Arhivă pentru Aprilie, 2015

Maria Diana Popescu - Sa aprinzi intunericulE grav că o parte a presei îşi arogă dreptul de a se crede formatoare de opinie, de a ne educa în ghilimele, scopul fiind de fapt deformarea firii umane, a gîndirii şi acţiunii. Un jurnalist de la „Adevărul”, nu merită să-i scriu numele pe o pagină serioasă, cred că s-a angajat în slujba unei structuri din sînul Ocultei Mondiale, care doreşte manipularea femeilor tinere şi întoarcerea lor împotriva faptului firesc de a procrea într-o familie creştină. Mişcarea „Childfreedom” zice că luptă pentru dreptul femeilor de a nu avea niciodată copii, dar de fapt este parte a planului Ocultei Mondiale, care promovează depopularea planetei. Împricinatul articol, „50 de motive pentru care viaţa fără copii este mai bună”, mi-a produs repulsie şi mînie. Acesta este un semnal că populaţia globului s-a înmulţit şi îi deranjează pe călăi, din ce în ce mai cinici şi mai agresivi. Iar eu am dreptul să le spun acestora că nu sînt de acord cu ticăloşiile lor. Vaccinarea şi susţinerea la nivel de şefi de state a deviaţilor-sexual sînt şi ele mijloace naturale de reglare şi stopare a creşterii populaţiei. Să ne amintim ceea ce a declarat Bill Gates cu cîţiva ani în urmă:„Astăzi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte pînă la aproximativ nouă miliarde. Dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate şi control a reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută..!” Ce-ar fi să se înceapă cu urmaşii lui? Aşadar, toate motivele înşiruite de jurnalistul plecat cu sorcova, preluate de la Oculta Mondială, au la bază un egoism feroce şi promovează destrăbălarea ca mod de viaţă al femeilor. Motivul cu numărul 28 spune că fără copii „poţi să înjuri sau să umbli goală prin casă”, fiecare motiv din cele 50 fiind absolut aberant şi retardat!

Rusia, ţară ortodoxă, nu tolerează dezmăţurile occidentale

Dacă astăzi 21 de state ale lumii, cu legislaţii potrivnice firii Dumnezeieşti, au legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex, nu este exclus ca într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria să fie scoase de sub incidenţa legii, iar zoofilia, necrofilia şi alte forme de manifestare a maladiilor psihice să fie promovate ca fiind normale. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare în muncă se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine-poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! Uite unde am ajuns, ca popor, după 25 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor populaţiei, educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. Chiar credeţi că nu există un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante, chiar credeţi că nu se pot lua măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Există tratamente, ar fi şi măsuri, dar, mai presus de acestea, există interesul meschin, tot mai agresiv și acaparator, de a legaliza căsătoriile între persoane de acelaşi sex, pentru a stopa natalitatea. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivînd că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul dintre iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale.

Un criminal-mercenar care a ucis cu sînge rece vine la Bucureşti să-şi promoveze crimele comise în numele aşa-zisei libertăţi americane

Într-o altă ordine de idei, soldatul american Robert O’Neill, care l-ar fi împuşcat pe liderul Al Qaeda, Osama ben Laden, va participa, în 28 mai, la o conferinţă la Bucureşti, la eveniment fiind aşteptaţi militari români şi membri ai familiilor unor soldaţi morţi în misiunile din Afganistan, transmite Mediafax. Adică, un criminal-mercenar, care a ucis cu sînge rece, vine la Bucureşti să-şi promoveze crimele comise în numele aşa-zisei libertăţi americane, iar mass-media din România trebuie să fie impresionată prin somaţie biologică. Iată cum asasinii ţin conferinţe pe post eroi! Conferinţa va fi organizată de „McCann WorldGroup” şi „Thiess Holding”, care au anunţat într-o conferinţă de presă că va fi prezent şi contra-amiralul Scott Moore, cel care a coordonat echipele din timpul mai multor evenimente militare, precum „Furtună în Deşert” ori misiuni care au avut loc în Bosnia sau după atentatele din 11 septembrie 2001, îmi permit să adaug, misiuni care fac parte din ciclul „zece războaie americane, zece minciuni mediatice”. „Dacă vom reuşi să aducem oameni care fac istoria, vom avea multe lucruri de învăţat de la ei, indiferent de domeniu”, a declarat directorul general „McCann WorldGroup România”, Bogdan Enoiu. Oare cu se mănîncă acest fel de instituţii de comunicare de pe teritoriul Ţării?, că e prima dată cînd aud de ele. Vă înşelaţi amarnic domnule director general, românii nu vor fi extaziaţi cînd „excelenţa sa”, criminalul american, va păşi pe pămîntul românesc, iar România nu îşi va asocia imaginea cu crimele comise de către americani. Eu nu văd nimic eroic în persoana sa. Este un mercenar care a fost plătit ca să ucidă! În goana Americii după petrol şi după armele de distrugere în masă, dovedite a fi inexistente în Irak, asasinatele şi războaiele au devenit politică de stat în America. Iar Conferinţa din 28 mai, face parte din ciclul „noi promovăm, nu gîndim”. Săriţii de pe fix ai Occidentului au liber să se manifeste la noi potrivit pohtelor diabolice.

Graba cu scrisul cărţilor este apanajul elitelor corupte şi analfabete din puşcării, ca să scape de gratii

Ca să fim la curent cu lozinca „România lucrului bine făcut”, Klaus Iohannis, Jiji Becali, George Copos şi Cristi Borcea sînt la concurenţă. Care scrie mai multe cărţi? După „Pas cu pas”, o carte de paraliteratură, Iohannis va lansa la Bookfest altă apă de ploaie, intitulată „Primul pas”. Scriitoarea Tatiana Niculescu Bran (n-aţi pierdut nimic dacă nu i-aţi citit „opera” despre Tanacu), fostă purtătoare cu vorba, ştie de ce Preşedintele, scoate carte după carte şi, evident, nu se supără. Mai ţineţi minte, cred, reclama cu bebeluşul care uda canapeaua şi mama nu se supăra. Vom fi extrem de dezamăgiţi dacă în noua carte nu a consemnat niciun rînd despre prietenul său spînzurat, consilierul Primăriei Sibiu, afaceristul Cristian-Gheorghe Pavel, care l-a sponsorizat pe Klaus Iohannis cu 1,5 milioane de euro în campania prezidenţială, după care, nefericitul, printr-o minune, a fost găsit spînzurat. Dacă vreţi să aflaţi mai multe detalii, citiţi editorialul „Morţi suspecte ale sfertului de veac politic românesc”[1]. Aşteptăm cu interes şi un jurnal de excursii peste hotare. Dom’ Preşedinte are cam mult timp liber pentru Frau Merkel, pentru scrisul cărţilor şi pentru concedii în afară, dar insuficient, pentru resuscitarea României! Ceva la Cotroceni nu se leagă! Ziceam şi eu aşa, pentru că toată graba cu scrisul cărţilor este apanajul „elitelor” corupte şi analfabete din puşcării, ca să scape de gratii, în avans. Normal ar fi să aibă răbdare să-şi termine mandatul. Dacă din prima carte nu se pot detecta urmele genului literar pe care pretinde că-l abordează, decît într-o concentraţie suficient de slabă ca să nu creeze probleme unui consumator de literatură mainstream, să sperăm că în „Primul pas” va reuşi să pună în evidenţă măcar valenţele utilitar-recreative, inclusiv, naveta săptămînală Bucureşti-Sibiu, cu escadra de maşini oficiale şi girofaruri. Cartea nu poate fi primită nici ca termen de comparaţie, darămite ca model de imitat.

Klaus Iohannis îi face concurenţă Hertei Müller, care a primit Nobelul tot pe nişe politice

Paraliteratura nu înseamnă maculatură, ea este un fel de acadea edulcorată, nu tinde spre opera de artă, ea realizează diferite produse destinate consumului, satisfăcînd anumite trebuinţe ne-artistice, aşadar, perietorii, simpatizanţii şi linguşitorii se vor înghesui s-o cumpere. Deşi deficitar la capitolul educaţie literară şi disproporţionat în asimilarea corectă şi expresivă a limbii literare române, Klaus Iohannis simte o atracţie pentru lucrurile mari, gata calificate, cum ar fi aceea de scriitor, în mod special pentru împărţirea autografelor în „băile de mulţime” de la tîrgurile de carte. În final, permiteţi-mi o conjectură drăgălaşă: Dacă Obama a primit atît de uşor „Nobelul” pentru pace, promovînd şi practicînd conflictele militare la scară planetară, de ce Preşedintele Iohannis nu le-ar face concurenţă lui Cărtărescu la legătura de cărţi ieftine de pe piaţă sau Hertei Müller, care a primit „Nobelul” pe linii politice, precum veţi citi în editorialul „Nobel, Oscar şi Gabriel”[2] , şi celorlalţi mai înainte menţionaţi, aspirînd la un „Nobel” pentru literatură? Nu de alta, dar atunci cînd nu-şi aruncă haina pe vreo maşină, între două deplasări, Domn Preşedinte escaladează „Pas cu pas” proiecte moarte din faşă.

MARIA DIANA POPESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

––––––––––––––

GEORGE MANTELLO – MANDEL și dr. FLORIAN MANOLIU, eroi uitați din rațiuni ascunse

Prin librăriile americane.

     Oprirea deportării ultimilor 140 000 de evrei din Ungaria iniţiată de doi români

 

Sunt mulţi români care au salvat evrei maghiari din Ardealul de Nord, răpit de Ungaria în 1940, unii recunoscuţi şi onoraţi cu titlul Drept între popoare, alţii mai puţin cunoscuţi sau unii ţinuţi special într-un con de umbră. Din ultima categorie fac parte şi George Mantello şi Dr. Florin Manoliu .

Cum au reuşit cei doi, un evreu român şi un român, o acţiune atât de spectaculoasă care a salvat ultimii evrei rămaşi în Ungaria, este descris în cartea “The Man who stoped the trains to Auschwitz. George Mantello, El Salvador and Switzerland’s Finest Hour “ , de David Kranzler, cu o prefaţă a senatorului Joseph I. Liberman, editura Syracuse University Press, apărută în anul 2000.

George Mandel s-a născut în 1901 în oraşul Bistriţa. După terminarea studiilor lucrează la bănci din Cluj, Budapesta, Viena şi Craiova, apoi se lansează în afaceri cu textile ajungând înainte de război, un fabricant de suces din Bucureşti. A făcut afaceri cu consulul general al Salvadorului din Geneva, s-au împrietenit şi acesta, în 1939, îl numeşte consul onorific pentru Cehoslovacia, Iugoslavia şi România cu baza în Bucureşti. Îşi schimbă numele în George Mantello. În 1942 îşi lichidează afacerile, face câteva speculaţii valutare cu lire sterline şi franci elveţieni obţinând 140 milioane lei cu care cumpără 60 de vagoane de bumbac de la Ministerul de Finanţe, le expediază în Elveţia, le vinde acolo şi obţine un profit bun. La 25 august 1942 este numit prim secretar al legaţiei ( fără salariu ) Salvadorului din Geneva. Din această poziţie, cu acordul acordul autorităţilor salvadoriene, a dat 10 000 de documente de cetăţenie salvadoriană evreilor din teritoriile ocupate de germani. Asemenea documente se puteau obţine şi de la alte consulate latino-americane, dar costau între 500 şi 3 000 de franci elveţieni. Ale lui Mantello erau gratuite. Desigur că nemţii s-au sesizat de această abundenţă de cetăţeni latino –americani, au vrut să nu le recunoască documentele, dar au fost ameninţaţi, că în acest caz vor fi internaţi etnici germani în lagăre în ţările respective. Aceste documente date de Mantello au salvat 20 000 –80 000 de evrei, pentru că un document de identitate se referea la o familie. Cu aceste documente nu se putea călători peste hotare, nu erau paşapoarte, dar ofereau o anumită protecţie; posesorii lor nu trebuiau să poarte banderola galbenă, nu puteau fi trimişi în ghettou sau deportaţi. Mantello a cheltuit peste 100 000 de franci elveţieni, din banii proprii, pentru a tipări aceste documente.

În primăvara lui 1944 au început să circule nişte zvonuri privind deportările din Ungaria, dar nu se ştia nimic précis. Mantello a devenit îngrijorat pentru că părinţii lui se aflau la Bistriţa, sub unguri, iar socrii şi soţia sa la Budapesta, Avea nevoie de informaţii. A început să caute cea mai potrivită persoană pentru această operaţiune periculoasă care cerea curaj şi trebuia să fie demnă de încredere. Cel ales a fost dr. Florin Manoliu, ataşat comercial al Consulatului român din Berna, un prieten vechi şi asociat al fratelui său Josef. Manoliu avea reputaţia de liberal şi anti–nazist. A fost bun prieten cu Grigore Gafencu, fost ministru de externe, care se mutase în Elveţia după ce a ajuns la putere Antonescu. Manoliu era prieten şi cu Iuliu Maniu. În timpul războiului Manoliu a ţinut legătura dintre Gafencu şi Maniu .

Manoliu nu numai că trebuia să culeagă informaţii, dar trebuia să-i şi ajute. Mantello i-a dat 1 000 de documente de identitate salvadoriene în alb, din care 100 trebuia să le lase comunităţii din oraşul său natal Bistriţa, iar restul la Budapesta. De asemenea i-a dat medicamente şi o sumă de bani pentru comunităţile respective. Pleacă în misiune în 22 mai 1944. El aranjează să se întâlnească în tren, la Viena, cu consulul român, căruia i-a predat documentele salvadoriene, banii şi medicamentele, pentru a fi păstrate în siguranţă. Aşa cum a bănuit, reputaţia sa de liberal i-a făcut pe nemţi să-i întrerupă calătoria şi să-l trimită la Berlin pentru a afla scopul călătoriei. Manoliu a ripostat “ Suntem noi aliaţi ? De ce mă interogaţi ? Toate întrebările despre călătoria mea vă rog să le adresaţi ambasadorului român “ (pag.84). Numai după o puternică intervenţie a oficialilor de la Bucureşti i s-a permis lui Manoliu să se întoarcă la Viena. Aici îşi recupereaza documentele, banii şi medicamentele de la consul, apoi în 3 iunie pleacă la Bucureşti. I-a transmis un mesaj lui Maniu de la Gafencu. Pleacă apoi la Bistriţa, dar acolo n-a găsit pe nimeni din familia lui Mantello şi nici alţi evrei. A văzut în schimb un mic steag alb, iar un oficial local l-a informat că acesta înseamnă ca din Bistriţa au fost îndepărtaţi toţi evreii. Ca să nu pară suspicios a declarat şi el “Aşa trebuie să facem şi-n ţara noastră “ ( pag. 84 ). Manoliu a mai călătorit la Dej, Cluj şi Satu Mare. În toate a găsit acelaşi steag alb şi aceeaşi explicaţie. A ajuns la Budapesta în 17 iunie.

Consulul elveţian Lutz, într-un raport scris imediat după razboi, descrie ce s-a întâmplat. În câteva săptămâni, autoritaţile maghiare, au scos 400 000 de evreii din provincie din casele lor, i-au bagat în ghettouri şi apoi i-au deportat la Auschwitz. Ritmul de deportare era de 10 000 de oameni pe zi. Acum evreii din Budapesta au înţeles că vor fi toţi deportaţi în Germania şi că sunt pierduţi. Conducerea lor nu putea face nimic. Crucea Roşie maghiară n-a făcut nimic şi nici biserica maghiară n-a reuşit să facă un protest colectiv catre guvern. Lutz a înaintat un protest către Ministerul ungar de externe, dar acesta a dat vina pe nemţi.

Manoliu nu ştia nimic din toate acestea, dar a simţit că misiunea sa este urgentă în Budapesta. S-a dus la Consulatul român, unde s-a întâlnit cu consulul general Ioachim Daianu, căruia i-a explicat misiunea sa. Daianu l-a asigurat pe Manoliu de întregul său sprijin şi i-a sugerat sâ se întâlneasca în continuare în apartamentul său, aflat în altă parte. Aici s-a întâlnit cu Lutz care apoi l-a pus în legatură cu Miklos Krausz, şeful Palestine Certificate Office, care a încercat să explice în ce situaţia disperată se află ultimii 250 000 de evrei din Budapesta. Dar pentru că Manoliu nu ştia maghiara, iar Krausz nu ştia franceza sau româna, Manoliu i-a cerut să scrie pe hârtie toate aceste informatii, ca să le ducă la Geneva. S-au înţeles ca a doua zi să-i fie aduse hârtiile la hotelul unde era cazat Manoliu. Krausz i-a adus două documente. Primul era un rezumat de cinci pagini după originalul de 33 de pagini al Raportului Auschwitz, care conţinea lista deportaţilor pe ţări, declaraţiile a patru evadaţi şi că 1 765 000 de evrei au fost omorâţi. Al doilea document era Raportul ungar care conţinea şase pagini. El dădea detalii despre ghettouri şi deportarea evreilor unguri la Auschwitz, oraş după oraş. Au început în aprilie 1944, cu regiunea Carpato–Rutheniană, la scară mică, dar mai târziu, între 15 mai şi 7 iunie 1944, mai mult de 350 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz. Krausz a declarat mai târziu că din 7 iunie şi până în 19 iunie când a primit raportul Manoliu, au mai fost deportaţi 100 000 de evrei. Manoliu a vrut să se întâlnească cu soţia lui Mantello, Irene şi socrii lui , dar n-a reuşit. I-a lăsat lui Lutz, care reprezenta şi statul Salvador la Budapesta, un paşaport nou pentru Irene şi documente salvadoriene pentru familia socrilor lui Mantello, banii, medicamentele şi documentele salvadoriene pentru comunitatea evreiască. Lutz a reuşit să se întâlnească cu socrul lui Mantello, căruia i-a dat documentele lăsate. Manoliu a ascuns cele două rapoarte printre documentele româneşti şi în 20 iunie intră în Elveţia, unde se întâlneşte imediat, noaptea la ora două cu Mantello şi fratele lui. Cei doi fraţi sunt şocaţi aflând că mai bine de 200 de membri ai familie lor din Bistriţa erau pierduţi. Manoliu i-a dat lui Mantello şi o scrisoare de la socrul său. După aceea Manoliu i-a îmbrăţişat pe cei doi fraţi şi a părăsit locuinţa.

După ce şi-a revenit din şoc, Mantello a telefonat la mai mulţi membrii ai Comitetului ungaro-elveţian şi lideri ai studenţilor evrei elveţieni, pentru a traduce în cât mai multe limbi cele două rapoarte. Mantello era de doi ani în Elveţia şi avea relaţii bune cu diplomaţi, lideri ai cultelor şi cu diverse cercuri sociale. Era prieten şi cu studenţi maghiari, fiii foştilor emigranţi din 1919, sau a celor care şi-au trimis copii la studii în timpul războiului. A reuşit ca-n două zile să copieze rapoartele în peste 50 de exemplare în engleză, germană, franceză, spaniolă. Dar mai întâi a făcut câteva modificări. Din scrisoarea lui Krausz a schimbat destinatarul Poszner, liderul evreilor elveţieni, în George Mantello. A mai adăugat câteva rânduri care să încurajeze, pentru că scrisoarea lui Krausz era disperată ( se termina cu ajutor!, ajutor!), adică mai sunt speranţe de salvare. A încheiat cu un apel :” Vă rog utilizaţi orice oportunitate pentru a stabili contacte cu toate autorităţile şi popoarele înţelegătoare. Noi suntem siguri că americanii şi englezii ne vor ajuta .Ajutor ! “.

A început o campanie de presă. Aceasta în Elveţia era o problemă fiind ţară neutră, inclusiv în media. În 22 iunie se întâlneşte cu comandorul Freddie West, ataşat militar şi spion, căruia îi arată rapoartele şi-i cere sprijin. West a cooperat nu numai pentru că-l cunoştea pe Mantello dar şi pentru că el ştia multe din cele scrise în cele două rapoarte. După ce primeşte aprobarea de la West, Garett, şeful British Exchange Telegraph, trimite rapoartele, pe banii lui Mantello, timp de şase ore, în patru lungi telegrame. Garett a trimis rezumate după materialul lui Mantello lui Roosevelt, Churchill, Eden, Arhiepiscopului de Canterbury, reginei Wilhelmina. Garett a plasat sursa telegramei ca si cum ar veni din Ankara, pentru a scăpa de cenzura elveţiană. Copiile făcute de studenţi au fost distribuite oamenilor din guvernul elveţian şi din ambasade, inclusiv nunţiului papal. În câteva zile s-a multiplicat raportul în câteva mii de exemplare pe care le-au distribuit studenţilor, personalităţilor politice, parlamentarilor .

La sugestia lui Mantello pastorii protestanţi au făcut slujbe pentru evreii morţi. Liderii bisericii protestante au copiat în mii de exemplare rapoartele şi le-au distribuit în facultăţi şi liderilor politici. Unul din cei mai activi lideri protestanţi în apărarea evreilor a fost pastorul dr.Paul Vogt. S-a început o campanie de presiune la cel mai înalt nivel al guvernului elveţian şi al IRC ( International Red Cros )

Serviciile secrete vestice ştiau încă din 1941 ce se întâmplă cu evreii, dar Aliaţii au păstrat tăcerea. Această tăcere a fost menţinută până la sfârştul lunii iunie 1944, când brusc a izbucnit o incredibilă serie de proteste împotriva lui Horthy şi deportării evreilor maghiari. Acestea au început de la Papă, Roosevelt, Churchill, regele Suediei ( care l-a trimis pe Raoul Wallenberg la Budapesta ).

Antipatia elveţienilor faţă de evrei a fost susţinută de cei zece ani de propagandă antisemită germană şi întărită de frica unei invazii germane. În această atmosferă era o cenzură strictă care nu permitea nici o atitudine critică faţă de Germania. Scopul lui Mantello era să spargă cenzura elveţiană şi să avertizeze lumea privind tragedia evreilor. Primul articol apărut în Neue Zürcher Zeitung în 24 iunie a avut efectul unui catalizator. Pînă în 30 iunie au mai apărut 21 articole. La câteva zile după ce a început campania de presă Mantello a fost declarată persona non grata .

Ambasadele ţărilor neutre din Budapesta, Elveţia, Suedia, Spania, Portugalia, nunţiul papal şi oficiali ai Crucii Roşii Internaţionale au înaintat proteste guvernului maghiar solicitând oprirea deportărilor. În faţa avalanşei de proteste şi a campaniei de presă Horthy opreşte deportările în 7 iulie. Din 1 iulie pînă în 7 iulie când Horthy a oprit deportările s-au mai publicat 32 de articole. În următoarele 10 zile, până când deportările au fost declarate oficial oprite şi aceasta a devenit public au mai apărut 200 de articole. Apogeul a fost în 14 şi 15 iulie cu 38 şi 35 articole apărute. Campania a scăzut în august şi s-a stins în septembrie. În total s-au publicat 470 articole în 182 de ziare. Iată două titluri care au apărut în presa elveţiană : “Adevărata faţă a regimului maghiar “ şi “ The tragedy of Hungarian Jewry “. Cei 160 SS-işti ai lui Eichman din Ungaria nu puteau realiza deportarea fără cooperarea deplină a jandarmeriei maghiare. Dacă nu începea această campanie de presă, în următoarele două – trei săptămâni toţi evreii din Ungaria ar fi fost deportaţi, atât de “bine “, “ discretă “ şi “ eficientă “ a fost organizată acţiunea de cei implicaţi.

Unul din diplomaţii maghiari din Berna, Bella Sarossy , care aflase de rolul jucat de Manoliu, scria într-un raport :”Thus ,our enemies ( i.e.Romanians ), our land – thirsty neighbors , obtained in the most critical moment of our history a trump cord in their hands …The Romanians have begun a violent compaign against us. They base their arguments about these atrocities against Jews upon incontunestible documents and photos, whose negatives werw supplied personally by trustworthy people “. La raport a ataşat :

  • Protestul public al Bisericii protestante elveţiene
  • Copii după patru telegrame originale ale BET
  • Un grupaj de articole din presa elveţiană
  • Un raport de presă al BET din 30 iunie cu detalii asupra deportărilor.

Cel care i-a pus la dispoziţie materialul ataşat a fost chiar Mantello.

La 1 august 1944, Josef Mandel l-a rugat pe Manoliu să ducă la Bucureşti un raport despre campania de presă din Elveţia şi o scrisoare lui dr.Wilhelm Filderman, lider al evreilor români. Referindu-se la aducătorul scrisorii ( Florin Manoliu ), ca un domn de la Legaţia română din Berna care datorită contribuţei sale la “interesele noastre, a câştigat gratitudinea întregii comunităţi evreieşti “. A mai spus : “mulţumirile pentru succesul campaniei de presă, trebuie aduse în primul rând purtătorului acestei scrisori , pentru că lumea a auzit pentru prima dată de tragedia evreilor maghiari “ ( pag.177 ).

Raportul lui Philip Freudiger, reprezentantul Crucii Rosii Internationale din Budapesta confirmă că deportările au fost oprite datorită campaniei de presă şi indignării opiniei publice din ţările aliate şi neutre .

George Mantello părăseşte Elveţia în 1956, stabilindu-se la Roma, unde moare în 1992. În timpul lungii sale vieţi nici istoricii şi nici statul Israel nu i-au apreciat eforturile făcute pentru salvarea evreilor. Encyclopedia of the Holocaust , din 1990, editor şef Israel Gutman, nu – i acordă decât o frază în cadrul articolului de două pagini rezervat lui Carl Lutz. S-ar putea ca găzduirea la sediul legaţiei elveţiene a lui Krausz de catre Lutz să fi contat, plus faptul că Mantello se considera evreu roman. Abia spre sfârşitul vieţii a obţinut ceva onoruri în SUA .

Dr. Florian Manoliu s-a stabilit în Elveţia după invadarea României de către ruşi. În timpul vieţii nu i-a fost recunoscută contribuţia sa la salvarea evreilor maghiari, Abia în anul 2001, la şapte ani după ce a murit, a fost onorat de către statul Israel cu titlul de Drept între popoare .

În România, nici George Mantello–Mandel şi nici dr. Florian Manoliu nu s-au bucurat de nici un fel de onoruri, fiind cvasinecunoscuţi. Deşi în titlul articolului fac referire doar la doi români, aşa cum rezultă din conţinut, acţiunea lui Manoliu ar fi eşuat dacă n-ar fi fost ajutat de alţi diplomaţi români, dintre care aminteşte cu numele pe Ioachim Daianu, consul general la Budapesta.

Delaware ,

Octombrie , 2010                                                                              Ioan Ispas

SURSA: http://www.ioncoja.ro

Lupu-Corvin-2După 23 august 1944, Horia Sima și unii dintre camarazii săi au fost eliberaţi din lagărele de concentrare din Germania, în scopul antrenării lor în lupta împotriva noilor autorităţi din România, în încercarea de a schimba cursul politic al acestei ţări şi, implicit, de a lupta împotriva armatelor sovieto-române. Demersul era unul lipsit de orizont, dat fiind uriaşul decalaj de resurse umane şi materiale dintre cele două forţe opuse. Pentru organizarea acestei lupte a fost înfiinţat Guvernul Naţional Român, cu sediul la Viena. Componenţa a fost cea agreată de conducerea Germaniei. Principalii lideri ai primei formule a guvernului au fost Valer Pop, prim-ministru, Horia Sima, vicepremier, generalul Corneliu Dragalina, ministru de Război şi Mihail Manoilescu, ministrul Economiei. Unii legionari şi patrioţi români nesupuşi sovieticilor s-au împotrivit componenţei guvernului şi ideii constituirii unui guvern, propunând constituirea unui Comitet Naţional de Eliberare a României. Acest grup era format din legionarii Constantin Papanace, Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter, la care se adăugau fostul ambasador al României la Berlin, Ion Gheorghe şi mitropolitul Visarion Puiu. După frământări, s-a reconfigurat componenţa guvernului: Horia Sima – preşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihail Sturdza – ministru de Externe, Vasile Iaşinschi – ministru de Interne şi al Muncii, general Platon Chirnoagă – ministru de Război, Corneliu Georgescu – ministru de Finanţe, Grigore Manoilescu – ministru al Propagandei, Vladimir Cristi – ministru al Cultelor, Ion Sângiorgiu – ministru al Educaţiei Naţionale şi Mitropolitul Visarion Puiu – şef spiritual al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa de Vest.

Rezistenţa împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului din România aservit Moscovei s-a bazat în cea mai mare măsură pe activitatea germană de paraşutare de agenţi, de armament, de muniţii, de medicamente, de haine, de pături, de explozibili, de aparate de radioemisie, coduri, cifruri, acte false, bani etc. De la începutul operaţiunii de paraşutare, generalul Schellenberg a cerut ca etnicii germani să nu fie folosiţi ca agenţi, pentru ca minoritatea germană să nu fie nevoită să suporte consecinţele acţiunilor[1]. Grupul Etnic German avea misiunea de a-i mobiliza şi organiza pe legionari pentru această luptă de rezistenţă. Totuşi, în rezistenţa antisovietică şi împotriva guvernelor aservite puterii de ocupaţie au activat numeroşi etnici germani, care s-au înrolat din convingere, din idealul pentru care au pornit la război alături de armata română, din patriotism german. Grija excesivă a lui Schellenberg de a-i menaja pe etnicii germani nu a descurajat lupta saşilor şi şvabilor împotriva sovieticilor. La Viena a funcţionat comandamentul care coordona forţele progermane pregătite să acţioneze în România. În jurul Vienei au fost organizate mai multe şcoli în care erau instruiţi agenţii care urmau să acţioneze în România. Şcoala de la Stockerau făcea o pregătire generală a luptătorilor. În şcoala de la Breitenfurth au fost pregătite opt echipe compuse din legionari care au fost paraşutaţi în România până la sfârşitul anului 1944. Şcoala de la Korneuburg pregătea agenţii specializaţi în lupta de gherilă, iar cea de la Wiener-Neustadt pregătea agenţi specializaţi în sabotaje feroviare. În prima etapă a existenței și funcționării mișcării de rezistență, ea a fost îndreptată împotriva sovieticilor și a regimului regal. Până după terminarea războiului, comuniștii au jucat un rol modest în conducerea politică, administrativă și militară a României. După ce rolul lor a început să crească exponențial, în decembrie 1945, a intervenit acordul între P.C.R. și Mișcarea Legionară. Caractareul vădit anticomunist s-a generalizat după anii 1947-1948, când comuniștii au accelerat represiunea împotriva mișcării de rezistență.

În vederea organizării şi consolidării rezistenţei împotriva regimului regal aservit forțelor sovietice, a fost proiectată crearea unui comandament al serviciului de informaţii legionar. Pentru aceasta, în septembrie 1944, a fost desemnat Vasile Iaşinschi, fost ministru al Muncii în guvernul Antonescu-Sima, format în septembrie 1940. Pentru îndeplinirea misiunii, el a fost trimis la Târgu Mureş. El trebuia să sondeze starea de spirit a militarilor şi a civililor, să determine opinia publică să treacă de partea guvernului român din exil, să elibereze legionarii întemniţaţi la Aiud, să determine cât mai mulţi intelectuali să se retragă către apus. Au fost paraşutaţi, de asemenea, în noaptea de 6/7 noiembrie 1944, Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al Gărzii de Fier, Viorel Boborodea, fost şef al legionarilor din Deva, Nistor Chioreanu, şeful legionarilor din Ardealul de Sud, Constantin Stoicănescu, şeful legionarilor din Banat, Ilie Colhon, şeful legionarilor din judeţul Alba. Din cauza tirurilor artileriei antiaeriene sovietice, grupul a fost paraşutat în Ungaria, de unde a pătruns apoi în România, pe cale terestră. Andreas Schmidt, Constantin Stoicănescu şi Nicolae Petraşcu au plecat către Bucureşti, pentru a reorganiza Mişcarea Legionară, destructurată după rebeliunea din ianuarie 1941 şi după fuga în Germania a principalilor ei conducători[2].

În noiembrie 1944, au fost paraşutaţi de germani, în Munţii Făgăraş, în apropiere de Vârful Negoiu, opt agenţi şi logistică, cu diferite misiuni. În lunile noiembrie şi decembrie 1944, au avut loc şi alte paraşutări de agenţi, în diverse puncte din zone apropiate Carpaţilor Meridionali, din Banat până în Munţii Făgăraş şi în Munţii Apuseni. De asemenea, au fost efectuate paraşutări pe Muntele Rotunda (Bistriţa), în Munții Cernei, în Dobrogea, în Ţara Bârsei, în Bucovina, la Galaţi şi în alte locuri. Germanii au paraşutat în România şi etnici maghiari, în acelaşi scop al organizării unei rezistenţe împotriva regimului regal. În noaptea de 9/10 decembrie 1944, au fost paraşutaţi cinci agenţi de naţionalităţi necunoscute şi cu misiuni necunoscute, pentru prinderea cărora au fost mobilizate efective constând în nu mai puţin de 3.778 oameni. Agenţii paraşutaţi nu au fost prinşi. Este probabil că ei au putut să scape după decembrie 1945, când a intervenit acordul între Partidul Comunist şi Mişcarea Legionară. După spusele lui Horia Sima, ultimul transport de oameni şi materiale paraşutat în România din iniţiativa Guvernului Naţional Român de la Viena, a avut loc la sfârşitul lunii martie 1945, când au fost trimişi 20 de agenţi, printre care dr. Iosif Dumitru, desemnat de Horia Sima ca adjunct al lui Nicolae Petraşcu, împreună cu sume mari de bani, cu valută, monede de aur şi mari cantităţi de armament. Avionul a decolat din Austria, de pe aeroportul din Wells şi s-a prăbuşit pe versantul argeşean al Munţilor Făgăraş, lovit de un tir antiaerian. Cei mai mulţi dintre pasageri au murit[3]. Lista paraşutărilor din perioada octombrie 1944-martie 1945 este lungă.

Guvernul Naţional Român de la Viena a organizat Armata Naţională de Eliberare, structură care-i includea pe toţi cei care mai erau dispuşi să lupte împotriva înaintării sovietice în centrul Europei. Comandantul acestui corp de armată a fost plănuit a fi generalul Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei 4 române, care căzuse prizonier la germani, cu toate efectivele sale, în cursul luptelor pentru forţarea râului Tisa[4]. În noiembrie 1944, cu sprijinul lui Heinrich Himmler, s-a creat „Waffen SS-Grenadier Regiment Nr. 1”, care a fost prima dintre unităţile care au compus „Waffen-Grenadier Division der SS (Rumänische Nr. 1)”. Până la sfârşitul războiului, se va înfiinţa şi al doilea regiment şi se va începe constituirea unui al treilea, care nu s-a mai realizat. Voluntarii au fost adunaţi în tabăra de la Döllersheim (Austria). În martie 1945, Regimentul 1 a fost trimis să lupte în Pomerania, pentru a încerca, alături de alte trupe germane, să oprească înaintarea Armatei Roşii. În acele lupte a fost complet distrus. În ultimele luni de război, luptătorii care fuseseră iniţial pregătiţi să facă parte din Armata Naţională de Eliberare au fost antrenaţi pentru a fi paraşutaţi în România[5]. Horia Sima a reproşat germanilor faptul că mulţi legionari nu au fost eliberaţi din lagărele germane, astfel că Armata Naţională de Eliberare a fost privată de luptători devotaţi, pregătiţi, patrioţi şi antibolşevici convinşi. În cele din urmă, Armata de Eliberare Naţională s-a dovedit a fi o iluzie amară. Unii luptători au murit, alţii au fost capturaţi de sovietici, iar alţii s-au predat americanilor, care i-au predat englezilor, rămânând în lagăre până în anul 1946, după care s-au împrăştiat în întreaga lume. În lagăre, serviciile secrete occidentale i-au recrutat pe toţi cei care erau potriviţi pentru munca informativă sau pentru activitatea terorist-diversionistă.

Atât guvernul de la Viena, cât şi armata sa, au fost proiecte care nu mai erau în măsură să influenţeze cursul evenimentelor politico-militare din Europa Centrală. Soarta războiului era tranşată în favoarea Uniunii Sovietice. Guvernul regal român, iar ulterior guvernul impus de sovietici, la Bucureşti, i-a catalogat pe membri guvernului şi ai armatei naţionale cu sediul la Viena drept „trădători”. Etichetarea este cel puţin discutabilă. Românii care au susţinut lupta alături de Germania, au văzut viitorul ţării în parteneriat cu această putere, în nici un caz alături de bolşevici. Ei nu au fost trădători, cum, mai târziu, nici românii care au înţeles rolul dominant al Uniunii Sovietice în estul şi centrul Europei şi au acţionat, o vreme, alături de ei, nu pot fi acuzaţi de a fi fost trădători. Fiecare dintre grupări a văzut viitorul şi progresul României în feluri diferite. Trădarea, ca act în sine, s-a produs la 23 august 1944, când a fost arestat, fără un temei legal, conducătorul statului român, care a fost ulterior predat inamicilor ţării şi apoi împuşcat. Desigur, regele şi comuniştii, care au lucrat împreună pentru arestarea mareşalului Antonescu şi pentru conducerea ţării, timp de câţiva ani, au formulat şi ei argumentele lor, după care s-au dezavuat reciproc, uitând perioadele de bună colaborare. În Istorie, fiecare grupare, fiecare forţă politică, are partea ei de dreptate şi partea ei din adevărul total.

––––––––––––
[1] Günther Klein, Începuturile rezistenţei antisovietice în România (23 august 1944-6 martie 1945), în culegerea 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 203.
[2] Dorin Dobrincu, Un „23 august invers”? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944-primăvara 1945), în „Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. II, 2003, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 232.
[3] Horia Sima, Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Gordian, Timişoara, 1998, p. 108.
[4] Vezi şi Mihai Pelin, Un caz special de conştiinţă: g-ralul Platon Chirnoagă, în „Dosarele istoriei”, anul II, nr. 4 (9)/1997, p. 30.
[5] Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Români în Waffen SS, în „Magazin istoric”, anul XXXIV, serie nouă, nr. 11 (416), noiembrie 2001, pp. 77-78.