Archive for the ‘Ştiri şi Informaţii’ Category

„ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE” de Alexandru Moraru (lansare de carte)

La 30 octombrie 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” a avut loc lansarea cărţii lui  Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Centrală în colaborare cu Clubul Istoricilor din Republica Moldova.

În cadrul evenimentului, în faţa celor prezenţi au vorbit despre noua carte a istoricului arhivist, publicist, şef serviciu la Biblioteca Centrală Alexandru Moraru, istorici, jurnalişti, militari, economişti, filosofi, jurişti şi filologi.

Printre aceştea se numără: director general al BM „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi, profesorii universitari Anatol Petrencu şi Alexei Creţu, istoricii profesori Daniela Vacarciuc şi Veronica Pârlea Conoval, distinsul istoric şi om politic Ion Negrei, scriitoarea Valeria Dascăl, colonelul (r) şi publicistul Alexandru Ganenco, scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, dr.hab.în filosofie Petru Berlinschi,  cunoscutul psiholog Ludmila Vasilescu şi alţii.

Respectiva lansare a fost şi un prilej pentru cei prezenţi de a-l felicita pe autor nu numai cu lansarea noii cărţi, dar şi cu împlinirea onorabilei vârste de 65 de ani.

Tot în cadrul acestui eveniment a fost prezentat de către Alexandru Moraru şi placa comemorativă „Mareşalul Antonescu-dezrobitorul Basarabiei” confecţionată din bronz, chipul celebrului militar şi fixată pe o placă de granit roşu.

În continuare vă propunem cateva imagini de la acest eveniment.

SURSA:www.mazarini.wordpress.com

Anunțuri

Document senzațional al „Jewish Telegraphic Agency”

Redacţia publicaţiei americane „Jewish Telegraphic Agency” ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi”. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi. Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din S.U.A.? În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele:
„Ierusalim, Aug. 23 (J.T.A.) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României”. Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi” să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric! Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că „Jewish Telegraphic Agency” este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică! Într-un e-mail, redacţia ne-a anunţat zilele trecute că în arhiva publicaţiei există această ştire despre „Pogromul de la Iaşi”, care conţine cîteva elemente extrem de importante:
– 1. faptul că guvernul german recunoaşte vinovăţia armatei germane;
– 2. faptul că guvernul german este de acord să plătească despăgubiri către familiile victimelor;
– 3. autorităţile germane nu-şi asumă responsabilitatea pentru alte persecuţii ale evreilor din România!

Este uimitor cît de multe lucruri fundamentale pentru aflarea adevărului despre „Pogromul de la Iaşi” conţin aceste cîteva rînduri din ştirea publicată de „Jewish Telegraphic Agency” în ziua de 24 august 1959! Unii vor întreba de ce ar avea o importanţă atît de mare o ştire de presă de cîteva rînduri, însă cei care au citit ce s-a scris pînă acum despre „Pogromul de la Iaşi” vor înţelege că aceste informaţii răstoarnă opiniile care au reuşit în ultimii ani să impună în spaţiul public ideea că jandarmeria română şi civilii români ar fi comis odioasa crimă din „trenurile morţii”, cum a fost denumită tragedia din iunie 1941. Pînă astăzi, se părea că lucrurile s-au stabilit în mod definitiv, orice nuanţă putînd duce la acuzaţia că s-ar nega holocaustul din România! Şi spun „holocaustul din România” întrucît, în mod parşiv, mulţi cercetători vobesc despre „holocaustul românesc” pentru a induce opinia că a fost săvîrşit de români! În orice altă situaţie se vorbeşte despre „holocaustul evreilor” sau „holocaustul albanezilor”, căci victimele acelor tragedii au fost populaţia evreiască, respectiv populaţia albaneză! Dacă în România a fost, într-adevăr, un holocaust, nu este neapărat necesar ca acesta să fi fost comis de către români (cum sugerează expresia „holocaustul românesc”), ci comis pe teritoriul României!

Varianta Institutului „Elie Wiesel”

Iată însă Documentul transmis de către ziarul „Jewish Telegraphic Agency” din S.U.A., ştirea la care facem referire aflîndu-se pe fila 3.
-Teoria lui Jean Ancel despre „Pogrom”, devenită varianta oficială adoptată de Institutul „Elie Wiesel” (foto).
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că doar românii se fac vinovaţi de„Pogromul de la Iaşi”, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel” a unui set de manifestări „ştiinţifice” la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.

La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel” a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. Iată, de pildă, ce scrie Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, la pagina 50 a studiul său intitulat „Responsabilitatea autorităţilor statului pentru înscenarea, pregătirea şi executarea Pogromului de la Iaşi şi stabilirea numărului victimelor”:
Rîndurile de mai sus sînt o sinteză în care sînt prezentaţi „iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi”. Observăm că atît persoanele, cît şi autorităţile menţionate sînt împărţite în două categorii:
– „lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi”;
– „organele de execuţie a pogromului”.

Parcurgînd cu atenţie aceste liste, se vede că absolut toate persoanele nominalizate sînt cetăţeni români şi instituţiile ce reprezintă autorităţile româneşti. Acestea ar fi responsabile de Pogromul de la Iaşi! Nu există nici un reprezentant al armatei germane, deşi oraşul Iaşi devenise în acele zile garnizoană militară germană! Imediat după prezentarea acestei sinteze, Jean Ancel adaugă o propoziţie înfiorătoare despre poporul român, nesusţinută de documente, la care nimeni nu a recţionat: „Este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat cîţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie”.

„Micii ucigași”

Acestor comandanţi din jandarmerie, Jean Ancel le adaugă şi lista complicilor, „micii ucigaşi”, cum îi numeşte el, care sînt, de asemenea, numai români: „În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit micii ucigaşi. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a.”.

Enumerarea vinovaţilor români nu se opreşte aici. Acelaşi Jean Ancel include între „micii ucigaşi” şi „acea adunătură de duşmani ai poporului evreu”, care ar fi „servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare”. În mod surprinzător, „legionarii” sînt incluşi tot în categoria „micilor ucigaşi”, despre care precizează că „era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm «lichidarea» evreilor”!

Pentru a completa lista „vinovaţilor” pînă la ultimul locuitor al Iaşiului, Jean Ancel adaugă femeile: „Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc”! Pentru a înţelege perfect teoria lui Jean Ancel despre „Pogromul de la Iaşi”, însuşită şi de Institutul „Elie Wiesel”, iată pasajul care ne lămureşte pe deplin: „Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană”!

Aşadar, în opinia cercetătorului Jean Ancel, Pogromul de la Iaşi aparţine întregii populaţii din Iaşi, mai puţin forţelor de ordine şi armatei române şi germane! Mai exact, populaţia Iaşiului, în opinia lui Jean Ancel, intră în categoria numită „elemente fasciste” şi cuprinde „majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”. În sinteză, spune Jean Ancel, „elementele fasciste au constituit deci un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei”.

Salvat de români. Aflarea adevărului, nu mistificarea lui!

Evident, oricine se întreabă: cine este acest Jean Ancel, invitat în România să prezinte această teorie generalizantă care face din întreaga populaţie a Iaşului o „adunătură de ucigaşi de evrei”? Destinul tragic al familiei sale ar trebui să-l determine la o anumită rigoare pentru aflarea adevărului, căci este unul dintre supravieţuitorii acelor zile dramatice, avînd doar 1 an cînd 27 de membri ai familiei sale şi-au găsit sfîrşitul în „trenurile morţii”, el însuşi fiind salvat de la o moarte inevitabilă de nişte români! În 1963 a emigrat în Israel, unde, în anul 1977, a primit titlul de doctor în istorie, cu teza „Evreii din România în perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947″.

Este cît se poate de firesc ca Jean Ancel, a cărui familie a fost distrusă în acea sîngeroasă tragedie din iunie 1941, să-şi dedice întreaga viaţă „Pogromului de la Iaşi”, însă tocmai pentru că, la numai 1 an, avea să trăiască o asemenea tragedie, ar trebui să aibă un singur ţel: aflarea adevărului, nu mistificarea lui! Cu atît mai mult cu cît, în calitate de cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, S.U.A., opiniile sale sînt luate în serios, orice eroare avînd un efect multiplicat! De ce acordăm această importanţă studiilor lui Jean Ancel? Tocmai pentru că azi aproape toate teoriile despre „Pogromul de la Iaşi” se bazează pe articolele şi cărţile sale. Cine mai are însă curiozitatea să cerceteze atît documentele de la dosarul procesului mareşalului Ion Antonescu, cît și pe cele apărute ulterior, va observa că imediat după terminarea războiului se ştia că trupele germane au fost cele care au comis teribila tragedie din iunie 1941 din Iaşi şi din „trenurile morţii”.

„Interogatoriul” lui Ion Antonescu

Două fragmente din „Interogatoriul” lui Ion Antonescu, în timpul procesului, din 6 mai 1946 trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel, potrivit căreia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii”:
„Ion Antonescu: [După pogrom – n.n.] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași? […]
Ion Antonescu: Ei aveau… noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. […] Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate”.

Sînt o mulţime de alte documente care arată că lucrurile în acel iunie 1941 au fost destul de complicate şi trebuie ca istoricii, fără patimă sau părtinire, să stabilească adevărul din zilele acestei tragedii. Documentul primit de la unul dintre cele mai importante ziare evreieşti din lume, „Jewish Telegraphic Agency”, în care avem informaţia că guvernul german a recunoscut încă din 24 august 1959 că trupele germane sînt vinovate de „Pogromul de la Iaşi”, fiind de acord să plătească şi despăgubiri pentru familiile victimelor, cere redeschiderea acestui dosar greu. Un lucru este important de subliniat: din ştirea difuzată de „Jewish Telegraphic Agency” rezultă cît se poate de clar că recunoaşterea guvernului german nu este una de conjunctură, căci nu acceptă să-şi asume responsabilitatea pentru alte eventuale atrocităţi comise pe teritoriul României, ci doar pentru „Pogromul de la Iaşi”! Iar această precizare este extrem de importantă şi de ea trebuie să ţină cont de acum înainte toţi istoricii!

– Nota 1: Mulţumind celor de la „Jewish Telegraphic Agency” pentru furnizarea buletinului de ştiri din 24 august 1959, sperăm ca acest document să fie de folos supravieţuitorilor pentru obţinerea de la statul german a despăgubirilor cuvenite, iar acuzaţia că românii au comis acea oribilă tragedie de la Iaşi şi din „trenurile morţii” ar trebui nuanţată.

Doc 1– Nota 2: Chiar zilele trecute, televiziunea americană N.B.C. a prezentat un documentar pe marginea acestui subiect, în care se spune că „guvernul german acceptă că decesele din tren au fost crime de război, însă nu a acceptat că ar trebui să despăgubească supravieţuitorii”.Documentul publicat de noi acum pentru prima oară arată că o asemenea poziţie nu se justifică, din moment ce tot guvernul german acceptase încă din 24 august 1959 plata acestor despăgubiri! Acest document îi poate fi de folos avocatului Stu Eizenstat, care a lucrat în administraţiile Carter, Clinton şi Obama şi care-i reprezintă pe supraviețuitori în negocierile dintre aceştia şi guvernul german! Chiar în zilele următoare, cîţiva dintre reprezentanţii celor 1.000 de supraviețuitori se vor duce la o nouă rundă de negocieri cu executivul german. Or, dacă jandarmii români au comis atrocităţile denumite „Pogromul de la Iaşi”, cum spune Jean Ancel, atunci de ce ar trebui ca Germania să plătească despăgubirile? Iată de ce documentul publicat acum de noi ar putea să devină principalul act din dosarul celor 1.000 de supraviețuitori!

Ion Spânu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4318-guvernul-germaniei-si-pogromul-de-la-iasi-din1941.html

Grupul de Armate Sud al mareşalului Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat. Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aibă loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte că ofensivă să progreseze mai mult în Ucraina până să înceapă şi ele atacul. Această decizie a fost luată de O.K.H. (Înaltul Comandandament al Armatei Germane 1936-1945) în primăvara anului 1941, deoarece gen. col. Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani. De aceea vasta majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflându-se în principal doar unităţile motorizate româneşti. După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atât de fomidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste râu încă de la începutul războiului. Probabil că o ofensivă puternică încă din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt. Forţele care urmau să ia parte la operaţiile din Basarabia şi Bucovina de Nord erau: Armata 3 română (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie) în nord, comandată de gen. de corp de armata Petre Dumitrescu, în centru Armata 11 germană (Corpurile 11, 30 şi 54 germane) a gen. col. Eugen von Schöbert, căruia i se subordona şi Armata 3, şi în sud Armata 4 română (Corpurile 5, 3 şi 11) a gen. de corp de armata Nicolae Ciupercă. În Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de gen. de divizie Nicolae Macici. Toate aceste mari unităţi formau Grupul de Armate Antonescu. Pe 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Puterea ofensivă a Aviaţiei Regale Române (A.R.R.) era concentrată în Gruparea Aeriană de Lupta, (G.A.L.) care avea în total 253 de avioane, din care numai 205 erau disponibile pe 22 iunie. Misiunea lor era de a câştiga supremaţia aeriană deasupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi de a sprijini ofensivă Armatei 4. Era alcătuită din 4 grupuri de bombardament (1, 2, 4 şi 5) şi 2 escadrile independente de bombardament (82 şi 18), 3 grupuri de vânătoare (5, 7 şi 8), 4 escadrile de observaţie (11, 12, 13 şi 14) şi o escadrilă de recunoaştere-bombardament (1).

Armatele 3 şi 4 aveau propriile lor escadrile de observaţie, bombardament uşor şi legătură (5 escadrile şi respectiv 4). O escadrilă de observaţie (15) era ataşată Diviziei 1 Blindate.
Restul teritoriului României era împărţit între Regiunea 2 Aeriană: 2 grupuri de vânătoare (3 şi 4) şi escadrilă de de legătură (112), şi Regiunea 3 Aeriană: Grupul 6 Vânătoare şi o escadrilă de legătură (113). În Dobrogea se aflau cele 2 escadrile (101 şi 102) ale Flotilei de Hidroaviaţie, o escadrilă de observaţie (16) şi una de vânătoare (53). A.R.R. concentrase 672 de avioane la începutul Operaţiunii „Barbarossa”. Forţele Luftwaffe în România însumau 420 de aparate. Dunărea şi litoralul Marii Negre erau aparate de Divizia de Dunăre (15 nave militare şi 30 nave auxiliare) şi de Divizia de Mare a Marinei Regale Române (14 nave militare şi 9 nave auxiliare). Regimentul de Infanterie Marina era dispus în defensivă în Delta.

De partea cealaltă a frontului în Bucovina de Nord se află Armata 12 sovietică, comandată de gen. lt. P.G. Ponedelin, subordonată Frontului de Sud-Vest. În Basarabia staţiona Armata 9 sovietică a gen. col. T. Cerevicenko, care a fost întărită apoi cu Armata 18 a gen. lt. A.K. Smirnov trimisă din Districtul Militar Moscova. Elementele mobile erau concentrate în principal în Corpurile 2 (Diviziile 11 şi 16 Tancuri, Divizia 15 Motorizată, Regimentul 6 Motociclişti) şi 18 Mecanizate (Diviziile 44 şi 47 Tancuri, Divizia 218 Motorizată, Regimentul 26 Motociclişti). Pe 25 iunie Armatele 9 şi 18 au format Frontul de Sud, sub comandă gen. col. I.V. Tiulenev. În total erau 16 divizii dispuse în adâncime pe două linii: 5 de infanterie, 2 de munte şi una de cavalerie pe graniţa şi una de infanterie, una de cavalerie şi cele două corpuri mecanizate între Prut şi Nistru. Rezervă era alcătuită din 3 divizii de infaterie şi o brigada anti-tanc. La acestea se adăugau trupele a 5 regiunilor fortificate (80, 81, 82, 84 şi 86). Erau în total 364.700 de soldaţi. Flota sovietică a Marii Negre era mult mai numeroasă decât cea a Axei, iar VVS avea 1.750 de avioane în zonă.

Duminică, 22 iunie 1941. La ora 3:00 primele avioane germane şi româneşti de recunoaştere au trecut Prutul, iar la ora 3:15 primele bombardiere decolau de pe aerodromurile din Moldova având că obiective bazele aeriene sovietice din Basarabia, în timp ce artileria a început să tragă asupra poziţiilor Armatei Roşii. Unităţile din prima linie au început să facă incursiuni în liniile inamice.

În nord Armata 3 fusese redusă practic la Corpului de Munte (Brigăzile 1, 2 şi 4 Munte, Divizia 7 Infaterie şi Brigada 8 Cavalerie), deoarece Corpul de Cavalerie fusese direct subordonat Armatei 11. De fapt comandamentul Armatei 3 a fost lipsit de atribuţii operative până pe 2 iulie 1941 când a început ofensiva şi pe frontul românesc. În zorii zilei, Divizia 7 Infanterie a ocupat satul Bahrineşti, iar recunoaşterile executate de Brigăzile 1 şi 4 Munte au fost respinse. La Corpul de Cavalerie, Regimentul 2 Călăraşi din Brigada 8 Cavalerie a capturat temporar satul Fântâna Albă, pierzându-l în urmă unui contraatac sovietic. Escadronul 3/Regimentul 6 Roşiori din Brigada 5 Cavalerie a cucerit cazematele de pe Dealul Bobeică, de la nord de Dorohoi. În timpul acestui atac a fost ucis slt. Paul Liviu Popescu, care a primit mai târziu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, post-mortem, fiind probabil primul ofiţer român care a câştigat această înaltă distincţie în Al Doilea Război Mondial. Divizia 6 Infanterie a realizat un cap de pod la Mitoc, dar care a fost abandonat în urmă unui atac în seară zilei.

Pe frontul Armatei 4, Divizia de Garda a realizat cu Regimentul 6 Infanterie Garda „Mihai Viteazul” două capete de pod peste Prut în zonele Fălciu şi Bogdăneşti. De la Batalionul III/Regimentul 11 Infanterie din Divizia 21 Infanterie, două companii de infaterie şi două plutoane de mitraliere, sub comandă mr. Ciprian Ursuleac, au ocupat podul de peste Prut de la Oancea. Alt pod a fost capturat la Giurgiuleşti, dar a fost abandonat mai târziu.

În prima zi de război, bombardierele româneşti au revendicat 100 de avioane distruse la sol pe aerodromurile sovietice, dar fotografiile aeriene au confirmat doar 37. La aceastea se pot adaugă încă 5 reclamate de mitraliori. În total s-au pierdut nouă bombardiere. Vânătorii au avut 10 victorii confirmate, fără a avea şi pierderi irecuperabile. De asemenea au fost pierdute patru avioane de recunoaştere şi alte câteva au fost avariate. A fost una din cele mai grele zile pentru A.R.R. în timpul campaniei din U.R.S.S. În replică, artileria terestră şi năvală sovietică a bombardat malul românesc. Pe Dunăre, un monitor şi o vedetă blindată sovietică au încercat să atace oraşul şi portul Tulcea, dar au fost respinse de monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu”, care au incendiat vedeta.

Bombardierele VVS au început să execute raiduri asupra oraşelor româneşti, însă fiind neescortate au suferit pierderi mari. Pe 23 iunie, lt. av. Horia Agarici, pilotând un Hawker Hurricane Mk. I al Escadrilei 53 Vânătoare, a doborât trei SB-uri dintr-o formaţie de cinci ce urmă să atace portul Constanţa. În aceeaşi zi, a doua a războiului pentru Armata Română, Divizia 7 Infanterie şi Brigada 8 Cavalerie au reluat atacurile locale, capturând satele Cerepcauţi şi Fântâna Albă.

În sectorul Armatei 11 germane, căreia îi era subordonată şi Divizia 8 Infanterie română, Regimentul 7 Vânători a încercat o nouă incursiune în timpul nopţii, dar a fost respins. La Regimentul 8 Vânători, din aceeaşi divizie, infanteria sovietică a încercat o traversare la lumina proiectoarelor, dar a fost şi ea respinsă. Divizia 14 Infanterie a participat cu un batalion, alături de Divizia 198 Infanterie germană, la realizarea unui cap de pod la Sculeni, la nord de Iaşi. Tot în timpul nopţii, la ora 1:30-2:00, trupele Regimentului 6 Infanterie Gardă, aflate în capul de pod de peste Prut, au fost atacate de Divizia 5 Cavalerie sovietică, însă au rezistat pe poziţii. Compania 9 a ieşit la contraatac la baionetă şi i-a obligat pe inamici să se retragă, abandonând 4 puşti mitraliere şi 13 puşti. Către ora 19:00, s-a produs un al doilea atac, dar a avut acelaşi rezultat. Pierderile regimentului au fost de 24 morţi, 24 răniţi şi 8 dispăruţi. Regimentul 1/2 Vânători Garda a realizat o incursiune pe direcţia Rânzeşti-Gheltosul (la sud de Ţiganca) cu un grup comandat de lt. Constantin Petrescu. Acesta a reuşit să se infiltreze şi să ocupe un deal la nord de Gheltosul, pe care l-a ţinut până la căderea serii, când s-a întors în liniile româneşti.

În sud, pe Dunăre, Gruparea Tactică Tulcea (monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu” şi 4 vedete de siguranţă) a avut o nouă ciocnire cu flota sovietică, avariind două monitoare, două vedete blindate şi un remorcher. În aval de Reni, monitoarele româneşti au bombardat poziţii de artilerie sovietice şi au avariat un alt monitor şi au distrus o vedetă blindată şi un şlep.

Pe 24 iunie incursiunile şi duelurile de artilerie au continuat pe toată lungimea frontului Grupului de Armate „General Antonescu”. Infanteria sovietică a atacat puternic, sprijinită de aviaţie şi tancuri, poziţiile din capetele de pod de peste Prut de la Badarai şi Sculeni, unde se aflau trupe ale Diviziei 8 Infanterie alături de trupe germane din Divizia 198. La Bogdăneşti, Batalionul III/Regimentului 6 Infanterie Gardă a fost supus unor puternice bombardamente de artilerie şi aeriene, precum şi câtorva asalturi ale infanteriei, dar a rezistat pe poziţie. S-au înregistrat 5 morţi şi 4 răniţi. Mai la sud, cealaltă mare unitate a Corpului 5, Divizia 21 Infanterie, s-a folosit de podul de la Oancea pentru a organiza câteva incursiuni, care au pătruns până spre Cahul (Detaşamentul Lt. V. Lizac din Batalionul I/Regimentul 24 Infanterie). Podul însă a fost distrus de artileria sovietică în urma lor. Aceeaşi soarta a avut-o şi podul de la Fălciu. Pe frontul braţului Chilia, trupe sovietice au ocupat Pardina, dar au fost respinse de către Gruparea Tactică Tulcea şi artileria Diviziei 10 Infanterie.

Cea mai importantă confruntare năvală în Marea Neagră în 1941 a avut loc pe 26 iunie. O grupare de lupta sovietică, compusă din crucişătorul „Voroşilov”, şase distrugătoare şi alte câteva nave, a încercat să execute un atac asupra portului Constanţa. Gruparea a fost descoperită la o distanţă de 60 de mile de coasta la ora 0:30 de către submarinul „N.M.S. Delfinul”, aflat în patrulare în zona. Astfel apărarea a avut timp să se pregătească. O forţă năvală mult mai puternică, cu cuirasatul „Pariskaia Komuna”, aştepta la 120-150 de mile de coasta, pregătită să exploateze un eventual succes. Gruparea Vorosilov a trimis două distrugătoare („Moskva” şi „Harkov”) în recunoaştere.La 3:58, cele două nave au deschis focul cu tunurile de 130 mm de la distanţă de 15 mile. În zece minute trăseseră deja 350 de obuze asupra gării Palas şi a portului, incediind un tren de muniţii şi nişte rezervoare de petrol.

Distrugătoarele „N.M.S. Regina Maria” şi „N.M.S. Mărăşti”, aflate în apropierea Capului Tuzla au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi la 4:12 au deschis focul piesele de 120 mm. Datorită falezei mai înalte din zona Tuzla, distrugătoarele româneşti erau mai greu de observat în întuneric. În schimb siluetele navelor sovietice se distingeau foarte bine. La 4:20 Kharkov a fost lovită. Artileria de coasta germană a intrat şi ea în lupta. Bateria Tirpitz de 280 mm a tras la 4:22, dar după cinci salve distrugătoarele sovietice au ieşit din rază să. „Moskva” fusese şi ea avariată de distrugătoarele româneşti, care au tras în total 12 salve. Catargul principal a fost retezat de un obuz de calibru mic, cel mai probabil de 120 mm. În timp ce se retrăgeau, „Moskva” a intrat într-un câmp de mine, a lovit una, s-a rupt în două şi s-a scufundat foarte repede. Din cei 400 de membrii ai echipajului, doar 69 au supravieţuit. Două vedete torpiloare româneşti, „N.M.S. Viforul” şi „N.M.S. Vijelia”, au încercat să atace distrugătorul „Kharkov”, dar au fost împiedicate de către restul grupării. În schimb una din navele de escortă ale crucişătorului „Voroşilov” a detonat o mină, avariindu-l şi pe acesta.

O formaţie de bombardiere sovietice (din 40 BAP/ChF) a atacat portul, dar nu a reuşit să provoace prea multe pagube. Puitorul de mine „N.M.S.” Murgescu a revendicat două avioane doborâte, iar „N.M.S. Mărăşti” unul. În total sovieticii au pierdut 9 SB.

În Delta Dunării, la ora 3:00 dimineaţă, o puternică pregătire de artilerie s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infateriştilor marini în sectoarele Chilia Veche şi Periprava. Unităţi sovietice îmbarcate pe 8 vedete blindate au debarcat la nord de Chilia Veche, unde se află Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce alte două vedete blindate şi două transportoare de trupe s-au infiltrat prin braţul Tătaru şi au debarcat în spatele poziţiilor de la Chilia Veche. O parte din soldaţii români s-au retras pe grindul Câşlă, dar majoritatea au fost capturaţi. Batalionul 15 a pierdut 358 de oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 334 soldaţi). Lipsa tunurilor AT cu care s-ar fi putut distruge vedetele blindate şi calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu lt. col. Ioan Albescu, au dus la un asemenea dezastru. La Periprava însă, Batalionul 17 era dotat cu tunuri AT de 47 mm Schneider model 1936. Patru vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul păstrându-şi poziţiile.

Ziua următoare luptele au continuat în captele de pod de peste Prut. Batalionul II/Regimentul 6 Vânători a respins un atac la Sculeni, în timp ce la Bogdăneşti Divizia de Garda a executat câteva incursiuni pierzând 83 de oameni (9 morţi, 11 răniţi şi 63 dispăruţi). Astfel de ciocniri locale, secondate de dueluri de artilerie şi bombardamente aeriene au caracterizat perioada 22-30 iunie 1941 pe frontul Grupului de Armate „General Antonescu”, pierderile româneşti ridicându-se la 1.475 (442 morţi, 659 răniţi şi 374 dispăruţi)[1].

VICTOR NIŢU

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4267-razboiul-static-22-iunie-3-iulie-1941.html

Bibliografie selectivă:
– Duţu A., Retegan M. Razboi si societate vol. 1, RAO, 2000
– Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
– Koslinski N., Stanescu R. Marina Română in al Doilea Război Mondial vol. I, Editura Făt-Frumos, 1997
– Bernád D. Rumanian Air Force, the prime decade 1938-1947, Squadron/Signal Publications, 1999
– Dăscălescu N. Nicolae Dăscăescu generalul soldat, Editura Militară, 1995

–––––––––––––––-

Declaraţia de la Cimişlia, 28 iunie 2017

Pe data de 28 iunie 2017, cu prilejul împlinirii a 77 de ani de la cotropirea de către URSS a teritoriilor româneşti – Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a câtorva insule de la Gurile Dunării, la Cimişlia, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a avut loc un miting, organizat de Societatea cultural-istorică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. În faţa celor adunaţi cu acest prilej a vorbit doamna Anastasia Balmuş, preşedintele Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Dumneaei a explicat semnificaţia zilei de 28 iunie 1940 pentru România, pentru populaţia acesteia, mai ales a celei căzute în robia bolşevică. Discursul doamnei Anastasia Balmuş a fost completat de alţi activişti ai Societăţii nominalizate.

A urmat o adunare a membrilor şi simpatizanţilor Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, care s-a desfăşurat în incinta Primăriei oraşului Cimişlia. În cadrul întrunirii au fost dezbătute subiecte de istorie, legate de raptul teritorial din 28 iunie 1940: pentru populaţia ocupată de sovietici au început zile negre de adevărat coşmar. Trupele NKVD au împuşcat pe loc sau au trimis în Siberia oameni politici basarabeni, inclusiv – membri ai Sfatului Ţării, au naţionalizat pământul, fabricile, uzinele, băncile, mijloacele de transport, au sărăcit populaţia prin schimbul de lei pe ruble. Pe teritoriile ocupate bolşevicii au format un stat artificial, numit RSS Moldovenească, au introdus grafia chirilică, au adus administratori din Federaţia Rusă sau Ucraina. În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, sovieticii au realizat primul val de deportări din Basarabia. Dar urgiile au continuat şi după 1944: nefiind instruiţi, necunoscând limba rusă, basarabenii au fost mânaţi pe sectoarele cele mai primejdioase ale Frontului de est şi folosiţi în calitate de carne de tun. A urmat Foametea din 1946-1947, provocată de politica dementă a comuniştilor sovietici, care a secerat 200 000 de oameni (10 % din populaţie), apoi al doilea val de deportare (în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949) şi al treilea, în martie-aprilie 1951.

Participanţii la întrunire nu au vorbit doar despre cele trecute, ci şi de situaţia actuală din Republica Moldova (RM). Vorbitorii şi-au expus indignarea faţă de politica de rusificare forţată, promovată de actualul preşedinte al RM Igor Dodon, de supunere a RM faţă de Federaţia Rusă.

În urma amplelor dezbateri, participanţii la eveniment au redactat următoarea

DECLARAŢIE

Noi, membrii şi simpatizanţii Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Cimişlia, întruniţi la mitingul şi şedinţa de comemorare a zilei tragice de 28 iunie 1940, am analizat evenimentele, desfăşurate acum 77 de ani şi urmările lor, am trecut în revistă starea de lucruri din Republica Moldova şi declarăm următoarele:

  1. Considerăm data de 28 iunie 1940 ca una tragică pentru România, mai ales pentru populaţia căzută sub ocupaţie sovietică (aici au avut loc deposedări de avere, arestări în masă, asasinate, deportări în Siberia, trimiterea pe Front a bărbaţilor neinstruiţi, foametea provocată, rusificarea şi deznaționalizarea băştinaşilor). Este cinic şi fariseic a numi data de 28 iunie 1940 ca ziua „eliberării” Basarabiei.
  2. Condamnăm politica de umilire a noastră de către preşedintele Igor Dodon, cerem încetarea promovării politicii cominterniste a moldovenismului antiromânesc şi antieuropean.
  3. Facem apel către intelectualitatea din Republica Moldova să se implice plenar în apărarea şi promovarea valorilor noastre naţionale, româneşti şi europene, să combată cu vehemenţă politica de deznaţionalizare a populaţiei prin introducerea numitei „Istorie a Moldovei”, prin impunerea sintagmei „limba moldovenească”, prin preconizata trecere a alfabetului la grafia chirilică.
  4. Ne adresăm Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir să nu se implice în politică; condamnăm implicarea preoţilor în promovarea şi susţinerea unor politicieni, străini intereselor noastre naţionale.

Au votat „pro” – unanim.

Cimişlia, 28 iunie 2017.

Pentru confirmare,

prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, preşedintele INIS „ProMemoria”

anatol_petrencu@yahoo.com

Atitudine faţă de articolul domnuluilui col. (r) dr. Tiberiu Tănase – „Mişcarea Legionară vs Antonescu – în unele lucrări ale istoricilor străini şi români” – publicat în Revista ART-EMIS.

„Legea istoriei este că ţările mari şi puternice fac politica externă şi că ţările mici şi ameninţate trebuie să facă politica internă cerută de nevoile de adaptare a politicii externe.” (Dr. Şerban Milcoveanu).
„Mişcarea Legionară se impune istoriceşte ca cel mai: original, interesant şi instructiv fenomen politic al Istoriei Neamului Românesc.” (Victor Isac).

Înainte de toate,se cuvine cred, un punct de vedere, legat de cercetătorii diferitelor momente istorice. Problematica evenimentelor interne şi externe ale unei epoci ţine, în primul rând, de situaţia socio-profesională, instituţională a unor cercetători faţă de puterea politică pe care, nu o slujesc, ci o slugărnicesc cu devotament. Se studiază sau se cercetează evenimentele istorice din punct de vedere al Serviciilor Secrete, al Securităţii, al Propagandei politice, al Propagandei jurnalistice, al Secretului de stat, al Departamentului Dezinformării, al Poliţiei politice, al abuzurilor procurorilor zeloşi, al ideologiilor politice, al Serviciilor de Informaţii, Spionaj şi Contraspionaj străine, al Masoneriei, al Ocultei interne/ externe, al Internaţionalei, al Mişcării ecumenice etc.
Serviciile de orice fel, Securitatea în general, este fondată pe o structură atee, anarhist- nihilistă, gen Machiavelli ori bolşevizată prin şcoala pedagogic-sionistă, a celebrul evreu-rus Anton Semionovici Makarenko.

Ca atare, să luăm aminte!

Cercetarea după chipul individului autonom este adesea doar aflarea în treabă, în interes personal, în interes de serviciu, din obligaţie, din obedienţă, din zel, din invidie, din ură, din mândrie, din necunoaştere, din nepricepere, din rea voinţă, din teama de a nu fi pe placul superiorilor care pot fi inferiori profesional, moral, social, uman, spiritual, dar dictează, din nepăstrarea măsurii pentru măsură, din necuviinţă, din tendinţa de a fi remarcat de superiorii-inferiori, de spaima agenturilor, de frica dosarului curat lucrat, de sferele diplomatice, de ambiţia parvenirii, de mascarea dezordinii morale din sine, de…, de… etc. Evident că sunt lucrări şi autori autorizaţi în toate aceste reţele obediente puterii politice, puterii economice, puterii oculte, francmasonice! Tot la fel de evident este faptul că ucenicii se străduiesc pentru beneficii diverse: grad, decoraţii, medalii, titlu, doctorat, catedră, carieră, diplomaţie, remuneraţie, loje ş.a., să corespundă întru totul sau aproape Maeştrilor, Venerabililor…

Personal, cunoscându-l pe domnul colonel dr. Tiberiu Tănase de mult timp, știu că nu este vorba de nici una dintre situațiile de mai sus… Adesea insă se consideră că nu există o abordare ştiinţifică decât dacă este de tip materialist-dialectic și nu există o abordare obiectivă decât dacă se bazează doar pe materialele (documentele) prelucrate şi pregătite minuţios din vreme, de slugarnicii Institutelor Informării-Dezinformării-Mistificării-Diversiunii-Manipulării! Adevărul fiind divin, nu se subordonează niciodată Ştiinţei, fiindcă Adevărul este Unul Singur-Dumnezeu, pe când ştiinţa e o multitudine, un amalgam de porniri spre Adevăr sau nu şi ţine de metoda de lucru a oricărui muritor cu pretenţie sau fără pretenţie. Cercetarea în Istorie este o artă, un crez, o chemare, o vocaţie, o misiune, chiar o mărturisire de credinţă, de Adevăr, de Libertate, de Iubire, de Frumos, de Dreptate. Cercetarea în Istorie nu ţine doar de instituţionalizare, de formaţie profesională și nu este la îndemâna oricui sau a unui oarecare ce se vrea a fi cineva…

Istoria, fie a învinşilor fie a învingătorilor, trebuie să urmeze doar calea Adevărului adevărat, precum Teologia Ortodoxă a lui Iisus Hristos, iar pentru coroborarea realităţii faptelor petrecute vis-a-vis de cele menţionate oficial de diverşi ai diverselor servicii ori reţele diplomatice, se impune stringent raţiunea omului moral creştin raportată la Adevărul adevărat, căci altfel devii un cronicar al unor evenimente care nu sunt trecute prin filtrul veridicităţii fiindcă nu există o Istorie critică în România, nepartinică, a evenimentelor socio-politico-economice!

„Lucrări ca cele ale lui Iorga, Xenopol, Giureştii-cei doi sau trei-Oţetea şi alţii pot ajunge simple lucrări de cronicari,valoroase cronici dar doar atât… Aşa cum a fost caracterizat şi Iorga de istoricul american R.W. Seton-Watson: „oameni care au acceptat versiunea oficială a conducătorilor lor contemporani, fără nici un comentariu.” (C. W. Forester, Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28).

De pe treapta pe care stai la acea înălţime te situezi!

„Singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii”

Toate studiile privitoare la raporturile dintre Antonescu şi Garda de Fier-expresia politică a Mişcării Legionare (Mişcare naţionalistă creştin-ortodoxă, spiritualo-pedagogico-mistică, n.a.), aparţinând celor menţionaţi în articol sunt autori evrei, arhicunoscuţi pentru „simpatia” legionară, românească, creştin-ortodoxă, deci cu evaluare tendenţioasă, mistificatoare. Asasinatele de la Jilava au fost opera unor executanţi-sceleraţi cu sau fără acordul tacit, direct sau subînţeles al lui Horia Sima şi apoi acceptate şi tolerate de Conducătorul statului din motive de el cunoscute și cert şi de alţii.

Iorga şi Madgearu sunt victimile acţiunii intreprinse de K.G.B. cu acordul Ocultei internaţionale din două motive: pentru a scăpa de nişte personalităţi autoritare, foste complice dictaturii regale-sângeros represivă, devenite incomode şi pentru a arunca apoi stigmatul pentru mult timp asupra Mişcării Legionare. Criza internă a unui Stat condus de un dictator are două surse: internă aparţinând dictatorului şi oligarhiei sale şi externă, familiară Ocultei care girează dictatorul, oligarhia sa precum şi criza internă; a fi de acord cu elucrubraţiile şi mistificările unor autori străini chiar cu pretenţie înseamnă a te situa în aceeaşi tabără cu vicleanul, iar nicidecum în slujba Adevărului care te face liber să cauţi realitatea apropiată adevărului istoric. În urma genocidului carlist, a crimei organizate de statul monarhic, după uciderea celor peste 250 de personalităţi naţionalist-creştine titrate, de către monstruoasa coaliţie obedientă odiosului Călău-Carol al II-lea, Mişcarea Legionară n-a fost redusă la o mişcare de mase, fiincă Legiunea în sine a fost o Şcoală Elitistă a Spiritului Pedagogic Ortodox.

Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu avea puţini miniştrii legionari, cei drept de mare nobleţe: ministerul de interne-prinţul Alexandru Cantacuzino; ministerul de externe-prinţul Mihail Sturdza, filosofi, sociologi, poeţi, teologi, preoţi, generali, ofiţeri superiori etc. Înaintea lui Antonescu, regele ucigaş Carol al II-lea îi oferise lui Horia Sima mult mai multe portofolii ministeriale decât Conducătorul Statului Naţional Legionar;

„…imposibilitatea de a da viaţă propriilor promisiuni”

În ciuda tuturor piedicilor, opreliştilor, subordonărilor, boicotărilor, întârzierilor, birocraţiilor şi a altor greutăţi, minoritatea legionară ministerială a stabilit un record în cele 4 luni şi trei săptămâni de acceptare la guvernare.

„…echipele legionare ale morţii… ”

Acuzaţie, prejudecată şi mistificare… „Echipa morţii” este expresia misticii martirice, născută voluntar după martiriul bravilor eroi din Spania: Moţa-Marin. (Michele Rallo, România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa: 1919-1945. Ed. SeMpre, Bucureşti-1993, p. 34);

„…Garda incapabilă prin ea însăşi de conducerea guvernului şi economiei româneşti”

Garda n-a condus şi n-a controlat guvernul fiindcă acesta aparţinea în majoritate Generalului Antonescu, iar Sima avea cu totul alte vederi mârşave. Lucrurile au fost clare din start: Antonescu şi Horia Sima au fost doi dictatori inteligenţi, remarcabili, unul neiertător, celălat feroce şi parşiv, mergând împreună pentru a-şi atinge scopul, dar şi pentru a se debarasa unul de altul. Nici unul nu a fost ales. Amândoi s-au impus autoalegându-se. Unul pe merit, celălat, Sima prin laşitate, prin trădare, prin mojicie, prin fariseism, prin frântură de Iuda. Unul era Conducătorul, celălalt Impostorul. Unul era dictator pentru ţară, ceea ce nu-i deloc rău, celălat, Sima era doar pentru sine, pentru urâţenia şi ura lui viscerală pe care o împrăştia în jurui.
Cum de l-au urmat atâtea caractere nobile e un mister. Primul a fost loial, celălat, Sima a fost de la început trădător, în serviciul său, al lui Moruzov şi al altor clici şi reţele. Horia Sima n-a fost niciodată legionar. El a fost doar intrus, trădător, uzurpator, ucigaş, ambiţios, viclean, gelos, perfid, complice răilor neamului.

Dacă n-ar fi existat în rândul legionarilor acele caractere alese, formate, acele inimi doldora de dăruire, acea educaţie spartană/ cazonă imprimată de Căpitan, bunul simţ, spiritul de jertfă, morala cu iz ascetic, nimeni nu l-ar fi urmat pe prichindelul Sima devenind dictator-ucigaş.

„Cum a supravieţuit Horia Sima 93 de ani, faţă de Mişcarea creată de Codreanu?!?”

Îi mulţumesc colonelului că mi-a ridicat mingea la fileul istoric. Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea creată de el providenţial a fost sufletul naţiei noastre şi inima lui Hristos, pe când Garda de Fier, parte a ei deturnată de la sensul ei de uzurpatorul Sima s-a prăbuşit în desuetudinea coordonată de trădător. Şi atunci este raţională, logică, onestă, naţionalist-românescă dorinţa generalului Antonescu de a ajunge Conducătorul Mişcării Legionare, ştiind ce hram poartă Sima, intrusul şi ce potenţă pedagogic-creştin-jertfelnică mai avea Legiunea care trăia prin spiritul Căpitanului. Pot garanta la modul absolut că toţi eroii sau martirii legionari sau sacrificat în numele lui Hristos, al Neamului şi al Căpitanului, dar nici unul ca fidel al lui Sima, nici măcar complicii de care s-a folosit.

Citez din declaraţia tatălui Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, profesor, maior, erou şi martir, care dorea să colaboreze direct cu Antonescu prin Legiune, dar trădătorul de Sima a aflat şi l-a sechestrat pentru siguranţa sa, circa o lună de zile, ca să-şi pună planul de Iuda în aplicare: „De la constatarea treptată, că acel Sima îndepărtează Legiunea şi întreaga Mişcare de la calea morală şi sfântă a Căpitanului şi că prin abuzul administrativ al forţei lui de vicepreşedinte al Consiliului de miniştrii, o împinge în direcţia diametral opusă măreţei ţinte a Legiunii, apoi la aflarea treptată a uluitoarelor ştiri, că el de mult se află în strânse legături cu Moruzov, omul Lupeascăi şi al tuturor prigonitorilor noştri. […] Şi-a asumat rolul de conducător, în care pseudo-calitate, minţind că lucrează după indicaţiile Căpitanului, a pus la cale diferite atentate în mai multe părţi… Se vede că atentatele şi tulburările orânduite de Sima trebuiau să servească ca pretext acelora care puseseră la cale asasinarea Căpitanului şi a atâtor fruntaşi legionari, floarea neamului. Se vede limpede că numai inspirarea lui Moruzov putea să-l determine pe Sima să lucreze din răsputeri la omorârea Căpitanului, stârnindu-i pofta de a conduce Legiunea…

„Asasinatele de la Jilava”

La aceasta răspund că toate au fost poruncite şi săvârşite numai spre a se astupa gura lui Moruzov, care l-ar fi dat de gol pe Sima despre legăturile intime, pe care le-au avut amândoi în orânduirea atentatelor, care trebuiau să pregătească asasinarea Căpitanului.” („Procesul asasinatelor de la Jilava”, Bucureşti, 1941.). Între dictatori nu există compatibilitate, camaraderie mai ales dacă unul este net superior celuilalt chiar dacă interesele coincid la început, fiincă dictatura bună naşte interese majore.

Există doar diplomaţie, tatonare, aşteptare şi lovitura de graţie. Se ştie de altfel că marile culturi, civilizaţii s-au născut doar în vremea marilor dictaturi. Mişcarea Legionară n-a colaborat cu Antonescu, ci doar liderul Gărzii de Fier-autoales care s-a manifestat politic, ideologic, meschin, mârşav şi represiv. Nu a existat o Rebeliune legionară din două motive: fiindcă Statul Naţional Legionar Român a luat fiinţă graţie revoluţiei şi jertfelor legionare și rebeliunea nu a fost susţinută de comandamente armate legionare de atac, de rezistenţă sau de ripostă. A existat în schimb Lovitura de Stat a lui Sima, impostorul Gărzi de Fier, a unei părţi a Gărzii, împotriva Mişcării Legionare, a celor câţiva miniştrii, secretari de stat din guvernul său şi asupra celor din administraţia publică, care proveneau din mistica codrenistă;

Hitler şi camarila sa nu a jucat niciodată cinstit faţă de România, dovadă Dictatul şi nu numai. Dacă ar fi câştigat războiul, sursa vine din anturajul său, noi am fi scăpat de sovietici, dar am fi ajuns o colonie germană. Furerhul folosea politica ameninţării reciproce: pe Antonescu îl speria cu fantoma lui Sima, iar pe fariseul Sima cu Antonescu, pentru a-şi ţine în mână propriile interese, dar şi despotismul lui de mare dictator arian expansionist. Studiile fundamentale cu pretenţie de sinteză a Istoriei României, privind Istoria Mişcării Legionare şi a fenomenului legionar au fost girate de Academia din România, în proporţie covârşitoare de neromâni şi necreştini rău intenţionaţi, slujbaşi grei ai antiromânismului, ele fiind în proporție covârșitoare neadevărate.

O încercare chibzuită de a analiza doctrina Mişcării Legionare, respectiv fenomenul legionar, dincolo de prăvălirile şi pecetluirile cu toate învinuirile şi tot răul oferit din partea monarhiei, a partidelor politice, a dictaturii militare, a proletariatului comunist, a reuşit Henry L. Roberts: „Scriitori români de credinţe politice variate au căutat, uşor de înţeles,-să dovedească, că Mişcarea este o unealtă a Germanilor, sau a unor intriganţi şefi de poliţie sau politicieni, sau a unei clase-şi că ea nu ar reprezenta poporul român. Recunoscând că Românii nu sunt nici fascişti sau bestii, cu toate astea Garda de Fier nu poate fi simplu anulată din istorie ca pe un fenomen superficial. În felul ei, ea a fost răscumpărarea a tuturor falselor constituţionalisme şi pseudo-democraţii care s-au perindat în decursul istoriei recente a Românilor.” (Romanian, Political Problems of an Agrarian State, New Haven, 1951)

Alături de Roberts, tot într-o manifestare de cercetare, de cunoaştere vine şi C.W. Forester: „Evaluarea Mişcării Legionare este limitată sau la perioada scurtă în care a fost acceptată într-o poziţie minoră în primul guvern Antonescu, când el a vândut ţara lui Hitler, sau la nişte manifestări ale unor oameni care deşi pretindeau a fi în Mişcarea Legionară, nu s-au transformat suficient pentru a practica o autentică stare de spirit legionară. Fenomenul legionar nu poate fi considerat şi evaluat în cadrul acestor limitări. El face parte din istoria poporului român şi aprecierea lui trebuie făcută în cadrul unei analize a istoriei poporului român.” (Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28). Pagina 4.

Unii legionari rămaşi liberi, după ianuarie 1941, vor intra, din toamna anului 1944, în Partidul Comunist… Legionarii dădeau astfel consistenţa unui compromis şi a unor structuri ideologice de adâncime ale Legiunii, care făceau posibilă o apropiere de mistica comunistă.

Se impune întrebarea dacă legionarii reali au rămas liberi, deoarece se cunoaște faptul că au fost arestați și cei mai îndepărtați simpatizanți ai familiilor legionarilor? Între 23-24 Ianuarie 1941-23 August 1944, legionarii deţineau supremaţia în închisorile politice din Regatul Român, în Batalioanele morţii de la Sărata, pe frontul din Răsărit cu posibilitatea supravieţuirii eroismului sau a sacrificiului suprem. Ce apropiere poate fi între mistica naţionalist-creştină-ortodoxă: Dumnezeu-Patrie-Popor cu perversitatea atee: fără Dumnezeu, fără Patrie, fără popor?!?

Autoritatea moral-creştin-naţionalistă a Mişcării Legionare care, incorpora viziunea Naţiunii creştine dacoromâne într-un Stat naţional creştin nu se poate substitui nici teoretic măcar unui regim totalitar ateu. Închisorile comuniste au fost pline de legionari care ar fi putut pleca în străinătate în timp util dar nu au vrut să abdice de la responsabilitatea crezului lor. Așa s-a născut necesitatea fenomenului reeducării tocmai pentru că nu au renunțat la crez nici supuși torturilor greu de imaginat.

Mişcarea Legionară a avut ca o înaltă şcoală formatoare de caractere alese o doctrină naţionalist-creştin-ortodoxă sprijinită pe mistica Evangheliei lui Hristos.

Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: „Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea?”. Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Garda de Fier, fiind în fapt expresia sa politică, a avut o ideologie politică şi a acţionat nu diferit decât celelate ideologii politice tradiţionale (a se vedea monstruoasa coaliţie istorică sub regimul monarhic).

Fracțiunea din Gardă care a devenit monstruoasă a fost opera parvenitului Sima

Dacă încercăm să înțelegem cum a evoluat transformarea marelui oștean, ce a condus in final la îmbrăcarea din convingere a cămeșii verzi, trebuie să cunoaștem și să înțelegem de ce același parcurs avuseseră marea majoritate a elitei intelectuale românești și, să ne aplecăm la impresiile consemnate de contemporanii săi, prieteni sau nu :

Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: „…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: „Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu: „Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386).

David Şafran, Rabin, dr.: „Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:
– Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!
Îl vedeam că suferă…
– În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!
– Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici „ales”, nici antisemitism.)

Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:
– Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat… Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde).

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: „La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

Iuliu Maniu, om politic ţărănist: „Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

Nicolae Paulescu (1869-1931), licenţiat în Medicină la Paris, doctor în Medicină, doctor în Ştiinţe Naturale, doctor în Chimie Biologică şi în Fiziologie Generală, prof. univ. la Catedra de Fiziologie-Bucureşti, după ce refuză catedra Facultăţii de Medicină din Fribourg, medic militar, descoperitorul real al Insulinei, savant de talie mondială: „Ideea de « Dumnezeu » este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”. Savantul Paulescu fost caracterizat de Nichifor Crainic astfel: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural.”

Arsenie Boca (1889-1910), licenţiat în Medicină, Teologie, Academia de Arte, mistic, duhovnic, pictor genial, pătimitor, mărturisitor, înainte văzător, martir şi sfânt: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.[…] Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.”

Nae Ionescu (1890-1940), dr. prof. univ. fondator al Şcolii de Filosofie, martir, afirma că trei lucruri esenţiale au schimbat soarta noii Europe: „Exerciţiile spirituale” ale Sf. Ignaţiu; „Regulamentul Prusac” şi „Cărticica Şefului de Cuib” a lui Corneliu Zelea Codreanu.[…] De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor”.

Petre Ţuţea – Socrate al Românilor (1902-1991), dr. mare gânditor creştin, mărturisitor mistic: „…Aici zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam?” „Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”

Dumitru Stăniloae (1903-1993), preot, prof. univ. dr. în Teologie cu studii de specializare la Athena, Berlin, Munchen, rector al Academiei Teologice-Sibiu, mb. al Academiei Române, unul dintre cei mai mari dogmatişti ai lumii, Părintele doctor honoris causa al Univ. Bucureşti: „Azi naţionalismul pleacă de la convingerea, dovedită şi ştiinţific, despre caracterul specific al fiecărui neam şi din credinţa într-o misiune spirituală proprie a neamului tău. Naţionalismul de azi vorbeşte de Dumnezeu, ca ziditor al neamului din care faci parte şi ca ajutător în dezvoltarea tipului de spiritualitate cu care l-a înzestrat.”

Gheorghe Buzatu (1939-2013), prof. univ. dr., prodigios cercetăror istoric, om politic naţionalist, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, fondatorul curentului antonestician în studiul istoriei moderne românești: „Nu trebuie să ne obsedeze permanent « pericolul » renaşterii Mişcării Legionare pentru a fi demobilizaţi să-i pătrundem misterele, de vreme ce, cu toţii, suntem de acord că atât Corneliu Zelea Codreanu, cât şi mişcarea fondată şi amplificată de el reprezintă, netăgăduit, un capitol deja scris/ deja « jucat » al istoriei contemporane a României. Tot aidoma, nici supraîncărcarea caracterului antisemit al Mişcării Legionare, specific nu numai ei, nu poate obnubila descoperirea adevărului.”

Duiliu T. Sfinţescu (1910-2007), dr. ing. savant, mb. fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, mb. fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-UNESCO, Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, vorbitor a 7 limbi, conferenţiind în 140 de oraşe, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe: „Căpitanul avea darul de a se exprima în mod etraordinar de simplu şi precis, ceea ce îl făcea să poată adresa aceleaşi cuvinte oricui, de la marii savanţi sau profesori, până la cel mai umil plugar sau muncitor. Rostirea lui avea astfel o valoare independentă de gradul de cultură şi de cunoştinţe al celui căruia se adresa. Latura profund umană a fiinţei lui era izvor nesecat de apropiere sufletească, de dragoste şi devotament al celor din jurul lui. Preţuia nespus de mult curăţenia sufletească, cinstea, corectitudinea, capacitatea de dragoste pentru oameni şi pentru ţară, însuşiri pe care le-a pus ca fundament în educaţia Frăţiilor de Cruce.”

Vladimir Dumitrescu (1902-1991), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în Filosofie şi Litere, membru al Şcolii române de la Roma, cercetător şi şef de secţie la Institutul de Arheologie al Academiei Române, fondator al arheologiei moderne române, director al muzeului Naţional de Antichităţi, editor al publicaţiei de arheologie Dacia, premiul de Stat Vasile Pârvan al Academiei Române pentru monografia sitului neolitic-Hăbăşeşti, decorat cu Steaua României, ministru-secretar de stat la Culte, lucrări de referinţă, deţinut politic: „Tudor Vladimirescu a fost ciopârţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămâne veşnic simbolul unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost cruificaţi, dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate sufletească înălţătoarea lor jertfă.”

Iustin Pârvu (1919-2013), despre care Dan Puric a spus: „Părintele Iustin Pârvu e grupa sangvină nepătată a neamului nostru.” Licenţiat în Teologie, monah, deţinut politic, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei, mare ctitor de lăcaşuri de cult, mărturisitor, mare ctitor de carte: „Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice… Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor.”

Virgil Maxim (1922-1997), Comandant al Mişcării Legionare, elev eminent, conştiinţă religioasă, spirit mistic, memorialist-mărturisitor, deţinut politic, poet, despre care marele Duhovnic Arhimandritul Arsenie Papacioc a spus: „Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru, pe care o analiza şi o prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei.”: „Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii prin purtarea de grijă divină, şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Ea este duhul neamului.”

Mircea Eliade (1907-1986), Comandant al Mişcării Legionare, dr., savant al Istoriei Religiilor: „Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou, cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

Şerban Milcoveanu (1913+2009), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în med. Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, scriitor, public. memorialist: „Corneliu Zelea Codreanu punea pe toţi legionarii, inclusiv persoana sa de fondator, în Serviciul Legiunii şi mai departe Legiunea în serviciul Naţiunii şi Naţiunea în serviciul Adevărului având semn de egalitate cu Dumnezeu. Horia Sima, invers îşi punea persoana deasupra Legiunii şi Legiunea deasupra Naţiunii, exact ca bandiţii care n-au scop decât egoismul lor şi exact ca politicienii care îşi pun interesul în locul Ţării.” Doctorul Milcoveanu, nepot al generalului Aldea și un apropiat al mediului aristocratic al vremii, avea să sintetizeze poate situația reală în care s-a găsit Mareșalul în acea iarnă deosebit de grea pentru toți românii …

Mareșalul a mizat pe Legiunea formată de Căpitan și a descoperit fața neștiută a Gărzii deja transformate de latura Sima !

Declaraţiile domnului Mareșal Antonescu făcute presei sub forma unei broșuri distribuită de soldaţi la casele oamenilor imediat după rebeliune este oare necunoscută istoricilor sau este doar motivat ignorată pentru a nu naște o altă dezbatere, poate chiar mai interesantă: a fost sau nu a fost Mareșalul un adevărat legionar?! O astfel de broşură a ajuns şi la Duiliu Sfinţescu, dr. ing. savant, membru fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, membru fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-U.N.E.S.C.O., Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe care redă textul și în facsimil în volumul Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară. Ed. Crater-1996, p. 456-464.

Ion Antonescu (1882-1946), Mareşal, Conducător al Statului Naţional Legionar şi al României: „În faţa lui Dumnezeu, a Ţării şi a Istoriei, jur că nimeni pe acest pământ nu mă va împiedica să apăr onoarea, drepturile şi liniştea Românilor şi că dacă se va face o nouă greşeală voi fi neiertător.
Tineret, studenţi, legionari adevăraţi,
Mi-am smuls până azi suflet din sufletul meu ca să-l fac punte de viaţă şi înţelegere veşnică între mine şi voi. Suferinţele voastre de altă dată le-am făcut suferinţele mele; iar biruinţa ţării şi a mea de la 6 septembrie am făcut-o biruinţa voastră. Am lăsat o clipă haina oştirii, haina mândriei, şi a vieţii mele întregi şi am îmbrăcat cămaşa verde ca să vă dau vouă semnul unirii şi altora semnul încrederii în voi. V-am chemat la conducerea Statului şi v-am dat toate locurile de răspundere ca să simţiţi că şi voi sunteţi Statul şi pe conştiinţa voastră se reazimă păstrarea şi mândria lui. Mi-aţi jurat credinţă Regelui şi mie-la 6 Octombrie la Bucureşti şi la 8 Noiembrie la Iaşi şi toţi conducătorii voştri mi-au reînnoit legământul de ascultare la 27 Noiembrie.

M-am trudit luni de-a-rândul să salvez Statul prăbuşit, cu graniţele sfărâmate şi românii pribegi; să stabilesc finanţele şi să reorganizez totul, în împrejurările tulburi ale războiului din jurul nostru. Am atras atenţia conducătorilor voştri că unele elemente împing statul la dezordine, că alţii aleargă după interese metariale, că unele elemente nu sunt folosite, că producţia ţării scade, că anarhia ne pândeşte.
Am somat pe cei răspunzători să-şi facă datoria, impunând disciplină, prevestindu-le că va veni un moment când vor fi năvăliţi şi depăşiţi de anarhie; v-am adresat tuturor sfaturi părinteşti, cerându-vă să vă faceţi datoria de români şi de legionari.
Pe conducătorii voştri i-am tratat ca pe copiii mei, deschizându-le casa şi sufletul şi mărturisindu-le zilnic toate grijile şi actele ce trebuie să înfăptuim.
Drept orice, s-a pornit o acţiune absurdă în contra guvernului, deşi era guvern naţional-legionar şi cu toate că mi se jurase credinţă.
S-au făcut insinuări netrebnice că aş ocroti masoneria sau că aş lăsa ca forţe oculte străine să influenţeze conducerea ţării.
Trecutul meu, onoarea mea de ostaş, lupta mea de o viaţă întreagă în contra ticăloşilor, voinţa mea neînduplecată de a realiza Statul Naţional-Legionar şi tot ce făcusem până atunci pentru Legiune, n-au fost puse în cumpănă.
Forţele oculte străine, netrebnicii prădători şi anarhişti strecuraţi în mare număr în rândurile Legiunii au împins la vrajbă, la pradă şi la nebunie.
Tineri curaţi, studenţi idealişti, legionari supuşi au devenit instrumente oarbe în mâna unor ambiţioşi, cari s-au ascuns după ce au încurajat revolta şi după ce n-au mai putut stăpâni bandele netrebnice de anarhişti şi disperaţi intraţi în luptă pentru interesele străine şi nu pentru Legiune. Ţara a fost astfel aruncată într-o frământare nebună pe care n-a putut-o opri decât onoarea, eroismul şi patriotismul ostaşului român, stâncă nepieritoare a drepturilor patriei.
Am fost asediat eu, Conducătorul Statului, cerându-mi-se de colaboratorii mei cari îmi juraseră credinţă, să părăsesc conducerea guvernului sub ameninţarea gloanţelor. Deşi mă găseam la început nepregătit de apărare, am răspuns că prefer să cad la postul de onoare, decât să mă dezonorez pe mine; să dezonorez armata şi să prăbuşesc Statul prin gestul meu de slăbiciune. Tineret, trezeşte-te. Ajunge!
Legionari adevăraţi, faceţi-vă examenul conştiinţei.
Numai duşmanii Ţării, ai voştri şi ai mei au putut pune la cale această acţiune nevrednică în care unii au căzut poate de bună credinţă, alţii din ambiţii sau interese, iar unii plătiţi de mână duşmană…
Legionarilor maturi şi bătrâni, le cer să judece singuri pe ce drum a fost târâtă Legiunea şi pe ce drum am luptat s-o duc eu. Pe cine au lăsat să îmbrace cămaşa Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, a lui Clime, Banea, Dobre, Cantacuzino, Polihroniade, Tell şi a tuturor luptătorilor adevăraţi ai Legiunii şi dacă socotesc că scopul Legiunii a fost slujit în baricadele roşii ale anarhiştilor şi de gloanţele îndreptate în contra ostaşului român, alături de ticăloşii şi prădătorii de rând.
Le cer să judece dacă ţara pe care voi zidi-o eu, nu este ţara visurilor de totdeauna ale adevăratei Legiuni şi ale românilor de pretutindeni şi de-apururi…”
General Antonescu-25 Ianuarie 1941

Se recunoaște deci că la 6 octombrie 1940 Legionarii n-au răspuns prezent la chemarea lui Antonescu, căci Antonescu legionar fiind a răspuns prezent la chemarea colegionarilor săi. Generalul Antonescu a avut un cult pentru Căpitan şi pentru Mişcarea Legionară, pentru elita sa și pentru eroii săi ! Forţele oculte au înăbuşit însă această mare Chemare care ar fi avut o realizare eminamente creştină, eminamente naţionalistă, eminamente românească, poate peste veacuri. Au reușit să dezbine și să stăpânească! Și totuși cei doi Români, în momente de mare cumpănă nu au încetat să cheme la iubire creștină, singura cale de a construi durabil viitorul :

„… Luaţi cu grijă aminte: pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă cu un ceas mai devreme! Oricât de fragezi, oricât de tineri, începeţi şcoala caracterului! Cu cât sufletul, ca şi trupul, este mai fraged, se modelează mai uşor şi veţi fi mâine mai folositori şi neamului, şi societăţii şi vouă. Toată pregătirea voastră se bazează însă pe iubire. Iubiţi Biserica lui Christos, iubiţi-vă neamul, iubiţi-vă familia şi pe părinţii voştri, iubiţi şcoala şi pe profesorii voştri! Ce este mai sublim decât înmănuncherea cultului patriei tale şi părinţilor tăi cu cel al Bisericii lui Christos şi al şcoalei?!…” Corneliu Zelea Codreanu (1889-1938), dr., fondatorul Mişcării Legionare, martir şi profet mistic al Neamului.
Mareșalul a fost trădat mișelește și nu a reușit să ridice țara visată, așa cum și-a dorit sincer. Mai mult decât atât, se încearcă amputarea istoriei fără a se admite că întrotdeauna, pietrele vorbesc acolo unde oamenii sunt subit loviți de muțenie !

Și nu întâmplător am lăsat drept final, testamentul de credință al marelui savant George Manu (1903-1962), prinţ, Comandant al Mişcării Legionare, dublu licenţiat în matematică şi fizico-chimie, studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate la Facultatea de Ştiinţe-Paris, studii la Sorbona şi College de France, prof. univ. dr. în Fizică nucleară, cercetător de reputaţie mondială, deţinut politic, martir în penitenciarul din Aiud în 1962: „Cei ce scriu despre viaţa Legiunii sunt obligaţi să aştearnă pe hârtie toate datele realităţii, dincolo de orice fel de resentiment şi de interpretare părtinitoare, intenţionat negativă. Morala legionară cere să fim corecţi, să dăm fiecăruia ceea ce este al lui; să nu ne supraestimăm personalitatea şi să nu creăm istoria Legiunii imaginativ, adică construită pe propria noastră istorie personală sau de grup”.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4231-recurs-la-adevar.html

Adus în țară (din Uniunea Sovietică) și predat cu proces-verbal, mareșalul Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului și condamnat, la 17 mai 1946, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca și când una dintre ele, chiar și pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani”, că în ceea ce privește prizonierii „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor spre a fi supuși la un tratament inuman” și că „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani”, că „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre” și „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”. În aceeași perioadă, Ion Antonescu ar mai fi „instigat la crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii”, a dus „o politică antidemocratică”, și „a ordonat înființarea de ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială”, dispunând și „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială”, punându-se „în slujba hitlerismului și fascismului” și contribuind prin forțe proprii, la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român”.

Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului”, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești”, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimi”. Fără îndoială este faptul că aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Important însă pentru jusțiție, pentru istorie și pentru Ion Antonescu ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat, dacă angajarea țării în război ar fi putut fi evitată rapturile teritoriale din 1940 și în contextul politico-strategic al epocii.

Nefiind de acord cu cei care afirmă că mareșalul nu a făcut nicio greșală și nici cu cei care apreciază că a fost „nul, dacă nu catastrofal ca om politic”, „o nenorocire, un perdant previzibil, nu numai pentru sine, dar, cu totul grav pentru destinele țării”, „o figură tragică și depășită de evenimente pe care nu le-a putut niciodată controla”, sau „un criminal de război”, cum a fost tratat de Tribunalul Poporului, consider că fiecare are dreptul să aibă, și să-și expună, propria poziție, în funcție de știința și conștiința sa.

Indiferent însă de greșelile pe care le-a făcut mareșalul Ion Antonescu, nimeni nu poate să nege faptul că principala sa preocupare, din momentul ajungerii la putere (cu sprijin german), a constituit-o refacerea integrității teritoriale a țării, grav rășluită în 1940 de către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. De altfel, în momentele în care armata română lupta pentru repunerea bornelor de hotar pe Nistru, în afară de comuniști, nimeni nu a contestat acest lucru. Din contră. Contribuția lui Ion Antonescu la eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost elogiată. Recunoștința a durat puțin, la scurt timp, după trecerea Nistrului, Ion Antonescu a fost acuzat de mulți dintre cei care îl elogiaseră până nu demult.

Fără nici o îndoială este faptul că ar fi fost minunat ca războiul să fi luat sfârșit la 26 iulie 1941 când ultimele formațiuni militare sovietice au fost alungate din Cetatea Albă. Acest lucru nu era însă posibil în contextul în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care România era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în espectativă cu arma la picior.

Continuând lupta alături de germani, Ion Antonescu a urmărit obținerea sprijinului german pentru restabilirea integrității teritoriale și la granița de vest a țării. Condamnând Dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice temei istoric, politic și moral, Ion Antonescu i-a declarat, în mod repetat și răspicat, lui Hitler, că obiectivul principal al politicii externe românești consta în realizarea unității pământului românesc, că scopul luptei românilor în Răsărit era „tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord”, că „mai bine pierim într-o luptă dreaptă dacă 17 milioane de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români.

Discutabilă rămâne, totuși, hotărârea mareșalului de a participa cu forțe numeroase la campania din a doua parte a anului 1942, la Stalingrad și în Caucaz, mult prea departe de granițele țări, lui Ion Antonescu putându-i-se imputa și faptul că nu a folosit prea mult cartea petrolului românesc, extrem de important la acea epocă pentru germani, pentru a obține în schimb o participare redusă, dacă nu simbolică la război și a face ca pierderile în vieți omenești pe front să fie cât mai mici.

A mai fost acuzat mareșalul Antonescu la procesul din mai 1946 că a pus țara la dispoziția Germaniei, aducând-o pe margine de prăpastie, uitându-se că dacă nu era înfloritoare, și nu avea cum să fie după trei ani de război, situația economică a României era, în vara anului 1944, de invidiat pentru multe țări europene, și chiar pentru Germania, în pofida declanșării puternicelor bombardamente anglo-americane, care au creat mari probleme economiei naționale și nu numai. S-a ignorat complet poziția mareșalului de a nu se ceda în fața presiunilor economice germane, căci nimeni nu poate afirma că acestea nu au existat, sau că Germania, ca mare putere, nu a urmărit să facă totul pentru a-și satisface în primul rând propriile interese.

Categoric mai este și faptul că guvernarea mareșalului Ion Antonescu, într-o perioadă de război complexă și dificilă, nu a fost lipsită de greșeli. Unele foarte mari, între ele situându-se deportarea evreilor din Basarabia și din nordul Bucovinei la est de Nistru, precum și celelalte măsuri luate împotriva acestora, în special ordinul de represalii de la Odessa din octombrie 1941, dat în urma atentatului terorist executat asupra comandamentului român din oraș, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941. Apreciind că atentatul fusese opera comuniștilor locali, în rândul cărora se aflau numeroși evrei, mareșalul Ion Antonescu a dispus să fie executați câte 200 de comuniști pentru fiecare ofițer și funcționar român sau german și câte 100 de comuniști pentru fiecare soldat ucis sau rănit (ordinul a fost transmis de colonelul Radu Davidescu la 23 octombrie 1941, ora12.30). Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist executat la Odessa asupra comandamentului român și represiunea care a urmat constituie realități evidente, care nu trebuie ignorate, ci abordate cu obiectivitate. În ceea ce mă privește deplâng atât moartea militari români și germani uciși, răniți sau dispăruți la 22 octombrie 1941, cât și pe cea a cetățeni sovietici, evrei sau nu, oricâți ar fi fost, victime vinovate sau nevinovate ale acțiunii represive care a urmat atentatului (clădirea a fost minată de structuri specializate ale armatei sovietice).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Pe larg : Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol I-II-III, București, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, 1995 (ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă; cuvânt înainte Prof. Iosif Constantin Drăgan).

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4154-6-17-mai-1946-procesul-sdi-condamnarea-maresalului-ion-antonescu.html

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate

IX. Operațiunea „Apartament bucureștean” cu orice preț, dar…pe gratis

În comparație cu altele, operațiunea „Apartamentul bucureștean” pare a fi una minusculă în biografia secretă a lui Valeriu Matei, care a avut loc în perioada campaniei electorale din toamna anului 2000 și a venirii în fruntea Guvernului român a regelui Zambakcianului, Adrian Năstase. Cheile de la acest apartament bucureștean Valeriu Matei le-a obținut după ce i-a reușit victimizarea familiei, într-un simplu incident automobilistic din Piața Marii Adunări Naționale din capitala Basarabiei. Incidentul s-a întâmplat în ziua de duminică, 22 octombrie 2000. Știu cu exactitate, pentru că în acele clipe, conduceam autoturismul prin Piața nominalizată, stopând mașina la culoarea roșie a semaforului de la intersecția cu str. Pușkin. Întorcând capul la dreapta am observat soția poetului, conducătoarea autoturismului de culoare vișinie, Volkswagen Golf-5, cu numere de înmatriculare CWW 500, dialogând pașnic cu polițistul de la intersecție. Șoferița încălcase regulile de circulație și a fost trasă pe dreapta pentru întocmirea unui proces-verbal. În mașină se afla fiica lor. La culoarea verde a semaforului mi-am continuat drumul lăsându-i pe cei doi să dialogheze mai departe. Am citit mai târziu în presa românească o informație că în timpul acelui dialog pașnic soția și fiica lui Valeriu Matei ar fi fost bătute până la sânge de către poliție, și că Voronin, vecinul său de palier, pusese la cale lichidarea fizică a familiei „patriotului basarabean”. Acest „pericol” a fost folosit pentru argumentarea obținerii unui apartament la București, în care să-și protejeze familia de răfuiala comunistă de la Chișinău.

Având bune relații cu Adrian Năstase, încă de la Conferința P.D.S.R. din iunie 1997, la care a luat cuvântul și „liberalul” basarabean Valeriu Matei, având și sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma, Matei a obținut cheia de la un apartament de 68,33 de metri pătrați în blocul R.A.-A.P.P.S. din centrul Bucureștiului. Următorul premier al României, C. Popescu-Tăriceanu, când a început să facă ordine în casa respectivă, primul care a fost avertizat să părăsească apartamentul a fost Valeriu Matei, dar credeți, că l-a părăsit? Ba! A organizat un nou „spectacol”, de această dată nu cu soția, fiica și polițistul, ci cu ambulanța, producând „trei grave atacuri cerebrale succesive”. Jurnalistul bucureștean Dan Mircea Cipariu, de la cotidianul „Ziua”, revenit chiar în acele zile de la Chișinău unde a participat la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, dar și la masa organizată de familia Matei, primul a strigat „S.O.S.!” publicând a doua zi, după cele „trei atacuri cerebrale succesive”, un articol întitulat „Valeriu Matei, evacuat de Guvernul României!”, articol în care autorul a criticat dur „atitudinea pe care Guvernul României o are față de unul dintre cei mai importanți patrioți români, luptător pentru cauza românismului în Basarabia, poetul și fostul vicepreședinte al Parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, bătut de K.G.B. în 1988 (Sic! – n.n.), rămânând atunci jumătate orb și surd (Sic!-n.n.), a fost bătut el și familia lui, în 2002, pentru că era împotriva sistemului comunist de la Chișinău. După grave incidente, în care soției poetului i-au fost înscenate 3 accidente de mașină (Sic!-n.n.), a fost bătută bestial (Sic!-n.n.), familia Matei s-a refugiat la București primind din partea Guvernului, prin RA-PPS, un apartament de două camere… Luni, după ce organizase la Chișinău, între joi, 6 aprilie 2006, și sâmbătă, 8 aprilie 2006, Festivalul „Nichita Stănescu”, Valeriu Matei e întâmpinat de autoritățile române cu un ordin de evacuare din casa unde se retrăsese din fața orgiilor comuniste de la Chișinău. Vestea îi produce trei atacuri cerebrale succesive”[1].
Nicolae Dabija, a fost primul de la noi care a sărit în sprijinul moral al amicului Valeriu Matei, publicând la numai două zile după „accidentul” cu pricina un articol creștinesc în „Literatura și arta”. Iată un pasaj din acel articol: „Marți, 11 aprilie 2006, poetul și prietenul nostru Valeriu Matei a suferit un grav accident cerebral și în aceste ore se află internat într-o stare foarte gravă în Spitalul Floreasca din București. Ne rugăm Celui-de-Sus să-l ajute să se întremeze cât mai curând. Frate Valeriu, fă-te sănătos, te așteptăm, avem nevoie de tine, te iubim!”[2]. Toată lumea s-a speriat că moare Matei, iar Premierul Tăriceanu a fost nevoit să-și retragă decizia. Peste șapte ani, și guvernul Ponta a încercat să scoată „chiriașul patriot” din apartamentul de stat, dar până la urmă se pare că pe Matei, „nevoit să se refugieze în România ca urmare a presiunilor la care a fost supus în Republica Moldova” l-au iertat și de această dată, egalându-i cauza cu cea a adevăratului patriot Ilie Ilașcu, și el locatar în casa cu pricina, condamnat la moarte de regimul separatist și criminal de la Tiraspol. În viitorul apropiat cei doi locatari ai „apartamentului bucureștean” cu bucluc se vor muta într-un „pălățel bucureștean” ca pe viitor să nu mai fie deranjați de premierii României. Tot atunci va muri și povestea „apartamentului bucureștean” și se va naște o nouă poveste, cea a „pălățelului bucureștean” dar, mai ales, a provenienței exorbitantei sume pentru construcția acestuia (bănuiesc două variante posibile de unde chipurile au apărut acești bani: de la nunta fiicei cu un ginere mai bogat ca socrul mic sau din nou pe seama economiilor harnicei soții, inclusiv din proiectele ei bănoase de la Academia Română, dar de fapt din alte surse).

X. Operația de transplant hepatic care a salvat o viață și o afacere de milioane

Un exemplu mai elocvent decât cel care urmează cu privire la posibilitățile folosirii publicităţii despre starea sănătății unor indivizi în scopul căpătuirii materiale n-au auzit nici absolvenții de la Facultatea de Drept, la cursul de Criminalistică, nici cei de la Facultatea de Management, la cursul de Administrarea afacerilor. Dar mai întâi de toate să-i oferim cuvântul jurnalistului Mihai Sultana Vicol: „Astăzi, Valeriu Matei continuă lupta sa aflându-se acolo de unde nu s-a retras niciodată, ţinând flacăra românismului aprinsă. A trecut printr-o încercare dură a destinului. A suportat o operaţie, un transplant de ficat, dovedind mai mult decât oricare un umanism ortodox rar întâlnit: Lângă patul lui de suferinţă s-a aflat un tânăr care trebuia să suporte aceeaşi operaţie. Deşi medicii îl pregătiseră pe Valeriu Matei pentru operaţie, el a spus că cedează ficatul tânărului, dovedind prin asta că este cu adevărat un mare sufletist, o conştiinţă”[3]. Sultana semnează acest text în pofida altei informații, conform căreia primul ficat donat nu era compatibil și, Valeriu Matei, nici nu era proprietarul acelui ficat ca să-l doneze vecinului de cameră. Mi-am amintit de unde putea fi plagiat acest exemplu de umanism: de la marele filosof și patriot român Mircea Vulcănescu, care și-a oferit corpul său, în calitate de saltea, cu rămășițele de căldură pe care le mai avea, unui vecin de celulă în pușcăria kominternistă de la Aiud. Poate pentru acest act de adevărat umanism creștin ortodox nemaiîntâlnit pe Terra, Alexandru Florian-holocaustologul, fiul și apologetul profesorului marxist și ideologului comunist, Radu Florian, vrea să arunce azi în aer monumentele lui Mircea Vulcănescu?

Dar poate Valeriu Matei de la Valeriu Gafencu a „împrumutat” exemplul său creștinesc: cel în care sfântul închisorilor, aflându-se în pușcăria cominternistă din Târgu Ocna într-o stare foarte gravă, practic, nemaiavând speranță de viață, și nu se știa dacă, medicamentul minune la acea oră, streptomicina, pe care o avea, l-ar mai fi salvat de la moarte, i-a oferit-o colegului de celulă, evreului Richard Wurmbrandt, salvându-i astfel viața. Ca mulțumire pentru salvarea lui Wurmbrand, peste ani (2013), Florianii din România, au protestat vehement împotriva conferirii postmortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Iar Wurmbrand nici măcar n-a amintit de această faptă creștinească în memoriile sale de mai târziu, chiar dacă umanismul lui Gafencu l-a salvat de la moartea sigură. Dar dacă această faptă ar fi fost posibilă și dacă Valeriu Matei ar fi dorit cu adevărat să dea un exemplu de umanism, el nu ar fi ratat o șansă reală în acest sens și ar fi cedat rândul la transplantul de ficat patriotului basarabean Andrei Vartic care s-a stins din viață cu același diagnostic. În perioada 2008-2009, cei de la Spitalul Fundeni, care decideau pe cine să pună în rând la operația de transplant, la un moment dat aveau de ales între pacientul Valeriu Matei, care avea cetățenia statului român, sprijinul masiv al organizației P.S.D. Prahova, avea și bani, dar și perspectiva de a mai avea, și patriotul român Andrei Vartic, care nu avea bani și aștepta cetățenia română de ani buni de zile, fără de care, nici teoretic nu putea fi ajutat de către Statul Român.

Când am aflat că din cauza lipsei cetățeniei române Andrei ar putea șă-și piardă viața am plecat urgent, în aceeași zi, la București, și până în seară am și intrat în casa regretatului poet Adrian Păunescu, care m-a întâlnit noaptea în pragul casei îngrijorat de graba mea nocturnă pe drumurile aglomerate ale României. Când i-am explicat de pericolul morții lui Andrei, poetul a pus mâna pe receptor și nu l-a împiedicat ora târzie să-l sune pe ministrul de externe Cristian Diaconescu, încercând să urgenteze rezolvarea problemei cetățeniei lui Andrei Vartic. Ministrul n-a fost capabil să facă un bine pentru un adevărat patriot basarabean, grav bolnav. Poate de aceea acest ministru n-a încălzit prea mult locul de la M.A.E. Nu știu dacă acei doi oameni îl salvau pe Andrei de la moarte, dar știu cu siguranță că Andrei ar fi murit fericit având cetățenia Țării pe care o iubea la fel de mult ca pe cei doi copii ai săi, Ilinca și Ion. După acest eșec Adrian Păunescu a scris un articol în „Flacăra” sa, și republicat în „Timpul” lui Costel Tănase, deja, la o săptămână după moartea lui Andrei Vartic: „Iartă-ne, române eminent, refuzat de România birocratică”[4], în care, indignat la maximum, a condamnat birocrația românească postdecembristă.

La începutul anului 2011 starea sănătății lui Valeriu Matei se agravase și el cu soția sa și-au intensificat în mai multe direcții activitatea de colectare a sumelor necesare pentru operația de transplant de ficat: la guvernul României, la cel al Republicii Moldova, la Academia de Științe a Moldovei, la organizația prahoveană a Partidului social-democrat și la Fundația „Mihai Viteazu” din Ploiești, apelând și la marea interpretă Irina Loghin să-i organizeze concerte de binefacere pentru colectarea celor 50-70 de mii de euro, necesari operației. Au fost deschise cu acest scop două conturi bancare:
– BRD: 300SV04482433000 Cod IBAN: RO38BRDE300SV04482433000 B.R.D. Groupe Societe Generale București[5];
– B.C.R.: 225 980 11 590 cod fiscal: 0971 7058 80250. B.C.R. Chişinău SA RNCBMD 2x
[6].

Multă lume s-a înspăimântat de posibila pierdere a lui Valeriu Matei și oamenii i-au sărit în ajutor. Social-democrații ploieșteni, ca întotdeauna, au reacționat primii, dând un exemplu demn de urmat pentru guvernele celor două state românești, transferând cea mai frumușică sumă, care depășea de câteva ori costul real al operației (nu cunosc dacă există și în acest domeniu așa-zisul „otkat” pentru cel ce sponsorizează, sau organizează sponsorizarea, și, dacă, da, cât la sută alcătuiește acesta). În asemenea caz n-ar mai fi fost nevoie de continuarea colectării mijloacelor bănești. Pacientul însă nu s-a grăbit să închidă conturile bancare, sumele colectate în plus n-au fost întoarse sponsorilor dar nici n-au fost donate unor case de copii orfani sau satului natal pentru asfaltarea unui kilometru de drum, din sat până la șoseaua Hâncești-Leova, sau pentru elaborarea unei monografii a satului natal și a neamului Maticiuc-Matei (despre care istoricul Vlad Ciubucciu scria fără acoperire documentară în campania electorală prezidențială din toamna anului 1996: „Valeriu Matei este urmașul unui membru al Sfatului Domnesc din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – Pan Matei Stolnic”), sau pentru reparația bisericii în care a fost botezat pruncul Valerică, însfârșit, pentru construcția unor monumente în cimitirul din sat, dedicate părinților decedați și „celor șapte frățiori morți de foame în anii 1946-1947″.

Cunoscând bine capacitățile intelectuale și faptele lui Valeriu Matei nu ne vom mira dacă se vor adeveri zvonurile despre achitarea operației de transplant hepatic din bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor în Medicină din România, conturile pline ochi ale familiei rămânând neatinse. După doi ani de la anunțata operație Valeriu Matei a solicitat și a publicat în săptămânalul „Literatura și arta” două interviuri cu chirurgii de la Fundeni, basarabeanul Vlad Brașoveanu[7] și academicianul Irinel Popescu[8] , interviuri din care așteptam informații despre succesul operației, și exprimarea recunoștinței pentru reușita transplantului. Am rămas profund mirat să nu găsesc în textul interviurilor nicio referință la operație și nicio expresie de recunoștință, de parcă ea nici n-a avut loc. Nu ne-am pus scopul să informăm cititorii despre sumele adunate pe cele două conturi indicate mai sus, ele fiind secrete. (Valeriu Matei s-a lăudat însă unor admiratori ai licoarei lui Bachus, potențiali bolnavi de ficat, că dacă nu se vor potoli vor fi nevoiți să colecteze și ei suma de 400 de mii de Euro pentru un transplant de ficat). Ceea ce putem face azi cu siguranță pentru satisfacerea curiozității cititorilor este să prezentăm un calcul elementar, punând la socoteală prețul automobilului cumpărat în zilele transplantului (fără a fi indicat în Declarația de avere), cu care operatul a fost adus de soție acasă la Chișinău după operație, pacientul lăudându-se cunoscuților că soția i-a făcut această surpriză costisitoare din propriile economii, care n-au fost folosite pentru operația dificilă, sume din care probabil făceau parte și colectările de bani de la pensionarii A.Ș.M., inclusiv câte o mie de lei de la pensionarii din rândul cercetătorilor științifici ai Institutului de filologie. Abia în Declarația de avere din 25 mai 2015, Valeriu Matei a indicat un alt automobil, nou-nouț, Volkswagen Tiguan, procurat în 2014, și care a costat mai multe zeci de mii de Euro. Fără restricții ne putem referi doar la cel de-al treilea cont, cel de la BC Moldova Agroindbanc, la care se adună economiile curente și nesecretizate ale familiei Matei[9] , deschis în anul 2013, cu prilejul numirii în funcția de director al I.C.R.-Chișinău. Sumele din acest cont sunt indicate în Declarația de avere a lui Valeriu Matei prezentată pe data de 2 iunie 2014[10] sau în cea prezentată pe data de 25 mai 2015[11] Dar să vedeți ce declarație de avere a prezentat V.M. pentru anul financiar 2015, publicarea căreia pe saitul M.A.E. a întârziat ca niciodată, cu mai bine de o lună față de termenul prevăzut de lege și s-o comparați cu declarațiile altor bieți funcționari ai M.A.E.[12].

Nu-l invidiez deloc pe acest „acad.”, care s-a umilit peste măsură, cerșind pentru operația de transplant sume mari, având suficienți bani pentru orice operație, oricât de scumpă ar fi fost ea. Și ar fi putut să scape de această rușine dacă ar fi cedat măcar vreo sută de mii de dolari din prețul imobilului de 320,1 metri pătrați, din str. Alexandru cel Bun, nr. 42, fostul sediu al Partidului Forțelor Democratice, privatizat cu succes, judecându-se pentru asta și cu Doinița Sulac. Pentru că suma de câteva sute de mii de dolari pe care o putea liber incasa vânzând acest imobil cu un preț mai mic i-ar fi fost suficientă pentru achitarea transplantului, pentru construcția unui „cuibușor de nebunii” în Marea Capitală și pentru achitarea celor 240 de mii de lei, datorii istorice din Electorala – 2001 față de Tipografia „Universul” din Chișinău. La câștigul menționat mai sus se adaugă și frumușica sumă incasată de la A.R.din vânzarea apartamentului de 139,7 metri pătrați de pe str. Serghei Lazo, din blocul prezidențial (imobil dispărut împreună cu suma ridicată din vânzare din Declarația de avere pe anul 2015), un milion și 300 de mii de lei moldovenești, venitul anual (2015) al familiei de la ICR, 26 400 lei românești alcătuiește îndemnizația anuală (2015) de membru de onoare al Academiei Române, 64 mii de dolari depuși pe contul de la Agroindbank (a.2013, 24 mai) și 14 mii de euro pe contul de la B.C.R. (a.2015). Suma de 25 de mii de euro depuși în 2015, 25 mai, pe contul de la B.R.D. au dispărut din Declarația completată pe 25 mai 2016, fiind, probabil, cheltuită pe materiale de construcție pentru pălățelul din Marea Capitală. Un mic adaos la averea agonisită până în prezent ar putea aduce o eventuală vânzare a colecției de artă de 21 de mii de euro, casa de 60,9 m.p. și lotul de 16 ari de teren din comuna Bardar. Mai pe scurt, iată un nou „unionist” basarabean, Maticiuc-Matei, devenit peste noapte milionar alături de multimilionarul, și el „unionist convins”, Plahotniuc-Ulinici.

Acumulând cu sudoarea frunții așa sume fabuloase ar fi fost mare păcat să nu folosească o parte din ele pentru procurarea sau construcția unui imobil luxos la curte, ca să nu se strâmtoreze în apartamentul de serviciu al I.C.R. de pe strada Eminescu din Chișinău sau în cel de „patriot basarabean” din București. Dar și mai mare este păcatul îmbogățirii astronomice, dintr-o singură operație de transplant, fie ea și complicată, după care să te faci a uita să exprimi public profundă recunoștință chirurgilor de la Fundeni, să nu le mulțumești donatorilor pentru binele făcut, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu marea interpretă Irina Loghin, care i-a cântat până a răgușit în concertele de binefacere înmulțindu-i considerabil sumele de pe cele două conturi, ca mai târziu să-i mulțumească interpretei în emisiunea din 28 septembrie 2013, de la Vocea Basarabiei, cu următoarele cuvine: „Irina Loghin, s-o spunem așa cum este, a cântat și mai cântă și kitsch-iuri, a încurcat genurile, stilul înalt cu altul de mahala, care nu întotdeauna este de bun gust… Să nu se supere nimeni pe mine, dar dacă facem o analiză a producției muzicale de multe ori avem ce le reproșa unor mari interprete, cum ar fi Irina Loghin. Eu îi cunosc repertoriul și-l interpretez chiar din copilăria mea”.

Nelimitată nerușinare: să-ți cânte „kitsch”-iuri de pomană o interpretă-stea a folclorului românesc, să-ți adune atâţia lei, și să-i mulțumești pentru asta în așa hal la un post de radio care este ascultat de românii de pe ambele maluri ale Prutului?! (Putem doar bănui care-i maneaua care l-a supărat atât de mult pe Valeriu Matei: „Banii, banii, banii/ Mi-am distrus viața și anii”. Și mai putem bănui de ce interpreta i-a cântat manele la concertele de binefacere: ca să adune cât mai mulți bani pentru transplant de la fanii ei români care nu-s puțini, mulți dintre ei preferând manelele în loc de muzica adevărată, iar ea încă neștiind că la acel moment prahovenii ei deja îi donase lui Valeriu Matei suma care depășea cu mult suma necesară pentru operație. Cât privește sumele adunate în anii 2011-2014 pe alte două conturi bancare ale familiei Matei, își va spune cuvântul, la primul control, Agenția Națională de Integritate de la București. Poate doar atunci vor afla radioascultătorii care îi suportă emisiunile și P.S.D.-iștii prahoveni cât de bogată este această familie basarabeană. După care Valeriu Matei are toate șansele să fie acuzat pentru fals în declarația de avere, urmările devenind imprevizibile. În acest caz excludem un scenariu pentru alte „trei accidente cerebrale” pentru că și răbdarea Lui Dumnezeu are limite și nici D.N.A.-ul, după cum ne-a convins până acum, nu doarme. Iată o concluzie pe care am făcut-o de multe ori în viața mea, despre astfel de oameni: n-a rezistat omul ispitei și a mușcat din mărul lăcomiei infinite, iar lăcomia n-a dus la bine pe nimeni niciodată.

Este cunoscut faptul că V.M. posedă o memorie deosebită a textelor lecturate sau audiate. El poate memoriza, ca un dictafon, un dialog de ore întregi cu intervievatul, apoi, venind acasă, îl poate stenografia până în amănunte pe zeci de pagini. Dacă ar fi devenit actor de teatru, V.M. ar fi cunoscut pe de rost toate rolurile femeiești și bărbătești din dramaturgia românească și o parte din cea rusească. În acest sens ne pare rău că azi încă nu-i putem citi memoriile scrise în vara anului 1978 la Festivalul din Havana. Azi putem judeca doar calitatea poeziilor scrise în acea vară splendidă pe „Insula Libertății” și publicate în compartimentul „Stea peste mare” din volumele sale, înțelegând perfect de ce nicio poezie publicată din ciclul cubanez nu este dedicată Festivalului de neuitat. Dar, cu cât interes am citi noi azi memoriile scrise de V.M. în perioada „exilului moscovit”, după întâlnirile sale întâmplătoare din metropola rusă cu scriitori și fruntași din România socialistă și Moldova sovietică: Laurențiu Fulga, Mircea Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Mircea Cosma, Grigore Vieru, Liviu Damian, Nicolae Rusu ș.a.! Drept că Valeriu Matei, având o bună memorie, deseori exagerează și spune minciuni fără limită. Bunăoară, numai cât face perla ieșită din gura lui în emisiunea, din 28 septembrie 2013, „Ora de cultură”, despre Maria Tănase, protagonistul menționând: „Eu pot să vă dau vreo 5 mii de texte/cântece geniale, folclor autentic, pe care le-am învățat de la maică-mea, le și interpretez uneori…” (Sic! Caz demn de Cartea recordurilor! – n.n.). În concertul electoral de la Manej, din 21 februarie 2001, al „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros, în care a evoluat și „solistul” Valeriu Matei, acesta anunțase că știe 500 de cântece (Maria Tănase avea un repertoriu de doar 400 de cântece), interpretând atunci doar două din ele. Deci, din 2001 până în 2013 a mai învățat 4500 de cântece, inexistente, (când să mai scrie și disertația bietul „interpret” ?), folclor autentic, nu kitsch-uri ca la Irina Loghin. Nici măcar Maestrul-lăutar Nicolae Botgros care candida atunci pe o listă electorală cu Valeriu Matei, nu i-a fost de mare folos P.F.D.-ului, acumulând doar 1,22% din electoratul basarabean la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001.

Sau o altă perlă, cea din 13 februarie 2015, de la emisiunea dedicată poetului Grigore Vieru la 80 de ani de la naștere, „Loc de dialog. Contează argumentul”, de la Radio Moldova, în care protagonistul Valeriu Matei, pe parcursul celor circa două ore de emisie, nu mai contenea să obosească radioascultătorii cu ale sale merite, uitând că a fost invitat la emisiune să vorbească despre Grigore Vieru (exact ca în emisiunea recentă de la 10TV, consacrată memoriei Maestrului Ion Ungureanu, în care Valeriu Matei în loc să vorbească despre regretatul om de cultură românească s-a lăudat cu bătăile pe care le-a primit la Lubeanca când lupta cu imperiul sovietic al răului pentru idealurile noastre naționale). Uneori exagerând, ca atunci când menționa că în perioada 1980-1989, fiind interzis la Chișinău, a publicat în periodicele din România 90 de poezii. Nu știu dacă Valeriu Matei avea scrise atâtea poezii, dar dacă le și avea scrise și erau publicate, apoi apare un mare semn de întrebare: cum poți să fii interzis „acasă”, la Moscova, pentru naționalism și antisovietism, și, totodată, să publici în presa românească 90 de poezii și să nu fii închis la balamuc? Dar poate că Valeriu Matei avea „permis” să publice în România, mai ales că Mihai Cimpoi l-a trădat într-o emisiune de la Vocea Basarabiei că Valeriu Matei păstra în garsoniera sa din or. Istra o mașină de dactilografiat cu litere latine, pentru care avea la Moscova autorizație legitimă, deci cu permis de la regimul sovietic, ca să-și însăileze mai productiv scrierile „naționaliste” și „antisovietice” (nepublicate până astăzi). Mai fiind cunoscut și faptul că pe atunci făceai duba dacă îți găseau acasă o mașină de scris cu litere „burghezo-moșierești” românești…

– Va urma –

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4091-promotorii-romanismului-de-parada-4.html

––––––––––––––
[1] [1] Cotidianul ZIUA, 12 aprilie 2006, republicat în „Gazeta liberă”, Chișinău, 13 aprilie 2006.
[2] „Literatura și arta”, 13 aprilie 2006.
[3] „Literatura și Arta, 4.12.2014.
[4]„Timpul”, 9 iunie 2009
[5] vezi: http://www.asociatiatighina.ro/donatii-pentru-valeriu-matei/
[6]vezi http://apropomagazin.md/2011/04/01/scriitorul-si-ex-deputatul-valeriu-matei-grav-bolnav-intinde-i-o-mana-de-ajutor/
[7] Literatura și Arta, 21.02.2013.
[8] Literatura și Arta, 21.03.2013
[9] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[10] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[11] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2014/05.06.2015_matei_valeriu.pdf
[12] https://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2015/2016.06.24_matei_valeriu.pdf

                                                                            Arestarea generalului.

La 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat (ora 13.00) la comandamentul Grupului de armate „general Jmacenko”, la Divin, în compunerea căruia lupta marea sa unitate. A plecat la ora 15.00 spre postul de comandă al amintitului grup de armate, însoţit de gardă și de câțiva ofițeri, unde a sosit la ora 17.45, fiind primit de generalul F.F. Jmacenko. De atunci nimeni nu a mai știut de el. La același general sovietic a fost adus (de generalul Serștiuk) și generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, care rememora: „Un general sovietic mi-a declarat că sunt arestat. Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor. Doi ofițeri m-au percheziționat. Mi-am adunat toate puterile spre a-mi păstra calmul și adresându-mă generalului Jamcenko i-am spus că îmi dau seama că este ultima dată când îi pot vorbi și țin să-i spun că tot timpul cât am luptat împreună eu am fost credincios țării mele și cinstit tovarăș de arme. Jenat, oarecum, el mi-a replicat ridicând din umeri: «Dar ai fost ministru sub Antonescu». Când m-am întors spre ușa de ieșire, am zărit din treacăt pe generalul Serștiuk, cu care conlucrasem prin greutăți și pericole vreme de jumătate de an și care acum, cu o figură consternată, urmărea plecarea mea”.

Peste numai trei sferturi de oră, generalul sovietic Serştiuk a comunicat ofiţerilor români că generalul Gheorghe Avramescu şi generalul Nicolae Dragomir se deplasaseră, împreună cu generalul F.F. Jmacenko, la postul de comandă al Frontului 2 ucrainean, unde trebuiau să se întâlnească cu mareşalul R.I. Malinovski, şi că era probabil ca, de acolo, să plece la Bucureşti (în unele cercuri politice și militare se zvonise că Gheorghe Avramescu urma să preia postul de ministru de Război, iar Nicoale Dragomir pe ce de șef al Marelui Stat Major). Apoi, însoţit de maiorul Grigore Negoescu şi locotenentul Doroftei, generalul Serștiuk s-a deplasat la postul de comandă al Armatei 4, unde a ordonat (ora 20.30) generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, să preia comanda Armatei 4, iar generalului Ioan Spirea, comandantul artileriei armatei, să gireze funcţia de şef de stat major, comunicând că generalii Avramescu şi Dragomir „vor absenta câteva zile”. Numirea de către sovietici a generalului Nicolae Dăscălescu la comanda Armatei 4 a fost confirmată în scris şi de generalul F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice

A doua zi, pe 3 martie (ora 9.00), Adela Avramescu, soţia generalului, aflată în zona frontului, a primit o scurtă scrisoare, adusă de un ofiţer sovietic, din partea soţului, prin care acesta îi cerea să se deplaseze de urgenţă, cu întreaga familie, la Sibiu, unde urmau să se reîntâlnească. În scrisoare se preciza că pentru a nu avea neplăceri urma să fie însoţită, tot timpul drumului, de doi ofiţeri sovietici. În situaţia în care considera necesar putea să ceară să fie însoţită şi de un ofiţer român. Ca urmare, în aceeaşi zi (ora 11.00), soţia generalului a plecat spre ţară, însoţită de Felicia Sturdza – una dintre fiice – de fetiţa celei de-a doua fiice (Ştefania Basarabescu), de medicul sublocotenent Alexandru Ţăţulescu, de un nepot minor al generalului Gheorghe Avramescu (Paltin Sturdza, în vâstă de numai opt luni) și de alte persoane din antuaraj. Din acel moment, documentele din arhivele militare române nu mai conţin informaţii referitoare la generalul Gheorghe Avramescu, la familia acestuia şi la însoţitori, ci doar la intervenţiile generalului Nicolae Dăscălescu către generalul F.F. Jmacenko (la 5 şi 9 martie 1945) prin care cerea să i se comunice date despre situaţia fostului comandant al Armatei 4 şi a şefului său de stat major. Generalul sovietic l-a sfătuit să se adreseze Ministerului de Război român şi Marelui Stat Major, care ,,cunosc locul unde se află”.

Procedând astfel, la 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat următoarele generalului Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major: „Până azi nu s-au înapoiat nici domnul general Avramescu şi nici domnul general Dragomir. De asemenea, nu s-a mai înapoiat nimeni dintre însoţitorii şi din personalul ataşat pe lângă domnul general Avramescu. În totalitate, lipsesc de 10 zile fără a avea vreo ştire sau informaţie personală”. În încheiere, noul comandant al Armatei 4 ruga să se facă „demersurile necesare pentru a lămuri situaţia” celor în cauză. Neştiind nici el nimic despre ce se întâmplase cu comandantul Armatei 4 române şi cu şeful să de stat major, generalul Constantin Sănătescu a pus următoare rezoluţie pe raportul generalului Nicolae Dăscălescu: „Voi supune domnului ministru de Război”.

Cauze şi pretexte!

Un document al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate din 1956, întocmit în spiritul epocii, cu ocazia repatrierii din Uniunea Sovietică a soţiei generalului (Adela, în ianuarie 1956), menționa că acesta ar fi făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”, că ar fi „înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”, că în timpul campaniei din Est a fost comandant al Corpului de munte (1941-1943) şi al Corpului 3 armată (1943-1944) „ale căror unităţi au avut numeroase acţiuni împotriva partizanilor” etc. Din document mai rezultă că „despre fostul general de armată Avramescu Gheorghe nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”. Prin urmare, la 11 ani de la arestarea sa pe front, în timp ce îşi exercita atributele de comandă, şeful cadrelor armatei române nu avea nici o informaţie despre soarta acestuia.

Realitatea!

Referitor la acuzaţiile aduse, sigur este faptul că în toamna anului 1944, prin dispozitivul Armatei 4 a trecut în dispozitivul inamic (2 noiembrie) ginerele generalului Gheorghe Avramescu (Ilie Sturdza, fiul fostului ministru legionar Mihail Sturdza) şi apoi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să vorbească imediat la radio „Donau” și să devină ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), că în cercurile legionare (ale lui Horia Sima în special) se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu în încercarea de a realiza, împreună cu germanii, o răstunare de front în cazul unei contraofensive a Wehrmacht-ului (care s-a şi produs în primăvara anului 1945 în zona lacului Balaton din Mormântul generalului Avramescu (Budapesta, 1945)Ungaria). Acest lucru îl ştiau şi sovieticii prin agenţii lor dubli. Sugestiv, în acest sens, este faptul că arestarea generalului Gheorghe Avramescu a avut loc la puţin timp după interceptarea (9 februarie 9145), din ordinul mareşalului R.I. Malinovski, la vest de Oradea, a avionului militar românesc în care se aflau Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România, şi a lui Constantin Stoicănescu, omul de încredere al lui Horia Sima, parașutați anterior în România, și care încercau să ajungă în Germania, după ce luaseră contact cu o serie de persoane (civile și militare din țară).

Într-un asemenea context, la începutul lui ianuarie 1945, simțind că ceva se petrece în sectorul armatei, generalul Nicolae Dragomir a informat pe şeful Marelui Stat Major, (prin colonelul Grosu, șeful Secției 2 informații a Armatei 4) că ceva ciudat se petrece în sectorul Armatei. Ca urmare, generalul Constantin Sănătescu a cerut generalului Gheorghe Avramescu să lase comanda Armatei 4 generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, și să se prezinte imediat la Ministerul de Război. Apoi, la 22 ianuarie 1945, generalul Constantin Sănătescu l-a informat pe generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că generalul Gheorghe Avramescu a solicitat un concediu de odihnă de 25 de zile şi că la expirarea termenului va fi trecut în rezervă. La 30 ianuarie 1945 însă mareşalul R.I. Malinovski a cerut însă şefului Marelui Stat Major, să dispună rechemarea lui Gheorghe Avramescu pe front şi să schimbe de la comanda Armatei 1 pe generalul Nicolae Macici şi de la comanda Corpului 7 armată pe generalul Nicolae Șova.

Ca urmare, generalul Gheorghe Avramescu a plecat pe front, fiind primit de sovietici cu gardă de onoare, fanfară și elogii pentru modul în care condusese armata, inclusiv pentru modul cum tratase populațâia civilă din Crimeea. La rându-i, Avramescu l-a felicitat pe R.I. Malinovski cu prilejul celei de-a 27-a aniversări a Armaatei Roșii. Se părea că lucrurile intraseră pe un făgaș normal. La comandament a avut o atitudine rezervată, chiar rece, față de vechii coolaboratori, cerând chiar generalului Nicolae Dragomir să predea funcția de șef al staului major al armatei și să preia comanda unei divizii. Deoarece Marele Stat Major nu a acceptat acest lucru, Nicolae Dragomir a rămas în vechea funcție. În ceea ce-l privește, a preluat (19 februarie 1945) comanda Armatei 4, pe care a condus-o, în grelele lupte de pe cursul superior al Hronului, în Munţii Tatra Mică şi Munţii Metalici Slovaci, până la 2 martie 1945, când a fost arestat în condiţiile prezentate mai înainte.

Părere personală!

Consider că generalul Gheorghe Avramescu nu a luat în nici un moment în calcul o întoarcere de arme, nici la sfârşitul anului 1944, când aceasta avea anumite şanse de succes, dată fiind natura terenului şi apropierea de ţară, nici în martie 1945, când încercarea ar fi eşuat lamentabil în condiţiile de teren, climă şi capacitate operativă redusă a Armatei 4 române, pusă să lupte în munţii înzăpeziţi ai Cehoslovaciei, cu foarte puţine căi de comunicaţie, încadrată, atât la flancul drept cât și la cel stâng, de armate sovietice. În martie 1945, când a fost arestat generalul Gheorghe Avramescu, Armata 4 română se afla în imposibilitate de a efectua o întoarcere de front, chiar şi dacă o bună parte din militari ar fi dorit aceasta. Întorcerea de arme a constituit doar o dorinţă a conducerii militare germane, a conducerii mişcării legionare şi a altor grupări din ţară nemulţumite de intensificarea influenței partidului comunist și abuzurilor sovietice în ţară şi pe front. Cu siguranță, experimentatul general Gheorghe Avamescu și-a dat seama că o „defecţiune” a Armatei 4 române, în contextul dat, ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici (care, şi aşa, acuzau, pe nedrept, guvernul român că nu îndeplineşte cum trebuie prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944) de a trece la ocuparea militară propriu-zisă a ţării. De altfel, arestarea generalului Gheorghe Avramescu a fost bine planificată, fiind folosită ca un excelent pretext de acuzare a armatei române şi de şantajare a regelui Mihai I pentru a numi pe dr. Petru Groza în fruntea noului guvern român impus de Moscova la 6 martie 1945. Chiar dacă ar fi ştiut despre contraofensiva pregătită de Wehrmacht (care s-a declanşat şi a eşuat rapid în aprilie 1945), consider că generalul Gheorghe Avramescu era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla armata sa (şi ţara), de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări, de şansele minime de succes, de faptul că acţiunea sa ar fi avut doar un efect simbolic în condițiile în care se afla armata sa, de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări.

Epilog.

După ce a fost arestat de către sovietci, la 2 martie 1945, despre soarta generalului Gheorghe Avramescu nu s-a mai știut nimic în România. Nicio autoritate a statului român nu s-a mai interesat de fostul comandant al Armatei 4, multă cazul rămânând o enigmă. Ca și cum generalul nu existase. Unele informaţii au fost oferite de către sovietici în 1963, la 8 ani după ce au repatriat-o (în ianuarie 1956) pe Adela Avramescu, soţia generalului, dusă cu avionul la Moscova (martie 1945) şi internată apoi în diferite lagăre de prizonieri până la 11 ianuarie 1956 când a fost repatriată. După ce a sosit în ţară, Adela Avramescu a fost întreţinută de Ştefania Basarabescu (fiică, cu patru copii, soră pediatră la un spital din Bucureşti). Fiind în vârstă şi bolnavă de inimă a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând prin tribunal, conform legislaţiei în vigoare, „moartea prezumată” a soţului. Până la acordarea pensiei de urmaş a adresat autorităţilor politice şi militare române cereri repetate în care evoca personalitatea ilustrului său soţ. La 8 decembrie 1962, Adela Avramescu preciza următoarele într-o scrisoare adresată lui Emil Bodnăraş: „Astăzi, la adânci bătrâneţi şi suferindă duc o viaţă grea şi de lipsuri”. Şi întreba: „Oare cu ce am greşit ?”. În final, la 4 februarie 1963, generalul Gheorghe Cetină, şeful Direcţei Financiare a Ministerului Forţelor Armate, a solicitat Ministerului Justiţiei, Direcţia Coordonării Judiciare, să intervină la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. pentru „obţinerea datelor” în legătură cu „dispariţia” generalului Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist.

Răspunsul Crucii Roşii a U.R.S.S. a sosit în vara anului 1963 şi a fost următorul: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom – un cartier al oraşului Budapesta”. Cu acelaşi prilej a fost pusă la dispoziţie şi o fotografie cu mormântul generalului şi s-a comunicat că Felicia Sturdza (fiica genralului) „s-a sinucis la 6 martie 1945″, fără a se cunoaşte unde a fost înmormântată.

După cercetările efectuate după 1990 de Paltin Sturza, nepotul generalului, în Arhivele sovietice rezultă că la comandamentul Frontului 2 ucrainean, generalul Gheorghe Avramescu a fost urcat într-un automobil, împreună cu generalul Koriolov și doi locotenent-colonei sovietici, ultimii și generalul român lând loc pe bancheta din spate. În apropiere de Iasbereny, coloana de automobile a fost atacată de aviația germană, cu excepția lui Avramescu toți ceilalți reușind să se adăpostească la timp. Singura victimă a fost generalul Avramescu, care nereușind să sară din automobil, a fost lovit în frunte de un glonț din mitraliera avionului. Cele întâmplate au fost prezentate de Beria la 23 martie 1945, într-un raport trimis lui I.V. Stalin (cu fotografii, detalii tehnice și cu declarația lui Nicolae Dragomir, aflat într-u automobil din convoi). Paltin Sturdza a mai aflat că Felicia, mama sa, s-a otrăvit cu cianură de potasiu, la 6 martie 1945.

După 1990, când s-au putut studia documentele clasificate până atunci/sau interzise, am început, împreună cu colega Florica Dobre, să cercetăm problematica generalilor români epurați, închiși, cu sau fără judecată, și condamnați la mulți ani de temniță. Cu acel prilej, am descoperit în arhivă și fotografia trimisă de sovietici în 1963, pe care am publicat-o în revista „Magazin istoric” din mai 1997. Deoarece monumentele funerare din spatele mormântului indicat permiteau localizarea locului unde a fost îngropat generalul Gheorghe Avramescu, am informat și organele specializate ale Ministerului Apărării Naționale spre a face demersurile necesare readucerii în țară a rămășițelor pământești. Peste alți ani (în toamna anului 2000) am aflat, cu totul întâmplător, prin telefon, seara târziu, de la colonlelul (r.) Gheorghe Tudor, fost șef al Institului de Istorie și Teorie Militară, că (a doua zi) osemintele generalului vor fi reînhumate în Cimitirul eroilor din Cluj-Napoca, în cadrul unei impresionante ceremonii militare. Așa s-a și întâmplat! Mi-ar fi făcut plăcere să asist, chiar și dintr-un colț îndepărtat al Cimitirului, la acest act de dreptate!

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4075-2-martie-1945-drama-generalului-gheorghe-avramescu.html

Notă: detalii pot gi găsite în volumele :
– Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944-1964, București, Editura Enciclpedică, 1997.
– Sergiu Balanovici, Generalul Gheorghe Avramescu, Botoșani, Editura Quadrat, 2016.

                                                                  ALEXANDRU  GANENCO  LA 75 DE ANI

     FIU DE ŢĂRAN AJUNS COLONEL, EDITOR ŞI PUBLICIST

portret-ganenco-alexandruGreu şi anevoios  a fost destinul acestui Om şi numai setea de cunoştinţe, de carte, de necunoscut, voinţa de fier, pe care a antrenat-o pe parcursul întregii vieţi l-a învrednicit să ajungă la performanţe  majore atât intelectuale cât şi profesionale.

L-am cunoscut întâmplător, nişte ani buni în urmă, când am venit la “Draghiştea” cu rugămintea de a-mi permite, ca materialul despre satul meu de baştină, Jevreni, Criuleni pentru Enciclopedia “Localităţile Republicii Moldova” să-l pregătesc eu, fiind autorul a mai multe articole despre satul meu, publicate în gazeta raională din Criuleni şi săptămânalul “ Glasul Naţiunii”. Eram in biroul publicistului şi scriitorului Victor Ladaniuc, discutam la subiectul propus, arătând o parte din material déjà publicate. La un moment dat a intrat domnul Alexandru Ganenco, s-a salutat politicos,  eu m-am prezentat, şi după câteva vorbe schimbate cu  domnul Ladaniuc, ambii au decis, ca materialul despre satul meu să fie scris de mine, lucru care ulterior s-a realizat cu succes în volumul 7 “Localităţile Republicii Moldova”.

Prima impresie despre Alexandru Ganenco a fost agreabilă, un om plăcut fizic,  ţinută cu demnitate, dar şi cu respect faţă de cei din jur, judecând după aspectul său, era evident că practică sportul, cu o vestimentaţie clasică de bărbat,  bine îngrijită. Mi s-a părut că are intelect şi inteligenţă avansată, dar cam zgârcit la vorbă…

Datorită colaborării mele cu Fundaţia “Draghiştea”, cu distinşii prieteni  Victor Ladaniuc şi Tudor Ţopa, am avut fericita ocazie să-l cunosc mai bine şi pe  domnul Alexandru Ganenco- membru fondator al “ Draghiştei”, un om absolut excepţional sub toate aspectele, care şi-a adus şi aduce  contribuţia sa esenţială la dezvoltarea şi prosperarea fundaţiei respective.

portret-ganenco-alexandru-2Născut în focul războiului, la 5 februarie 1942 în satul Carahasani, Ștefan-Vodă într-o familie de țărani cu mulți copii, tânărul Alexandru își face studiile la școala de 7 ani din sat, apoi la școala medie din s. Slobozia, după care  ulterior merge la facultatea de istorie a Universității de Stat, pe care o absolvește cu bine, deoarece i-a plăcut istoria încă de mic copil. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Anume aici, la flota maritimă și-a călit nu numai fizicul, dar și moralul, voința, felul de a fi.

Lucrează director de școală în satul Cerlina, Soroca, apoi în școala nr. 5 din orașul Soroca. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, apoi in organele de partid din raioanele Soroca și Râșcani.

După o perioadă de timp, Alexandru Ganenco este angajar la CC al PCM, apoi mai bine de 20 de ani lucrează ofițer în organele securității de stat. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru minicipiul Chișinău.

carahasani-ganenco-001Ultimile 3-4 propoziții despre acest Om minunat le-am ”ciupit” din lista personalităților marcante ale satului Carahasani, material semnat de Ion Leașco și înserat în volumul 3 ale”Localităților Republicii Moldova”(Chișinău, 2001, pag.174-174). Sigur, că atunci, când a apărut respectivul volum, Alexandru Ganenco probabil nici în gând nu avea, că peste câțiva ani, împreună cu prietenul  și colegul său Tudor Țopa, vor scrie o adevărată monografie a satului Carahasani, carte apreciată mult de specialiști și săteni. Este vorba de volumul Tudor Țopa, Alexandru Ganenco ”Carahasani împovărat de ani”apărut la Fundația ”Draghiștea”, tipărită respectiv la Chișinău în anul 2015. Cartea are 316 pagini și apare într-o îngrijire poligrafică de colecție. Pe bună dreptate, acest volum este o istorie bine documentată, cu un imens material factologic apărut în premieră , foarte bine ilustrată cu imagini inedite. Trebuie să menţionez, că Alexandru Ganenco este şi Cetăţean de Onoare al localităţii Carahasani. Tot în colaborare cu domnul Tudor Ţopa, în anul 2007 Alexandru Ganenco a publicat volumul „Horăşti pe Botna”.

t-botnaru-al-ganenco-istoriaDeși omagiatul nostru, care implinește zilele acestea  frumoasa vârstă de 75 de ani a scris o sumedenie de materiale despre multe localități din Moldova (să nu uităm, că Fundația ”Draghiștea” are la activ deja 14 volume solide ale enciclopediei ” Localitățile Republicii Moldova”, la apariția cărora și-a adus aportul inclusiv și domnul Alexandru Ganenco), dar o reușită, un succes evident și înalt apreciat a fost apariția cărții Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco ”Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura ”Museum” din Chișinău în anul 2004. Este prima carte apărută la acest subiect delicat și trecut sub tăcere de toți. Este adevărat, că pe ici- colea au mai apărut câte un articolaș despre serviciile secrete din Moldova, dar o istorie bine documentată, o sinteză a activității acestei instituții văzută din interior  de doi bravi ofițeri ai organizației nominalizate, care au dat dovadă nu numai de profesionalism scriind acest volum de istorie, dar și de mare patriotism, fiindcă nu se știe dacă nu erau cei doi autori, în ce secol putea apărea o asemenea carte, adevărul fiind ținut sub 10 peceți. Mi-a scăpat din vedere, să informez stimatul nostru cititor, că volumul a fost prefațat de marele cărturar și enciclopedist Iurie Colesnic, lucru care i-a dat cărții o valoare și mai mare, deoarece este bine cunoscut faptul, că acest ”clasic viu” pre numele Iurie Colesnic, nu se apăcă să scrie prefață la orice carte…prea bună trebuie să fie acea lucrare, pentru a o onora cu o prefață semnată de domnia sa. Și faptul că lucrarea este bună și interesantă a dovedit-o chiar cititorul, deoarece întregul tiraj s-a epuizat din librării într-un termen record.

ganenco-alex-sua-001Vreau să vă spun despre acest Om câteva cuvinte de suflet. Cred că vă dați bine seama, că nu fiecare persoană, poate fi angajată într-un servici atat de special și atat de secret…persoana trebuie să fie impecabilă, și din punct de vedere fizic, și din punct de vedere informațional, și din punct de vedere moral, și din punct de vedere profesional, și….a.m.d. Sigur că toate aceste calități domnul Alexandru Ganenco le are cu prisosință, altfel nu mai era selectat din cei mai buni ofițeri ai serviciului din Republica Moldova pentru a trece o stagiere avansată  în Statele Unite ale Americii.

Această Diplomă de Excelență americană este o dovadă documentară, că și departe, peste ocean, Alexandru Ganenco nu a dat cinstea pe rușine nici din punct de vedere profesional și nici din punct de vedere moral.

În ultimii doi ani am izbutit să-l cunosc mai bine, deoarece am devenit membru la Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău, din care face parte și personalitatea despre care vă vorbesc. În timpul diferitor ședințe ale Fundației ”Draghiștea” sau a UZPR mereu schimbam vorbe și subiecte diverse. Atunci am aflat că colonelul Alexandru Ganenco a participat activ în cadrul structurilor de comandă în războiul ruso-moldovenesc din 1991-1992, punându-și viața în pericol zi de zi, oră de oră. În anii aceștea triști, Alexandru Ganenco,  colonel al Serviciului de Informații și Securitate  a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, îndeplinindu-și misiunea cu cinste. Pentru bărbăţia de care a dat dovadă în acest război, conducerea Republicii Moldova l-a decorat pe domnul Alexandru Ganenco cu medalia”Meritul militar”, medalia” Pentru Vitejie” şi Ordinul „Credinţă Patriei”.

20140901_102324img_20161103_180631

Deși are simțul umorului bine dezvoltat, deși este o persoană sociabilă și inteligentă, totuși este zgârcit la vorbă,( trebuia să mă pricep, că această trăsătură de caracter este indisolubil legata de specificul meseriei-Al.M.) cum am mai spus, fiecare cuvânt rostit de el este bine chibzuit și pus cu grijă la locul lui. Să vedeți cum radiază de fericire fața dumnealui, când vorbește despre soția sa, doamna Ana (Anișoara, cum o dezmiardă omagiatul nostru- Al.M), când vorbeste despre nepotul său Daniel, student la celebra Universitate din Iași…Se mândreşte mult cu fiica Nina şi minunatul ginere Dumitru Dogaru, care îi este şi de mare ajutor.

Alexandru Ganenco este un Om cu inima curată, onest, deși a lucrat în structurile statului, care pe parcursul anilor au avut nu cea mai bună imagine. Este un Om sensibil și săritor la nevoie, este un Om, în care poți avea încredere deplină în orice situație a vieții.

dscn2267Din inițiativa Conducerii Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” (director general dr. Mariana Harjevschi) la Biblioteca Centrală (director Liuba Muntean) a fost organizate o serie de filme cu genericul” Ora expertului” la care alături de alte personalităţi l-am invitat şi pe domnul Alexandru Ganenco, care a vorbit în faţa camerei de luat vederi despre rolul  important al cărţii şi al lecturii pe tot parcursul vieţii sale. Filmul este postat pe portalul Youtube.com pe pagina Alexandru Moraru Film ( vezi:https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/06/28/ora-expertului-despre-lectura-si-carti-cu-alexandru-ganenco/  )  şi vă asigur că o să vă placă, deoarece domnia sa in acest interviu, a dat dovadă de deschidere majoră, de sinceritate, de marea dragoste pe care o poartă faţă de Măria Sa, Cartea, de valorile cele mai importante ale acestui Om- Familia, Țara și Credința.

Bunul meu prieten, scriitorul și publicistul Ion Măldărescu, redactor- șef al prestigioasei reviste științifice ”Art-Emis.Ro” din România împreună cu comandorul Jipa Rotaru(ambii mari patrioți al Neamului Românesc-Al.M.) în vara anului 2016 m-au invitat  in localitatea Maia, județul Ilfov (aproximativ vre-o 50 km de la București-Al.M.) la o sesiune de comunicări științifice dedicată a 100 de ani de la intrarea României în Războiul de Intregire (1916)  și 75 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire Naţională (1941), eveniment organizat de Academia Oamenilor de Știință din România. Am solicitat prietenilor mei, ca alături de mine la acest for științific să fie invitat și să participe cu o comunicare colonelui (r) serviciilor secrete din Republica Moldova, scriitor, publicist domnul Alexandru Ganenco. Deja peste o săptămână,  ambii am fost întroduși în programul de desfășurare al acestei Conferințe Științifice, care a avut loc la Maia în perioada 9- 10 septembrie 2016.

Am  plecat și venit împreună la Maia cu trenul Chișinău- București …în această călătorie plăcută, domnul Ganenco mi-a depănat în amintiri crâmpeie din viața sa, o viață de Om, așa cum a fost ea, trăită cu demnitate…

2016-09-9-10-maia-3122016-09-9-10-maia-314

2016-09-9-10-maia-1252016-09-9-10-maia-212

2016-09-9-10-maia-347a2016-09-9-10-maia-216

Trebuie să comunic, că la această Conferință sub aer liber a participat cu un mesaj de salut, ambasadorul Republicii Moldova în România domnul Mihai Gribincea. Omagiatul nostru de azi, Alexandru Ganenco,  la Maia, Ilfov  a prezentat o comunicare excepțională ”Activitatea antiromânească a serviciilor secrete KGB în Basarabia și RSS Moldovenească” (vezi:https://mazarini.wordpress.com/2016/11/24/kgb-dusmanul-poporului-roman-din-basarabia-si-transnistria/) , care a fost întâmpinată cu aplauze și zeci de întrebări la subiect din partea celor mai buni istorici prezenți la această întrunire anuală.  (http://art-emis.ro/eveniment/3701-sesiunea-de-comunicari-si-dezbateri-stiintifice-maia-2016.html). La întrerupere, de Al. Ganenco s-au apropiat marii istorici Ioan Scurtu și Jipa Rotaru, care l-au felicitat cu ”botezul”, adică cu prima comunicare  din cadrul acestor sesiuni și adresându-se către mine, Comandorul Jipa Rotaru a spus: -Alexandre, ne-ai adus un Om de mare valoare, și să știi, și el să știe, că este binevenit la acest for științific de la Maia în fiecare an!”Ulterior, când comandorul a aflat că Alexandru Ganenco a făcut serviciul militar la marina, la cei doi au apărut subiecte de discuții și mai multe.

Am devalopat în fața Dumneavoastră imaginea unui Om,pre numele Alexandru Ganenco, care la 5 februarie, curent împlinește 75 de ani.Cred că din cele relatate de mine, v-ați dat seama că în ultimii doi ani ne-am împrietenit. Ce poți să-i dorești cu ocazia jubileului unui prieten mai în vârstă, exact cu un deceniu? La această vârstă onorabilă,  domnul Alexandru Ganenco…casă a construit, pomi a pus, fântână a zidit, copii și nepoți a crescut, cărți a scris, datoria față de țară și-a făcut-o cu onoare…rămâne un lucru mic, dar foarte important: să fie sănătos să se bucure de toate aceste succese! LA MULȚI ANI DOMNULE ALEXANDRU GANENCO! LA MULȚI ANI, PRIETEN DRAG!

Alexandru MORARU, istoric-arhivist şi publicist

NOTĂ: Prezentul material a fost publicat cu unele prescurtări şi în prestigiosul săptămânal „Literatura şi Arta” nr.5 din 2 februarie 2017

SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com

doc1-amZilele trecute, răscolind prin hârtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document foarte important, cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare, că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Acest document, este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Este o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri a U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească tov. S. Deseatnicov adresată șefilor de la Moscova, și anume tov. Poleanschii I.V., președinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. Documentrul este datat 8 aprilie 1947, adică la trei ani după sfârșitul războiului… Mă întreb eu și vă întreb și pe Dumneavoastră: de unde s-au mai găsit atâţia evrei în Basarabia şi Transnistria, după război? Parcă ziceau unii că i-a omorât Mareşalul?! Citiți documentrul, și vedeți că numărul evreilor este relevant! Vreți să spuneți că aceștea sunt alții, nu aceia care i-a omorât Mareșalul? Iarăși este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, R.S.S. Moldovenească era în toi foametea organizată de ocupanții sovietici și care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? O astfel de explicaţie ar fi total lipsă de logică! Atunci rămâne să înțelegem că au înviat morții?

Am fost primul istoric din Republica Moldova, care am declarat oficial în cadrul Conferinței Științifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca „Onisifor Ghibu” (în prezența publicului și a participanților la conferință (inclusiv distinșii profesori Anatol Petrencu, Ion Coja, sociologul și politologul Viorel Ciubotaru etc.) că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Același lucru l-am scris în presa periodică de atunci: „Flux”, nr.61 din 27 aprilie 2005; „Flux de vineri” nr.20 din 27 mai 2005. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se află câteva zeci de dosare în care sunt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi separate în două părţi:
– documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi alte structuri statale din respectiva perioadă;
– documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

doc-_arhiva_rmÎn afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atât româneşti cât şi sovietice se întâlnesc documente germane, multe din care confirmă faptul, că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României. În majoritatea lucrărilor de specialitate de până la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat, ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem câteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului de antisemitism (termenul „antisemit” cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei”, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez”, „antiromân” etc. Paradoxal, potrivit logicii, nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – n.n. Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi câţiva specialişti printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.[1]

Ca fost Preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial sunt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului, continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II război mondial. Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”[2].

doc2-amUn alt argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. – secţia militară, intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile domnului Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt, 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul.706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Dosarul conţine trei părţi:
– Chestiunea (sau problema – n.n. Al.M.), Rezoluţia Mareşalului şi unde s-a îndrumat. Vă propunem să luaţi cunoştinţă cu problema înregistrată la numărul 20 pagina 17[3], după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu: „Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R.”[4].
– Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie. G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine[5]„.

Comentariile sunt de prisos. Totuşi, cititorul, în textul acestei rezoluţii a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvârşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi o mulţime de excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Este binecunoscut faptul, că concepţia de comunism are naţionalitate, că în 1940 când în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (de citit ocupat – n.n. Al.M.) armatele sovietice, majoritatea populaţiei de origine evreiască i-au întâlnit cu nespusă bucurie şi entusiasm. După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de provocaţii. Astfel în „Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei” de autorităţile sovietice din 9 persoane trimise, şase erau evrei, membri ai partidului comunist român, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război avea funcţia de secretar al C.R. Slobodzia al U.L.C.T.M. Cei şase erau :
– Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a R.S.S.M., cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască (aşa-i în document), „aruncat” cu documente false cu pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;
– Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (aşa-i în document, probabil ivrit – n.n. Al.M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;
– Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;
– Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul Chişinău cu documente false cu pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;
– Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna ;
– Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici[6].

Cititorul, probabil, intuieşte, că aceşti paraşutişti au fost aduşi din U.R.S.S, iar ultimile locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita R.S.S.M. Acest lucru înseamnă că în 1941, când Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în U.R.S.S., iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Moldova pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva Statului Român. Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în cazul dat, nu mai contează de ce naţionalitate sunt ei! Probabil, că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spionaj a dispărut fără urmă la marginea pădurii în apropierea satului Bravicea, raionul Orhei unde a fost aruncată în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pocrovsc, regiunea Dnepropetrovsc (vezi Scrisoarea secretă a secretarului C.C. al P.C.(b) din Moldova N. Salogor din 27.06.1946 adresată ministrului K.G.B. a R.S.S.M., Mordoveţ[7]).

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse din documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român. Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă. Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii dintre lagărele de muncă sau ghetouri din Basarabia şi Transnistria cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. dar nu prea reuşesc, fiindcă ar fi o aberaţie să faci asemenea comparaţii!
Sursa : Secretele istoriei cu Alexandru Moraru[8]

Alexandru MORARU, Chișinău

SURSA: http://www.art-emis.ro

––––––––––––––––
[1] Populaţia evreiască din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ediţie bilingvă română-engleză, Iaşi, Fundaţia culturală română,1994, pag. 6.
[2] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române,Filiala Iaşi.
[3] Op. cit. Populaţia evreiască…, pag.12
[4] Ibidem, pag.12,14.
[5] Arhiva Naţională a RM , F.706 , inv. 1 , d. 51 ,fila 17
[6] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, F.51, inv.4, d.60
[7] Ibidem.
[8] https://mazarini.wordpress.com/2016/12/11/parca-spuneati-ca-i-a-omorat-maresalul-de-unde-au-aparut-atatea-in-3-ani/