu operaţia de pregătire a răscoalei se ocupa tâmplarul Andrei Arghirov. La el au fost aduse din URSS arme şi muniţii pentru răsculaţi. Andrei Arghirov a încredinţat armele spre păstrarea lui I. Staianov şi S. Iaşcev.

În aprilie 1924 s-a început răscoala (de la Tatarbunar – E.S.) sub conducerea lui A. Arghirov, care a tăiat cablurile telefonice şi a început a repartiza arme răsculaţilor.

Armata (română – E.S.) a încercuit localitatea şi drept prizonieri au fost capturaţi 300 de răsculaţi, dar A. Arghirov a izbutit să fugă în Rusia Sovietică, iar datorită acestui fapt nu puteau fi depistaţi complicii lui.

Ceilalţi răzvrătiţi au fost judecaţi de tribunalul militar din localitate şi au fost condamnaţi la diferite termene de muncă forţată. Pe Andrei Arghirov l-au judecat în lipsă şi a fost condamnat la muncă forţată pe viaţă.

În anul 1926 A. Arghirov, care a trecut la GPU şcoala de spionaj, din nou a venit în Basarabia cu o misiune specială. Lui i s-a încredinţat să organizeze la sudul Basarabiei noi organizaţii primare comuniste.”

(ANRM, fond 792, inv.1, d.7)

În acelaşi fond şi inventar în dosarul 13 este inclusă şi fotografia celebrului general rus şi fost ministru de război al Rusiei, A.N. Kuropatchin. În 1910 generalul scria:

Populaţia românească din Basarabia, anexată acum 100 de ani, trăieşte astăzi separată şi în afară de populaţia rusă. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este de neînlăturat.

De mult nu mai este al nostru nici Tatarbunarul, nici Cetatea-Albă, nici Hotinul, nici Balta, nici… Tiraspolul, nici Dubăsarii, nici Râbniţa… nici Tighina.

În schimb a rămas nemuritor testamentul ţarului Petru I, scenariile şi metodele pentru cimentarea „prieteniei” multiseculare.

Elena CĂRĂUȘ SINIȚA, istoric, șef filială„Maramureș” a BM „B.P.Hasdeu”

Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist din Chișinău (azi Republica Moldova), editor, autor și coautor a mai multe volume de carte istorică, culegeri de documente de arhivă etc. În anul 2014 a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – filiala Chișinău. Două din cărțile domniei sale – „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente” (în colaborare) și „Basarabia antisovietică”, – au apărut de sub tipar în anii 2008-2009, în cadrul colecției „Români în istoria universală (vol. 128 și 145), la Casa Editorială „Demiurg” din Iași, cărțile fiind prefațate de marele istoric și om politic Gheorghe Buzatu. Apoi au urmat alte volume, editate la Chișinău. Colaborarea cu profesorul Gheorghe Buzatu a adus roade excepționale.

Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu i-a solicitat un subiect documentar pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” semnat de un grup de editori condus de savantul Gh. Buzatu și elaborate (volumele) în cadrul Muzeului Vrancea. Deși Alexandru Moraru lucra de mai mult timp la tema „Scrisori către Mareșal”, profesorului Gh. Buzatu i-a plăcut subiectul și l-a rugat să-i trimită 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o introducere la aceste documente. Alexandru Moraru a făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse documentele solicitate, cu introducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la Editura „Demiurg” din Iași, în anul 2010, (vezi lucrarea nominalizată, volumul II pag.173-184).

În introducere, între altele, profesorul Gh. Buzatu scria: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație, ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de « cei mici » Mareșalului Ion Antonescu,  Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu «Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii»”[1]. De asemenea, nu demult el [Alexandru Moraru – n.n.A.P.] a publicat la Iași volumele: « Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente » (în colaborare)[2] și « Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al « justiției» staliniste »[3] pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – « Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I[4].

Majoritatea cărților scrise și editate de Al. Moraru au fost menționate cu premii și Diplome de Excelență în cadrul Salonului Internațional de Carte și a Festivalului Național al Cărții și Lecturii. Două din aceste volume: „Basarabia: scrisori către Mareșal” (2014) și Basarabia Mareșalului Antonescu” (2015) au intrat în lista celor 10 cărți, cele mai citite cărți din anii respectivi, prima s-a plasat pe locul 8, iar a doua pe locul 4 din zece.

Este cazul să menționăm, că volumele editorului „Garda de Fier în Basarabia. Documente” (în colaborare cu enciclopedistul și publicistul Benedict Ciubotaru, 2011) și „În labirintul documentelor secrete” (2017) au fost înalt apreciate de specialiștii în materie și publicul larg. Același lucru se poate spune și despre culegerea de documente de arhivă „Victimele ocupanților sovietici și călăii lor” (2018).

În anul 2016 Alexandru Moraru a organizat la Biblioteca Centrală „Hașdeu” din Chișinău, prima conferință științifică din istoria spațiului românesc cu genericul „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie”, tot atunci domnia sa, a adunat toate comunicările de la conferința respective și a publicat „Materialele Conferinței științifice „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie” (2016).

Pentru a nu fi date uitării, sau chiar dispariției, editorul nominalizat [în colaborare cu col (r) Alexandru Ganenco], la capitolul cărți vechi și rare, a reanimat lucrarea diplomatului Vasile Stoica „Basarabia. Românii și pământurile lor”, apărută în S.U.A., în anul 1919, în limba engleză. Lucrarea a fost tradusă in română și tipărit un duplex româno-englez. În anul Centenarului Unirii (2018) în aceiași formula a fost scoasă cartea „Ecoul Unirii”, culegere în componența căreia au fost incluse trei lucrări: „Unirea” de Alexandru Boldur, „Roirea familiilor românești peste Nistru” de Gheorghe Bezviconi și „Românii și imperialismul ucrainean” de Emil Diaconescu.

Astăzi, istoricul și editorul Alexandru Moraru vine în fața cititorului îndrăgostit de istoria națională adevărată cu un subiect împânzit de fals şi minciună comunistă. Titlul acestui nou volum este „Adevărul despre Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”. Această culegere de materiale și documente de arhivă are drept scop, să demonstreze adevărul istoric a perioadei de timp cât municipiul Odesa s-a aflat sub administrație românească. În respectivul volum au fost incluse mărturii ale localnicilor din această perioadă (în limba originalului și cu traducere în română); câteva documente de arhivă depistate în Arhiva Națională a Republicii Moldova; copia original al brevetului de conferire al titlului de Doctor Honoris Cauza al Universității din Odesa, doctorului în științe juridice Gheorghe Alexianu.  Autorul a considerat binevenit și introducerea în acest volum publicația Primăriei Municipiului Odessa „În slujba Țării (al doilea an de gospodărie românească la Odessa (16 octombrie 1942-16 octombrie 1943)”, apărută în oraș în 1943. În această publicație, cu lux de amănunte se demonstrează succesele, dar și problemele dezvoltării economice și social-culturale ale administrației românești în Odesa.

Profesorul Alexandru Moraru fiind întrebat, care sunt accentele pe care le pune prin aceste documente și materiale de arhivă, a răspuns:
– „Materialele și documentele de arhivă incluse în prezentul volum confirmă faptul că U.R.S.S. și respectiv puterea sovietică nu i-a păsat de populația țării sau mai bine spus de oameni niciodată sau, cel puțin, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial;
– Că între guvernul nazist al lui Hitler și cel socialist al lui Stalin nu a existat nici o diferență, ambele cu tendințe imperialiste și respectiv de reîmpărțire a lumii prin anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939; războiul sovieto-finlandez din același an, anexarea de către sovietici a Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Basarabiei, nordului Bucovinei ş.a.;
– În majoritatea cazurilor populația orașului Odesa s-a dovedit a fi mai flexibilă decât alte orașe; încă până a intra în oraș armata română, mulți locuitori ai oraşului au opus rezistență și piedici autorităților militare sovietice în distrugerea uzinelor, fabricilor, centralelor electrice, apeductului orășenesc, depozitelor alimentare și industriale;
– Deși sovieticii, atunci când au părăsit orașul Odesa, au distrus tot ce poate fi de folos, fără să se gândească la locuitori, care rămân în pragul iernii fără căldură, curent electric, apă potabilă, alimente, transport (până și toți caii orașului, care erau folosiți la transport au fost împușcați de sovietici), administrația românească în termen record au reanimat orașul la viață;
– Autoritățile române au restabilit și deschis bisericile ortodoxe, închise și pângărite de cei cu secere și ciocanul în frunte, fapt pentru care cetățenii urbei au rămas extrem de recunoscători;
– Toți cetățenii din Odesa, care au putut confirma prin documente, că o avere sau un imobil i-au aparținut până la sovietici, această proprietate privată a fost returnată de români vechilor stăpâni;
– Toți locuitorii care au primit funcții sau au primit ceva de lucru, sau un servici la revenirea sovieticilor acești locuitori erau numiți de sovietici „colaboraționiști” sau „spioni fasciști”, dar este evident că nu putea tot orașul Odesa să fie locuit numai cu colaboraționiști și spioni.

La revenirea trupelor sovietice în oraș au început activitatea detașamente ale poliției secrete sovietice subordonate N.K.V.D.-ului, care au înfăptuit arestări masive, lichidări fizice și „dispariții” ale locuitorilor Odesei. După aceste operații, populația orașului s-a înjumătățit, adică au rămas mai puțini de jumătate comparativ cu numărul populație în perioada administrației românești. Din cele enumerate mai sus, este evident, că autoritățile române în Odesa au lăsat o impresie bună în memoria localnicilor”.

Pe bună dreptate, editorul consideră că volumul va avea priză la specialiști și la cititorii care au îndrăgit istoria adevărată, fără falsuri și legende kominterniste[5].

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R. – Chişinău

SURSA: https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/alexandru-moraru-adevarul-despre-odesa-sub-romani-marturii-ale-localnicilor-documente-si-materiale

––––––––––––
[1] Paul Goma,Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii, ediția a VII-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010, 543 p.
[2] Alexandru Moraru, Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.
[3] Alexandru Moraru, Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „ justiției” staliniste, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.
[4] Alexandru Moraru, Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe.

Zilele acestea de sub tipar a apărut o nouă lucrare semnată de istoricul-arhivist și publicist Alexandru MORARU. Adevărul despre Odesa sub români- așa se numește volumul cu 308 pagini în format A4 la Editura „Tipocart Print” din Chișinău.

Autorul a dedicat această carte memoriei unchiului său, celebru chirurg din Odesa Vladimir TATAROVICI și fiicelor sale Elena DANILENCO și Tamara CIUPCIK.

La deschidere, cartea conține un cuvânt înainte semnat de profesorul universitar, dr. hab. în istorie Anatol PETRENCU, despre editorul de documente de arhivă, autor și co-autor la mai multe volume de carte Alexandru Moraru.

Coperta a fost concepută și realizată de Constanța SINIȚA, studentă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

În carte au fost incluse documente și materiale mai puțin cunoscute, sau deloc, depistate de editor în Arhiva Națională a Republicii Moldova și Arhiva Organizațiilor Social- Politice  a Republicii Moldova.  Tot aici găsim mărturii ale localnicilor din municipiul Odesa și împrejurimi, cu traducere din limba rusă, dar și fără traducere…

Credem că „cireașa de pe tortul”(informațional) poate servi încluderea în acest volum, anuarului Primăriei municipiului Odesa „În slujba Țării”(al doilea an de gospodărie românească la Odesa 16 octombrie 1942 –  16 octombrie 1943) cu un cuvânt înainte al primarul Odesei, Gherman Pântea.

Apariția prezentului volum nu urmărește nici un scop propagandistic sau politic, este o încercare de a restabili adevărul despre perioada nominalizată de timp cu ajutorul martorilor oculari, documentelor de arhivă și a publicațiilor timpului din orașul respectiv.

Sperăm, ca prezentul volum și fie apreciat de specialiști, utilizat de cercetători și studenți și să fie găsit interesant  pentru locuitorii acestui celebru oraș.

Cor.„Secretele Istoriei”(www.mazarini.wordpress.com)

O carte capitală, apărută-n Capitală, nici după șapte ani prea populară

O carte pentru cei interesați de problematica prizonieratului și soarta zecilor de mii de prizonieri români din bătălia de la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă. Este vorba de volumul „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”[1], rezultatul unei munci aproape titanice de şase ani de zile a unui grup de istorici români în colaborare cu alt grup de istorici ruşi (L.Constantiniu, I. Schipor, V. Văratic, V. Kuzelenkov, V. Korotaev), coordonator al lucrării date fiind Vitalie Văratic, un istoric performant, de origine basarabeană, satbilit la București, cu care, noi basarabenii, am putea să ne mândrim pentru cercetările sale și lucrările publicate. Pentru că i-am cunoscut personal acum trei decenii poate că ar fi cazul să amintesc, aici, oamenilor noștri de știință, mai tineri, despre rolul său alături de alt istoric basarabean, Ion Șișcanu, în pregătirea Conferinței internaționale Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia (Chișinău, 26-28 iunie 1991), rezultatele căreea au fost „privatizate” atunci de către unul din mai marii Ostapi Benderi ai Basarabiei, care peste două decenii a devenit, mai întâi, „Dublu academician cu trei doctorate neterminate”, iar mai apoi, via Ploiești, și membru de onoare al Academiei Române, într-o listă cu Genialul Eminescu, și El Membru de Onoare al Academiei Române, doar că, post mortem…

Regret mult că lucrarea dată a văzut lumina tiparului după publicarea și lansarea celei de a doua ediții a cărții noastre, „Cotul Donului -1942”, că bine-mi mai prindea la elaborarea unei lucrări mai documentate având pe masă un volum atât de mare, și la propriu și la figurat, o lucrare mult prea recuperatoare a memoriei noastre istorice atât de durute. O frunzăresc de cinci ani de zile, o folosesc oridecâte ori am nevoie de ea, dar nu mi-am propus să-i fac o recenzie acestei cărți, autorilor, editorilor și tipografilor ei, o recenzie clasică pe care, desigur, ei, cu toții, ar merita-o!

Și, totuși, această postare poate fi interpretată și ca o recenzie și-un text publicitar, dacă postarea dată ar mai putea influiența și accelera apariția unei noi ediții atât de necesare, pentru că ea mai poate fi găsită doar în biblioteci.(Pentru cei care doresc o pot găsi și „frunzări” și pe internet[2]).

Sper, eu, folositoare ar fi anexarea la această postare a câtorva documente din lucrare, sau măcar câteva fragmente din ele, care pot fi folositoare celor care se interesează de problematica Bătăliei Stalingradului și de soarta prizonierilor români din această tragică bătălie…

Documentul 48 (Fragment)

Raportul lui V.S. Abakumov, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile interne al U.R.S.S., către L.P. Beria, comisarul poporului pentru afacerile interne al URSS, referitor la depoziţiile generalilor români Nicolae Mazarini, Mihail Lascăr şi Traian Stănescu din Armata a 3-a română.
24 decembrie 1942
Comisarului poporului pentru afacerile interne al U.R.S.S., tovarăşul L.P. Beria
Vă transmit în anexă, prin prezenta, protocoalele interogatoriilor generalilor prizonieri din Armata a 3-a Română:
Comandantul Diviziei a 5-a Infanterie, generalul Mazarini, fost adjunct al şefului Statului-major al Armatei Române;
Comandantul Diviziei a 6-a Infanterie, generalul Lascăr;
Comandantul Brigăzii a 6-a Infanterie, generalul de brigadă Stănescu.
Generalii menţionaţi au fost luaţi prizonieri de către trupele noastre, la 22 noiembrie a.c., pe frontul Sud-Vest.

Cel mai mare interes prezintă depoziţia lui Mazarini care, predat fiind Direcţiei Birourilor Speciale din cadrul N.K.V.D. al U.R.S.S., a comunicat următoarele, cu privire la efectivele armatei române şi la acţiunile militare de pe frontul rusesc:

La începutul războiului, în armata română existau 20 de divizii de infanterie, 4 de vânători de munte, 4 de cavalerie şi 1 divizie de tancuri.

După pierderile suferite, ca urmare a ofensivei trupelor Armatei Roşii, de la începutul lui noiembrie, armata română mai avea, în zona Stalingrad şi pe Don, 11 divizii de infanterie, 1 de cavalerie şi 1 de tancuri, şi 4 de vânători de munte în Caucaz.

În România au rămas doar 4 divizii de infanterie.

Potrivit celor comunicate de Mazarini, în România mai pot fi chemaţi sub arme încă 150.000 (maximum 200.000) de oameni, însă din cauza lipsei resurselor materiale este imposibilă constituirea de noi unităţi.

Mazarini, Lascăr şi Stănescu comentează pozitiv acţiunile artileriei noastre şi, în special, ale aruncătoarelor de grenade de mare calibru, al căror foc concentrat a avut un efect covârşitor asupra trupelor române, provocând pierderi majore în rândul forţei vii. Pe lângă aceasta, Mazarini a mai declarat că în armata română se face simţită lipsa mijloacelor antitanc, a echipamentului de iarnă (pantaloni groşi şi încălţăminte). Pentru a patra oară într-o săptămână, soldaţii nu au avut hrană caldă, iar furaje nu au mai fost livrate.

Dintre cei cu care are legături strânse, Mazarini i-a numit pe comandantul Diviziei a 14-a română, generalul de divizie Stavrescu, şi pe comandantul Diviziei a 15-a română, generalul de brigadă Sion, care acţionează pe frontul rusesc. Într-o conversaţie avută cu Mazarini, Stavrescu şi Sion au comunicat că „România se află într-o situaţie delicată, dar trebuie să lupte deoarece această hotărâre a fost luată de guvern. Acum este dificil de vorbit cu privire la deznodământul războiului; războiul va fi lung, Germania are încă forţe, dar se simte o superioritate din partea aliaţilor”.

De asemenea, Mazarini a mai comunicat că, la începutul anului 1942, în perioada în care lucra la Bucureşti, la Statul-Major General al armatei române, a discutat, cu diverse ocazii, cu liderul Partidului [Naţional] Ţărănesc, Mihalache,şi cu liderul Partidului [Naţional] Liberal, Dinu Brătianu (fratele fostului prim-ministru al României), care şi-au manifestat credinţa că Anglia va câştiga războiul şi că trupele române nu trebuie trimise atât de departe în Rusia. Totodată, Mazarini a declarat că, atunci, el s-a pronunţat împotriva trimiterii trupelor române atât de departe, în Rusia, România trebuind să se limiteze doar la recucerirea Basarabiei. Din acest motiv – pretinde el – ar fi fost eliberat din funcţia de adjunct al şefului Statului-Major General. Abakumov…

Documentul 181

Scrisoarea generalilor români, prizonieri de război, către I.V. Stalin, prin care este exprimată susţinerea faţă de programul Frontului Naţional-Democrat şi se cere aprobarea pentru constuirea unei filiale a Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S.
Strict secret 12 februarie 1945
Domnule Mareşal Stalin,
Noi, semnatarii de mai jos, generali prizonieri de război în U.R.S.S., vă rugăm, cu profundă stimă, să binevoiţi a ne permite să înfiinţăm, în cel mai scurt timp, o filială a „Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S.”, rugăminte pe care am adresat-o şi stimatului guvern al U.R.S.S., prin intermediul protocolului elaborat şi prezentat la 2 ianuarie 1945.
Situaţia politică dificilă în care se află, în prezent, ţara noastră, precum şi haosul economic spre care ne îndreptăm necesită, imperios, crearea cât mai rapidă a acestei asociaţii, căreia să i se stabilească drept obiectiv principal punerea în practică a programului elaborat de către Frontul Naţional-Democrat.
Aderând întru totul la acţiunile şi reformele prevăzute în acest program – acţiuni inspirate de înţelegerea nevoilor reale şi stringente, din acest moment, ale ţării -, ne obligăm să depunem toate eforturile pentru:
– a-i aduna în asociaţie, în calitate de membri, pe toţi prizonierii de război români aflaţi în U.R.S.S.;
– a-i face să înţeleagă că unica modalitate pentru ţară, de a ieşi din situaţia dificilă în care se află, este sprijinirea necondiţionată a Frontului Naţional-Democrat cu scopul ca acesta să ajungă, cât mai rapid, la putere şi, astfel, să pună în practică programul său binefăcător;
– a face din Asociaţie un organ de luptă al Frontului Naţional-Democrat, iar membrii Asociaţiei, la întoarcerea în ţară, să treacă la acţiune – în mod hotărât şi până la sfârşit – de partea Frontului Naţional-Democrat.
Încredinţându-vă de sinceritatea sentimentelor noastre, pe care se bazează această campanie ce dorim a o începe, precum şi de hotărârea noastră de neclintit, cu care noi intenţionăm să cooperăm cu adevăraţii fii ai patriei, care s-au unit în Frontul Naţional Democrat în vederea salvării ţării şi a întăririi legăturilor cu URSS, vă rugăm, domnule mareşal, să binevoiţi a primi mulţumirile noastre şi, în acelaşi timp, calda noastră recunoştinţă pentru aprobarea dumneavoastră, pe care o aşteptăm cu nerăbdare.
General de corp de armată Mihail Lascăr;
General de divizie Nicolae Mazarini;
General Savu Nedelea;
General Traian Stănescu;
General R[omulus] Dimitriu; General C[onstantin] Brătescu[3].

Notă: La 27 februarie 1945, L. Beria i-a trimis lui I.V. Stalin scrisoarea primită, iar o copie a acesteia lui V.M. Molotov. În nota care însoţea scrisoarea se menţiona: „În acelaşi mp, generalii prizonieri de război au făcut cereri individuale, prin care şi-au manifestat adeziunea la programul Frontului Naţional Democrat şi au cerut ca aceste cereri să fie trimise în România”[4].

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

SURSA: https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/prizonieri-de-razboi-romani-in-uniunea-sovietica-documente-1941-1956

Nota autorului: Am o întrebare către autori și cititori, întrebare la care i-am căutat răspunsul, în această lucrare, dar nu l-am găsit: ştie cineva cum se numeau primii români luaţi prizonieri de ruşi?

–––––––––––––––
[1] Colectivul de editare Laurenţiu Constantiniu Vladimir Ivanovici KorotaevIlie SchiporVladimir Nikolaevici KuzelenkovVitalie Văratic (coordonator), Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică : documente : 1941-1956 Traducerea documentelor: Laurenţiu Constantiniu, Simion Iurac, Vitalie Văratic, Bucureşti, 2013, 874p.
[3] GARF, Fond 9401, opis 2, dosar 93, f. 192-193 Publicat în Sovetskii faktor v Vostocinoi Evrope, 1944-1953. Documentî, vol. 1, 1944- 1948/Factorul sovietic în Europa de Est, 1944-1954. Documente, vol. 1, 1944-1948, T.V. Volokitina (redactor responsabil), G.P. Muraşko, O.V. Naumov, A.F. Noskova, T.V. Ţarevskaia, ROSSPEN, Moscova, 1999, p. 151-152
[4]Vezi GARF, Fond 9 401, opis 2, dosar 93, f. 191, ediţia în limba rusă

Organizatorul și moderatorul proiectului Alexandru Moraru, istoric, arhivist, publicist, șef serviciu la BC la deschiderea evenimentului pentru un mesaj de salut i-a oferit cuvântul distinsei doamne Maria Pilchin, scriitoare, critic literar și directorul Bibliotecii Centrale „Hasdeu”.

Domnia sa a făcut o trecere în revistă privind acest proiect, i-a mulțumit călduros domnului general pentru accept și prezență, iar in cele din urmă, i-a înmânat domnului Ion Costaș o Diplomă de Excelență din partea directorului general al Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi pentru participare activă în acest proiect și colaborare fructuoasă îndelungată cu Biblioteca Centrală „Hasdeu”.Tot atunci, doamna Maria Pilchin i-a înmânat domnului general Costaș și un card de utilizator al bibliotecii noastre.

Apoi au urmat 10 întrebări puse de moderator domnului Costaș, la care generalul a răspuns cu lux de amănunte și cam tot atâtea au parvenit din partea publicului aflat în sală. Cu aplauze furtunoase, publicul i-a mulțumit domnulu general Costaș pentru plăcerea acestui eveniment istorico-cognitiv.

Ieri, 25 iunie, d-l Dan Cristian Ionescu a publicat în revista JUSTIȚIARUL articolul „Brexit să fie!“, articol foarte actual, competent, realist și cu efect de ceas deșteptător. Cititorii îl pot accesa aici http://www.justitiarul.ro/brexit-sa-fie/ – și, de aceea, nu voi cita extins din el. Doar finalul, ca să pot face legătura mai ușor și să pot asigura continuitatea ideilor.

„Dacă U.E. se va prăbuși, principala noastră problemă este cum vom putea recupera din jaful la care ne-a supus U.E. Măcar în parte, cred că s-ar putea. Dar pentru asta este nevoie de un președinte cinstit, patriot și curajos, de un guvern cinstit, patriot și curajos, de un parlament cinstit, patriot și curajos. Acesta însă este cel mai greu lucru“.

Dar, frapat de claritatea și arguția etalate, am făcut comentariul de mai jos:

«De ce să fie „lucrul cel mai greu“?! Există un precedent: revoluția politică pașnică din Islanda, care a alungat guvernul, bancherii și pe toți jefuitorii țării. Desigur, Islanda are o democrație care datează de la anul 800! Românii nu o au, dar nu este nevoie de încă 12 secole pentru a învăța de la istorie, ci putem învăța de ei: adică, așa cum se spunea în epoca de aur, putem „învăța din experiența altora“. Evident, din cauza lipsei de exercițiu democratic a noastră, a românilor, revoluția pașnică este exclusă, fiindcă noi nu am reușit nimic nici pe calea democratică a alegerilor, întrucât toate alegerile au fost falsificate – iar acest fapt a devenit evident pentru toată lumea. Nu ne mai rămâne decât revoluția violentă, iar asta nu înseamnă decât o reușită lovitură de stat organizată de Armată!

Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului și Cetățeanului, poporul are dreptul la insurecție dacă Legea nu-l apără! Și, se vede cu ochiul liber, Legea nu-l mai apără, fiindcă legea a devenit fără-de-lege».

D-l Ionescu s-a aprins în polemică și mi-a replicat:

«Domnule Zărnescu, v-ați răspuns, deja, singur la întrebare. Islanda, prima democrație „moderna“ după Atena antică, cred că este singura democrație autentică în Europa. La noi, o revoluție pașnică nu este posibilă întrucât intervin scutierii, la nevoie tunurile cu apă, și, la mai multă nevoie, intervine și armata – când nu se intervine, înseamnă că este vorba de o manifestare cu voie de la stăpânire, convocată prin anumite rețele de facebook. Oare cui jură astăzi militarii credință? Țării, poporului, U.E., N.A.T.O., conducătorului iubit, mafiei? În seara de 21 decembrie 1989 eram lângă Intercontinental, în fața Băncii Franceze, de unde începea cordonul de soldați care bloca bd. N. Bălcescu până în față la Dunărea. Oamenii strigau: „Și voi sunteți români!, „Și voi aveți copii!“ Un bătrân, Ștefan Florescu, trecea și punea câte o floare în țevile pistoalelor-mitralieră. Soldații erau niște copii, toți cu lacrimi în ochi. Chiar lângă mine, comandantul lor era încremenit – nu dădea nici un ordin, nu era în stare să spună un cuvânt. Oare ce era în inima lui, în inima lor? Cui juraseră credință? Comandantului suprem, țării, poporului? Pe cale democratică nu se poate să avem parlamentul care ne trebuie. Israelul, S.U.A., U.E. ne-au obligat să eliminăm din politică toți patrioții. Atâta timp cât am putut, în scrierile mele, în discursurile mele, în interviurile mele, am vorbit despre nevoia Revoluției continue – dar o Revoluție pornită de la noi, românii, nu orchestrată din afară. Vedeți astăzi posibilitatea ca un român adevărat, în strai popular, călare pe un cal alb, să străbată țara deschizând inimile și mințile preoților, intelectualilor, țăranilor? Cred că ar fi alungat cu pietre. Sunt multe de spus – dar la ce bun? Mi-e teamă că deja crucificarea noastră a început».

La care m-am îndârjit și, de aceea, dezvolt comentariul în continuare.

Domnule Dan Cristian Ionescu, problema dvs. gravă este că sunteți pesimist: vă îndoiți de posibilitatea reapariției unui nou Corneliu Zelea Codreanu – căci aceasta înseamnă fraza dvs. „un român adevărat, în strai popular, călare pe un cal alb, să străbată țara deschizând inimile și mințile preoților, intelectualilor, țăranilor“. Și eu, în discursurile, în articolele mele, îndeosebi în cartea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ (vedeți discursul meu cu ocazia lansării, din 8 aprilie 2016, a cărții la librăria „Mihai Eminescu“, care poate fi văzut, în mare parte, aici: https://www.youtube.com/watch?v=zdOkjdNj1GE), am militat pentru reapariția unei noi Mișcări Legionare – ba încă, am spus că „ne-ar trebui două-trei Mișcări Legionare, ca să avem și de rezervă“! Și, încă mai grav la dvs. este faptul că invitați și pe alții la alungarea oricărei speranțe: „Mi-e teamă că, deja, crucificarea noastră a început“. Dante spune că la intrarea în Infern există scris acest îndemn: „Lasciate ogni speranza, o, voi che entrate – Lăsați orice speranță, voi care intrați aici!” (cf. http://www.scuolissima.com/2015/12/lasciate-ogni-speranza-o-voi-che-entrate.html). Se înțelege, așadar, că Infernul este în noi înșine și rezidă în lipsa oricărei speranțe! Apoi, sunteți puțin cam troțkist – căci sintagma dvs. „Revoluția continuă“ este echivalentă cu formula lui Troțki „revoluția permanentă“! Nu, nu este nevoie de o revoluție politică permanentă; singura revoluție permanentă necesară este doar aceea din gândire, din educație, din instruire. Apoi, sunteți puțin cam fatalist: „Mi-e teamă că deja crucificarea noastră a început“.

Fiți convins să această crucificare a început mai demult, de pe vremea când jidanul Isaac Adolphe Crémieux – unul dintre cei mai mari dușmani din toate timpurile ai României – voia să corupă Parlamentul României cu un „împrumut“ de 20 de milioane de lei cu care să cumpere legalizarea – la grămadă, și nu individual, cum se face în orice stat – a stabilirii năvălitorilor jidani aici (dintre care ei mai mulți erau intrați ilegal); ba încă de pe vremea Regulamentelor Organice; și încă de pe vremea fanarioților – căci „fanarioții“ nu erau decât jidani grecizați locuitori ai Fanarului. Și putem merge cu timpul înapoi chiar până la invazia Imperiului Otoman, fiindcă trebuie să știți că porțile Constantinopolului au fost deschise turcilor de jidani; de aceea există și azi buna colaborare istorică dintre Turcia și Israel.

Crucificarea a început demult, dar, vedeți, rezistăm. Și rezistăm tocmai din cauza existenței în noi a speranței: trebuie să cultivăm speranța și să ne dezvoltăm conștiința de români că vom rezista și vom alunga toți jefuitorii și cotropitorii – indiferent că vin ca „parteneri strategici“, ca S.U..A., sau ca „investitori strategici“, cum sunt – ca persoane – jidanii Tal Silberstein, George Soros, Sorin Beraru, Marc Rich ș.a., sau ca organizații sau firme ca F.M.I. sau Bechtell etc., sau ca alogeni ca Alexandru Florian, Michael Shafir, Aurel Vainer, Marco K. Katz, Radu Ioanid, g-ral (r.) Mihail E. Ionescu ș.a., sau ca ex-diplomați și militari reșapați ca Sandu Mazor, Mark Gittenstein și Wesley Clark – toți aceștia sprijiniți de cozi de topor ca jidăniții Andrei Marga, Ovidiu Pecican și alții!

Trebuie să ne menținem speranța, să ne dezvoltăm conștiința de patrioți români, să ne apărăm naționalismul contra unor mercenari antiromâni și antinaționali ca Vintilă Mihăilescu (cf. http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/nationalism-patriotism-cosmopolitism) și Marius Văcărelu (cf. http://adevarul.ro/international/in-lume/nationalism-globalizare-secolul-xxi-1_5756bbb25ab6550cb8bb0f50/index.html), mari „profesori“ la S.N.S.P.A., să devenim conștienți de DREPTUL NOSTRU LA INSURECȚIE și să pregătim insurecția. Desigur, avem un handicap serios că Armata României a ajuns o caricatură – a fost redusă de la 350.000 la circa 80 de mii de militari „profesioniști“, adică mercenari –, dar mai sunt încă sute de mii de rezerviști care nu și-au uitat pregătirea militară din Socialism, mai sunt Serviciile Secrete, în cadrul cărora mai sunt mulți patrioți, mai sunt mulți preoți cinstiți, care gândesc și simt ca românii și nu sunt pervertiți la „ecumenism“: mai avem, deci, resurse. Și mai avem disperarea care se apropie, când se vor convinge românii că „așa nu se mai poate“ și îi vor atârna de stâlpi pe toți trădătorii Țării, Neamului, Ortodoxismului, Limbii Române, Tradițiilor, Pământului Românesc.

Ați văzut că, pe 24 iunie, de Ziua Universală a iei, Alessandra Stoicescu și Dana Grecu, de la Antena 3, au intrat pe post îmbrăcate în ie, tocmai pentru a marca acest eveniment și, în mod clar, din spirit de frondă față de mizeria de Alexandru Florian. Adică, în „concepția“ malefică și expres antiromânească a jidanului Alexandru Florian, aceste două frumoase românce „sunt legionare, sunt fașiste“, ca orice „român care îmbracă portul popular fără să fie țăran“! Și ce-o să le facă Alexandru Florian celor două frumoase românce și altor purtătoare de ie, fie ele orășence românce sau de altă nație: o să le facă săpun și o să facă abajururi, șei, papuci, mănuși sau poșete din pielea lor?

Cât timp credeți că va mai trece, d-le Dan Cristian Ionescu, până când Alexandru Florian și ceilalți apologeți holocaustiști vor fi atârnați de un stâlp, ca Oliver Cromwell – căruia britanicii i-au spânzurat scheletul, ca satisfacție politică și istorică, după 20 de ani de la moarte! –, că tot vorbim de Brexit?! Iată, în sfârșit, majoritatea britanicilor s-a trezit, după ce Anglia a stat 45 de ani în U.E.! A trecut cam mult timp, dar, totuși, britanicii, în marea lor majoritate, s-au trezit. Câteva milioane s-au răzgândit că au votat „Brexit“ și acum vor să-și „ia votul înapoi“, dar acest fenomen dovedește doar că au fost buimaci tot timpul, au fost mai-mai ca niște zombi – cum sunt acum americanii – și încă nu știu pe ce lume se află. Or fi fiind ei britanici, dar trăiesc în Perfidul Albion, iar Perfidul Albion este perfid nu doar în politica externă, ci și în cea internă.

Ne vom trezi și noi, românii, cât de curând, din starea de halucinație în care ne-au adus guvernanții postdecembriști și mass media vândute lor.

Exemplul dat de Anglia va fi urmat de alte țări și, în curând, vor ieși din U.E. și Polonia, Cehia, Ungaria, poate și Danemarca – intrată cu greu în U.E. –, poate și Franța și Italia. Dacă iese Franța, atunci nu se mai pune problema existenței U.E.: se va prăbuși imediat! Să ne amintim că Charles de Gaulle a alungat sediul N.A.T.O. din Franța, care, astfel, a ajuns la Bruxelles. E-adevărat că, atunci, Franța era condusă de De Gaulle, iar acum este condusă de Nicolas Paul Stephane Sarkozy Nagy Bocsai – o corcitură de țigan-jidan-moghior – și de François Hollande, și el jidan mascat sub nume franțuzesc (am explicat aceste aspecte în cartea mea, HOLOCAUSTUL…, pag. 97 și 533). Să ne amintim că, până în urmă cu câțiva ani, Belgia a fost în pragul destrămării și chiar că, vreun deceniu, Belgia a funcționat fără guvern! Prin anii ’90 apăruse chiar această anecdotă: la o revistă de front, comandantul unei companii a ordonat „Valonii la dreapta și flamanzii la stânga!“ În centru mai rămăseseră doi soldați, Ițic și Ștrul, care au întrebat mirați: „Dar noi, belgienii, unde mergem?“

Noi nu avem un De Gaulle, nu avem un Corneliu Zelea Codreanu; dar poate avem și încă nu-l știm! Să sperăm ca va apărea! De ce să fiți pesimist, d-le Ionescu?!

Înainte cu vreun an-doi ca parlamentul trădător să ne bage în U.E. – fără referendum, cum cerea regulamentul și cum procedaseră toate celelalte țări –, Mircea Ciumara a scris un articol, mi se pare că în Economistul, în care anticipa: „Chiar dacă nu vrem noi să intrăm în U.E., tot ne vor băga în U.E.!“ Din păcate, prognoza lui s-a adeverit. Iar curând după aceea s-a prăpădit și el: să fi murit tocmai din cauza prognozei lui?! Nu în sensul că a murit de oftică pentru că i s-a adeverit intuiția, ci că i s-ar fi pus ceva sub scaun, cum se zice că i s-ar fi pus lui Antonie Iorgovan, fiindcă vituperase contra masoneriei mafiote!

Din păcate, România a avut numai parlamente postdecembriste preponderent trădătoare, iar cel actual este eminamente trădător, cum a demonstrat-o inclusiv în cazul votării infamantei Legi 217/2015! Dar vom scăpa de trădători. Acesta este mersul natural al Istoriei și acesta este scopul imediat al românilor: să scape de trădători!

În emisiunea lui Miron Manega de joi, 23 iunie a.c., de la 6TV (cf. http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-cultura-romana-sinteza-a-culturii-europene), marele cărturar care este prof. univ. dr. Dan Zamfirescu – a nu fi confundat, cum fac unii, cu ignobilul Dinu Zamfirescu, unul dintre semnatarii mârșavei „Declarații de la Budapesta“! – a demonstrat că „impunerea legii 217/2015 atestă disperarea fiilor descendenților celor veniți pe tancurile sovietice în 1944, în frunte cu tovarășa Ana“. E vorba, evident, de „tovarășa Ana Pauker“, fostă Hannah Robinshon, și, adică, de jidanii Alexandru Florian-Năpîrlitu’, Radu Ioanid-Sperjuru’, H.-R. Patapievici-Denigratoru’, Vladimir Tismăneanu-Ticălosu’, Aurel Vainer-Contabilu’, Marco Maximilian Katz-Pușcăriabilu’ și toți ceilalți jidani și jidăniți care, zicea alarmându-ne, în mod întemeiat și imperativ prof. Dan Zamfirescu, „vor să extermine poporul român“! Dar de ce noi, cei 22 de milioane de români, să ne lăsăm exterminați de 7 (șapte!) mii de jidani?! Nu-i mai simplu, mai uman, mai ergonomic, și chiar mai creștinește, să-i exterminăm noi pe ei?! Sfântul Ioan Gură de Aur așa glăsuiește: „Cine poartă război cu Satana, ține pacea cu Dumnezeu!“ Iar jidanii nu sunt „poporul ales“, ci, dimpotrivă, sunt „copiii tatălui minciunii!“ Deci, sunt copiii Satanei! O spune răspicat Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan (și rețineți că Ioan a fost singurul apostol nejidan!), acuzându-i de aceasta pe iudeii din vremea Sa (Ioan844). Or, actualii jidani sunt, în proporție de 95 la sută, descendenții (k)hazarilor, care erau un neam turco-mongol. Deci, oricum am lua-o, nici pe filieră cultică, dar cu atât mai puțin genetică, jidanii actuali nu sunt „poporul ales“ – de fapt, nu au fost niciodată, sintagma „poporul ales“ fiind doar un fals introdus de leviți în textele biblice –, ci sunt niște diabolici impostori și mârșavi escroci – cei mai escroci din Istoria Universală, așa cum am demonstrat în cartea mea! Nu trebuie să avem nici o reținere, nici o temere în a ne apăra conștiința, demnitatea de român și ființa națională înlăturând orice impediment, pe orice cale, căci am ajuns în situația limită: ori ei, jidanii – ori noi, românii!

De ajuns am ajuns în această situație-limită, dar, din cauza propagandei guvernanților că „totul este bine“ și că trebuie păstrată „liniștea socială“ pentru a guverna ei bine (citește: a fura ei mai cu spor), mulți români încă nu au conștiința necesității reacției pe măsură pentru respingerea pericolului.

Este necesară TREZIREA LA REALITATE! Vezi și David Duke, Jewish Supremacism: My Awakening to the Jewish Question. De aceea nu trebuie să ne îndoim de rectitudinea morală, de omenia poporului român, nu trebuie să inducem ideea vinovăției poporului român pentru comiterea unui pretins holocaust contra jidanilor, nu trebuie să inducem ideea fatalistă că nu mai e nimic de făcut, că trebuie să capitulăm și, astfel, să ne pierdem speranța că vom birui. Totdeauna, spune Grigore Ureche, noi „am fost sub vremi, în calea tuturor răutăților“. Dar am învins. Am învins prin credință în Dumnezeu și în noi înșine.

Trebuie să ne întărim atât credința în Dumnezeu, cât și în noi înșine și vom învinge satanismul!

Credința mea fermă este că sunt mulți români care poartă straiele spiritualității românești și sunt „călare pe cal“ – adică stăpâni pe situație – calul fiind Internetul: această imensă rețea de comunicare ne unește, ne solidarizează și ne permite să ne păstrăm libertatea cuvântului, să ne organizăm pentru întărirea naționalismului, pentru apărarea românismului, a românității. Globalizarea prin realizarea unei comunități de interese și de idei benefice tuturor națiunilor este dezirabilă și fezabilă, dar globalizarea prin subordonarea față de un pretins „popor ales“ să le conducă, să le exploateze pe celelalte trebuie radical înlăturată: trebuie înlăturată radical atât ideea, cât și promotorii și apologeții ei.

26 iunie 2016, Duminica I după Rusalii, a Tuturor Sfinților

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

SURSA: http://www.gandaculdecolorado.com/o-polemica-necesara/

Manifestări, atitudini neostăşeşti

Mai mult decât la alte instituţii ale statului, apartenenţa la instituţia militară presupune/impune (în permanenţă) manifestări şi atitudini ostăşeşti (în orice împrejurare) din partea fiecărui militar (indiferent de grad şi funcţie), activ sau concentrat, inclusiv în timp de război. Documentele epocii relevă (şi în această privinţă) numeroase situaţii de indisciplină încă de la începutul războiului, generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, făcând cunoscut, la 16 iulie 1941: „Domnul Mareşal Antonescu observă zilnic ofițeri într-o ținută neîngrijită şi chiar destrăbălată şi într-o atitudine complet neostăşească, nebărbieriți, murdari, fără centură, nu salută ostăşeşte, nu au ținută corectă şi atitudine corespunzătoare gradului şi situației lor sociale. Domnul general Antonescu atrage atenția asupra acestei atitudini lipsită de orice demnitate ostăşească şi cere în mod categoric ca de la general până la soldat fiecare să-şi facă datoria, intrând în ritmul obligațiilor impuse de haina militară. Acei care nu se pot obişnui cu datoria imperioasă de a se supune acestor obligații să plece din oştire”.

Câteva exemple:

– 4 aprilie 1942. Generalul Petre Dumitrescu constată că există ofițeri care „nu răspund la salutul gradelor inferioare sau răspund foarte neglijent, abia ridicând un deget și fără a se uita spre acel care salută”;
– 8 mai 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major informează că unii ostași au cerșit, implorând mila trecătorilor”;
– 18 iulie 1942. Sublocotenentul (r) Teodor Sâciu din Compania 38 anticar este pedepsit cu 10 zile de arest sever pentru că nu și-a păstrat demnitatea de ofițer, stând „în societatea intimă a doi reangajați cărora le-a permis să insulte două profesoare de liceu”;
– 4 octombrie 1942. Biroul 2 al statului major al Diviziei 6 cavalerie informează Corpul de cavalerie că în Krasnodar subofițerii erau „foarte murdari, împestrițați cu fulare, cămăși albe și cravate civile”;
– 28 noiembrie 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major constată că în pofida ordinelor date ostașii noștri continuă să deposedeze pe dezertori și prizonierii capturați din armata rusă de obiectele personale ce au asupra lor (ceasuri, bani, uniformă, rufărie, insigne, grade etc.)” și cerea din nou să se dea „dispoziții severe unităților în subordine să nu se mai ridice nici un obiect de uz personal găsit asupra ostașilor ruși predați de bunăvoie sau asupra prizonierilor ofițeri capturați”;
– noiembrie 1942. Generalul Ioan Dumitriu, comandantul Diviziei 4 infanterie atrăgea atenția că „ostașul manifestă tendinţa de a pierde conduita ostăşească, putând fi văzut fără grijă în ţinută, fără prestanţă în atitudine, fără vigoare în mişcări sau vorbă, o moleşală generală îl cuprinde”;
– 8 decembrie 1942. Pretorul Corpului 4 armată, locotenent-colonelul E. Enghiurloiu, preciza și el: „Moralul militarilor este foarte scăzut. […] Rătăciții continuă să umble dezorientați și flămânzi prezentând un aspect jalnic cerșind hrană, dedându-se chiar la furturi de alimente de la gazdele care le-au dat adăpost”;
– 24 decembrie 1942. Prin ordin general pe armată, Ministerul Apărării Naționale atrăgea atenția că subofițerii nu își respectau cuvântul dat la promisiunile de căsătorie”, nu își achitau sumele datorate pentru chirie și masă la diferiți particulari, făceau scandaluri în localuri și în alte locuri din garnizoane;
– 29 martie 1943. „Coloanele care trec din Caucaz și Crimeea  se prezintă sub un aspect care coboară prestigiul armatei române în ochii aliatului german și chiar al populației civile. […] Destrăbălare și debandadă în ceea ce privește trupa, delăsare din partea ofițerilor și subofițerilor ce o comandă, fac din aceste coloane o rușine pentru o armată care s-a luptat și luptă încă atât de brav” – constata un document al Corpului de cavalerie.
La rându-i, locotenent-colonelul Virgil Popescu observa oameni îmbrăcați cu uniforme germane, rusești sau chiar combinate, descheiați la nasturi, nebărberiți de 10 zile, nespălați;
– 12 aprilie 1943. Curtea Marțială a Diviziei 2 munte constata că „aproape la toate detașamentele care vin din Caucaz s-a observat o stare de spirit deosebită și o indisciplină în atitudine și ținută care dă de gândit. Astfel: ofițeri fără trese, cu capele sau căciuli de trupă, cojoace etc.; la subofițeri și trupă aceeași delăsare în ținută și mai ales o tendință generală în folosirea efectelor rusești; la orice observație se capătă orice răspuns tipic: «Vin de pe front! ». Alții au mâncat și băut în diferite localuri și în loc de plată au amenințat cu împușcarea pe patroni. O tendință generală spre jaf și distrugere. Apoape că nu există coloană care să nu distrugă ceva din clădirile în care a fost cazată. Semnele exterioare de respect numai sunt cunoscute decât de foarte puțini”;
– 10 mai 1943. Constatând că „mai sunt ostași care beau peste măsură, se îmbată, devin turbați și încep să tragă cu arma și să lovească cu baioneta în camarazii lor”, generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 munte, a ordonat, din nou, ca băutura să se dea „cu măsură și numai în fața ofițerilor”;
– 18 decembrie 1943. Prin Ordinul general nr. 108, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi atragea atenția că „încă se mai întrebuințează plocoanele” și ordona să se aplice „sancțiuni severe”;
– 24 decembrie 1943. Văzând pe stradă un ofițer superior de cavalerie „purtând sabia ca pe un baston”, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, îl pedepsește cu 5 zile de arest sever;
– August 1944. Printre cauzele pedepselor disciplinare date la Divizia 20 infanterie s-au numărat: folosirea ostașilor fără aprobare (arest 4 zile), intervenții pentru obținerea de concedii pentru unii ostași, scandal în restaurante (10 zile arest), lipsă de la program/apel, neglijență în serviciu, abuz de autoritate, purtare necuviincioasă, lipsă de tact, beție, neexecutare de ordin, întârzieri de la program etc.;

– 17 octombrie 1944. În timpul luptelor din Transilvania, colonelul Ioan Iucăl, comandantul Brigăzii 9 infanterie, constata și făcea cunoscut următoarele: „În timpul urmăririi inamicului s-au făcut următoarele constatări: oameni rămași foarte mult în urma unităților, la distanță de 7-8 km, pretextând că nu mai pot de oboseală; aspectul lor era lamentabil, nedeosebindu-se cu nimic de al prizonierilor și dezertorilor; unități constituite sub comandă de ofițeri activi rămase sub același motiv la 5-6 km în spatele frontului; batalioanul din rezerva brigăzii înșirat pe 3-4 km neputând înterveni dacă ar fi fost nevoie nici în 2 ore; batalion mărșăluind după 15 ore de repaus în acelaș hal de murdărie în care intrase în cantonament; începând cu comandanții de batalion, companii și plutoane, toți erau nebărbieriți și cu ținuta în dezordine; trupa cu noroiul gros și uscat pe bocanci și moletiere; armamentul roșu de rugină. Cea mai alarmantă constatare este destrăbălarea ce se observă la unii ofițeri, care a contaminat trupa, în specila moda de a se umbla descheiat la manta și la veston… Soldați care cerșesc de la locuitori, spunând că nu au mâncat de zile întregi… Soldați care fură. Furturi patronate”[1].

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Nota autorului – Chiar dacă nu plac (şi vor supăra pe mulţi), asemenea manifestări şi atitudini au făcut parte din istoria participării româneşti la război şi nu trebuie ignorate!

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/adevarata-fata-a-razboiului-1941-1945-5

––––––––––––––––

[1] Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2019.

Economie şi criză de muniţii!

Noiembrie 1942. Căpitan Dumitru Păsat: „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă decât un număr mic de obuze, ca să facă economie… Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”.
Rezistența puternică opusă de inamic, insuficienta producţie a stabilimentelor industriale, insuficienţa mijloacelor de transport şi alţi factori au făcut ca, în multe situații unitățile și marile unități din linia întâi să nu dispună de muniții suficiente, impunându-se economii/raționalizări riguroase, consumul făcându-se după posibilități și nu după nevoile câmpului de luptă. Ca urmare, dispozitivul inamic nu au fost neutralizat suficient, iar pierderile umane au fost mai mari. Câteva exemple:
– Căpitan Dumitru Păsat, comandant de companie în Batalionul 991 infanterie (în Cotul Donului): „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă (înainte de 19 noiembrie 1942 – n.n.) decât un număr mic de obuze, ca să facă economie, mai ales că aprovizionarea cu muniție din țară se făcea foarte greu din lipsă de mijloace de transport. Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”;
– Locotenent Gheorghe Tănăsescu din Regimentul 7 artilerie (în Cotul Donului): „Din lipsă de muniţie, nu aveam voie să tragem decât la cererea infanteriei sau când obiectivul este prea important şi am obţinut în prealabil aprobarea divizionului”;
– Regimentul 95 infanterie (jurnal de operații, 24 noiembrie 1942, în Caucaz): „Cerem foc de artilerie pe cuib de branduri identificat. Ni se alocă foarte puţin, numai 4 proiectile. Economia de muniţii e prea mare. Tragerile artileriei au efect şi material şi moral, în special asupra inamicului, aşa că luptătorii nu prea sunt mulţumiţi de atâta economie”;
– Divizia 3 munte (în Caucaz). Cu toate că solicitase, în numeroase rânduri, Corpului 5 armată german (căruia îi era subordonată) trimiterea muniției necesare, aceasta nu a sosit decât la 25 septembrie 1942 (la 6 zile de la intrarea în luptă) și atunci trimisă (cu avioanele de transport) de către Marele Cartier General român (în acel moment, marea unitate nu dispunea de niciun proiectil de artilerie sau de brandt, de nicio grenadă ofensivă, ci de doar 2 000 de grenade defensive și de 171 000 de cartușe);
– Divizia 2 munte (în Caucaz). În timp ce era contratacată de către sovietici, în zona râului Baksan, nu a dispus de muniția suficientă spre a reacționa pe măsură;
– Divizionul 63 artilerie (al Corpului 4 armată). În decembrie 1944, a rămas, timp de trei zile, fără niciun fel de muniție.
În unele situaţii criza a fost determinată şi de tendința unităților de a consuma (chiar și inutil) prea multă muniție, cauza principală constând în instrucţia deficitară:
– Încă de la 28 iunie 1941, de exemplu, s-a constatat că la apariția doar a câtorva tancuri sovietice pe înălțimile de la est de Prut o baterie de artilerie grea a tras peste 100 de proiectile, în timp ce un regiment a consumat într-o singură noapte 240.000 de cartuşe, fără să fi fost atacat.
– Cele două situații nu au fost singulare de vreme ce la 20 noiembrie 1942 cele două tunuri anticar, calibrul 75 mm, din sectorul de luptă al postului de comandă al Regimentului 91 infanterie din Divizia 20 infanterie au consumat toată muniția în trageri directe la mare distanță, rămânând fără proiectile în momentul în care tancurile inamice au ajuns în apropiere.
– Peste o lună, în aceeași zonă, comandantul Diviziei 297 infanterie, aprecia că „toate le face foarte bine Regimentul 82 infanterie numai să nu mai tragă degeaba în timpul nopții nu se poate dezbăra”.

Situația a devenit dramatică în ianuarie-februarie 1945, în timpul luptelor din zona muntoasă a Cehoslovaciei, cauza principală constând în faptul că sovieticii nu au pus la dispoziţie trenuri suficiente pentru reaprovizionare (cu toate că Marele Stat Major a programat toate transporturile de muniții solicitate de armate). Ca urmare, unitățile Armatei 1 au atacat, în unele situații, în Munții Javorina, cu cantități infime de muniții (0,03 – 0,10 Unități de foc/UF). Raportat la cele 180 de zile de atac ale armatei, consumul de munții pentru o zi de atac a fost de doar 0,10 UF, când în mod normal trebuia să se afecteze cel puțin 1 UF. Astfel, s-a ajuns la un adevărat „record sub raportul de economisirii”.

Distanța mare față de depozite și insuficiența mijloacelor de transport a făcut ca și în perioada urrmătoare criza de muniții să persiste. În timpul ofensivei spre Hron (februarie-martie 1945), Armata 1 a înregistrat, timp de 32 de zile, un consum mediu de 0,06 UF pe zi, pierderile înregistrate fiind invers proporționale cu consumul de muniții. O situație asemănătoare s-a înregistrat, în februarie 1945, și la Armata 4 în Munții Tatra Mică.
„Din cauza crizei de munițiuni artileria trage numai cu o parte din material. Tragerile de pregătire și de sprijin nu au efect material, ci numai moral pentru îmbărbătarea trupelor. Mă găseam la postul de comandă al unei divizii când în urma cererilor repetate ale infanteriei oprită de un foc puternic inamic în fața unei cote s-a aprobat, după multă chibzuință, să se facă o concentrare de 20 de proiectile. Ce efect materal putea să aibă această tragere asupra unui inamic bine adăpstit, ținând seama și de faptul că artileria nu era axată, iar observarea se făcea în condițiuni foarte grele?” (locotenent-colonelul Gheorghe Nicolescu, delegatul Marelui Stat Major la Armata 4, raport la 2 martie 1945).

Dar criza de munițiuni se simțea și la celelate categorii de armament, nu numai la artilerie. Astfel, la 26 februarie „nu mai era în cadrul Armatei 4 niciun cartuș pentru pistol-mitralieră și nicio lovitură pentru tunurile de 47 mm « Bohler » și « Schneider ». Armata roagă să i se comunice precis pe ce fel de munițiuni se mai poate conta pentru ca armamentul care nu mai este utilizabil, din lipsă de munițiuni, să nu mai fie târât degeaba după unități. În felul acesta ar putea trmite înapoi și o unitate de cai a căror hrănire este atât de grea. De asemenea, armata roagă să i se comunice din timp pentru fiecare tren de muniție când pleacă și ce conține, ca să știe pe ce poate conta”.

Cu toate că în februarie 1945, Armata 4 a primit 10 trenuri cu muniție, iar Armata 1 șapte trenuri, situația nu s-a ameliorat decât într-o mică măsură. „Lipsă de muniții mai ales la aruncătoarele de mine, pistoale mitralieră și grenade, în special la Armata 4, unde «s-a ajuns la o raționalizare de nepermis »” (General Constantin Vasiliu-Rășcanu, Ministru de Război, aprilie 1945).

Conform datelor oferite de Secția 4 a Marelui Stat Major, armatele 1 și 4 au consumat (în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945) următoarele cantități de muniție: cartușe armă, pușcă mitralieră (exclusiv calibrul 7, 92 mm) – 6 022 383 bucăți, cartușe armă, pușcă mitralieră calibrul 7,92 mm – 52 855 963, cartușe mitralieră calibrul 7,92 mm – 26 150 116, cartușe pistoale mitralieră calibrul 9 mm – 7 466 351, grenade – 373 298, lovituri tun antiaerian calibrul 20 mm „Gustlof” – 45 577, lovituri tun antiaerian „Oerlikon” – 29 738, lovituri tun antiaerian calibrul 25 mm „Hotchkiss” – 22 199, lovituri brandt calibrul 60 mm – 676 856, lovituri brandt calibrul 81,4 mm – 458 593, lovituri brandt calibrul 120 mm – 208 242, lovituri tun anticar ,,Bofors” calibrul 37 mm – 40 893, lovituri tun anticar calibrul 45 mm rus – 334 335, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Böhler” – 15 225, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Breda” – 929, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Schneider” – 4 200, lovituri tun calibrul 50 mm german – 58 27, lovituri tun calibrul 75/1940 – 113 085, lovituri tun calibrul 75mm (model 1943) – 9 521, lovituri tun calibrul 75 mm (FF) – 331 388, lovituri tun calibrul 75 mm (KF) – 76 899, lovituri tun calibrul 75 mm diferite – 21 544, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (14/19) – 271 054, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (36) – 74 870, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (30/34) – 74 870, lovituri tunuri lungi calibrul 105 (36) – 83 692, lovituri obuzier de câmp greu calibrul 150 mm (34) – 71 080.

În aceeași perioadă, în pofida multiplelor dificultăți, în țară au fost fabricate: 40.163.024 cartușe și proiectile, din care 3.576.653 în august 1944, 1.868.611 – septembrie 1944, 2 660998 – octombrie 1944, 2.845.682 – noiembrie 1944, 234.631 – decembrie 1944, 6 638 507 – ianuarie 1945, 2.804.815 – februarie 1944, 2.216.848 – martie 1945 – 2.216.848 – martie 1945, 12.311.322 – aprilie 1945 și 5.004.957 – mai 1945).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-4

Modalităţi de aprovizionare.

„Către sfârșitul lunii februarie (1945 – n.n.) ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje”. (Generalul Constantin Sănătescu)

După semnarea Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, funcționarea sistemului logistic românesc a fost influențată decisiv de Comisia Aliată de Control (partea sovietică), care a preluat controlul și în acest domeniu, aprovizionarea armatei române operative făcându-se concomitent cu îndeplinirea obligațiilor asumate și asigurarea a numeroase alte cereri ale comandamentelor și trupelor sovietice.

O sinteză întocmită la sfârșitul războiului menționa: „De la 23 august 1944 și până la 10 mai 1945 s-au pus la dispoziția Armatei Roșii stabilimente, aerodromuri, instalații portuare maritime și fluviale, precum și diferite uzine și fabrici pentru a fi ocupate de unitățile sovietice sau pentru a lucra și repara materiale de război. Prin punerea acestora la dispoziția Armatei Sovietice s-a sistat aproape în procent de 80-100% producția pentru armata română, rămânând ca aceasta să-și satisfacă nevoile numai din disponibilul rămas după 23 august 1944 în majoritatea compartimentelor și numai disparat și în cantități minime s-au mai produs pentru armata română”.

În afara obligaţiilor asumate prin Armistiţiu, trupele sovietice care afluiau prin sudul României spre zonele de luptă din podișul transilvan și Banat și Crișana, s-au aprovizionat prin preluări (cu acte sau fără acte) din depozitele românești întâlnite pe traseu și prin exploatarea nerațională a zonele prin care se deplasau. „Dacă se va continua așa și trupele vor mai sta – aprecia șeful Serviciului intendență al Armatei 4 – populația va rămâne fără alimente. Sunt sate și orașe unde s-au luat toate vitele, chiar și cele de muncă”. Pentru a stopa numeroasele abuzuri, generalul Gheorghe Mihail a ordonat (9 septembrie 1944): „Niciun ostaș sovietic nu are voie să se atingă de niciun fel de bunuri ale armatei sau populației române. Nu se va admite sau suporta niciun fel de intimidare. Toate cererile sovieticilor se vor adresa organelor de resort respective”.

După numeroase întâlniri și consfătuiri, Marele Stat Major român a făcut cunoscut că în urma Convenției încheiate între Comisia Română pentru aplicarea armistițiului și delegatul Frontului 2 ucrainean ,,toate aprovizionările cu materiale și subzistențele necesare armatei sovietice să fie satisfăcute numai în urma cererilor făcute de colonelul Sidorov și aprobate de Comisia română pentru aplicarea armistițiului”. În realitate, comandamentele și trupele sovietice nu au ținut seama de reglementările stabilite de comun acord. Referindu-se la cheltuielile făcute pentru întreținerea trupelor sovietice până la sfârșitul anului 1944, un Memoriu al guvernului român menționa cifra de circa 50 miliarde lei, care reprezentau valoarea totală a exportului românesc din 1943 sau dublul cheltuielilor medii lunare ale statului român.

După înfrângerea trupelor germane din spațiul situat la sud de Carpații Meridionali (23-31 august 1944) asigurarea materială a trupelor operative a revenit corpurilor teritoriale și departamentelor economice, Comandamentele de Etape primind misiunea să-și reorganizeze structurile și activitățile în vederea asigurării materiale a trupelor care urmau să acționeze în Transilvania, Banat și Crișana. În acest scop, Comandamentul de Etape nr 1, cu sectoarele 1, 4, 5 și 6 au fost puse la dispoziția Armatei 4 (în podișul transilvan), iar Comandamentul de Etape nr. 2 (cu sectoarele 2 și 3) la dispoziția Armatei 3 (în Banat și Crișana).

În condițiile în care zonele de exploatare încredințate armatelor române au fost restrânse și sărace în resurse, iar sovieticii au impus severe restricții de circulație pe calea ferată, multe din atribuțiile comandamentelor de Etape au fost preluate de secțiile/birourile 4 din statele majore ale armatelor, respectiv ale corpurilor de armată și divizii și de către organele de intendență de la toate comandamentele. În general, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, asigurarea materială a armatei nu a ridicat probleme deosebite. Cu toate acestea, procesul a fost influențat negativ de faptul că întoarcerea de arme a „răsturnat”/„întors” frontul cu 180 de grade, surprinzînd în estul țării însemnate cantități de alimente, din care doar o mică parte au mai putut fi recuperate. S-au adăugat distrugerile efectuate de bombardamentele aviației anglo-americane în perioada 4 aprilie – 19 august 1944, perturbarea sistemului de comunicații feroviare, distrugerile efectuate de trupele germane în retragere, colectările efectuate de către structurile destinate aplicării prevederilor Convențiilor de armistițiu din 12 septembrie 1944 (cantitățile de subzistențe solicitate de Comisia Aliată de Control-partea sovietică și cererile făcute de comandamentele sovietice au fost de cele mai multe ori exagerat de mari, grevând nevoile asigurării trupelor de pe front și consumul populației), ridicările de materiale efectuate de trupele sovietice și nu în ultimul rând necesitatea de a asigura populației civile consumul în limitele rațiilor stabilite. Greutăți au apărut și datorită insuficienței mijloacelor auto, care au făcut ca aprovizionarea trupelor și a populației să se facă în proporție de 50% cu căruțele.

Pe teritoriul Ungariei asigurarea trupelor cu subzistențe s-a făcut prin exploatări locale (din zona stabilită de Frontul 2 ucrainean, cu o adâncime de 100 km de la front) și prin aduceri din interiorul țării a categoriilor care nu se găseau în zonă (coloniale, tutun etc.), până la Tisa neînregistrându-se probleme deosebite. Dificultăți au apărut dincolo de Tisa datorită faptului că depozitele armatelor rămăseseră la peste 120 – 150 km de zona operațională. În acest context s-a recurs la trimiteri din interiorul țării și, în măsura posibilului, la exploatarea locală îngreunată de lipsa monedei în circulație (pengő de război), cu care să se facă plățile către populația civilă care furniza subzistențele și de faptul că sovieticii nu au aprobat ca aprovizionarea să se facă și pe bază de bon de rechiziţie. Situația a fost agravată și de neprogramarea de către sovietici a trenurilor necesare aprovizionării armatei române, la 13 decembrie 1944, Marele Stat Major informând guvernul că armatele operative nu mai dispuneau de alimente decât pentru șase zile. Ca urmare, Armata 1 a fost pusă în situația de a solicita alimente de la sovietici. După îndelungate tergiversări, a primit 1.400.000 pengő (ianuarie 1945), apoi și diferența până la 10.000.000, iar mai târziu 15.000.000 coroane cehoslovace.

Aflată într-o situație asemănătoare, Armata 4,  generalul Gheorghe Avramescu a solicitat generalului Socrate Mardari din Marele Stat Major (17 decembrie 1944) să obțină „aprobarea organelor supreme sovietice pentru ca marile unități să poată exploata zona, deoarece toate resursele sunt blocate la dispoziția armatei sovietice sub a căror pază se găsesc. […] Este imperios necesar ca să se aprobe și da ordine precise tuturor unităților sovietice operative, ca la cererea unităților române, mai ales în situațiile în care acestea operează în regiuni muntoase și sărace, să le distribuie necesarul contra bon sau recipisă regulamentară, lichidarea urmând să se facă ulterior între guverne. Suntem în situația că marile unități nu mai au rezerve de hrană și nici posibilitatea de a face noi aprovizionări, iar pe transporturile din interior nu se poate conta deoarece nu avem nici dotație suficientă în depozite și nici mijloace de transport rapide și sigure. Cele de mai sus s-au raportat dvs. în repetate rânduri și dacă nu se dă o grabnică soluționare a problemei în sensul solicitat de noi riscăm să ne găsim în scurt timp în situația de a nu mai putea hrăni trupele”.

Pentru a preveni situația de criză alimentară pe front, Marele Stat Major se adresase încă de la 18 noiembrie generalului Vorobiev propunând mai multe modalități de aprovizionare a trupelor aflate pe front: prin exploatarea teritoriului; prin folosirea subzistențelor din depozitele capturate de la inamic; prin ridicări din depozitele trupelor sovietice, contravaloarea urmând a fi achitată de Serviciul intendență al Marelui Stat Major; prin expedieri din interior cu mijloace de tranport, aprobate de organele de profil sovietice. Până la 21 decembrie 1944, la „repetatele intervenții” nu se obținuse „niciun rezultat”.

În contextul în care operațiile militare s-au desfășurat (din decembrie 1944) în regiunile muntoase și înzăpezite din Cehoslovacia, aceste zone nu au mai putut oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor. Ca urmare, cele două armate au trebuit să se aprovizioneze din ceea ce aveau în depozite sau din trimiterile primite din țară. Zona săracă, în special în furaje și făină, distanțele de peste 100 km de bazele de aprovizionare, imposibilitatea de a se face transporturile pe calea ferată au pus, la un moment dat, problema continuării operațiilor militare datorită crizei de muniții și subalimentației.  Rezultatul a fost (ianuarie 1945) o situație de „criză alimentară” din care s-a ieșit cu sacrificii și mari eforturi. Terenul accidentat, muntos, și lipsa de drumuri (chiar a potecilor) a făcut ca în numeroase cazuri hrana luptătorilor din linia întâi să fie dusă în spinare pe distanțe destul de mari. În lipsa samarelor, unitățile au recurs la improvizații (sănii, tălpice, funiculare etc.). La acestea s-a adăugat faptul că în Slovacia, subzistențele nu au putut fi achiziționate prin rechiziții, ci numai prin bună învoială cu localnicii, care nu voaiu să ofere mai nimic românilor (sovieticii ofereau prețuri mai mari sau chiar cereau populației să nu ofere nimic aliaților români). Problema nu a fost reglementată nici în urma intervenției colonelului Blaga pe lângă ministrul Nemec, delegatul guvernului slovac.

Răspunzând cererii Marelui Stat Major român din 23 ianuarie 1945 cu privire la lărgirea zonei de exploatare a armatelor române în vederea aprovizionării, mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut că acest lucru nu era posibil, dar că în situația în care alimentele nu erau suficiente acestea puteau fi aduse din țară, solicitându-se vagoanele necesare prin generalul-maior Kvașnin. Aprobările pentru punerea vagoanelor la dispoziție au fost însă puține.

Pentru remedierea situației, Marele Stat Major a solicitat repartizarea unor zone mai bogate din Ungaria sau prelungirea acestora până la frontiera de vest a României, precum și noi aprobări de transporturi din țară. Intervențiile nu au avut niciun efect de vreme ce la 31 ianuarie 1945, Armata 4 raporta Ministerului de Război și Marelui Stat Major că situația aprovizionărilor era „foarte gravă” deoarece:
„- De la 21 ianuarie s-a interzis exploatarea zonei Carei-Nyíregyháza, singura care putea satisface nevoile pe circa 2-3 luni.
– Nu se admit colectări din zonă decât pentru maximum 15 zile. c) Zona nouă de exploatare, săracă și exploatată de aliați, nu satisface necesarul pe 15 zile.
– Nu dispunem de mijloace de transport pentru a duce la trupe subzistențele colectate.
– Nu avem nici organele necesare pentru colectare, deoarece ni s-a impus reducerea Etapelor la numai 400 de oameni.
– Cererile noastre insistente în sensul de mai sus nu sunt satisfăcute de către Grupul de armate”. Situația s-a agravat prin faptul că pe măsura pătrunderii în Cehoslovacia, sovieticii nu au mai admis „nicio exploatare, totul trebuind procurat prin bună învoială, ceea ce locuitori nu consimt, în special din cauza sărăciei zonei”.

Numeroase au fost și cererile pentru asigurarea mijloacelor de transport a subzistențelor și altor materiale din interiorul țării (la 27 decembrie 1944, 10, 12, 15, 17, 20, 26 februarie 1945), obținându-se următoarele programări pentru transporturi de subzistențe și grăunțe, cu începere de la 14 februarie 1945: 4 trenuri cu subzistențe, 4 trenuri cu grâu, 1 tren cu făină, 8 trenuri cu grăunțe, 3 trenuri cu brichete furajere. În afara acestora s-au mai expediat subzistențe cu trenurile sanitare și 27 000 de brichete furajere cu autocamioanele. Grav a fost și faptul că atunci când s-au aprobat, transportul acestora a durat foarte mult, în unele situaţii chiar 2-3 luni, în garnituri cu vagoane deschise, determinând deteriorarea grâului, brichetelor furajere, păioaselor cartofilor, însoţitorii trenurilor fiind nevoiți să suporte numeroase privațiuni. ,,Este un miracol cum au trăit și au supraviețuit acești camarazi în tot cursul lunilor când însoțeau transporturile – menționează un document al vremii. Unii au făcut adevărate acte de eroism, ca și dovada unor înalte virtuți ostășești. Am avut cazul unui delegat care a golit și reîncărcat singur cu o găleată un vagon de grâu, căruia i se aprinsese o osie. În țară străină, la 100 km de patrie și fără să cunoască limba țării”.

Una din cauzele care au provocat mari neajunsuri aprovizionării armatei române a fost generată de insuficiența mijloacelor de transport feroviare și rutiere în condițiile în care căile ferate de pe teritoriile României, Ungariei și Cehoslovaciei se aflau sub controlul organelor de specialitate ale Frontului 2 ucrainean (VOSO), majoritatea parcului de vagoane și locomotive, precum și circuitele feroviare fiind folosite pentru armatele sovietice. Când la 29 ianuarie 1945, Marele Stat Major a solicitat reprezentantului Frontului 2 ucrainean programarea a 24 de trenuri pentru subzistențe, Direcția transporturi a frontului sovietic a răspuns simplu: „Nu se aprobă executarea transporturilor de aprovizionare”. Acesta în contextul în care, în condiții de trafic normal, pentru asigurarea cu subzistențe a trupelor operative prin aduceri din interior ar fi fost nevoie de 134 vagoane zilnic.

Spre comparație cu situația trupelor sovietice, în timp ce Armata 53 dispunea pentru transport de 260 autocamioane, Armata 1 avea doar 75 de maşini din care puteau fi folosite zilnic numai 20-25 pentru nevoile de transport ale serviciilor (inclusiv pentru muniții), restul fiind defecte sau în reparații.  În acest context, căruțele au rămas (în multe situaţii) unica soluție de soluționare a problemelor aprovizionării.  Ca urmare, dese au fost situațiile în care subzistențele au fost descărcate în gări pe rampe în aer liber, după ce fuseseră transportate în vagoane deschise pe timp de ploaie și ninsoare.

Sugestive pentru situația precară în care s-au aflat armatele române în perioada ianuarie-februarie 1945 sunt aprecierile generalului Constantin Sănătescu din 15 martie 1945: „Către sfârșitul lunii februarie ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje. Mortalitatea cailor fusese un aspect atât de îngrijorător încât Armata 4 luase hotărârea să scoată de la artilerie armamentul greu și trenuri 9.000 de cai pe care să-i trimită într-o zonă mai bogată, înapoi. Cauzele principale ale acestei crize sunt zona de exploatare săracă, insuficiența mijloacelor de transport auto, greutatea de a obține trenuri suficiente pentru aduceri din interior și întârzierea pe traect… Conform dispozițiunilor Frontului 2 ucrainean s-au repartizat pentru armatele române câte o zonă de exploatare, având o adâncime de 100 km de la front. Prin deplasarea frontului spre vest, într-o regiune muntoasă și acoperită de păduri, zonele de exploatare pe o adâncime de 100 km nu puteau oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor, armatele fiind puse în situația să transporte o parte din necesar de la distanțe prea mari de front, iar restul să fie completat prin trimiteri din interior. Terenul muntos, lipsit de păduri și chiar de poteci, din care cauză nu se putea duce în linia întâi hrana și munițiile decât în spinarea omului, completează seria de greutăți în aprovizionarea trupelor luptătoare… Pe lângă toate dificultățile se adaugă și aceea a regimului special stabilit în Slovacia. Nu se poate procura nimic din regiune, ci numai prin bună învoială. Prin acest sistem nu se poate procura mai nimic pentru că populația nu vrea să dea la români: fie din cauza supralicitării aliaților, care oferă prețuri mult mai mari decât noi, fie din cauza propagandei pe care aliații o fac de a nu da nimic la români. Se întâmplă de multe ori ca furajele colectate de trupele noastre să fie luate cu totul de aliați”.

Situația s-a mai ameliorat în primăvară, cu concursul organelor de intendență slovace și a unora din autorităţile locale, chiar dacă guvernul cehoslovac (Comitetul Național de la Košice), prin ordinele date către intendența armatei cehoslovace asupra condițiilor în care urmau să fie făcute cumpărăturile de către armatele sovietice pe teritoriul cehoslovac  ignora prezenţa celor două armate române. Mai mult chiar, în unele localități s-a bătut toba cerându-se să nu se vândă nimic trupelor române. Abia în iunie 1945, delegații Armatei 1 au încheiat cu Ministerul Aprovizionării cehoslovac un protocol prin care acesta se angaja să furnizeze anumite cantități de subzistențe.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-3