Archive for the ‘Cărţi şi Recenzii’ Category

Atitudine faţă de articolul domnuluilui col. (r) dr. Tiberiu Tănase – „Mişcarea Legionară vs Antonescu – în unele lucrări ale istoricilor străini şi români” – publicat în Revista ART-EMIS.

„Legea istoriei este că ţările mari şi puternice fac politica externă şi că ţările mici şi ameninţate trebuie să facă politica internă cerută de nevoile de adaptare a politicii externe.” (Dr. Şerban Milcoveanu).
„Mişcarea Legionară se impune istoriceşte ca cel mai: original, interesant şi instructiv fenomen politic al Istoriei Neamului Românesc.” (Victor Isac).

Înainte de toate,se cuvine cred, un punct de vedere, legat de cercetătorii diferitelor momente istorice. Problematica evenimentelor interne şi externe ale unei epoci ţine, în primul rând, de situaţia socio-profesională, instituţională a unor cercetători faţă de puterea politică pe care, nu o slujesc, ci o slugărnicesc cu devotament. Se studiază sau se cercetează evenimentele istorice din punct de vedere al Serviciilor Secrete, al Securităţii, al Propagandei politice, al Propagandei jurnalistice, al Secretului de stat, al Departamentului Dezinformării, al Poliţiei politice, al abuzurilor procurorilor zeloşi, al ideologiilor politice, al Serviciilor de Informaţii, Spionaj şi Contraspionaj străine, al Masoneriei, al Ocultei interne/ externe, al Internaţionalei, al Mişcării ecumenice etc.
Serviciile de orice fel, Securitatea în general, este fondată pe o structură atee, anarhist- nihilistă, gen Machiavelli ori bolşevizată prin şcoala pedagogic-sionistă, a celebrul evreu-rus Anton Semionovici Makarenko.

Ca atare, să luăm aminte!

Cercetarea după chipul individului autonom este adesea doar aflarea în treabă, în interes personal, în interes de serviciu, din obligaţie, din obedienţă, din zel, din invidie, din ură, din mândrie, din necunoaştere, din nepricepere, din rea voinţă, din teama de a nu fi pe placul superiorilor care pot fi inferiori profesional, moral, social, uman, spiritual, dar dictează, din nepăstrarea măsurii pentru măsură, din necuviinţă, din tendinţa de a fi remarcat de superiorii-inferiori, de spaima agenturilor, de frica dosarului curat lucrat, de sferele diplomatice, de ambiţia parvenirii, de mascarea dezordinii morale din sine, de…, de… etc. Evident că sunt lucrări şi autori autorizaţi în toate aceste reţele obediente puterii politice, puterii economice, puterii oculte, francmasonice! Tot la fel de evident este faptul că ucenicii se străduiesc pentru beneficii diverse: grad, decoraţii, medalii, titlu, doctorat, catedră, carieră, diplomaţie, remuneraţie, loje ş.a., să corespundă întru totul sau aproape Maeştrilor, Venerabililor…

Personal, cunoscându-l pe domnul colonel dr. Tiberiu Tănase de mult timp, știu că nu este vorba de nici una dintre situațiile de mai sus… Adesea insă se consideră că nu există o abordare ştiinţifică decât dacă este de tip materialist-dialectic și nu există o abordare obiectivă decât dacă se bazează doar pe materialele (documentele) prelucrate şi pregătite minuţios din vreme, de slugarnicii Institutelor Informării-Dezinformării-Mistificării-Diversiunii-Manipulării! Adevărul fiind divin, nu se subordonează niciodată Ştiinţei, fiindcă Adevărul este Unul Singur-Dumnezeu, pe când ştiinţa e o multitudine, un amalgam de porniri spre Adevăr sau nu şi ţine de metoda de lucru a oricărui muritor cu pretenţie sau fără pretenţie. Cercetarea în Istorie este o artă, un crez, o chemare, o vocaţie, o misiune, chiar o mărturisire de credinţă, de Adevăr, de Libertate, de Iubire, de Frumos, de Dreptate. Cercetarea în Istorie nu ţine doar de instituţionalizare, de formaţie profesională și nu este la îndemâna oricui sau a unui oarecare ce se vrea a fi cineva…

Istoria, fie a învinşilor fie a învingătorilor, trebuie să urmeze doar calea Adevărului adevărat, precum Teologia Ortodoxă a lui Iisus Hristos, iar pentru coroborarea realităţii faptelor petrecute vis-a-vis de cele menţionate oficial de diverşi ai diverselor servicii ori reţele diplomatice, se impune stringent raţiunea omului moral creştin raportată la Adevărul adevărat, căci altfel devii un cronicar al unor evenimente care nu sunt trecute prin filtrul veridicităţii fiindcă nu există o Istorie critică în România, nepartinică, a evenimentelor socio-politico-economice!

„Lucrări ca cele ale lui Iorga, Xenopol, Giureştii-cei doi sau trei-Oţetea şi alţii pot ajunge simple lucrări de cronicari,valoroase cronici dar doar atât… Aşa cum a fost caracterizat şi Iorga de istoricul american R.W. Seton-Watson: „oameni care au acceptat versiunea oficială a conducătorilor lor contemporani, fără nici un comentariu.” (C. W. Forester, Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28).

De pe treapta pe care stai la acea înălţime te situezi!

„Singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii”

Toate studiile privitoare la raporturile dintre Antonescu şi Garda de Fier-expresia politică a Mişcării Legionare (Mişcare naţionalistă creştin-ortodoxă, spiritualo-pedagogico-mistică, n.a.), aparţinând celor menţionaţi în articol sunt autori evrei, arhicunoscuţi pentru „simpatia” legionară, românească, creştin-ortodoxă, deci cu evaluare tendenţioasă, mistificatoare. Asasinatele de la Jilava au fost opera unor executanţi-sceleraţi cu sau fără acordul tacit, direct sau subînţeles al lui Horia Sima şi apoi acceptate şi tolerate de Conducătorul statului din motive de el cunoscute și cert şi de alţii.

Iorga şi Madgearu sunt victimile acţiunii intreprinse de K.G.B. cu acordul Ocultei internaţionale din două motive: pentru a scăpa de nişte personalităţi autoritare, foste complice dictaturii regale-sângeros represivă, devenite incomode şi pentru a arunca apoi stigmatul pentru mult timp asupra Mişcării Legionare. Criza internă a unui Stat condus de un dictator are două surse: internă aparţinând dictatorului şi oligarhiei sale şi externă, familiară Ocultei care girează dictatorul, oligarhia sa precum şi criza internă; a fi de acord cu elucrubraţiile şi mistificările unor autori străini chiar cu pretenţie înseamnă a te situa în aceeaşi tabără cu vicleanul, iar nicidecum în slujba Adevărului care te face liber să cauţi realitatea apropiată adevărului istoric. În urma genocidului carlist, a crimei organizate de statul monarhic, după uciderea celor peste 250 de personalităţi naţionalist-creştine titrate, de către monstruoasa coaliţie obedientă odiosului Călău-Carol al II-lea, Mişcarea Legionară n-a fost redusă la o mişcare de mase, fiincă Legiunea în sine a fost o Şcoală Elitistă a Spiritului Pedagogic Ortodox.

Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu avea puţini miniştrii legionari, cei drept de mare nobleţe: ministerul de interne-prinţul Alexandru Cantacuzino; ministerul de externe-prinţul Mihail Sturdza, filosofi, sociologi, poeţi, teologi, preoţi, generali, ofiţeri superiori etc. Înaintea lui Antonescu, regele ucigaş Carol al II-lea îi oferise lui Horia Sima mult mai multe portofolii ministeriale decât Conducătorul Statului Naţional Legionar;

„…imposibilitatea de a da viaţă propriilor promisiuni”

În ciuda tuturor piedicilor, opreliştilor, subordonărilor, boicotărilor, întârzierilor, birocraţiilor şi a altor greutăţi, minoritatea legionară ministerială a stabilit un record în cele 4 luni şi trei săptămâni de acceptare la guvernare.

„…echipele legionare ale morţii… ”

Acuzaţie, prejudecată şi mistificare… „Echipa morţii” este expresia misticii martirice, născută voluntar după martiriul bravilor eroi din Spania: Moţa-Marin. (Michele Rallo, România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa: 1919-1945. Ed. SeMpre, Bucureşti-1993, p. 34);

„…Garda incapabilă prin ea însăşi de conducerea guvernului şi economiei româneşti”

Garda n-a condus şi n-a controlat guvernul fiindcă acesta aparţinea în majoritate Generalului Antonescu, iar Sima avea cu totul alte vederi mârşave. Lucrurile au fost clare din start: Antonescu şi Horia Sima au fost doi dictatori inteligenţi, remarcabili, unul neiertător, celălat feroce şi parşiv, mergând împreună pentru a-şi atinge scopul, dar şi pentru a se debarasa unul de altul. Nici unul nu a fost ales. Amândoi s-au impus autoalegându-se. Unul pe merit, celălat, Sima prin laşitate, prin trădare, prin mojicie, prin fariseism, prin frântură de Iuda. Unul era Conducătorul, celălalt Impostorul. Unul era dictator pentru ţară, ceea ce nu-i deloc rău, celălat, Sima era doar pentru sine, pentru urâţenia şi ura lui viscerală pe care o împrăştia în jurui.
Cum de l-au urmat atâtea caractere nobile e un mister. Primul a fost loial, celălat, Sima a fost de la început trădător, în serviciul său, al lui Moruzov şi al altor clici şi reţele. Horia Sima n-a fost niciodată legionar. El a fost doar intrus, trădător, uzurpator, ucigaş, ambiţios, viclean, gelos, perfid, complice răilor neamului.

Dacă n-ar fi existat în rândul legionarilor acele caractere alese, formate, acele inimi doldora de dăruire, acea educaţie spartană/ cazonă imprimată de Căpitan, bunul simţ, spiritul de jertfă, morala cu iz ascetic, nimeni nu l-ar fi urmat pe prichindelul Sima devenind dictator-ucigaş.

„Cum a supravieţuit Horia Sima 93 de ani, faţă de Mişcarea creată de Codreanu?!?”

Îi mulţumesc colonelului că mi-a ridicat mingea la fileul istoric. Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea creată de el providenţial a fost sufletul naţiei noastre şi inima lui Hristos, pe când Garda de Fier, parte a ei deturnată de la sensul ei de uzurpatorul Sima s-a prăbuşit în desuetudinea coordonată de trădător. Şi atunci este raţională, logică, onestă, naţionalist-românescă dorinţa generalului Antonescu de a ajunge Conducătorul Mişcării Legionare, ştiind ce hram poartă Sima, intrusul şi ce potenţă pedagogic-creştin-jertfelnică mai avea Legiunea care trăia prin spiritul Căpitanului. Pot garanta la modul absolut că toţi eroii sau martirii legionari sau sacrificat în numele lui Hristos, al Neamului şi al Căpitanului, dar nici unul ca fidel al lui Sima, nici măcar complicii de care s-a folosit.

Citez din declaraţia tatălui Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, profesor, maior, erou şi martir, care dorea să colaboreze direct cu Antonescu prin Legiune, dar trădătorul de Sima a aflat şi l-a sechestrat pentru siguranţa sa, circa o lună de zile, ca să-şi pună planul de Iuda în aplicare: „De la constatarea treptată, că acel Sima îndepărtează Legiunea şi întreaga Mişcare de la calea morală şi sfântă a Căpitanului şi că prin abuzul administrativ al forţei lui de vicepreşedinte al Consiliului de miniştrii, o împinge în direcţia diametral opusă măreţei ţinte a Legiunii, apoi la aflarea treptată a uluitoarelor ştiri, că el de mult se află în strânse legături cu Moruzov, omul Lupeascăi şi al tuturor prigonitorilor noştri. […] Şi-a asumat rolul de conducător, în care pseudo-calitate, minţind că lucrează după indicaţiile Căpitanului, a pus la cale diferite atentate în mai multe părţi… Se vede că atentatele şi tulburările orânduite de Sima trebuiau să servească ca pretext acelora care puseseră la cale asasinarea Căpitanului şi a atâtor fruntaşi legionari, floarea neamului. Se vede limpede că numai inspirarea lui Moruzov putea să-l determine pe Sima să lucreze din răsputeri la omorârea Căpitanului, stârnindu-i pofta de a conduce Legiunea…

„Asasinatele de la Jilava”

La aceasta răspund că toate au fost poruncite şi săvârşite numai spre a se astupa gura lui Moruzov, care l-ar fi dat de gol pe Sima despre legăturile intime, pe care le-au avut amândoi în orânduirea atentatelor, care trebuiau să pregătească asasinarea Căpitanului.” („Procesul asasinatelor de la Jilava”, Bucureşti, 1941.). Între dictatori nu există compatibilitate, camaraderie mai ales dacă unul este net superior celuilalt chiar dacă interesele coincid la început, fiincă dictatura bună naşte interese majore.

Există doar diplomaţie, tatonare, aşteptare şi lovitura de graţie. Se ştie de altfel că marile culturi, civilizaţii s-au născut doar în vremea marilor dictaturi. Mişcarea Legionară n-a colaborat cu Antonescu, ci doar liderul Gărzii de Fier-autoales care s-a manifestat politic, ideologic, meschin, mârşav şi represiv. Nu a existat o Rebeliune legionară din două motive: fiindcă Statul Naţional Legionar Român a luat fiinţă graţie revoluţiei şi jertfelor legionare și rebeliunea nu a fost susţinută de comandamente armate legionare de atac, de rezistenţă sau de ripostă. A existat în schimb Lovitura de Stat a lui Sima, impostorul Gărzi de Fier, a unei părţi a Gărzii, împotriva Mişcării Legionare, a celor câţiva miniştrii, secretari de stat din guvernul său şi asupra celor din administraţia publică, care proveneau din mistica codrenistă;

Hitler şi camarila sa nu a jucat niciodată cinstit faţă de România, dovadă Dictatul şi nu numai. Dacă ar fi câştigat războiul, sursa vine din anturajul său, noi am fi scăpat de sovietici, dar am fi ajuns o colonie germană. Furerhul folosea politica ameninţării reciproce: pe Antonescu îl speria cu fantoma lui Sima, iar pe fariseul Sima cu Antonescu, pentru a-şi ţine în mână propriile interese, dar şi despotismul lui de mare dictator arian expansionist. Studiile fundamentale cu pretenţie de sinteză a Istoriei României, privind Istoria Mişcării Legionare şi a fenomenului legionar au fost girate de Academia din România, în proporţie covârşitoare de neromâni şi necreştini rău intenţionaţi, slujbaşi grei ai antiromânismului, ele fiind în proporție covârșitoare neadevărate.

O încercare chibzuită de a analiza doctrina Mişcării Legionare, respectiv fenomenul legionar, dincolo de prăvălirile şi pecetluirile cu toate învinuirile şi tot răul oferit din partea monarhiei, a partidelor politice, a dictaturii militare, a proletariatului comunist, a reuşit Henry L. Roberts: „Scriitori români de credinţe politice variate au căutat, uşor de înţeles,-să dovedească, că Mişcarea este o unealtă a Germanilor, sau a unor intriganţi şefi de poliţie sau politicieni, sau a unei clase-şi că ea nu ar reprezenta poporul român. Recunoscând că Românii nu sunt nici fascişti sau bestii, cu toate astea Garda de Fier nu poate fi simplu anulată din istorie ca pe un fenomen superficial. În felul ei, ea a fost răscumpărarea a tuturor falselor constituţionalisme şi pseudo-democraţii care s-au perindat în decursul istoriei recente a Românilor.” (Romanian, Political Problems of an Agrarian State, New Haven, 1951)

Alături de Roberts, tot într-o manifestare de cercetare, de cunoaştere vine şi C.W. Forester: „Evaluarea Mişcării Legionare este limitată sau la perioada scurtă în care a fost acceptată într-o poziţie minoră în primul guvern Antonescu, când el a vândut ţara lui Hitler, sau la nişte manifestări ale unor oameni care deşi pretindeau a fi în Mişcarea Legionară, nu s-au transformat suficient pentru a practica o autentică stare de spirit legionară. Fenomenul legionar nu poate fi considerat şi evaluat în cadrul acestor limitări. El face parte din istoria poporului român şi aprecierea lui trebuie făcută în cadrul unei analize a istoriei poporului român.” (Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28). Pagina 4.

Unii legionari rămaşi liberi, după ianuarie 1941, vor intra, din toamna anului 1944, în Partidul Comunist… Legionarii dădeau astfel consistenţa unui compromis şi a unor structuri ideologice de adâncime ale Legiunii, care făceau posibilă o apropiere de mistica comunistă.

Se impune întrebarea dacă legionarii reali au rămas liberi, deoarece se cunoaște faptul că au fost arestați și cei mai îndepărtați simpatizanți ai familiilor legionarilor? Între 23-24 Ianuarie 1941-23 August 1944, legionarii deţineau supremaţia în închisorile politice din Regatul Român, în Batalioanele morţii de la Sărata, pe frontul din Răsărit cu posibilitatea supravieţuirii eroismului sau a sacrificiului suprem. Ce apropiere poate fi între mistica naţionalist-creştină-ortodoxă: Dumnezeu-Patrie-Popor cu perversitatea atee: fără Dumnezeu, fără Patrie, fără popor?!?

Autoritatea moral-creştin-naţionalistă a Mişcării Legionare care, incorpora viziunea Naţiunii creştine dacoromâne într-un Stat naţional creştin nu se poate substitui nici teoretic măcar unui regim totalitar ateu. Închisorile comuniste au fost pline de legionari care ar fi putut pleca în străinătate în timp util dar nu au vrut să abdice de la responsabilitatea crezului lor. Așa s-a născut necesitatea fenomenului reeducării tocmai pentru că nu au renunțat la crez nici supuși torturilor greu de imaginat.

Mişcarea Legionară a avut ca o înaltă şcoală formatoare de caractere alese o doctrină naţionalist-creştin-ortodoxă sprijinită pe mistica Evangheliei lui Hristos.

Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: „Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea?”. Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Garda de Fier, fiind în fapt expresia sa politică, a avut o ideologie politică şi a acţionat nu diferit decât celelate ideologii politice tradiţionale (a se vedea monstruoasa coaliţie istorică sub regimul monarhic).

Fracțiunea din Gardă care a devenit monstruoasă a fost opera parvenitului Sima

Dacă încercăm să înțelegem cum a evoluat transformarea marelui oștean, ce a condus in final la îmbrăcarea din convingere a cămeșii verzi, trebuie să cunoaștem și să înțelegem de ce același parcurs avuseseră marea majoritate a elitei intelectuale românești și, să ne aplecăm la impresiile consemnate de contemporanii săi, prieteni sau nu :

Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: „…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: „Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu: „Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386).

David Şafran, Rabin, dr.: „Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:
– Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!
Îl vedeam că suferă…
– În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!
– Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici „ales”, nici antisemitism.)

Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:
– Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat… Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde).

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: „La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

Iuliu Maniu, om politic ţărănist: „Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

Nicolae Paulescu (1869-1931), licenţiat în Medicină la Paris, doctor în Medicină, doctor în Ştiinţe Naturale, doctor în Chimie Biologică şi în Fiziologie Generală, prof. univ. la Catedra de Fiziologie-Bucureşti, după ce refuză catedra Facultăţii de Medicină din Fribourg, medic militar, descoperitorul real al Insulinei, savant de talie mondială: „Ideea de « Dumnezeu » este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”. Savantul Paulescu fost caracterizat de Nichifor Crainic astfel: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural.”

Arsenie Boca (1889-1910), licenţiat în Medicină, Teologie, Academia de Arte, mistic, duhovnic, pictor genial, pătimitor, mărturisitor, înainte văzător, martir şi sfânt: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.[…] Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.”

Nae Ionescu (1890-1940), dr. prof. univ. fondator al Şcolii de Filosofie, martir, afirma că trei lucruri esenţiale au schimbat soarta noii Europe: „Exerciţiile spirituale” ale Sf. Ignaţiu; „Regulamentul Prusac” şi „Cărticica Şefului de Cuib” a lui Corneliu Zelea Codreanu.[…] De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor”.

Petre Ţuţea – Socrate al Românilor (1902-1991), dr. mare gânditor creştin, mărturisitor mistic: „…Aici zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam?” „Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”

Dumitru Stăniloae (1903-1993), preot, prof. univ. dr. în Teologie cu studii de specializare la Athena, Berlin, Munchen, rector al Academiei Teologice-Sibiu, mb. al Academiei Române, unul dintre cei mai mari dogmatişti ai lumii, Părintele doctor honoris causa al Univ. Bucureşti: „Azi naţionalismul pleacă de la convingerea, dovedită şi ştiinţific, despre caracterul specific al fiecărui neam şi din credinţa într-o misiune spirituală proprie a neamului tău. Naţionalismul de azi vorbeşte de Dumnezeu, ca ziditor al neamului din care faci parte şi ca ajutător în dezvoltarea tipului de spiritualitate cu care l-a înzestrat.”

Gheorghe Buzatu (1939-2013), prof. univ. dr., prodigios cercetăror istoric, om politic naţionalist, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, fondatorul curentului antonestician în studiul istoriei moderne românești: „Nu trebuie să ne obsedeze permanent « pericolul » renaşterii Mişcării Legionare pentru a fi demobilizaţi să-i pătrundem misterele, de vreme ce, cu toţii, suntem de acord că atât Corneliu Zelea Codreanu, cât şi mişcarea fondată şi amplificată de el reprezintă, netăgăduit, un capitol deja scris/ deja « jucat » al istoriei contemporane a României. Tot aidoma, nici supraîncărcarea caracterului antisemit al Mişcării Legionare, specific nu numai ei, nu poate obnubila descoperirea adevărului.”

Duiliu T. Sfinţescu (1910-2007), dr. ing. savant, mb. fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, mb. fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-UNESCO, Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, vorbitor a 7 limbi, conferenţiind în 140 de oraşe, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe: „Căpitanul avea darul de a se exprima în mod etraordinar de simplu şi precis, ceea ce îl făcea să poată adresa aceleaşi cuvinte oricui, de la marii savanţi sau profesori, până la cel mai umil plugar sau muncitor. Rostirea lui avea astfel o valoare independentă de gradul de cultură şi de cunoştinţe al celui căruia se adresa. Latura profund umană a fiinţei lui era izvor nesecat de apropiere sufletească, de dragoste şi devotament al celor din jurul lui. Preţuia nespus de mult curăţenia sufletească, cinstea, corectitudinea, capacitatea de dragoste pentru oameni şi pentru ţară, însuşiri pe care le-a pus ca fundament în educaţia Frăţiilor de Cruce.”

Vladimir Dumitrescu (1902-1991), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în Filosofie şi Litere, membru al Şcolii române de la Roma, cercetător şi şef de secţie la Institutul de Arheologie al Academiei Române, fondator al arheologiei moderne române, director al muzeului Naţional de Antichităţi, editor al publicaţiei de arheologie Dacia, premiul de Stat Vasile Pârvan al Academiei Române pentru monografia sitului neolitic-Hăbăşeşti, decorat cu Steaua României, ministru-secretar de stat la Culte, lucrări de referinţă, deţinut politic: „Tudor Vladimirescu a fost ciopârţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămâne veşnic simbolul unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost cruificaţi, dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate sufletească înălţătoarea lor jertfă.”

Iustin Pârvu (1919-2013), despre care Dan Puric a spus: „Părintele Iustin Pârvu e grupa sangvină nepătată a neamului nostru.” Licenţiat în Teologie, monah, deţinut politic, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei, mare ctitor de lăcaşuri de cult, mărturisitor, mare ctitor de carte: „Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice… Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor.”

Virgil Maxim (1922-1997), Comandant al Mişcării Legionare, elev eminent, conştiinţă religioasă, spirit mistic, memorialist-mărturisitor, deţinut politic, poet, despre care marele Duhovnic Arhimandritul Arsenie Papacioc a spus: „Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru, pe care o analiza şi o prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei.”: „Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii prin purtarea de grijă divină, şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Ea este duhul neamului.”

Mircea Eliade (1907-1986), Comandant al Mişcării Legionare, dr., savant al Istoriei Religiilor: „Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou, cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

Şerban Milcoveanu (1913+2009), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în med. Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, scriitor, public. memorialist: „Corneliu Zelea Codreanu punea pe toţi legionarii, inclusiv persoana sa de fondator, în Serviciul Legiunii şi mai departe Legiunea în serviciul Naţiunii şi Naţiunea în serviciul Adevărului având semn de egalitate cu Dumnezeu. Horia Sima, invers îşi punea persoana deasupra Legiunii şi Legiunea deasupra Naţiunii, exact ca bandiţii care n-au scop decât egoismul lor şi exact ca politicienii care îşi pun interesul în locul Ţării.” Doctorul Milcoveanu, nepot al generalului Aldea și un apropiat al mediului aristocratic al vremii, avea să sintetizeze poate situația reală în care s-a găsit Mareșalul în acea iarnă deosebit de grea pentru toți românii …

Mareșalul a mizat pe Legiunea formată de Căpitan și a descoperit fața neștiută a Gărzii deja transformate de latura Sima !

Declaraţiile domnului Mareșal Antonescu făcute presei sub forma unei broșuri distribuită de soldaţi la casele oamenilor imediat după rebeliune este oare necunoscută istoricilor sau este doar motivat ignorată pentru a nu naște o altă dezbatere, poate chiar mai interesantă: a fost sau nu a fost Mareșalul un adevărat legionar?! O astfel de broşură a ajuns şi la Duiliu Sfinţescu, dr. ing. savant, membru fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, membru fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-U.N.E.S.C.O., Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe care redă textul și în facsimil în volumul Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară. Ed. Crater-1996, p. 456-464.

Ion Antonescu (1882-1946), Mareşal, Conducător al Statului Naţional Legionar şi al României: „În faţa lui Dumnezeu, a Ţării şi a Istoriei, jur că nimeni pe acest pământ nu mă va împiedica să apăr onoarea, drepturile şi liniştea Românilor şi că dacă se va face o nouă greşeală voi fi neiertător.
Tineret, studenţi, legionari adevăraţi,
Mi-am smuls până azi suflet din sufletul meu ca să-l fac punte de viaţă şi înţelegere veşnică între mine şi voi. Suferinţele voastre de altă dată le-am făcut suferinţele mele; iar biruinţa ţării şi a mea de la 6 septembrie am făcut-o biruinţa voastră. Am lăsat o clipă haina oştirii, haina mândriei, şi a vieţii mele întregi şi am îmbrăcat cămaşa verde ca să vă dau vouă semnul unirii şi altora semnul încrederii în voi. V-am chemat la conducerea Statului şi v-am dat toate locurile de răspundere ca să simţiţi că şi voi sunteţi Statul şi pe conştiinţa voastră se reazimă păstrarea şi mândria lui. Mi-aţi jurat credinţă Regelui şi mie-la 6 Octombrie la Bucureşti şi la 8 Noiembrie la Iaşi şi toţi conducătorii voştri mi-au reînnoit legământul de ascultare la 27 Noiembrie.

M-am trudit luni de-a-rândul să salvez Statul prăbuşit, cu graniţele sfărâmate şi românii pribegi; să stabilesc finanţele şi să reorganizez totul, în împrejurările tulburi ale războiului din jurul nostru. Am atras atenţia conducătorilor voştri că unele elemente împing statul la dezordine, că alţii aleargă după interese metariale, că unele elemente nu sunt folosite, că producţia ţării scade, că anarhia ne pândeşte.
Am somat pe cei răspunzători să-şi facă datoria, impunând disciplină, prevestindu-le că va veni un moment când vor fi năvăliţi şi depăşiţi de anarhie; v-am adresat tuturor sfaturi părinteşti, cerându-vă să vă faceţi datoria de români şi de legionari.
Pe conducătorii voştri i-am tratat ca pe copiii mei, deschizându-le casa şi sufletul şi mărturisindu-le zilnic toate grijile şi actele ce trebuie să înfăptuim.
Drept orice, s-a pornit o acţiune absurdă în contra guvernului, deşi era guvern naţional-legionar şi cu toate că mi se jurase credinţă.
S-au făcut insinuări netrebnice că aş ocroti masoneria sau că aş lăsa ca forţe oculte străine să influenţeze conducerea ţării.
Trecutul meu, onoarea mea de ostaş, lupta mea de o viaţă întreagă în contra ticăloşilor, voinţa mea neînduplecată de a realiza Statul Naţional-Legionar şi tot ce făcusem până atunci pentru Legiune, n-au fost puse în cumpănă.
Forţele oculte străine, netrebnicii prădători şi anarhişti strecuraţi în mare număr în rândurile Legiunii au împins la vrajbă, la pradă şi la nebunie.
Tineri curaţi, studenţi idealişti, legionari supuşi au devenit instrumente oarbe în mâna unor ambiţioşi, cari s-au ascuns după ce au încurajat revolta şi după ce n-au mai putut stăpâni bandele netrebnice de anarhişti şi disperaţi intraţi în luptă pentru interesele străine şi nu pentru Legiune. Ţara a fost astfel aruncată într-o frământare nebună pe care n-a putut-o opri decât onoarea, eroismul şi patriotismul ostaşului român, stâncă nepieritoare a drepturilor patriei.
Am fost asediat eu, Conducătorul Statului, cerându-mi-se de colaboratorii mei cari îmi juraseră credinţă, să părăsesc conducerea guvernului sub ameninţarea gloanţelor. Deşi mă găseam la început nepregătit de apărare, am răspuns că prefer să cad la postul de onoare, decât să mă dezonorez pe mine; să dezonorez armata şi să prăbuşesc Statul prin gestul meu de slăbiciune. Tineret, trezeşte-te. Ajunge!
Legionari adevăraţi, faceţi-vă examenul conştiinţei.
Numai duşmanii Ţării, ai voştri şi ai mei au putut pune la cale această acţiune nevrednică în care unii au căzut poate de bună credinţă, alţii din ambiţii sau interese, iar unii plătiţi de mână duşmană…
Legionarilor maturi şi bătrâni, le cer să judece singuri pe ce drum a fost târâtă Legiunea şi pe ce drum am luptat s-o duc eu. Pe cine au lăsat să îmbrace cămaşa Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, a lui Clime, Banea, Dobre, Cantacuzino, Polihroniade, Tell şi a tuturor luptătorilor adevăraţi ai Legiunii şi dacă socotesc că scopul Legiunii a fost slujit în baricadele roşii ale anarhiştilor şi de gloanţele îndreptate în contra ostaşului român, alături de ticăloşii şi prădătorii de rând.
Le cer să judece dacă ţara pe care voi zidi-o eu, nu este ţara visurilor de totdeauna ale adevăratei Legiuni şi ale românilor de pretutindeni şi de-apururi…”
General Antonescu-25 Ianuarie 1941

Se recunoaște deci că la 6 octombrie 1940 Legionarii n-au răspuns prezent la chemarea lui Antonescu, căci Antonescu legionar fiind a răspuns prezent la chemarea colegionarilor săi. Generalul Antonescu a avut un cult pentru Căpitan şi pentru Mişcarea Legionară, pentru elita sa și pentru eroii săi ! Forţele oculte au înăbuşit însă această mare Chemare care ar fi avut o realizare eminamente creştină, eminamente naţionalistă, eminamente românească, poate peste veacuri. Au reușit să dezbine și să stăpânească! Și totuși cei doi Români, în momente de mare cumpănă nu au încetat să cheme la iubire creștină, singura cale de a construi durabil viitorul :

„… Luaţi cu grijă aminte: pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă cu un ceas mai devreme! Oricât de fragezi, oricât de tineri, începeţi şcoala caracterului! Cu cât sufletul, ca şi trupul, este mai fraged, se modelează mai uşor şi veţi fi mâine mai folositori şi neamului, şi societăţii şi vouă. Toată pregătirea voastră se bazează însă pe iubire. Iubiţi Biserica lui Christos, iubiţi-vă neamul, iubiţi-vă familia şi pe părinţii voştri, iubiţi şcoala şi pe profesorii voştri! Ce este mai sublim decât înmănuncherea cultului patriei tale şi părinţilor tăi cu cel al Bisericii lui Christos şi al şcoalei?!…” Corneliu Zelea Codreanu (1889-1938), dr., fondatorul Mişcării Legionare, martir şi profet mistic al Neamului.
Mareșalul a fost trădat mișelește și nu a reușit să ridice țara visată, așa cum și-a dorit sincer. Mai mult decât atât, se încearcă amputarea istoriei fără a se admite că întrotdeauna, pietrele vorbesc acolo unde oamenii sunt subit loviți de muțenie !

Și nu întâmplător am lăsat drept final, testamentul de credință al marelui savant George Manu (1903-1962), prinţ, Comandant al Mişcării Legionare, dublu licenţiat în matematică şi fizico-chimie, studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate la Facultatea de Ştiinţe-Paris, studii la Sorbona şi College de France, prof. univ. dr. în Fizică nucleară, cercetător de reputaţie mondială, deţinut politic, martir în penitenciarul din Aiud în 1962: „Cei ce scriu despre viaţa Legiunii sunt obligaţi să aştearnă pe hârtie toate datele realităţii, dincolo de orice fel de resentiment şi de interpretare părtinitoare, intenţionat negativă. Morala legionară cere să fim corecţi, să dăm fiecăruia ceea ce este al lui; să nu ne supraestimăm personalitatea şi să nu creăm istoria Legiunii imaginativ, adică construită pe propria noastră istorie personală sau de grup”.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4231-recurs-la-adevar.html

VOLUMUL LUI ALEXANDRU MORARU”BASARABIA-SCRISORI CĂTRE MAREŞAL.DOCUMENTE” ÎN TOPUL CELOR 10 CELE MAI SOLICITATECĂRŢI DIN ANUL 2014

topul cartilor moraru 001Astăzi, 11 septembrie 2015, în cadrul FESTIVALULUI NAŢIONAL AL CĂRŢII ŞI LECTURII, care a avut loc la Biblioteca Naţională a RM au fost anunţate totalurile Topului Celor Mai Citite 10 cărţi ale anului 2014. În rândul acestora s-a plasat şi volumul de documente de arhivă Basarabia-Scrisori către Mareşal, editor, proiect şi realizare Alexandru Moraru. 

sondajul si scrisorile catre maresal 001

 

Alexandru Moraru: Să nu fiu bănuit în lipsă de modestie, vă comunic, că în afară de respectiva diplomă, am mai primit şi un premiu bănesc, fapt pentru care mulţumesc şi sper ca la anul viitor, cititorii să-mi aducă o bucurie şi mai mare vis-a-vis de volumul lansat anul acesta, Basarabia Mareşalului Antonescu. Gânduri senine!

 

Corespondent special Secretele Istoriei

 

SURSA: https://mazarini.wordpress.com/2015/09/11/volumul-lui-alexandru-morarubasarabia-scrisori-catre-maresal-documente-in-topul-celor-10-cele-mai-solicitatecarti-din-anul-2014/

Gh._Buzatu-Din_istoria_secreta_a_celui_de-Al_Doilea_Razboi_Mondial-3Se avansează pseudo-argumente de genul că ţările decapitate în 1939-1940 de provinciile lor istorice binecunoscute prin voinţa U.R.S.S. s-ar afla în situaţia actuală nu datorită protocolului secret, ci pentru că au pierdut cel de-Al Doilea Război Mondial! Este, aceasta, o inepţie de proporţii, căci Polonia, de pildă , a figurat între învingători, iar România, în ultima fază a conflagraţiei din 1939-1945, s-a aflat de partea Aliaţilor. Realitatea necruţătoare şi totalmente nedreaptă este că, faţă de decizia Federaţiei Ruse de-a veghea asupra graniţelor fostului imperiu roşu şi, deopotrivă, faţă de indecizia Occidentului de a-şi impune punctul de vedere în faţa Kremlinului, drepturile popoarelor sunt – sub false principii şi abile pretexte – în continuare încălcate. Basarabia şi nordul Bucovinei sunt – exact în momentul când trimitem la tipar aceste rânduri – mai mult decât oricând în ultimii ani sustrase unităţii naţionale româneşti. Singura concluzie ce se impune este aceea că, într-o lume nedreaptă, acte internaţionale monstruoase (precum, în acest secol, protocolul secret din 23 august 1939 se află pe primul Joc de vreme ce i-a dat lui Hitler cale verde pentru a porni războiul mondial) pot întreţine situaţii anormale; drepturi istorice, însă, în nici un caz. Cum s-a ajuns aici? Tocmai de aceea propunem spre studiu cititorului un set de documente ce ilustrează „subtilităţile” diplomaţiei moscovite din anii şi de după terminarea ostilităţilor din 1939-1945 de-a obţine recunoaşterea achiziţiilor teritoriale îngăduite de Hitler la 23 august 1939, operaţiune „definitivată” prin 1945-1947, de data aceea cu concursul puterilor Occidentului, de vreme ce, pentru a zdrobi Reichul hitlerist şi statele aliate lui, Marile Puteri apusene fuseseră silite să solicite şi să înfăptuiască (fără garanţii prealabile) o cooperare multilaterală cu U.R.S.S. între 1941 şi 1945. Vom remarca, în încheiere, că din punctul de vedere al cercetării istorice, investigarea aspectelor privind protocolul secret din 23 august 1939 este, mai departe, în plină desfăşurare. Ca şi în cazul recunoaşterii existenţei documentului sovieto-german ce a condus direct la declanşarea războiului mondial din 1939-1945, istoricul caută în continuare probe, chiar dacă fără acordul ori împotriva voinţei factorului politic. Cu gândul că la fel stau lucrurile în privinţa anulării consecinţelor protocolului von Ribbentrop-Molotov, vom observa că studiile apărute în ultimii ani, în ţară sau în străinătate, au oferit şi oferă informaţii inedite ori avansează noi interpretări. Nu putem ignora că importante investigaţii aparţin istoricilor ruşi[67], mai cu seamă lui G. L. Rozanov, M. I. Semireaga[68] şi D. Volkogonov[69]. În replică, am putea spune, mai multe cărţi şi studii au apărut în Germania[70], o menţiune aparte necesitând solida monografie semnată de Ingeborg Fleischhauer[71], tradusă fără întârziere în limba rusă[72]. Reexaminarea colecţiilor fundamentale de documente tipărite după 1946, deopotrivă cu investigarea literaturii de bază a problemei şi a unor noi arhive i-a îngăduit d-nei Fleischhauer să reconstituie mai precis şi mai nuanţat cursul evenimentelor politico-diplomatice ce au culminat cu reuniunea Stalin-Molotov- von Ribbentrop de la Kremlin în noaptea de 23-24 august 1939[73].

În privinţa responsabilităţilor pentru încheierea nefastului document, autoarea propune următoarea distribuire a „răspunderilor”:
1. Diplomaţia germană (compartimentul responsabil de afacerile cu Rusia)[74];
2. Hitler[75];
3. Stalin[76]. În context, o excelentă sinteză, cu trimiteri bineînţeles la situaţia României, a apărut la Bucureşti sub semnătura istoricului Florin Constantiniu[77]. S-a preferat, la Bucureşti sau Chişinău, o abordare a problematicii protocolului secret din 23 august 1939, mai cu semnă prin prisma consecinţelor sale directe asupra României – pierderea provinciilor istorice Basarabia şi nordul Bucovinei în urma agresiunii „paşnice” din iunie 1940 a U.R.S.S.[78]. Momentul de referinţă pe piaţa istoriografiei l-a constituit, netăgăduit, apariţia la Moscova în anul 1992 (în numai o mie de exemplare!) a celor două volume intitulate „Documentele politicii externe. Anul 1939″[79] în cadrul colecţiei oficiale editată de mai multe decenii de către Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (anterior al U.R.S.S.). Apreciem ca deosebit de scmnificativti această apariţie – al XXII-lea tom al colecţiei inaugurate în 1957 şi care se oprise în 1977 la tomul al XXI-lea[80] – nu numai întrucât s-a revenit la tradiţie, abandonarea fiind resimtită serios de către specialişti , ci, mai ales, pentru că Ministerul Afacerilor Externe din Moscova a fost în situaţia de a-şi publica sursele fără a mai suporta rigorile cenzurii comuniste. Acest lucru se resimte lesne din consultarea tomului XXII – cantitatea şi calitatea actelor publicate, comentariile judicioase şi natura dezvăluiiilor oferite de documentele incluse. Pentru a rămâne în domeniul abordat însă, să specificăm că tomul XXII reţine nu numai textul Pactului Hitler-Stalin de neagresiune[81] (publicat, de altfel, la câteva ceasuri după încheierea lui), ci şi pe acela al protocolului secret din 24 august 1939, cu menţiunea precisă că publicarea se făcea după o copie a nenorocitului acord[82], care a deturnat destinul Europei şi chiar al planetei. Să avem în vedere, deci, că editorii nu apelaseră decât la un aşa-numit „exemplar de serviciu” al protocolului secret (descoperit prin Arhiva M.A.E. din Moscova în 1946)[83] şi că viza pentru tipar s-a acordat în septembrie-octombrie 1991, astfel cum desprindem din casetele tehnice ale celor două volume. Pe atunci mai rămâneau, aşadar, doar două-trei luni până la anunţarea oficială de către Kremlin a ştirii despre depistarea în arhivele moscovite a originalului protocolului secret din 23 august 1939[84]. Cât adevăr şi, mai cu seamă, câtă politică se ascundeau în spatele respectivei comunicări, preluată de îndată de marile agenţii de presă de pe mapamond, câtă vreme de-acum esenţială devenise nu recunoaşterea autenticităţii documentului în discuţie, ci eradicarea nenorocirilor pe care el le-a provocat? Cine şi cum o va face? Cu siguranţă că NU Kremlinul, co-autorul protocolului din 23 august 1939, ajuns în situaţia să se auto-denunţe!

Prof.Univ.dr. GHEORGHE BUZATU (+)

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––––––––––
[67] Vezi O. Volkogonov, Drama reşenii 1939 goda, în „Novaia i novcişaia istoriia” , Moscova, nr. 4/1989, pp. 3-27; K istorii zakliuceniia sovetsko-ghermanskogo dc,govora o nenapadenii 23 avgusta 1939 g. (Dokumcntalnîi obzor), în „Novaia i noveişaia istoriia”, nr. 6/1989, pp. 3-21; Na rokovîm poroghe (Iz arhivnîh materialov 1939 goda), în „Voprosî istorii”, Moscova, nr.3/1990, pp. 18-39. 68. Cf. G. L. Rozanov, Stalin-Hitler. Dokumentalnîi occrk sovetsko-ghem1anskih dip/omaticeskih otnoşenii 1939-1941 gg., Moscova, lzd. MO, 1991, pp. 84-109 (cap. – ,,Moscova, Kremlin – 23 august 1939″); M. I. Semireaga, Tainî stalinskoi diplomaţii, 1939-1941, Moscova, lzd. ,,Vîsşaia Şkola”, 1992,pp. 31-81 (cap. – „Înţelegerea dictatorilor”).
[69] Vezi Triumfi traghediia. Politiceskii portret!. V. Stalina, II, ed. a II-a, Moscova, Novosti, 1990, p. 7 şi urm.
[70] Vezi A. Buhl, ed., Der Hitler-Stalin-Pakt: Die Sowjetische Debatte, Kiiln, Pahl-Rugenstein, 1989; Erwin Oberlănder, ed., Hitler-Stalin-Pakt 1939: Das Ende Ostmitteleurop,d , Frankfurt-am-Main, Fischer Taschenbuch, 1989; Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowjetische Grenz und Freundschaftsvertrag vom 28. September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen iiberdie Verhandlungen z wischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moska11, în „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, Miinchen, nr. 3/ 1991. pp. 447-470 (se publică minuta întrevederii celor trei întocmită de G. Hilger, membru al delegaţiei germane, cu referiri la România, p. 464).
[71]. Vezi Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatic 1938-1939, Frankfurtam-Main, Ullstein, 1990, p. 552.
72. Vezi Pakt Hitler, Stalin i iniţiativa ghermanskoi Jiplomatii 1938-1939, Moscova, Izd. Progress, 1991, 474p.
[73] Ibidem, p. 266 şi urm.
[74] Ibidem, pp. 331-334.
[75] Ibidem, pp. 334-3431
[76] Jbidem,pp. 343-359.
[77] Cf. Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti , Editura Danubius, 1991, 133 p. Vezi şi recenzia noastră, în „Europa XXI”, Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183.
[78] Vezi îndeosebi Ioan Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992; Mircea Muşat, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare, 1992; L. Bulat, ed., Basarabia 1940, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei – 1940, Chişinău, Ago-Dacia, 1993; Martori oculari despre ocuparea Basarabiei în iunie 1940, în „Patrimoniu” , Chişinău , nr. 1/1993, pp. 137-144; Mitru Ghiţiu, ed., În acele tragice zile pentru neamul românesc, în „Cugetul”, Chişinău, nr. 1/ 1993, pp. 23-31 ;’ Mihai Gribincea, Ion Şi şcanu, eds., Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odessa din vara anului 1940, în idem, pp. 32-43; Ion Şişcanu,ecl ., Pierderile României în urma ocupării Ba11arnbiei şi nordului Bucovinei de c11tre Uniunea Sovietică în anii 1940-1941, în idem, pp. 44-47; Veaceslav Stăvilă, Starea de spirit a populaţiei basarabene în primii ani ai celui de-al doilea război mondial• (I septembrie 1939-22 iunie 1941), în idem, pp. 49-54.
[79] Vezi Dokumentî vneşnei politiki, XXII, 1939 god, 2 vols. Moscova, lzd. MO, 1992, 709p.- 680p.
[80] Vezi Dokumentî vne.~nei politiki SSSR. I. 1917-1918 – XXI, 1938, Moscova, 1957-1977.
[81] Cf. Dokumentî vne.~nei politiki, XXll, 1939 god., !., pp. 630-632.
[82] Ibidem, p. 632.
[83]] Ibidem, 11, pp. 590-591.
[84] Vezi, îndeosebi, Sovetsko-ghermanskiie dokumentî 1939- 1941 gg. iz Arhiva ŢK/KPSS, în ,,Novaia i novei şa ia istoriia”, Moscova, nr. 1/1993, pp. 83–95.

Gh._Buzatu-Din_istoria_secreta_a_celui_de-Al_Doilea_Razboi_Mondial2Desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit” de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[54] au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ci, mai mult, prin forţa desfăşurărilor impuse de conflict şi p1in prisma consecinţelor rezultate, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, au predetern1inat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice şi economice din statele respective. Grupajul de documente editat de noi în 1991[55], propunându-şi să-l introducă pe cititor în unele „secrete” ale protocolului von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, poate înlesni abordarea unor aspecte care, de obicei, sunt trecute cu vederea atunci când sunt evaluate urmările documentului de referinţă. Documentele selectate acoperă, prin urmare, mai puţin problematica preistoriei protocolului secret, lesne de urmărit graţie studiilor de până acum (şi semnalate parţial mai sus) şi volumelor de documente diplomatice, numeroase de dată recentă[56] 56, pentru a stărui asupra faptelor şi realităţilor rezultate din traducerea în viaţă a târgului Hitler-Stalin în 1939-1940. Odată aceste precizări făcute, vom menţiona că „secretele” protocolului din 23 august 1939 ţin de mai multe categorii de probleme:

1. Prima problemă priveşte destinul însuşi al protocolului adiţional secret: semnat la Kremlin în zorii zilei de 24 august 1939, de către von Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin şi a unor înalţi funcţionari ai ministerelor de Externe ale Germaniei şi U.R.S.S., documentul original – voit sau nu? – s-a pierdut în anii celui de-Al Doilea Război Mondial ori (în cazul U.R.S.S.) imediat după aceea şi de către o parte şi de către cealaltă. Nu în prealabil însă ca, şi la Berlin, şi la Moscova, să se fi executat mai multe copii, acestea având, la rândul lor, un destin nu mai puţin straniu: copiile germane au ajuns, în 1945, în mâinile americanilor, care, o dată cu imensele arhive acoperind istoria Germaniei dintre 1918 şi 1945, le-au transportat pe dată în S.U.A. spre prelucrare, microfilmare şi editare, pentru ca, în cursul anilor ’50, să le restituie guvernului de la Bonn. În acest lot de documente, americanii au găsit copia protocolului secret din 23 august 1939 şi, în toiul „războiului rece”, aceştia vor da la iveală textul veritabil şi integral al târgului Hitler-Stalin pe seama statelor din Europa de Est[57]. Sovieticii au reacţionat cu violenţă, în primul rând publicând mediocrul pamflet „Falsificatorii istoriei” în sute de mii de exemplare (a apărut la Bucureşti, tot în 1948), fapt ce a întreţinut „cearta” istoricilor sovietici cu „restul lumii” până prin 1988-1989, când, în condiţiile glasnostului şi perestroikăi, specialiştii din U.R.S.S. au acceptat să ia în discuţie existenţa unui protocol adiţional secret al pactului din 23 august 1939. Şi de data aceasta însă, ei au pretins, iniţial, să poarte o discuţie numai în baza reproducerii documentului original (evident, de negăsit după cele întâmplate)[58], dar, într-un sfârşit, au admis să ia în consideraţie şi textul aflat în copii, mai ales că:
a) La Moscova s-a descoperit un proces-verbal din aprilie 1946 privind preluarea din „arhiva specială” a M.A.E. al U.R.S.S. a mai multor documente subscrise de delegaţii lui Hitler şi Stalin în 1939-1941, inclusiv – ori mai cu seamă! – textul original şi trei copii ale protocolului von Ribbentrop-Molotov[59]. Originalul deja este de negăsit, dar avem la dispoziţie copiile după el, situaţia fiind identică cu cea a documentelor păstrate în arhivele germane.

b) Textul copiilor păstrate în arhivele sovietice (după originalul în limbile rusă şi germană, deopotrivă) coincide cu textul publicat de americani încă în 1948 şi de germani în 1956 în colecţia lor oficială de acte diplomatice privind politica externă a Germaniei între 1918 şi 1945. Demonstraţia, aşadar, era făcută! Cazuistica nu- şi mai avea rostul şi, prompt, N. Eidelman a constatat: „[…]Documentul «contestabil» (protocolul secret) există într-o formă mai mult decât incontestabilă, valabilă în cazul majorităţii actelor istorice ale lumii. Exigenţa formală de a prezenta, în fiecare caz, originalul ar putea lesne « elimina » tratatele Romei cu Cartagina, ale cneazului rus Oleg cu Bizanţul şi mii de alte documente care se păstrează. în copii şi în copii ale copiilor, dar care sunt, totuşi, autentificate de critica istorică serioasă”[60].

2. Problema următoare priveşte valoarea documentului aflat în atenţia noastră. Ne referim, în mod precis, la discuţiile angajate de istorici şi, mai cu seamă, de neistorici pe tema „repudierii”, „anulării”, „condamnării” etc., etc. a protocolului secret von Ribbentrop-Molotov. Este o acţiune în care s-au lăsat cuprinşi/cuprinse politicieni şi diplomaţi, guverne şi parlamente, gazetari şi istorici ş.a.m.d. Momentul de vârf, ca să-l numim astfel, l-a constituit, la 24 decembrie 1989, hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S., în baza unui material al unei comisii speciale prezidată de A. N. Iakovlev, referitoare la valoarea politică şi juridică a pactului Hitler-Stalin în ansamblu. Hotărârea[61]defineşte cu exactitate condiţiile încheierii pactului, afirmă categoric existenţa protocolului secret, îi apreciază sensul clauzelor şi constată aplicarea lor integrală de către U.R.S.S. în 1939-1940, descoperă faptul că documentul n-a fost nicicând şi nicicum ratificat de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. la 31 august 1939, o dată cu textul pactului de neagresiune, al cărui conţinut fusese deja publicat, pentru ca, finalmente, să exprime condamnarea de către Congresul Deputaţilor Poporului a semnării oricărei înţelegeri secrete între Moscova şi Berlin la şi după 23 august 1939 şi să proclame toate protocoalele secrete „drept nule şi neavenite din punct de vedere juridic cu începere din momentul încheierii lor” (art. 7)[62].
În temeiul celor semnalate, ne îngăduim să constatăm că:

a) Nu numai că protocolul adiţional secret din 23 august 1939 nu a fost ratificat după semnare de către nici unul dintre contractanţi, fapt de natură să-i pună valabilitatea sub semnul întrebării într-o măsură, dar astăzi – şi situaţia este aceeaşi de exact 50 de ani! – documentul este atins de nulitate în primul rând prin faptul că, la 22 iunie 1941, între Germania şi U.R.S.S. a intervenit starea de război, în urma agresiunii Wehrmachtului şi a unor armate aliate ce acţionau (vezi cazul României) eminamente pentru a anula efectele teritoriale ale protocolului secret!

b) După 22 iunie 1941, U.R.S.S. a pierdut în consecinţă (până prin anii 1944-1945) toate avantajele teritoriale rezultând din aplicarea protocolului secret în 1939-1940 pe seama Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi României.dar nu a încetat nici un moment să acţioneze, în cadrul Marii Alianţe cu S.U.A. şi Marea Britanie îndeosebi, pentru a obţine şi de la noii parteneri recunoaşterea, mai întâi formală şi apoi chiar de jure, a graniţelor trasate în 1939-1940 cu concursul lui Hitler şi von Ribbentrop. Documentele anexate atestă perseverenţa diplomaţiei Kremlinului şi reuşita obiectivului vizat, ceea ce pentru România a echivalat cu recunoaşterea, treptată, a „dreptului” U.R.S.S. în a pretinde şi obţine asigurările S.U.A. şi Marii Britanii (progresiv între 1944 şi 1946) în privinţa stabilirii prin viitorul tratat de pace a frontierei sovieto-române după formula „liniei existente la 1 ianuarie 1941 „, deci după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herţa şi a insulelor de pe Dunăre în urma notelor ultimative ale lui Molotov din 26-27 iunie 1940! Survenea, în acest fel, un fapt neobişnuit şi de pe urma căruia aveau să sufere şi România, şi Ţările Baltice, şi Polonia etc.: drept „garanţie” şi drept „mulţumire”, drept „recunoaştere” a aportului U.R.S.S. pe frontul antihitlerist, puterile occidentale s-au dovedit dispuse, în etapa finală a conflagraţiei, ca şi după aceea, să se angajeze în numele viitoarei conferinţe a păcii şi să admită recunoaşterea în graniţele i imperiului sovietic a unor teritorii străine, ocupate iniţial de Kremlin graţie politicii promovată în 1939-1941 în spiritul protocolului secret de la 23 august 1939. Anexa documentară cuprinde toate formulările referitoare la graniţele României descoperite în documentele semnate ori elaborate de/cu puterile Naţiunilor Unite, începând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi sfârşind cu Tratatul de pace din 10 februarie 1947, concluzia ce se degajă fiind una singură şi anume că, prin consacrarea după război a liniei de frontieră sovieto-române „de la 1 ianuarie 1941″, Marii Aliaţi, în postura de învingători, practic şi-au pus în discuţie bazele înseşi ale luptei lor şi ale succesului lor din 1945. Căci, după un război contra Germaniei şi a aliaţilor ei, unii aliaţi recunoşteau altora dreptul de a se înfrupta din roadele cooperării cu Hitler din 1939-1941 şi, mai precis, de toate rezultatele aplicării de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret din 23 august 1939, protocol anulat la 22 iunie 1941 chiar de către Germania, iar la 14 august 1941, de către semnatarii Chartei Atlanticului, care glăsuia (la articolul 2): „[…] Ei (preşedintele S.U.A. şi premierul Marii Britanii) nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Suntem dispuşi, totuşi, să admitem că formula „linia frontierei de la 1 ianuarie 1941″ s-a aplicat în cazul României pentru a o pedepsi pentru prezenţa pe frontul anti-aliat între 1941 şi 1944, dar nu poate scăpa atenţiei faptul că, după 1945, marii învingători au aplicat sancţiuni similare, desprinse tot din realităţile protocolului secret din 23 august 1939, şi Poloniei şi Ţărilor Baltice, care n-au fost aliatele celui de-Al Treilea Reich.

c) Concesiile admise de SUA şi Marea Britanie în folosul U.R.S.S. cu privire la schimbările teritoriale din 1939-1940 şi „transpuse” în epoca postbelică au fost agravate în 1944-1945 prin acordurile secrete tripartite şi înţelegerea Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944 referitoare la recunoaşterea în ansamblu a unor „zone de influenţă” (cu procente bine precizate, după cum atestă documentele) pentru marii învingători, în primul rând pentru U.R.S.S. , pe seama unor ţări ale Europei est-centrale, inclusiv România, cedată în proporţie de 90 la sută Kremiinului. Şi, aşa după cum au dovedit-o realităţile crude ale ultimelor decenii, asemenea înţelegeri au determinat, mai mult decât sancţionarea unor frontiere nedrepte, modificarea de către „cel în drept” (?) a bazelor înseşi ale sistemelor social-politice şi economice în toate ţările europene afectate de regimul „sferelor de interese” statornicit în 1944-1945, ceea ce s-a tradus în comunizarea lor pentru o perioadă de peste patru decenii.
Un examen atent, nuanţat şi pe deplin documentat al „secretelor” desprinse din protocolul secret von Ribbentrop-Molotov nu ne îngăduie să evităm, în discuţia noastră, următoarele concluzii:
– Protocolul von Ribbentrop-Molotov este indiscutabil ca realitate istorică , dar limitarea oricărei discuţii la simpla constatare a existenţei sale este insuficientă, în stadiul actual al studiilor istorice şi documentaţiei ştiinţifice.
– Punerea în discuţie a protocolului secret doar cu scopul de a se proclama „abrogarea” lui devine, de asemenea, insuficientă, dacă avem în vedere faptul că înşişi semnatarii au anulat documentul şi l-au considerat ca atare din momentul agresiunii de la 22 iunie 1941. De aceea, documentul cercetat nu trebuie respins încă o dată, ci trebuie înfăptuit ceva mai mult – să se anuleze realităţile istorice (frontiere, sisteme, consecinţe economice, mutaţii demografice etc.) rezultate neîndoielnic din aplicarea de către URSS a clauzelor protocolului secret în anii 1939-1940 şi repuse în vigoare, în formule mai mult sau mai puţin sofisticate, adesea chiar amplificate, şi toate acestea datorită spiritului de „înţelegere” cu care a fost tratată politica expansionistă a Kremlinului la sfârşitul conflagraţiei din 1939-1945 şi în primii ani postbelici.
– Corespunzător celor constatate, se impune a se reclama anularea şi a tuturor realităţilor desprinse din funcţionarea acordurilor interaliate privitoare la împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de interese” spre avantajul esenţial al U.R.S.S.

Cu aceste rânduri încheiam textul comunicării prezentate în plenul Conferinţei internaţionale de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Este adevărat că volumul reunind materialele respectivei manifestări ştiinţifice, promis ferm de către gazdele noastre, nu a mai apărut, aşa că ne-am preocupat noi să încredinţăm tiparului punctul de vedere ce l-am exprimat[63]. Răstimpul ce ne desparte de momentul iunie 1991 dovedeşte că, din păcate, nu ne înşelam atunci când prezentam concluziile noastre. Dacă atunci comunismul încă nu se prăbuşise la Moscova, iar, sub raport ştiinţific, fondul problemei consta în a dovedi ruşilor existenţa protocolului secret (recunoscută, în fond, de tot restul lumii!), iată că, în prezent, U.R.S.S.-ul ţine deja de domeniul trecutului, o parte din fosta Basarabie a devenit Republica Moldova, iar, la începutul anului 1993 Kremlinul a difuzat ştirea bombă cum că, în sfârşit, în arhivele diplomatice ale Moscovei s-au descoperit originalele rămase de drept părţii sovietice ale documentelor semnate la Kremlin în noaptea de 23 august 1939. În acest fel, s-a pus capăt unei îndelungi şi aprigi dezbateri propagandistice şi istoriografice. Incriminaţi, în 1948, după cum se ştie, printr-o culegere de documente secrete editată de americani (vezi R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi Soviet-Relations, 1939-1941, nota55[64] în sensul că semnaseră, concomitent cu pactul de neagresiune, un protocol secret privind împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de influenţă”, sovieticii au reacţionat violent. O broşură hagiografică, pretenţios intitulată « Falsificatorii istoriei », cu pretenţia de « Notă istorică » (sic!) a Biroului Sovietic de Informaţii, a declanşat campania de disculpare totală a U.R.S.S. pentru rolul jucat în evoluţia evenimentelor din 1939 în direcţia izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, exagerându-se, în schimb, rostul puterilor occidentale în cursul aceloraşi împrejurări. Nu s-a urmărit de către editorii americani – preciza broşura cu pricina – a realiza „o expunere obiectivă a evenimentelor, ci a prezenta un tablou denaturat al evenimentelor, a calomnia Uniunea Sovietică şi a submina influenţa ei internaţională ca luptătoare cu adevărat democratică şi neînduplecată (sic!) împotriva forţelor agresive şi antidemocratice”[65]. Finalmente, după un inevitabil recurs la învăţătura lui I. V. Stalin, « Nota istorică » încheia cu „binecunoscutul adevăr că bârfeala şi calomnia pier, dar faptele rămân”. Era numai un mod de-a pune problema, dar nu adevărul însuşi. El a ieşit la iveală, cum am precizat, după exact 45 de ani, când Moscova a recunoscut oficial existenţa protocolului secret din 23 august 1939. Un asemenea deznodământ denotă o punere în ecuaţie clară a responsabilităţilor majore ce-i revin retroactiv U.R.S.S. pentru provocarea ultimei conflagraţii mondiale. Dacă, în prezent, această situaţie este evidentă, problema esenţială ce rămâne în discuţie din nefericire priveşte consecinţele „realităţilor” născute în 1939/1940 de pe urma aplicării protocolului secret de la 23 august 1939. Ei bine, în ciuda scurgerii timpului şi peste toate bulversările survenite, mai ales în ultimii cinci ani, teritoriile puse în discuţie de Stalin, Molotov şi von Ribbentrop la Kremlin în 1939 nu mai fac parte integrantă din imperiul moscovit în urma decesului U.R.S.S. (decembrie 1991), dar rămân în „sfera de interese” a succesorului – Federaţia Rusă!? Şi, mai mult decât atât, aceasta ameninţă în fiece zi, subliniind că nu înţelege să admită discuţii pe tema respectivă.

Prof.Univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)
––––––––––––––-
[54] Cf. A. S. Grenville, The Major !ntemational Treaties, 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm.
[55]. Cf. Gh. Buzatu şi colab., Secretele protocolultii secret von Ribbentmp-Molotov, Iaşi, 1991 (nr. special al revisiei „Moldova” nr. 8/1991).
[56]. Vezi, îndeosebi, R.J. Sontag,J. S. Beddie,eds., Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, New York, Dilier Publishers, 1948; Akten zur de11tschen auswiirtigen Politik 1918-1945, Serie D. 1937-1941, Band VII, Baden-Baden, 1956; Documents an Polish-Soviet Relations, 1939-1945, I, London Melboume-Toronto, Heinemann, 1961; Jozef Zaranski, ed., Diariusz i teki Jana Szembeka ( 1935-1945), tom IV, London, Orbis, 1972 ( cu excelente fotocopii după documentele semnate la Moscova în noaptea de 23/24 august 1939, pp. 752-760); Antony Polonsky, The Great Powers and the Polish Question, 1941-45, London, Orbîs, 1976; A. A. Gromîko şi colab., eds., SSSR v borbe za mir nakanune vtoroi mirovoi voinî (sentiabr 1938 g. – avgust 1939 g.) Documentî i materialî, Moscova, Izd. Politiceskoi Litcraturî, 1971; L. F. Ilicev şi colab., eds., God krizisa, 1938-1939, I-II, Dokumentî imateriali, Moscova, Izd. Politiceskoi Literaturî, 1990; V. G. Komplektov şi colab., eds., Polpredî soobşciaiut… Sbomik dokumentov obotnoşeniiah SSSR s Latviei, Litvoi i Estoniei. Avgust 1939 g. – avgust 1940 g., Moscova, Izdatelstvo Mejdunarodnîie Otnoşcniia, 1990; J. Felstinskie, ed., SSSR – Germaniia 1939. Dokumentî i materialî o sovetsko-ghermanskih otnoşeniiah s apre1ia do oktiabr 1939 g., I-II, Vilnius, Mokslas, 1989; Autourdu pact de nonagression (Documents sur Ies relations sovieto-allemandes en 1939), în „La Vie Jnternationale”, Moscova, nr. 10/1989, pp. 85-127; Ion Ţurcanu, În ajunul marii conflagraţii (Relaţiile sovieto-germane. Documentilr), I–ll, în „Nistru!” , Chişinău, nr. 10/1989, pp. 111-145; nr.11/1989, pp. 111-139.
[57]. Vezi, în nota precedentă , lucrarea editată de R. J. Sontag şi J. S. Beddie.
[58]. Cf., de exemplu, V. I. Sipols, Diplomaticeskaia barba nakanune vtoroi voinî,ed. a lI-a, Moscova, Izdatelstvo Mejdunaro<lnîie otnoşeniia,1989,=”” p.295-196.<=”” span=””>

[59]. „Vocea poporului” , Chişinău , 6 martie 1990, p. 7.
[60]. Vezi „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/20.VIII.1989, p. 9.
[61]. 1939,god. Uroki istorii, pp. 496-498.
[62]. lbidem, p. 497.
[63]. Chiar cu prilejul întâlnirii de la Chişinău am editat, cu bunăvoinţa Editurii Moldova din Iaşi. un număr special al prestigioasei publicaţii „Moldova”: Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, comentarii şi documente (îngrijite de subsemnatul în colaborare cu Florin Constantiniu, V. F. Dobrinescu, I. Saizu şi Ilie Schipor). Tot atunci, colegii din Chişinău au tipărit , în mai multe limbi, lucrarea Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 123 p. (Prefaţa – Valeriu Matei, selecţia documentelor – Ion Şişcanu şi Vitalie Văratec).
[64]. Nu de mult, cartea respectivă a fost publicată şi la … Moscova: Ogeniiu podlejit. SSSR -Germania. 1939-194 I. Dokumentîi materialî, Moscova, Izd. Moskovskii Rabocii, 1991, 367 p.(textul protocolului secret – p. 71).
[65]. Vezi Falsificatorii istoriei. Notă istorică a Biroului Sovietic de Informaţiuni, Bucureşti, Editura PMR, 1948, 80 p. 66. Ibidem, p. 77.

SURSA: http://www.art-emis.ro

La Tribunalul de la Nürnberg, sub regia criminalilor învingători au fost „judecaţi”, condamnaţi şi asasinaţi criminalii învinşi

DIN-ISTORIA-SECRETA-A-CELUI-DE-AL-DOILEA-RAZBOI-MONDIALVechile înţelegeri dintre marile puteri ale secolului trecut sunt încă ascunse, dar efectele lor trenează. Cu acordul Editurii TipoMoldova-Iaşi, pe parcursul a trei episoade, vă prezentăm extrase din lucrarea regretatului Profesor Gh. Buzatu „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, cu detalii privind Pactul Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin) semnat la 23 august 1939 şi anexele Protocolului său secret. Catastrofalele urmări ale acestui pact lovit de nulitate prin însăşi evoluţia evenimentelor după doi ani de la semnarea sa au permis, permit încă românilor să trăiască în state diferite. Prevederile acestui pact odios şi anexele sale secrete au rămas nereclamate oficial de statul român. Oare de ce?! Negocierile purtate în urmă cu 76 de ani de Stalin, Churchill, Roosevelt şi Hitler, marii criminalii ai planetei secolului trecut sunt menţinute ocult. După finalul celei mai mari conflagraţii a umanităţii, la Tribunalul de la Nürnberg s-a pus în scenă un spectacol în care, sub regia criminalilor învingători au fost „judecaţi”, condamnaţi şi asasinaţi criminalii din banda adversă. Atunci, ca şi acum, „Istoria o scriu învingătorii!”, iar România se află, ca întotdeauna, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor” (N. Iorga). Aici, încă se întâmplă, aşa cum afirmă Acad. Eugen Mihăescu, „Zbaterea Ţării în locul unde se loveşte Apusul de Răsărit”. (Ion Măldărescu).

Argument

Volumul „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”, reprezentând cel de-al 30-lea tom al colecţiei „Românii în istoria universală”, apare după şapte ani de la editarea celui dintâi şi care s-a bucurat de un mare succes. Nu avem în vedere numai aprecierile unor reputaţi istorici români şi străini, ci şi faptul că lucrarea a fost receptată mai mult decât încurajator de către publicul cititor, astfel că tirajul de aproximativ 200.000 de exemplare (?!) s-a epuizat chiar în primele săptămâni după apariţie. Succesul s-a datorat, dacă nu ne înşelăm, faptului că el a putut oferi date complet noi şi esenţiale, însoţite de câteva documente ilustrative, despre unele evenimente în care a fost implicată România în timpul conflagraţiei din 1939-1945 – pregătirea şi declanşarea loviturii de stat de la 23 august 1944, consecinţele ei, statutul internaţional al ţării în cursul războiului şi, mai cu seamă, dezvăluirea condiţiilor în care s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1944 ori a împrejurărilor în care Churchill şi Stalin, la Moscova, în octombrie 1944, au încheiat „târgul secolului” pentru intrarea Europei est-centrale (inclusiv România, deci) în „sfera de interese” a URSS, în schimbul Greciei, care rămânea în afara Cortinei de fier. Respectivul acord a fost, netăgăduit, nu mai puţin dezastruos pentru evoluţia ulterioară a Europei şi a restului lumii decât faimosul pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Dimpotrivă, cel dintâi a condus nemijlocit la comunizarea unei părţi importante a vechiului continent, iar această situaţie – care s-a prelungit vreme de aproape o jumătate de veac, până în 1989 – a constituit permanent o ameninţare pentru însăşi fiinţa popoarelor ajunse sub dominaţia Imperiului roşu de la Moscova. Fără a intra nicidecum în detalii, rezervând şi de această dată cititorului posibilitatea documentării într-o multitudine de probleme rămase ori constituind la vremea lor „secrete” ale ultimului război mondial, precizăm că, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, am beneficiat de informaţiile de excepţie ale documentelor inedite, descoperite prin eforturi proprii în arhivele române şi străine (S.U.A., Marea Britanie şi, cel mai recent, Federaţia Rusă). Ceea ce nu ne-a scutit, se înţelege , să cercetăm şi extrem de bogata literatură istorică contemporană universală, iar, în unele p1ivinţe, să dialogăm nemijlocit cu unii dintre foştii „actori” ai scenei istorice. Cititorul va constata că, cel mai adesea, am anexat capitolelor cup1inse în acest volum documente inedite, ce vin să întărească excursul şi argumentările noastre de o manieră pe care istoricul, cu tot talentul şi eforturile sale, nu o poate realiza în privinţa reconstituirii atmosferei epocii descrise, a surprinderii tuturor conotaţiilor unor fapte şi fenomene, iar, nu în cele din urmă, a apropierii de Adevăr. Cu acest gând am inclus în anexele acestui volum, mai mult decât în cel dintâi, documente referitoare la activitatea şi personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, la sensul unor decizii ale României ori la desfăşurările din domeniul spionajului şi contraspionajului (operaţiunea Autonomul şi dezvăluirea listei agenţilor britanici din România în vremea războiului).

Lucrarea reprezintă rodul investigaţiilor noastre de durată şi de preferinţă. Ele au fost posibile numai în cadiul existent la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române. Pentru înţelegerea dovedită exprimăm sincere mulţumiri colegilor, iar în mod deosebit Doamnei Stela Cheptea şi editorilor, prietenii Marcel D. Popa, şi George G. Patra, pentru atenţia acordată şi pentru preţioasele observaţii şi sugestii formulate direct pe manuscris. Mulţumirile şi recunoştinţa noastră se îndreaptă, şi de această dată, către Cititor, marele Judecător al oricărei cărţi, pe care îl felicităm pentru alegerea făcută şi pe care îl asigurăm că trebuie să privească în perspectivă la apariţia unui al treilea volum, care va fi şi ultimul, din seria Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial. Iaşi, 28 august 1995.

Detalii ale protocolul secret, anexă la Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939 – Problematică şi istoriografie

Interesul pentru istoria conflagraţiei din 1939-1945 se dovedeşte a fi fost, în orice moment după terminarea ostilităţilor, constant. Faptul îşi are nenumărate explicaţii, dar, înainte de orice, a predominat şi predomină argumentul hotărâtor că realităţile lumii contemporane au fost şi sunt încă profund afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial. Între problemele „vedetă” ale războiului trecμt, cele mai dezbătute şi mai controversate între/de către istorici şi nu numai atât se înscrie aceea a cauzelor şi a condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, iar, în context, revin oricând în discuţie şi în centrul atenţiei aspectele privind rolul şi locul bătăliilor angajate pentru extinderea/restrângerea, modificarea/trasarea de către/pe seama statelor şi puterilor implicate a unor noi frontiere. Concluzia studiilor de specialitate datorate celor mai reputaţi specialişti din lume în istoria ultimei conflagraţii este aceea că, în evoluţia cursului evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, tendinţele de expansiune teritorială ale puterilor extremiste (fasciste – Germania şi Italia, militariste – Japonia, comuniste – U.R.S.S.) au fost esenţialmente hotărâtoare, iar că, în chip concret, Adolf Hitler nu ar fi putut să „arunce” lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând – la 29 septembrie 1938 – cu semnarea acordului cvadripartit de la Milnchen ce sacrifica o parte a teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor, pentru ca, în continuare, să survină bulversarea orientării U.R.S.S. faţă de Reichul German, concretizată în pactul fatal pentru soarta păcii europene şi mondiale de la 23 august 1939. În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler-Stalin (ori Ribbentrop-Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitatea lor de miniştri de Externe ai celor doi Filhreri) a făcut din Fuhrerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul” său politic decât o soluţie – războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ce doriţi Dv. în definitiv – Coridorul (polonez) sau Danzigul?” Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Fuhrerul său: ,, „Noi vrem războiul!”[1].

Nu ne propunem să intrăm în detalii, motiv pentru care vom aminti doar contribuţiile unor prestigioşi specialişti, referitoare la consecinţele dramatice ale acordului de la Munchen: Martin Gilbert şi Richard Gott[2], Pierre Renouvin[3], Maurice Baumont[4], J. B. Duroselle[5], Klaus Hildebrand[6], Jiri Hochman[7], M. G. Hitchens[8], Paul Hayes[9] şi, mai ales, D. C. Wertt[10], A. J. P. Taylor[11] ori Telford Taylor[12]. Potrivit acestuia din urmă, autorul celei mai solide contribuţii consacrate Münchenului, acordul din 29 septembrie 1938 a marcat „un punct crucial al cursului istoriei modeme”[13], în vreme ce – după opinia celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor – atunci, în toamna anului 1938, graţie liderilor guvernelor Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, dar şi înmormântat”[14] . Comparativ cu Mtinchenu 1, pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici şi aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial. Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici[15], Lev Bezîmenski[16], A. J. P. Taylor[17], William. Carr[18], William L. Shirer[19], Klaus Hildebrand[20], Pierre Renouvin[21], Maurice Baumon[22], Alan Bullock[23], Jacques de Launay[24], Sebastian Haffner[25], Hans Adolf Jacobsen[26], Eddy Bauer[27], Christopher Thome[28], Wolfgang Leonhard[29], P. M. H. Bell[30] şi, cu totul recent, sovieticii Valentin Berejkov[31], Iurii Zoria şi Natalia Lebedeva[32], N. Eidelman[33], V. M. Falin[34], I. D. Ostoia-Ovsianîi[35] sau N. V. Zagladin[36]. Punctele de vedere exprimate, dincolo de toate nuanţele, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii – Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania”[37] în vreme ce deja menţionatul şi cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer consemnează că Stalin, „inamicul mortal” al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de-a ataca Polonia la 1 septembrie 1939[38]. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă (pactul de la 23 august 1939. „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea « marelui conflict»”[39], la fel ca şi Pierre Renouvin („pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii”[40]) ori britanicul Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler şi potrivit căruia, mulţumită pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939 fără riscuri[41]. Walter Hofer, într-o apreciată lucrare specială, constată şi el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler „semnalul verde” să pornească războiu1[42], opinie împărtăşită şi de N. V. Zagladin[43] ori A. Avtorchanov[44].

Un alt aspect examinat în detaliu după anul 1948 de către istoriografia occidentală, combătut vehement de istoricii sovietici până în ultima vreme, dar în curs de „reformulare” azi, în condiţiile perestroikăi, este acela al preţului cu care Hitler a smuls în 1939 lui Stalin semnătura lui Molotov pe pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierii, operaţiune desfăşurată în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese” a Kremlinului, mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie , a unor state şi părţi de state incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile sunt prea bine cunoscute în acest moment pentru a mai insista asupra lor, astfel că vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Mi chel Heller şi A. M. Nekrici , atât de categorici şi de această dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă , Gennania şi–a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”[45]. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic”, „sordid” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei J care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”[46]. Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[47], Viorica Moisuc[48], V. F. Dobrinescu[49], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[50] , Florin Constantiniu[51]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat chiar în această primăvară de apariţia la Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[52], conchidea fără şovăire: ,,În asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, sancţionând târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentruagresiunea nazistă în Europa. Această alegere reflecta concepţia sovietică despre « interesele U.R.S.S. » şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) (ianuarie 1934)”[53].

Prof. Univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)
– Va urma –
–––––––––––––––––––
1. William L. Shirer, Le Troisieme Reich. Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547.
2. Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică , 1966,passim.
3. Histoire des relations intemationales, Vlll, Les crises du XXe-siecle, II, De 1929 iî1945, Paris, Hachette, 1958, pp. 136-139.
4. Peuples et civilisatiom, XX, La Faillite de Ia paix (1918- 1939), II, De l’affaire ethiopiennea la guerre (1918-1939), Paris, PUF, 1961, passim; idem, Le.s origines de la Deuxieme Guerre mondiale, Paris, Payot, 1969, passim.
5. Histoire diplomatiquede 1919 il nosjow:s, Paris, Dalloz, 1971, p. 219.
6. The Foreign Policy of the Third Reich. London, B.T. Batsford Ltd., 1973, pp. 73-74.
7. The Soviet Union and the Failure of Collectivc Security, 1934- 1938, lthaca-London, Cornel University Press, 1984, passim.
8. Germany, Russia and the Balk,ins. Pre/ude to the Nazi-Soviet Non-Aggression Pact, Boulder, 1983, passim.
9. The Twentieth Century, 1880-1939,London,Adam and Charles Black, 1978, p. 297.
10. How War Came: The lmmediate Origins of the Second World War, 1938-1939, London, Heinemann, 1989, passim.
11. The Origins of’ the Seamd World War, second edition, New York, Fawi;ett Premier, 1979, pp. 146-181, 181 -207; îtlem, English History, 1914-1945, New York-Oxford. Oxford University Press, 165, pp. 427-437.
12. Munk,h. The Price of Pea<.:e, New York, Vintage Books, 1980,pp. XI.1003- 1004.
13. Ibidem, p. XI.
14. The Origins ofthe Secontl World War, p. 181.
15. L’utopie au pouvoir. Histoire de ‘URSS de 1917 A nos jours, 11, Paris, Calmann-Levy, 1982. p. 270-303.
16. Cf. Les alternativcs de 1939, în „Temps Nouveaux”, nr. 23-24/1989; idem, Apres le pacte, în „Temps Nouveaux”, nr. 34/1989.
17. A. J. P. Taylm, The Origins…, p. 251; idem, The Second World War. An /Jluslratcd History, London, Penguin Books, 1976, pp. 35-36.
18. Poland to Pearl Harbor. The Making of the Second World War, London, E. Arnold, 1985, pp.62-64.
19. William L. Shirer, op. cit., pp. 551-583.
20. Klaus Hildebrand. op. cit., pp. 89-90.
21. Pierre Renou,;in, op. cit., VHl2, p. 198.
22. Maurice Baumont. Les origines…, p. 335.
23. Hitler. A Study in Tyranny, London, Penguin Books, 1976, p. 531.
24. Les grandes controverses de l’histoire contcmporaine, 1914-1945. Lausanne, Editions Rencontre, 1964, p. 316.
25. Le j, acteavec le diable, Paris, Laffont, 1969,p. 164.
26. Cf. The Historical Encyc/opedi11 of World War l/, New York, Greenwich House, 1984, p. XXI.
27. Cf. Histoire controversee de la Deu:.icme Guerre mondiale, 1, Mo naco-Ville, Jaspard Polus. 1966. pp. 251-253.
28. TheApproach of War 1938-39, London, Macmillan/St. Martin’s Press, 1973,p. 173 şi urm.
29. Cf. Berrayal. The Hitler-Stalin Pact of 1939, New York, St. Martin’s Press , 1989, pas.sim.
30. The Origins of’thc Second World War in Europe, London-New York, Longman, 1987, p. 262.
31. Cf. L ‘erreurde Stalin. în „La Vie Jntemationale”. Moscova, nr. 9/1989, p. i5.
32. Cf. L’an 1939 dl.lns Ies dossiers de Nuremberg, în „La Vie lnţernationale”, nr. 10/1939, pp.140-141.
33. Cf. „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/1989.
34. O. A. Rjesevskii,ed., I939god. Uroky istorii,Moscova.Mi.~I . 1990, p. 319 şi urm.
35. lbidem, p. 355 şi urm.
36. Cf. Istoriia uspehov i neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990,p. l!Oşiurm.
37. Micbel Heller. A. M. Nekrici, op. cit, II, p. 284.
38. William L. Shirer. op. cit., p. 566.
39. Maurice Baumont, La Faillite de la paix, II, p. 873.
40. Pierre Renouvin, Histoire…, Vfl12,p. 198.
41. Alan BulJock, op. cit., p. 531.
42. Walter Hofor, Hitlerdechaîne la Guem:, Paris. &:litions du Seuil, 1967. p. I 12.
43.N. V. Zagladin. op .cit.,pp.111-113.
44. Cf. Imperiia Krcmli11a. Sm•ets.kii tip kolonializma, Vilnius, 1990, p. 110 şi urm.
45. Michel Hellc:r, A.M. Nekrici, op. cit.,I!, p. 284.
46. William L. Shirer, op. cit., p. 583.
47. Nicolae Lupan, ed., Pactul germano-sovietic dîn’ 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46.
48. Cf. Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I, pp. 360-366.
49. Cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p. l 21 şi urm.
50.- Vezi România după Mare,1 Unire, II2, 1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516; Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictat în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, în „Magazin istoric” , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din dosarele istoriei, în „Magazin istoric”. nr. 3/1989.
51. Vezi nota 77.
52. Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds Molotovîm. Iz dnevnika…, Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29.
53. N. V. Zagladin, op. cit., p. 11 l.

INVITAŢIE: LANSAREA A DOUĂ VOLUME DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ DESPRE MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI BASARABIA ANILOR 1941- 1944

 basarabia-scrisori-catre-maresalul-ion-antonesc-alexandru-moraru-2 (1)Basarabia Maresalului Antonescu 1 001Basarabia Maresalului Antonescu verso 001

Lansarea volumului Basarabia: „Scrisori către Mareşal” (328 pag.,190 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2014) şi culegerea de documente „Basarabia Mareşalului Antonescu” (343 pag., 200 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2015) va avea loc în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova la 3 septembrie 2015 la ora 12.00 in Sala Alexei Rău în cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015 din Chişinău.

gfdgdfgAutorul acestor proiecte şi editorul acestor două lucrări unicale de istorie şi arhivistică este cunoscutul istoric arhivist şi publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor a mai multor culegeri de documente devenite de referinţă, apărute la Iaşi şi Chişinău în anii 2006-2015, Alexandru Moraru.

 Majoritatea cărţilor semnate de istoricul arhivist au fost prefaţate de Marele istoric şi Om politic Gheorghe Buzatu. Tot celebrul şi regretatul savant a depus un efort intelectual major pentru ca cărţile lui Alexandru Moraru să fie editate în România cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Mai mult ca atât, aceste cărţi, savantul Gheorghe Buzatu le-a întrodus în renumita Colecţie „ROMÂNII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ” (vol.128 şi vol.145). Nu vom greşi, dacă vom afirma, că istoricul Gheorghe Buzatu l-a „descoperit şi lansat” pe Alexandru Moraru în istoriografia românească, deşi până a se cunoaşte, domnul Al.Moraru avea deja publicate câteva sute de articole în cele mai prestigioase publicaţii, inclusiv revista „Magazin istoric”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, „Glasul Naţiunii”, „Flux”, „Literatura şi Arta” etc.

Tirajul extrem de mic al ambelor volume (100 exemplare fiecare) ce se lansează, din start le ridică valoarea nu numai după conţinutul inedit al documentelor, dar şi ca raritate bibliografică,  drept dovadă că aceste cărţi nu au fost sponsorizate de vreo instituţie de stat, privată sau structură politică, ci au văzut lumina tiparului prin banii modeşti ai unui intelectual aflat la pensie, care este şi autorul acestor scrieri.

Premiul-Mile-Carpenisan-Civic-Media-2015-Alexandru-Moraru-BasarabiaALEXANDRU MORARU-2015

Ţinem să menţionăm, că volumele nominalizate ale lui Alexandru Moraru au fost deja înalt apreciate de specialiştii consacraţi din România. În lista respectivă un loc de frunte îl au Premiul „Mile Carpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă, acordat primului basarabean de către Asociaţia Civic Media şi Basarabia-Bucovina.Info la 3 mai 2015 de Ziua Libertăţii Presei şi Diploma de Excelenţă acordată de Societatea Culturală Art Emis, Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere – S.R.I (Sucursala Vâlcea) „ pentru valoroasa şi consecventa contribuţie personală adusă istoriografiei şi spiritului unităţii naţionale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.” (12 iunie 2015, Prundeni- Vâlcea).

8946d8fb67be6fbe5719443ac94a0318-2166232-1000_1000Împreună cu Diploma de Excelenţă, istoricul arhivist şi publicist Alexandru Moraru a primit şi Medalia Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945, care i-au adus autorului bucurie şi emoţii plăcute pentru aprecierea muncii sale de zi cu zi.

La această lansare a celor două cărţi- documente sunt invitaţi istorici, jurişti, jurnalişti, feţe bisericeşti, oameni îndrăgostiţi de istoria naţională şi universală, studenţi şi elevi.                                                

Maria Vlas Botnaru

SURSA: http://www.tighinaromaneasca.wordpress.com

De ce rescrie istoria TVR CLUJ în favoarea Ungariei? Cazul 1956, Afacerea Imre Nagy şi Transilvania – „Nem, nem, soha!”

Romania atacata de Ungaria in TransilvaniaIncompetenţă şi rea-credinţă

Un documentar al TVR Cluj rescrie istoria.

Revoluţia ungară din 1956 a redat lumii spiritul libertăţii şi a legitimat dorinţa de suveranitate a popoarelor, demonstrând că nu poţi sechestra, pentru totdeauna, un întreg popor într-un sistem politic străin şi neviabil. Aspiraţia către democraţie, libertate naţională şi libertate politică au fost plătite cu o mare jertfă de sînge. De aceea, tratarea tragediei de acum cinci decenii cu superficialitate, conformism sau nesinceritate echivalează cu o blasfemie. Este cazul unor episoade ale documentarului „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, difuzat pe postul public de televiziune în două părţi: „Revoluţii eşuate” şi „Afacerea Imre Nagy”, la 4 şi 11 noiembrie.

Cea mai reprobabilă este folosirea dramei trăite de Imre Nagy, prim-ministrul guvernului revoluţionar din 1956, pentru a promova un fals istoric. Astfel, în a doua parte a documentarului realizat de TVR Cluj, printr-o manipulare grosolană se încearcă acreditarea ideii că azilul politic oferit lui Nagy şi apropiaţilor săi în România (de fapt, un domiciliu obligatoriu strict supravegheat) a fost parte a unui troc între Hrusciov şi Gheorghiu-Dej. În urma acestuia s-ar fi obţinut, nici mai mult, nici mai puţin decât retragerea din România a trupelor sovietice!

Această inepţie a fost lansată prin intermediul numeroaselor „promo-uri” care au anunţat „Afacerea Imre Nagy”. Spre finalul documentarului, este evocată dramatica transformare a găzduirii la Snagov într-o adevărată detenţie, urmată de transferarea lui Imre Nagy în Ungaria de către agenţii poliţiei politice ungare şi execuţia sa, la 16 iunie 1958, de către regimul lui János Kádár. După o pauză de efect, se accentuează faptul că în acelaşi an are loc şi retragerea trupelor sovietice din România. „Afacerea Nagy s-a dovedit profitabilă pentru toţi partenerii!”comentează insinuant o voce din off… Bazată pe efectul falsei consecuţii dintre cauză şi efect („post hoc, ergo propter hoc” – „după aceea, deci din acea cauză”), formularea este o mostră de dezinformare.

De fapt, arată istoricul Florin Constantiniu, cererea retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României fusese iniţiată de Biroul Politic al CC al PMR încă din august 1955. După înăbuşirea Revoluţiei ungare de către sovietici, reluarea cererii devenea foarte delicată. Totuşi, la 15 aprilie 1957 a fost semnat un acord româno-sovietic privind „staţionarea temporară” a trupelor sovietice pe teritoriul României cu condiţia ca acestea „să nu se amestece în treburile interne ale ţării”. În iunie 1958, Moscova va consimţi să-şi retragă cei 25000 de militari. Motivele sunt două, precizează istoricul. Primul era că intervenţia sovietică în Ungaria îngheţase cursul destinderii lansat după moartea lui Stalin, iar pentru Moscova această destindere era imperioasă pentru a câştiga un răgaz necesar întăriri potenţialului său militar. Retragerea trupelor sovietice din România se înscria în acel gen de acţiune care ar fi demonstrat bunele intenţii ale Moscovei. Al doilea motiv era că staţionarea trupelor sovietice în ţările satelite era foarte costisitoare, în timp ce Uniunea Sovietică avea nevoie de fonduri pentru a pune la punct producţia sa de rachete intercontinentale şi pentru dezvoltarea producţiei bunurilor de consum necesare propriei populaţii care începuse să dea semne de nemulţumire. (O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 1997, pp. 491 – 492)

O altă „inexactitate” a documentarului este cea referitoare la manifestarea unor atitudini iredentiste privind Transilvania. Documentarul ne asigură că acestea nu au existat, ceea ce este neadevărat. La 30 octombrie, sub acoperirea unei misiuni de Cruce Roşie, fuseseră trimişi la Budapesta Valter Roman, directorul Editurii Politice, şi Aurel Mălnăşan, ministru adjunct de externe, fost ambasador al României în capitala ungară. Într-o culegere de documente întocmită de istoricii Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan (1956 Explozia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 168) se arată că în raportul făcut la întoarcere pentru Biroul Politic al CC al PMR, Mălnăşan redă o convorbire pe care a avut-o cu Zoltán Vas, comisarul cu probleme de aprovizionare al guvernului Nagy. Acesta îl informează că în Ungaria a fost relansată vechea lozincă revizionistă „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) şi îl avertizează de „primejdia izbucnirii unui val şovinist, iredentist şi antiromânesc”. La rândul său, Valter Roman susţine că a simţit „o stare de spirit antiromânească în conducerea ungară”, cauzată probabil „de o presiune de jos”, şi că János Kádár, care încă nu dezertase din guvernul Nagy, i-ar fi spus „daţi autonomie Ardealului”.

Aserţiunea lui Roman a fost pusă la îndoială de unii istorici, dar documente din arhivele ungare atestă că la 3 noiembrie, într-o convorbire avută la Moscova cu Nikita Hrusciov, în care era pregătită intervenţia militară sovietică în Ungaria, Kádár va aborda atât problema Transilvaniei, cât şi pe cea a „Provinciei de sus” (partea de sud a Slovaciei locuită şi de o importantă minoritate maghiară) ca pe unele care „au rănit frecvent sentimentele naţionale”. (Arhivele Naţionale Ungare, documentele Ministerului de Externe, XIX – J – l – k, însemnările fostului ministru de externe Imre Horváth, dosarul 55).

În ceea ce priveşte existenţa unor atitudini iredentiste în România, scrierile lui Paul Goma – care în 1956 a fost aruncat în puşcărie pentru că îşi exprimase solidaritatea cu Revoluţia ungară – sunt revelatoare. Redau un fragment dintr-un eseu intitulat Ungaria ’56 prezentat la colocviul internaţional Budapest 1956 – 1996, ţinut la Paris între 28 şi 29 octombrie 1996: „(…) Lucrurile nu s-au aranjat deloc după octombrie 1956, când au început a fi arestaţi şi „bandiţi” unguri. În închisori, în deportare, am avut nu doar colegi de celulă, de domiciliu obligatoriu, ci şi prieteni unguri. Nici unul dintre ei – ţărani, militari, preoţi, intelectuali – nu declara faţă de noi, fraţii lor de suferinţă, că ar fi fost arestaţi pentru anticomunism, pentru antirusism, ci pentru că ceruseră „Ardealul la Ungaria!” (…) Spuneam că ungurii nu aveau nevoie de solidaritatea ne-maghiarilor, cel puţin aşa s-au comportat în România. Revoluţia din 1956 era a lor, numai a lor: priveau cu mirare şi cu agasare la numeroşii deţinuţi nemaghiari care umpluseră închisorile sub denumirea de „ungarişti”, studenţii din 56 de pildă (…)”.

Trebuie accentuat că nici atitudinile iredentist-revizioniste şi nici cele antisemite nu au fost caracteristice Revoluţiei ungare din ’56. Ele au fost promovate de cercuri naţionaliste şi de extremă dreaptă însă trecerea lor sub tăcere, sau chiar negarea lor, este descalificantă.

Istoria arată că revoluţiile sunt fenomene incontrolabile, ca şi erupţiile vulcanice. Şi, asemenea erupţiilor în care lava incandescentă poartă cu sine zgura, revoluţiile sunt însoţite de excese de tot felul, ideologice, politice şi, nu de puţine ori, de evenimente sângeroase. De aceea, orice încercare de a prezenta ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani în Ungaria drept un fenomen „politically correct”, în toate aspectele sale, ţine fie de domeniul gogomăniei, fie de cel al manipulării.

Documentarul „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, este o ilustrare a butadei care spune că deosebirea dintre Dumnezeu şi istorici este că, spre deosebire de aceştia, Atotputernicul nu poate schimba trecutul…

Dorin Suciu

Sursa: Ziaristi Online

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/07/13/de-ce-rescrie-istoria-tvr-cluj-in-favoarea-ungariei-cazul-1956-afacerea-imre-nagy-si-transilvania-nem-nem-soha/#sthash.gZEIIN3a.dpuf

ALEXANDRU MORARU-2015