1912: ARMATA ROMÂNĂ SUB LUPA IMPERIULUI RUS

1912: ARMATA ROMÂNĂ SUB LUPA IMPERIULUI RUS

(sau ce știau rușii despre Armata Română la începutul secolului XX)

În anul 1912 la Sankt-Petersburg din Rusia, a fost scoasă de sub tipar o carte secretă, editată la comanda Direcţiei Principale a Cartierului General şi alcătuită de colonelul Iskriţkii. Volumul este intitulat”Forţele Armate ale României conform datelor către 1 ianuarie 1912” şi evident că a fost tipărită în limba rusă la Tipografia Militară.

Având un tiraj extrem de limitat şi fiecare exemplar al cărţii fiind numerotat, mi-am dat seama că este vorba de o carte rară, importantă, care poate prezenta un interes deosebit nu numai pentru militari şi istoricii militari, instituţiile de forţă, serviciile secrete, oameni politici, dar şi pentru publicul larg, cărora le place istoria şi cercetarea.

În această ordine de idei, printr-o minune am izbutit să fac o copie xerox a cărţii originale, numerotată cu nr. 85  pentru a o studia şi a intra în mezul problemei.

Așezarea favorabilă geografică și geopolitică a României, bogățiile ei naturale și umane au transformat-o în toate perioadele istorice  într-o țintă a lacomilor vecini. Este de ajuns, să ne amintim numai numărul războaielor ruso-turce duse pe teritoriul țării noastre și distrugerile făcute de aceștea, impactul economic, politic și social adus poporului român.

Încă în anul 1876 în Buletinul Militar al Rusiei nr. 8 din luna august, la capitolul” Informații militare din străinătate” de asemeni este o informație amplă despre Forțele Armate ale României. Sigur că unele din aceste informații nu corespund adevărului, sau sunt aproximative și relative, dar oricum prezintă un interes pentru istorici, politologi și diplomați.

Înainte de a pune la dispoziţia cititorului cuprinsul respectivului volum, menţionăm, că Imperiul rus, în persoana serviciilor secrete ţariste a dus o muncă uriaşă de cercetare, investigare a tot ce este legat de  activitatea armatei române, pentru a cunoaşte în profunzime toate secretele militarilor români, au infiltrat în structurile cele mai importante, dar şi în cele mai puţin importante oamenii lor prin diferite metode, inclusiv mita, violenţa, trădarea etc. Bunătatea şi sinceritatea românilor nemilitari, dar parţial şi militari deseori a jucat feste în favoarea ruşilor.

Structura cuprinsului cărţii este reuşită şi cuprinde toate aspectele armatei române, în majoritatea cazurilor până la cele mai mici amănunte. Pentru confirmare, vă propun să urmăriţi cuprinsul acestui volum

Partea I

Organizarea şi mobilizarea

Structura forţelor armate

Secţiunea I. Completarea armatei

Cap. I.   Completarea cu ranguri inferioare (cu excepţia subofiţerilor)

  1. Legea privind serviciul militar obligatoriu
  2. Rezultatele satisfacerii serviciului militar obligatoriur
  3. Satisfacerea serviciului militar de către rangurile inferioare

(cursuri şi şcoli în unităţile militare şi generale)

  1. Calcularea efectivului de rezervă al trupelor instruite

Cap. II.    Completarea  cu subofiţeri

  1. În timp de pace

Ordinea pregătirii subofiţerilor

Promovarea în subofiţeri

Satisfacerea serviciului militar de către subofiţeri

Serviciul militar peste termen

  1. În timp de război

Ordinea completării

Calcularea rezervelor

Cap. III. Completarea cu ofiţeri

  1. În timp de pace

Pregătirea cadrelor militare

Promovarea în primul rang

Continuarea serviciului

Măsurile pentru perfecţionarea continuă

  1. În timp de război

Ordinea completării

Calcularea rezervelor

Cap. IV. Completarea corpului de ofiţeri al cartierului general, ingineri militari

şi alte specialităţi militare speciale

Cap. V.  Completarea cu medici mililtari şi veterinari

Cap. VI. Completarea cu cadre  militare

Cap. VII. Completarea cu cai

  1. În timp de pace

Cai pentru trupe şi de tracţiune

Cai pentru ofiţeri

  1. În timp de război

Cai pentru trupă şi de tracţiune

Cai pentru ofiţeri

Cap. VIII. Completarea armatei cu prestaţia naturală în timp de pace

şi de război

Secţiunea II.  Structura conducerii militare

Cap. I. Administrarea centrală cu instituţiile  subordonate ei

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. II.         Administrarea locală

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

 

Secţiunea III. Structura trupelor militare terestre

Cap. I. Forţele armate de avangardă

  1. Infanteria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Cavaleria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Artileria

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Trupele de geniu şi unităţile de comunicaţie

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile de convoi cu care

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile sanitare

Structura în timp de pace şi de război a unităţilor cu care

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile de intendenţă/de administraţie

Structura în timp de pace şi de război

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Forţele unităţilor speciale

Structura în timp de pace şi de război

Statele de personal în timp de pace şi de război

  1. Unităţile instructive

Cap. II. Trupele de linia a doua

Cap. III. Trupele de linia a treia

Secţiunea IV. Organizarea  unităţilor militare de elită

Cap. I. În timp de pace

  1. Brigăzi ale trupelor de infanterie, de cavalerie, de artilerie, de geniu,

de comunicaţii şi mixte

  1. Divizii: de infanterie, de cavalerie şi mixte
  2. Corpuri militare
  3. Unităţi militare superioare

Cap. II. În timp de război

Brigăzi, divizii, corpuri militare şi armate

Conducerea de campanie a armatelor şi organizarea spatelui frontului

Secţiunea V. Unităţile şi instituţiile  militare de instruire

Cap. I. Şcolile pentru instruirea şi pregătirea subofiţerilor şi perfecţionarea

gradelor  inferioare

Cap. II. Instituţiile militare pentru instruirea ofiţerilor

Cap. III. Şcolile pentru perfecţionarea continuă a ofiţerilor şi funcţionarilor militari

Cap. IV. Şcoala pentru învăţământul militar superior al ofiţerilor

Secţiunea VI. Instituţiile şi stabilimentele militare

Cap. I. Instituţiile şi stabilimentele de artilerie

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. II. Instituţiile şi depozitele de geniu şi ale trupelor de comunicaţii

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. III. Instituţiile şi stabilimentele de intendenţă şi de convoi cu care…

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. IV. Instituţiile şi stabilimentele medicale militare

  1. În timp de pace
  2. În timp de război

Cap. V. Instituţiile militare de corecţie

Cap. VI. Crescătoriile de cai şi localurile de reparaţii

Cap. VII. Câmpurile de instrucţii, taberele, poligoanele, poligoanele de trageri etc.

Cap. VIII. Casele pentru invalizi, aziluri, adăposturi şi altele

Secţiunea VII. Dislocarea armatei

Caracterul sistemului de dislocare aprobat

Secţiunea VIII. Mobilizarea

Cap. I. Acţiunile de mobilizare pe timp de pace în administraţiile centrale şi locale

  1. Evidenţa şi repartizarea rezerviştilor
  2. Evidenţa şi repartizarea cailor
  3. Evidenţa carelor/căruţelor
  4. Alte lucrări

Cap. II. Ordinea efectuării mobilizării în administraţiile centrale şi locale

  1. Declararea mobilizării
  2. Concentrarea rezerviştilor şi cailor
  3. Transportarea mobilizaţilor

Cap. III. Mobilizarea unităţilor militare

  1. Infanterie
  2. Cavalerie
  3. Artilerie
  4. Trupele de geniu şi de comunicaţii
  5. Trupele de convoi, sanitare, de intendenţă
  6. Trupele speciale

Cap. IV. Mobilizarea statelor-majore ale armatei şi ale direcţiilor de campanie

Cap. V. Termenele de pregătire mobilizaţională

Secţiunea IX. Efectivul forţelor armate

Cap. I. În timp de pace

Cap. II. În timp de război

Secţiunea X. Înzestrarea cu armament a trupelor militare

Cap. I. Cele mai importante date ale modelelor armamentului adoptat pentru armată

  1. Armele de foc manuale
  2. Mitralierele
  3. Tunurile de artilerie de câmp
  4. Tunurile de asediu, de cetate şi de coastă
  5. Armele albe
  6. Proiectile de mână

Cap. II.  Înzestrarea cu armament şi aprovizionarea cu muniţii conform modelelor de armament

  1. Infanterie
  2. Cavalerie
  3. Artilerie
  4. Trupele de geniu şi de comunicaţi
  5. Trupele de convoi, sanitare, de intendenţă şi de destinaţie auxiliară

Secţiunea XI. Echipamentul / Înzestrarea

Cap. I. Instrument de excavare

  1. Muniţia

III. Echipamente de tabără

  1. Rezervele de cartuşe, alimente şi echipament
  2. Binocluri, telemetre, hărţi şi altele
  3. Mijloace de comunicare

VII. Echipament de harnaşament

VIII. Materiale explozibile

  1. Materiale sanitare
  2. Mijloace pentru poduri
  3. Greutatea totală a echpamentului

Secţiunea XII. Modelele de uniformă

Cap. I.      În timp de pace

Cap. II.  În timp de război

Secţiunea XIII. Aprovizionarea armatei

Cap. I. În timp de pace

  1. Ofiţerilor
  2. Gradelor inferioare
  3. Cailor
  4. Prestaţiile în natură

Cap. II. În timp de război

  1. Ofiţerilor
  2. Gradelor inferioare
  3. Cailor
  4. Rechiziţia şi prestaţiile în natură

Secţiunea XIV. Sistemul de apărare fortificaţională a ţării şi o scurtă schţă

a organizării punctelor de fortificare

Secţiunea XV. Cheltuielile militare ale statului

Cap. I. În timp de pace

  1. Bugetul militar
  2. Analizarea ultimului buget aprobat şi compararea lui cu bugetele anterioare
  3. Costul întreţinerii funcţiilor militare
  4. Povara pentrtu populaţie a cheltuielilor militare

Cap. II. În timp de război

  1. Fondul militar
  2. Modul de alocare a mijloacelor pentru război

Secţiunea XVI. Informaţii succinte despre flota militară

PARTEA II.

Pregătirea de luptă a armatei

Secţiunea I. Pregătirea tactică a trupelor

Cap. I. Viziunile dominante din armată privind principalele chestiuni tactice…

Cap.  II. Analiza principalelor regulamente / statute

  1. De front de infanterie
  2. De front de cavalerie
  3. De front de artilerie
  4. Serviciului de campanie
  5. Instrucţiune la tir
  6. Instrucţiune pentru acţiunile trupelor în preajma cetăţilor

Cap. III. Informaţii succinte din alte regulamente

  1. Instrucţiune pentru acţiunile mitralierelor
  2. Instrucţiune pentru lucrările de tranşee a infanteriei
  3. Instrucţiune la gimnastică

Secţiunea II. Ordinea de instruire a trupelor

Cap. I. Condiţiile generale de instruire a trupelor

Cap. II. Ciclul anual de instruire

  1. Instruirea recruţilor, lecţiile cu efectivul mobilizat, subofiţerii şi ofiţerii
  2. Concentrările pentru instrucţie, trecerile în revistă
  3. Concentrările de tabără şi concentrările speciale
  4. Manevrele

Secţiunea III. Viaţa cotidiană a armatei

Cap. I. Analiza succintă a regulamentelor: militar-penal, serviciului intern

(cu cel disciplinar) şi serviciului în garnizoană

Cap. II. Viaţa cotidiană a ofiţerilor, subofiţerilor şi altor gradaţi mai inferiori

  • Ofiţerilor
  • Subofiţerilor
  • Rangurilor inferioare

Secţiunea IV. Pregătirea militară a populaţiei

Cap. I. Pregătirea militară a tinerilor

Cap. II. Măsurile luate pentru dezvoltarea şi menţinerea dragostei către arta militară

în rândurile populaţiei

Secţiunea V. Concluzii

Cap. I. Pregătirea de front a armatei

Cap. II. Pregătirea tactică a armatei

Infanteria

Cavaleria

Artileria

Acţiunile detaşamentelor din 3 feluri de arme

Cap. III. Spiritul armatei

Cap. IV. Concluzii generale despre armată

ANEXE

  1. Componenţa corpului de armată, diviziei de campanie şi de rezervă.
  2. Tabloul conducerii de campanie a armatei.
  3. Tabloul spatelui frontului.
  4. Tabloul de organizare a spatelui frontului.
  5. Tabelul dislocării armatei române.
  6. Harta de dislocare.
  7. Lista principalelor statute în vigoare, regulamente şi instrucţiuni ale armatei române.
  8. Cinci foi de schiţe.

Vestea bună este că, istoricul- arhivist și publicist din Chișinău Alexandru Moraru, împreună cu colonelul (r), istoric și publicist Alexandru Ganenco, fost ofițer al serviciilor speciale, lucrează întens la traducerea în română a acestui volum de excepție și în septembrie 2019, vor prezenta cartea ”Armata Română sub lupa imperiului rus”. Sperăm mult ca valoarea informațională și istorică a cărții, să fie apreciată de militari și specialiștii în istorie militară.

Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist

NOTĂ: Prezenta comunicare a fost pregătită pentru sesiunea de comunicări științifice ”Retrăiri istorice în veacul XXI”care a avut loc la Maia, județul Ialomița in septembrie 2018

Reclame

In memoriam

Generalul-diplomat de elită

 

Trei copilaşi, rămaşi orfani şi aruncaţi în ghearele foametei, se ţineau grămăjoară. Unica salvare şi mângâiere le rămăsese văcuţa. Dar, într-o noapte, nişte cretini le-au furat-o şi pe aceasta. Disperaţi şi flămânzi, tustrei erau sortiţi pieirii. Pe atunci, populaţia din sătucul Lipceni, ca şi din alte localităţi basarabene, murea de-a valma. Învăţătorului Guja i se făcu milă de aceşti elevi capabili şi ordonaţi, i-a urcat într-o căruţă şi i-a dus  la Casa de copii din satul vecin Parcani, de unde Frosica şi Teodora au fost repartizate la orfelinatul din Şoldăneşti, iar Todirel se pomeni la Casa de copii nr. 1 din Chişinău.

– Oricât ar fi de greu, să nu abandonezi cartea, îl sfătui pedagogul din Lipceni la despărţire.

Nu bănui el că Todirică Botnaru peste ani va purta uniformă de general, că în calitate de ambasador al Republicii Moldova va înmâna scrisori de acreditare la patru monarhi din Ţările Benelux, că în Marea Britanie i s-a acordat onoarea regală supremă.

Conversaţia cu Regina Angliei prevedea, conform protocolului, 15-20 de minute, dar a durat de două ori mai mult, căci diplomatul nostru îi trezise un vădit interes.

– Credeam că sunteţi primul ambasador moldovean la Londra, îşi exprimă nedumerirea Majestatea Sa.

– Nu, primul a fost Antioh Cantemir, feciorul eruditului scriitor-academician Dimitrie Cantemir, reprezentând aici Rusia Ţaristă. În primul Acord între Moldova şi Anglia a fost semnat în anul 1588, între domnitorul Petru Şchiopu şi consulul Angliei la Constantinopol Wiliam Herborn.

Văzându-l bărbat elegant şi erudit, Majestatea Sa Elizaveta a II-a se miră că Republica Moldova are ieşire la Dunăre. Şi diplomatul nostru îşi permise chiar să glumească:

– Nu e departe timpul când în portul de la Giurgiuleşti vom vedea vase sub pavilionul englez.

– De ce nu, e un lucru real şi posibil, căzu de acord Regina.

Teodor Botnaru, fost ambasador cu reşedinţă în Bruxelles, a reprezentat cu demnitate ţara noastră nu numai în Benelux şi Marea Britanie, dar şi în Consiliul Europei şi NATO.

Într-un interviu, publicat în ziarul „Accente” din 20 noiembrie 2003, generalul-diplomat spunea: „Statele mari fac politică mare, iar statele mici fac politică justă. Adevărul e că, doar fiind în NATO, am putea aspira la Uniunea Europeană. Deci, noi avem nevoie de NATO şi nu invers”.

Regretăm, că în timpuri atât de tulbure şi dramatice, ţara noastră s-a lipsit de o minte atât de aşezată şi lucidă. A trecut un an de când generalul-diplomat nu se mai află printre noi, fiind chemat la Domnul…

Tudor ŢOPA, Alexandru GANENCO  

NOTĂ: 19 aprilie 2018, ora 14.00, Chișinău, Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu”

EVENIMENT DIN CADRUL CENTENARULUI UNIRII

 

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a capturat, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, 91.060 militari sovietici, dintre care au fost internați în România 82.057, în 12 lagăre (Slobozia, Vlădeni-Brașov, Corbeni-Argeș, Crăciunești-Deva, Independența-Covurlui, Maia, Vaslui, Dornești-Rădăuți, Bolgrad, Tighina, Tiraspol și Odessa). Dintre aceștia, 13.682 au fost eliberați (în special cei de origine română din Basarabia și partea de nord a Bucovinei), 5.223 au decedat și 3.331 au evadat. La 23 august 1944 în lagăre se aflau 59.856 prizonieri, dintre care 2.794 ofițeri (15 colonei, 58 maiori, 320 căpitani, 810 locotenenți, 1.591 sublocotenenți) și 57.062 trupă: ucrainieni – 25 533, ruși – 17.833, calmuci – 2.497, uzbeci – 2.039, turci – 1.917, cazaci – 1.588, armeni – 1.501, gruzini – 1.600, tătari – 601, evrei – 293, polonezi – 252, bulgari – 186, osetini – 150, azerbaidjeni – 117 și alte zeci de naționalități.

Aducerea prizonierilor în țară.

Inițial, militarii sovietici capturați de armata română au fost preluați de către efectivele operative ale marilor unități, care au improvizat și servicii de aprovizionare și pază. Pentru remedierea situației au fost constituite două lagăre de tranzit, la dispoziția armatelor 3 și 4, care au asigurat primirea prizonierilor și escortarea acestora în zona etapelor sau în cea interioară, precum și asigurarea hranei în timpul transportului spre lagărele de bază.
Pe măsură ce frontul s-a îndepărtat de Nistru, prizonierii capturați de armata română au fost vărsați în lagărele germane, de unde, la cererea autorităților române erau aduși în țară, în pofida reticențelor comandamentelor germane.

Cazarea prizonierilor.

În faza inițială a războiului, condițiile de cazare au fost diferite. Ofițerii au fost cazați în clădiri de zid, în camere cu paturi comune (în Lagărul nr. 1 Slobozia), iar trupa în barăci de scânduri, tip M.Ap.N. sau model german, în paturi comune (simple sau suprapuse), având ca așternut rogojini sau paie. În toamna anului 1941 au fost și situații în care o parte din prizonieri au dormit pe pământul gol până când s-au procurat scânduri pentru construirea paturilor. Cea mai dificilă situație a fost constatată în Lagărul nr. 9 de la Crăciunești, unde s-au înregistrat și cele mai numeroase decese (53 până la 15 noiembrie 1941).

Fără a constitui o consolare pentru prizonierii de la Crăciunești, rapoartele de inspecție consemnau o situație dificilă și pentru trupa de pază, santinelele locuind în aceleași barăci rudimentare ca și prizonierii. Pentru remedierea situației nesatisfăcătoare a cazării prizonierilor în primele luni ale iernii 1941/1942 s-a intervenit și s-a acționat pentru dublarea pereților și tavanelor, instalarea sobelor de încălzit și construirea de barăci adecvate. Acțiunea a continuat în toată perioada de iarnă, concomitent cu amenajarea de localuri speciale pentru servitul mesei și a instalațiilor sanitare corespunzătoare.Analizând modul în care au fost tratați prizonierii în toamna și iarna anului 1941, mareșalul Ion Antonescu a cerut să se ia măsuri urgente de îndreptare și să se stabilească cauzele și vinovații. Ca urmare, ministrul Apărării Naționale a convocat (25 februarie 1942) factorii responsabili cu situația prizonierilor, a aprobat să se distribuie o cantitate mai mare de efecte pentru acoperirea deficitelor și a cerut să se acționeze rapid pe toate planurile pentru îmbunătățirea cazării. Concomitent, s-a dispus înlocuirea din funcții și deferirea către Curțile Marțiale a comandanților asupra cărora planau acuzații. Nu a fost ignorată nici răspunderea Comandamentelor teritoriale, a propriilor comandamente de profil și a instituțiilor care au beneficiat de munca prizonierilor.

Aceste măsuri, corelate și cu sosirea primăverii, au făcut ca situația să se schimbe considerabil, dacă nu radical. Fără a considera problema rezolvată definitiv, ofițerii controlori ai Marelui Stat Major apreciau, în martie 1942, că situația cazării se ameliorase, devenind acceptabilă și în unele locuri chiar bună. În continuare s-au adoptat noi măsuri pentru asigurarea „unei cât mai bune cazări”, „sporirea capacității de cazare”, „terminarea la timp a amenajărilor pentru iarnă”, în majoritatea lagărelor construindu-se sobe de încălzit, reamenajate bucătăriile și infirmeriile etc. În iarna 1942/1943, alocațiile pentru lemnele necesare sobelor din barăci au fost echivalate cu cele afectate pentru încălzitul dormitoarelor în care locuiau militarii români. Aceleași condiții pentru asigurarea cazării au fost impuse și instituțiilor de stat sau proprietarilor care foloseau prizonieri la diferite munci.Până la 1 iulie 1943, efortul financiar făcut pentru amenajarea în mai bune condiții a barăcilor s-a ridicat la 120.000.000 lei.

Echiparea prizonierilor.

Ca și în domeniul cazării, echiparea prizonierilor sovietici nu a fost încă de la început coresponzătoare datorită faptului că aceștia aveau echipament de vară, în mare parte reformat, care s-a deteriorat rapid în timpul activităților pe care au fost puși să le facă. În unele locuri echipamentul bun a fost înlocuit cu altul uzat. Pentru remedierea situației, Ministerul Apărării Naționale a dispus să se distribuie îmbrăcăminte din efectele purtate (haine, paltoane, încălțăminte) și a livrat succesiv pânza și postavul necesar pentru confecționarea echipamentului necesar, reușind să se asigure, până în decembrie 1942, pentru fiecare prizonier, câte un rând de efecte de îmbrăcăminte și un rând de rufărie. Până la 23 august 1944 s-au confecționat haine, încălțăminte, rufărie etc. în valoare de 2.797.216.000 lei, distribuiți din „fondul prizonieri” și din „creditul de război”.

Hrana prizonierilor.

Inițial, alocația de hrană, stabilită la 22 lei, apoi la 28 lei (din care 1,80 lei pentru întreținere) pe zi, când nu se efectuau activități productive, și la 40 lei pe zi (din care 5 lei pentru întreținere și 5 lei pentru tutun) când se lucra, nu a fost suficientă, mai ales în situația în care unii comandanți au mai făcut și „economii”. Situația s-a remediat rapid, deoarece comandanții găsiți în culpă au fost schimbați și deferiți Curților marțiale pentru a fi judecați și condamnați. Pentru a evita orice neînțelegere, Ministerul Apărării Naționale a hotărât (februarie 1942) ca prizonierii să fie hrăniți „la fel ca ostașii noștri”, drepturile de hrană fiind „la fel ca ale trupei” din interior, adică 30 lei de om pe zi, întreaga alocație fiind cheltuită efectiv pentru hrană, fără să se mai facă economii. Ca urmare, din martie 1942 majoritatea ofițerilor controlori raportau că hrana prizonierilor era „cantitativ și calitativ bună”.

Prin dispoziții superioare s-a stabilit ca prizonierii să primească cinci zile pe săptămână câte 700 grame de pâine (din făină de orz amestecată cu 10% făină de grâu), iar la patru mese pe săptămână carne de cal. În limita alocației, pentru prizonierii debili, s-a asigurat supliment de hrană. Pentru îmbunătățirea alimentației, din primăvara anului 1942 lagărele au arendat terenuri pentru cultivarea de zarzavaturi, dispunându-se ca în interiorul lagărelor „să nu mai rămână nici o porțiune de teren necultivată”. Totodată, proprietarii care nu asigurau o hrană corespunzătoare prizonierilor au fost amendați, iar celor aflați în recidivă li s-au ridicat prizonierii de la lucru.

Din ianuarie 1943, cu toate că Uniunea Sovietică nu aderase la Convenția de la Geneva, Ministerul Apărării Naționale a ordonat ca alocația de hrană pentru prizonierii ofițeri să fie aceeași ca cea pentru elevii școlilor militare, adică 90 lei pe zi, ceea ce a făcut ca hrana să fie apreciată ca „bună”. În aprilie 1943, printr-o mai bună administrare a lagărelor, prizonierii bolnavi au putut primi un regim special prescris de medici, iar din luna următoare prizonierii ofițeri au primit două feluri de mâncare (la prânz și seara).

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

Pe larg: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea Război Mondial. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2017.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4721-prizonieri-de-razboi-sovietici-in-romania-1941-1944.html

Maximilian von Weichs: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Conștient de pericolul pe care îl reprezentau cele două capete de pod deținute de sovietici, la Kletskaia și Serafimovici (ultimul cu o dezvoltare frontală de 70 km și adânc de 25 km), care permiteau concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al armatei aceste capete de pod, Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a propus lui Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, și lui Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, precum și Înaltului comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) desfăşurarea unor acţiuni ofensive care să ducă la lichidarea celor două capete de pod inamice.

Având alte priorități, O.K.H.-ul nu a fostde acord cu acțiunea ofensivă (solicitată și de comandamentele Grupului de armate „B” şi Armatei 6 germane) invocând imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată, cu precădere pe frontul de la Stalingrad. După declanșarea contraofensivei sovietice (19 noiembrie 1942), în contextul în care diviziile care constituiseră Gruparea „General Lascăr” fuseseră încercuite, generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, a expus (22 noiembrie 1942, orele 11.00) generalului Erik Hansen, șeful Misiunii militare germane din România situația dificilă în care se aflau trupele române și a cerut să se intervină la O.K.H. pentru a aproba ieșirea din încercuire cel mai târziu în noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1942, acela fiind considerat a fi „ultimul moment când se mai poate încerca această operație”.
Și de această dată, răspunsul Grupului de armate „B” a fost categoricic: „Rezistați. Intervenim pentru a vă despresura”. Aceeași poziție a avut-o și generalul Erik Hansen (orele 18.30): „Grupul Lascăr ține până la ultimul om. Rezistența este condiția pentru operațiunile viitoare”. Ce s-a întâmplat se cunoaște.

Înfrângerea Armatei 3 române în Cotul Donului a fost considerată de cercurile superioare de conducere germană ca fiind „prima mare deziluzie”. Din acel moment, relațiile româno-germane s-au deteriorat din ce în ce mai mult, comandamentul Armatei 3 fiind practic deposedat de atributele de conducere a trupelor pe care le mai avea în subordine.Nemaiavând încredere în comandamentele române, comandantul Grupului de armate „B” a desemnat (22 noiembrie 1942) pe colonelul Shone, șeful de stat major de legătură cu Armata 3 română, cu rolul de consilier responsabil al generalului Petre Dumitrescu, acordându-i „toate drepturile tactice al unui șef de stat major german la această armată”.Peste câteva zile (24 noiembrie), comandantul Grupului de armate „B” a decis organizarea „Statului major german pe lângă Armata 3″, condus de colonelul Walter Wenck, care a preluat atribuţiile generalului Ioan Arbore, fostul şef de stat major, și a hotărât constituirea Grupării „Hollidt” (în subordinea sa directă) compusă din resturile corpurilor 1, 2 armată române și Corpul 17 armată german (diviziile 62 și 294 infanterie) etc.

La rându-i, Maximilian von Weichs a acuzat (26 noiembrie 1942) comandamentele celor două armate române, apreciind că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc. Generalul german se mai referea la „completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), la „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc. La rându-i, Hitler și-a exprimat dorința ca Ion Antonescu să dea directivele corespunzătoate pentru „a întări și mai mult, voința de a lupta a soldaților și marilor unități române”.

Peste o lună, după eșuarea încercării de despresurarea Armatei 6 germană, din ordinul Grupului de armate „Don”, Detașamentul „Hollidt” și-a asumat (27 decembrie 1942) comanda în sectorul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu urmând a se deplasa la Șahti pentru a organiza apărarea Donețului (de la vărsarea în Don până la Kamensk, exclusiv). Activitatea urma să fie supervizată de către generalul Schneckenburger ca „general împuternicit” la comandamentul Armatei 3, având la dispoziție vechiul stat major de legătură condus de generalul Schone.

Percepând acțiunea trupelor române din zona Bokovskaia, ca pe „o fugă”, Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, a ordonat: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Deoarece avea „bănuieli justificate că unele părți ale Diviziei 14 române au părăsit la primul atac inamic prea timpuriu pozițiile lor, fără a rezista, după cum s-a ordonat până la urmă”, Maximilian von Weichs a ordonat trimiterea comandantului diviziei (generalul Gheorghe Stavrescu) în fața Curții Marțiale și a făcut cunoscut: „Aștept de la simțul onoarei al tuturor ofițerilor și soldaților români, ca de acum înainte să combată toate simptomele de panică și clătinarea moralului, cu mijloacele cele mai drastice”.La toate acestea s-au adăugat comportarea față de militarii români, care nu au mai fost primiți în cantonamentele germane și în vagoane încălzite, fiind „dezarmați și insultați”, „disprețuiți” și tratați ca „fugari” etc. Protestând, generalul Ilie Șteflea a atras atenția Misiunii Militare Germane (19 decembrie 1942) că i s-au semnalat, din nou, „cazuri că ofițerii și soldații români sunt tratați în mod necamaraderesc și neomenesc în timpul transportului pe calea ferată” și a cerut să se intervină, urgent, pe lângă autoritățile germane pentru ca „această stare de lucruri să înceteze”, deoarece „nu este admisibil ca în timp ce soldați germani călătoresc în vagoane încălzite, ostașii români să călătorească pe platforme”. În situația în care autoritățile germane locale nu puteau soluționa această problemă, șeful Marelui Cartier General român își rezerva dreptul de a „interveni la O.K.H. pentru a arăta tratamentul la care sunt spuși ofițerii și ostașii români”.

Grafica – I.M.

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4586-razboiul-de-coalitie-neintelegeri-romano-germane-1942-cotul-donului.html

„ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE” de Alexandru Moraru (lansare de carte)

La 30 octombrie 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” a avut loc lansarea cărţii lui  Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Centrală în colaborare cu Clubul Istoricilor din Republica Moldova.

În cadrul evenimentului, în faţa celor prezenţi au vorbit despre noua carte a istoricului arhivist, publicist, şef serviciu la Biblioteca Centrală Alexandru Moraru, istorici, jurnalişti, militari, economişti, filosofi, jurişti şi filologi.

Printre aceştea se numără: director general al BM „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi, profesorii universitari Anatol Petrencu şi Alexei Creţu, istoricii profesori Daniela Vacarciuc şi Veronica Pârlea Conoval, distinsul istoric şi om politic Ion Negrei, scriitoarea Valeria Dascăl, colonelul (r) şi publicistul Alexandru Ganenco, scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, dr.hab.în filosofie Petru Berlinschi,  cunoscutul psiholog Ludmila Vasilescu şi alţii.

Respectiva lansare a fost şi un prilej pentru cei prezenţi de a-l felicita pe autor nu numai cu lansarea noii cărţi, dar şi cu împlinirea onorabilei vârste de 65 de ani.

Tot în cadrul acestui eveniment a fost prezentat de către Alexandru Moraru şi placa comemorativă „Mareşalul Antonescu-dezrobitorul Basarabiei” confecţionată din bronz, chipul celebrului militar şi fixată pe o placă de granit roşu.

În continuare vă propunem cateva imagini de la acest eveniment.

SURSA:www.mazarini.wordpress.com

Document senzațional al „Jewish Telegraphic Agency”

Redacţia publicaţiei americane „Jewish Telegraphic Agency” ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi”. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi. Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din S.U.A.? În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele:
„Ierusalim, Aug. 23 (J.T.A.) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României”. Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi” să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric! Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că „Jewish Telegraphic Agency” este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică! Într-un e-mail, redacţia ne-a anunţat zilele trecute că în arhiva publicaţiei există această ştire despre „Pogromul de la Iaşi”, care conţine cîteva elemente extrem de importante:
– 1. faptul că guvernul german recunoaşte vinovăţia armatei germane;
– 2. faptul că guvernul german este de acord să plătească despăgubiri către familiile victimelor;
– 3. autorităţile germane nu-şi asumă responsabilitatea pentru alte persecuţii ale evreilor din România!

Este uimitor cît de multe lucruri fundamentale pentru aflarea adevărului despre „Pogromul de la Iaşi” conţin aceste cîteva rînduri din ştirea publicată de „Jewish Telegraphic Agency” în ziua de 24 august 1959! Unii vor întreba de ce ar avea o importanţă atît de mare o ştire de presă de cîteva rînduri, însă cei care au citit ce s-a scris pînă acum despre „Pogromul de la Iaşi” vor înţelege că aceste informaţii răstoarnă opiniile care au reuşit în ultimii ani să impună în spaţiul public ideea că jandarmeria română şi civilii români ar fi comis odioasa crimă din „trenurile morţii”, cum a fost denumită tragedia din iunie 1941. Pînă astăzi, se părea că lucrurile s-au stabilit în mod definitiv, orice nuanţă putînd duce la acuzaţia că s-ar nega holocaustul din România! Şi spun „holocaustul din România” întrucît, în mod parşiv, mulţi cercetători vobesc despre „holocaustul românesc” pentru a induce opinia că a fost săvîrşit de români! În orice altă situaţie se vorbeşte despre „holocaustul evreilor” sau „holocaustul albanezilor”, căci victimele acelor tragedii au fost populaţia evreiască, respectiv populaţia albaneză! Dacă în România a fost, într-adevăr, un holocaust, nu este neapărat necesar ca acesta să fi fost comis de către români (cum sugerează expresia „holocaustul românesc”), ci comis pe teritoriul României!

Varianta Institutului „Elie Wiesel”

Iată însă Documentul transmis de către ziarul „Jewish Telegraphic Agency” din S.U.A., ştirea la care facem referire aflîndu-se pe fila 3.
-Teoria lui Jean Ancel despre „Pogrom”, devenită varianta oficială adoptată de Institutul „Elie Wiesel” (foto).
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că doar românii se fac vinovaţi de„Pogromul de la Iaşi”, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel” a unui set de manifestări „ştiinţifice” la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.

La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel” a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. Iată, de pildă, ce scrie Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, la pagina 50 a studiul său intitulat „Responsabilitatea autorităţilor statului pentru înscenarea, pregătirea şi executarea Pogromului de la Iaşi şi stabilirea numărului victimelor”:
Rîndurile de mai sus sînt o sinteză în care sînt prezentaţi „iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi”. Observăm că atît persoanele, cît şi autorităţile menţionate sînt împărţite în două categorii:
– „lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi”;
– „organele de execuţie a pogromului”.

Parcurgînd cu atenţie aceste liste, se vede că absolut toate persoanele nominalizate sînt cetăţeni români şi instituţiile ce reprezintă autorităţile româneşti. Acestea ar fi responsabile de Pogromul de la Iaşi! Nu există nici un reprezentant al armatei germane, deşi oraşul Iaşi devenise în acele zile garnizoană militară germană! Imediat după prezentarea acestei sinteze, Jean Ancel adaugă o propoziţie înfiorătoare despre poporul român, nesusţinută de documente, la care nimeni nu a recţionat: „Este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat cîţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie”.

„Micii ucigași”

Acestor comandanţi din jandarmerie, Jean Ancel le adaugă şi lista complicilor, „micii ucigaşi”, cum îi numeşte el, care sînt, de asemenea, numai români: „În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit micii ucigaşi. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a.”.

Enumerarea vinovaţilor români nu se opreşte aici. Acelaşi Jean Ancel include între „micii ucigaşi” şi „acea adunătură de duşmani ai poporului evreu”, care ar fi „servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare”. În mod surprinzător, „legionarii” sînt incluşi tot în categoria „micilor ucigaşi”, despre care precizează că „era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm «lichidarea» evreilor”!

Pentru a completa lista „vinovaţilor” pînă la ultimul locuitor al Iaşiului, Jean Ancel adaugă femeile: „Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc”! Pentru a înţelege perfect teoria lui Jean Ancel despre „Pogromul de la Iaşi”, însuşită şi de Institutul „Elie Wiesel”, iată pasajul care ne lămureşte pe deplin: „Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană”!

Aşadar, în opinia cercetătorului Jean Ancel, Pogromul de la Iaşi aparţine întregii populaţii din Iaşi, mai puţin forţelor de ordine şi armatei române şi germane! Mai exact, populaţia Iaşiului, în opinia lui Jean Ancel, intră în categoria numită „elemente fasciste” şi cuprinde „majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”. În sinteză, spune Jean Ancel, „elementele fasciste au constituit deci un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei”.

Salvat de români. Aflarea adevărului, nu mistificarea lui!

Evident, oricine se întreabă: cine este acest Jean Ancel, invitat în România să prezinte această teorie generalizantă care face din întreaga populaţie a Iaşului o „adunătură de ucigaşi de evrei”? Destinul tragic al familiei sale ar trebui să-l determine la o anumită rigoare pentru aflarea adevărului, căci este unul dintre supravieţuitorii acelor zile dramatice, avînd doar 1 an cînd 27 de membri ai familiei sale şi-au găsit sfîrşitul în „trenurile morţii”, el însuşi fiind salvat de la o moarte inevitabilă de nişte români! În 1963 a emigrat în Israel, unde, în anul 1977, a primit titlul de doctor în istorie, cu teza „Evreii din România în perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947″.

Este cît se poate de firesc ca Jean Ancel, a cărui familie a fost distrusă în acea sîngeroasă tragedie din iunie 1941, să-şi dedice întreaga viaţă „Pogromului de la Iaşi”, însă tocmai pentru că, la numai 1 an, avea să trăiască o asemenea tragedie, ar trebui să aibă un singur ţel: aflarea adevărului, nu mistificarea lui! Cu atît mai mult cu cît, în calitate de cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, S.U.A., opiniile sale sînt luate în serios, orice eroare avînd un efect multiplicat! De ce acordăm această importanţă studiilor lui Jean Ancel? Tocmai pentru că azi aproape toate teoriile despre „Pogromul de la Iaşi” se bazează pe articolele şi cărţile sale. Cine mai are însă curiozitatea să cerceteze atît documentele de la dosarul procesului mareşalului Ion Antonescu, cît și pe cele apărute ulterior, va observa că imediat după terminarea războiului se ştia că trupele germane au fost cele care au comis teribila tragedie din iunie 1941 din Iaşi şi din „trenurile morţii”.

„Interogatoriul” lui Ion Antonescu

Două fragmente din „Interogatoriul” lui Ion Antonescu, în timpul procesului, din 6 mai 1946 trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel, potrivit căreia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii”:
„Ion Antonescu: [După pogrom – n.n.] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași? […]
Ion Antonescu: Ei aveau… noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. […] Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate”.

Sînt o mulţime de alte documente care arată că lucrurile în acel iunie 1941 au fost destul de complicate şi trebuie ca istoricii, fără patimă sau părtinire, să stabilească adevărul din zilele acestei tragedii. Documentul primit de la unul dintre cele mai importante ziare evreieşti din lume, „Jewish Telegraphic Agency”, în care avem informaţia că guvernul german a recunoscut încă din 24 august 1959 că trupele germane sînt vinovate de „Pogromul de la Iaşi”, fiind de acord să plătească şi despăgubiri pentru familiile victimelor, cere redeschiderea acestui dosar greu. Un lucru este important de subliniat: din ştirea difuzată de „Jewish Telegraphic Agency” rezultă cît se poate de clar că recunoaşterea guvernului german nu este una de conjunctură, căci nu acceptă să-şi asume responsabilitatea pentru alte eventuale atrocităţi comise pe teritoriul României, ci doar pentru „Pogromul de la Iaşi”! Iar această precizare este extrem de importantă şi de ea trebuie să ţină cont de acum înainte toţi istoricii!

– Nota 1: Mulţumind celor de la „Jewish Telegraphic Agency” pentru furnizarea buletinului de ştiri din 24 august 1959, sperăm ca acest document să fie de folos supravieţuitorilor pentru obţinerea de la statul german a despăgubirilor cuvenite, iar acuzaţia că românii au comis acea oribilă tragedie de la Iaşi şi din „trenurile morţii” ar trebui nuanţată.

Doc 1– Nota 2: Chiar zilele trecute, televiziunea americană N.B.C. a prezentat un documentar pe marginea acestui subiect, în care se spune că „guvernul german acceptă că decesele din tren au fost crime de război, însă nu a acceptat că ar trebui să despăgubească supravieţuitorii”.Documentul publicat de noi acum pentru prima oară arată că o asemenea poziţie nu se justifică, din moment ce tot guvernul german acceptase încă din 24 august 1959 plata acestor despăgubiri! Acest document îi poate fi de folos avocatului Stu Eizenstat, care a lucrat în administraţiile Carter, Clinton şi Obama şi care-i reprezintă pe supraviețuitori în negocierile dintre aceştia şi guvernul german! Chiar în zilele următoare, cîţiva dintre reprezentanţii celor 1.000 de supraviețuitori se vor duce la o nouă rundă de negocieri cu executivul german. Or, dacă jandarmii români au comis atrocităţile denumite „Pogromul de la Iaşi”, cum spune Jean Ancel, atunci de ce ar trebui ca Germania să plătească despăgubirile? Iată de ce documentul publicat acum de noi ar putea să devină principalul act din dosarul celor 1.000 de supraviețuitori!

Ion Spânu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4318-guvernul-germaniei-si-pogromul-de-la-iasi-din1941.html

Grupul de Armate Sud al mareşalului Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat. Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aibă loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte că ofensivă să progreseze mai mult în Ucraina până să înceapă şi ele atacul. Această decizie a fost luată de O.K.H. (Înaltul Comandandament al Armatei Germane 1936-1945) în primăvara anului 1941, deoarece gen. col. Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani. De aceea vasta majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflându-se în principal doar unităţile motorizate româneşti. După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atât de fomidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste râu încă de la începutul războiului. Probabil că o ofensivă puternică încă din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt. Forţele care urmau să ia parte la operaţiile din Basarabia şi Bucovina de Nord erau: Armata 3 română (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie) în nord, comandată de gen. de corp de armata Petre Dumitrescu, în centru Armata 11 germană (Corpurile 11, 30 şi 54 germane) a gen. col. Eugen von Schöbert, căruia i se subordona şi Armata 3, şi în sud Armata 4 română (Corpurile 5, 3 şi 11) a gen. de corp de armata Nicolae Ciupercă. În Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de gen. de divizie Nicolae Macici. Toate aceste mari unităţi formau Grupul de Armate Antonescu. Pe 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Puterea ofensivă a Aviaţiei Regale Române (A.R.R.) era concentrată în Gruparea Aeriană de Lupta, (G.A.L.) care avea în total 253 de avioane, din care numai 205 erau disponibile pe 22 iunie. Misiunea lor era de a câştiga supremaţia aeriană deasupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi de a sprijini ofensivă Armatei 4. Era alcătuită din 4 grupuri de bombardament (1, 2, 4 şi 5) şi 2 escadrile independente de bombardament (82 şi 18), 3 grupuri de vânătoare (5, 7 şi 8), 4 escadrile de observaţie (11, 12, 13 şi 14) şi o escadrilă de recunoaştere-bombardament (1).

Armatele 3 şi 4 aveau propriile lor escadrile de observaţie, bombardament uşor şi legătură (5 escadrile şi respectiv 4). O escadrilă de observaţie (15) era ataşată Diviziei 1 Blindate.
Restul teritoriului României era împărţit între Regiunea 2 Aeriană: 2 grupuri de vânătoare (3 şi 4) şi escadrilă de de legătură (112), şi Regiunea 3 Aeriană: Grupul 6 Vânătoare şi o escadrilă de legătură (113). În Dobrogea se aflau cele 2 escadrile (101 şi 102) ale Flotilei de Hidroaviaţie, o escadrilă de observaţie (16) şi una de vânătoare (53). A.R.R. concentrase 672 de avioane la începutul Operaţiunii „Barbarossa”. Forţele Luftwaffe în România însumau 420 de aparate. Dunărea şi litoralul Marii Negre erau aparate de Divizia de Dunăre (15 nave militare şi 30 nave auxiliare) şi de Divizia de Mare a Marinei Regale Române (14 nave militare şi 9 nave auxiliare). Regimentul de Infanterie Marina era dispus în defensivă în Delta.

De partea cealaltă a frontului în Bucovina de Nord se află Armata 12 sovietică, comandată de gen. lt. P.G. Ponedelin, subordonată Frontului de Sud-Vest. În Basarabia staţiona Armata 9 sovietică a gen. col. T. Cerevicenko, care a fost întărită apoi cu Armata 18 a gen. lt. A.K. Smirnov trimisă din Districtul Militar Moscova. Elementele mobile erau concentrate în principal în Corpurile 2 (Diviziile 11 şi 16 Tancuri, Divizia 15 Motorizată, Regimentul 6 Motociclişti) şi 18 Mecanizate (Diviziile 44 şi 47 Tancuri, Divizia 218 Motorizată, Regimentul 26 Motociclişti). Pe 25 iunie Armatele 9 şi 18 au format Frontul de Sud, sub comandă gen. col. I.V. Tiulenev. În total erau 16 divizii dispuse în adâncime pe două linii: 5 de infanterie, 2 de munte şi una de cavalerie pe graniţa şi una de infanterie, una de cavalerie şi cele două corpuri mecanizate între Prut şi Nistru. Rezervă era alcătuită din 3 divizii de infaterie şi o brigada anti-tanc. La acestea se adăugau trupele a 5 regiunilor fortificate (80, 81, 82, 84 şi 86). Erau în total 364.700 de soldaţi. Flota sovietică a Marii Negre era mult mai numeroasă decât cea a Axei, iar VVS avea 1.750 de avioane în zonă.

Duminică, 22 iunie 1941. La ora 3:00 primele avioane germane şi româneşti de recunoaştere au trecut Prutul, iar la ora 3:15 primele bombardiere decolau de pe aerodromurile din Moldova având că obiective bazele aeriene sovietice din Basarabia, în timp ce artileria a început să tragă asupra poziţiilor Armatei Roşii. Unităţile din prima linie au început să facă incursiuni în liniile inamice.

În nord Armata 3 fusese redusă practic la Corpului de Munte (Brigăzile 1, 2 şi 4 Munte, Divizia 7 Infaterie şi Brigada 8 Cavalerie), deoarece Corpul de Cavalerie fusese direct subordonat Armatei 11. De fapt comandamentul Armatei 3 a fost lipsit de atribuţii operative până pe 2 iulie 1941 când a început ofensiva şi pe frontul românesc. În zorii zilei, Divizia 7 Infanterie a ocupat satul Bahrineşti, iar recunoaşterile executate de Brigăzile 1 şi 4 Munte au fost respinse. La Corpul de Cavalerie, Regimentul 2 Călăraşi din Brigada 8 Cavalerie a capturat temporar satul Fântâna Albă, pierzându-l în urmă unui contraatac sovietic. Escadronul 3/Regimentul 6 Roşiori din Brigada 5 Cavalerie a cucerit cazematele de pe Dealul Bobeică, de la nord de Dorohoi. În timpul acestui atac a fost ucis slt. Paul Liviu Popescu, care a primit mai târziu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, post-mortem, fiind probabil primul ofiţer român care a câştigat această înaltă distincţie în Al Doilea Război Mondial. Divizia 6 Infanterie a realizat un cap de pod la Mitoc, dar care a fost abandonat în urmă unui atac în seară zilei.

Pe frontul Armatei 4, Divizia de Garda a realizat cu Regimentul 6 Infanterie Garda „Mihai Viteazul” două capete de pod peste Prut în zonele Fălciu şi Bogdăneşti. De la Batalionul III/Regimentul 11 Infanterie din Divizia 21 Infanterie, două companii de infaterie şi două plutoane de mitraliere, sub comandă mr. Ciprian Ursuleac, au ocupat podul de peste Prut de la Oancea. Alt pod a fost capturat la Giurgiuleşti, dar a fost abandonat mai târziu.

În prima zi de război, bombardierele româneşti au revendicat 100 de avioane distruse la sol pe aerodromurile sovietice, dar fotografiile aeriene au confirmat doar 37. La aceastea se pot adaugă încă 5 reclamate de mitraliori. În total s-au pierdut nouă bombardiere. Vânătorii au avut 10 victorii confirmate, fără a avea şi pierderi irecuperabile. De asemenea au fost pierdute patru avioane de recunoaştere şi alte câteva au fost avariate. A fost una din cele mai grele zile pentru A.R.R. în timpul campaniei din U.R.S.S. În replică, artileria terestră şi năvală sovietică a bombardat malul românesc. Pe Dunăre, un monitor şi o vedetă blindată sovietică au încercat să atace oraşul şi portul Tulcea, dar au fost respinse de monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu”, care au incendiat vedeta.

Bombardierele VVS au început să execute raiduri asupra oraşelor româneşti, însă fiind neescortate au suferit pierderi mari. Pe 23 iunie, lt. av. Horia Agarici, pilotând un Hawker Hurricane Mk. I al Escadrilei 53 Vânătoare, a doborât trei SB-uri dintr-o formaţie de cinci ce urmă să atace portul Constanţa. În aceeaşi zi, a doua a războiului pentru Armata Română, Divizia 7 Infanterie şi Brigada 8 Cavalerie au reluat atacurile locale, capturând satele Cerepcauţi şi Fântâna Albă.

În sectorul Armatei 11 germane, căreia îi era subordonată şi Divizia 8 Infanterie română, Regimentul 7 Vânători a încercat o nouă incursiune în timpul nopţii, dar a fost respins. La Regimentul 8 Vânători, din aceeaşi divizie, infanteria sovietică a încercat o traversare la lumina proiectoarelor, dar a fost şi ea respinsă. Divizia 14 Infanterie a participat cu un batalion, alături de Divizia 198 Infanterie germană, la realizarea unui cap de pod la Sculeni, la nord de Iaşi. Tot în timpul nopţii, la ora 1:30-2:00, trupele Regimentului 6 Infanterie Gardă, aflate în capul de pod de peste Prut, au fost atacate de Divizia 5 Cavalerie sovietică, însă au rezistat pe poziţii. Compania 9 a ieşit la contraatac la baionetă şi i-a obligat pe inamici să se retragă, abandonând 4 puşti mitraliere şi 13 puşti. Către ora 19:00, s-a produs un al doilea atac, dar a avut acelaşi rezultat. Pierderile regimentului au fost de 24 morţi, 24 răniţi şi 8 dispăruţi. Regimentul 1/2 Vânători Garda a realizat o incursiune pe direcţia Rânzeşti-Gheltosul (la sud de Ţiganca) cu un grup comandat de lt. Constantin Petrescu. Acesta a reuşit să se infiltreze şi să ocupe un deal la nord de Gheltosul, pe care l-a ţinut până la căderea serii, când s-a întors în liniile româneşti.

În sud, pe Dunăre, Gruparea Tactică Tulcea (monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu” şi 4 vedete de siguranţă) a avut o nouă ciocnire cu flota sovietică, avariind două monitoare, două vedete blindate şi un remorcher. În aval de Reni, monitoarele româneşti au bombardat poziţii de artilerie sovietice şi au avariat un alt monitor şi au distrus o vedetă blindată şi un şlep.

Pe 24 iunie incursiunile şi duelurile de artilerie au continuat pe toată lungimea frontului Grupului de Armate „General Antonescu”. Infanteria sovietică a atacat puternic, sprijinită de aviaţie şi tancuri, poziţiile din capetele de pod de peste Prut de la Badarai şi Sculeni, unde se aflau trupe ale Diviziei 8 Infanterie alături de trupe germane din Divizia 198. La Bogdăneşti, Batalionul III/Regimentului 6 Infanterie Gardă a fost supus unor puternice bombardamente de artilerie şi aeriene, precum şi câtorva asalturi ale infanteriei, dar a rezistat pe poziţie. S-au înregistrat 5 morţi şi 4 răniţi. Mai la sud, cealaltă mare unitate a Corpului 5, Divizia 21 Infanterie, s-a folosit de podul de la Oancea pentru a organiza câteva incursiuni, care au pătruns până spre Cahul (Detaşamentul Lt. V. Lizac din Batalionul I/Regimentul 24 Infanterie). Podul însă a fost distrus de artileria sovietică în urma lor. Aceeaşi soarta a avut-o şi podul de la Fălciu. Pe frontul braţului Chilia, trupe sovietice au ocupat Pardina, dar au fost respinse de către Gruparea Tactică Tulcea şi artileria Diviziei 10 Infanterie.

Cea mai importantă confruntare năvală în Marea Neagră în 1941 a avut loc pe 26 iunie. O grupare de lupta sovietică, compusă din crucişătorul „Voroşilov”, şase distrugătoare şi alte câteva nave, a încercat să execute un atac asupra portului Constanţa. Gruparea a fost descoperită la o distanţă de 60 de mile de coasta la ora 0:30 de către submarinul „N.M.S. Delfinul”, aflat în patrulare în zona. Astfel apărarea a avut timp să se pregătească. O forţă năvală mult mai puternică, cu cuirasatul „Pariskaia Komuna”, aştepta la 120-150 de mile de coasta, pregătită să exploateze un eventual succes. Gruparea Vorosilov a trimis două distrugătoare („Moskva” şi „Harkov”) în recunoaştere.La 3:58, cele două nave au deschis focul cu tunurile de 130 mm de la distanţă de 15 mile. În zece minute trăseseră deja 350 de obuze asupra gării Palas şi a portului, incediind un tren de muniţii şi nişte rezervoare de petrol.

Distrugătoarele „N.M.S. Regina Maria” şi „N.M.S. Mărăşti”, aflate în apropierea Capului Tuzla au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi la 4:12 au deschis focul piesele de 120 mm. Datorită falezei mai înalte din zona Tuzla, distrugătoarele româneşti erau mai greu de observat în întuneric. În schimb siluetele navelor sovietice se distingeau foarte bine. La 4:20 Kharkov a fost lovită. Artileria de coasta germană a intrat şi ea în lupta. Bateria Tirpitz de 280 mm a tras la 4:22, dar după cinci salve distrugătoarele sovietice au ieşit din rază să. „Moskva” fusese şi ea avariată de distrugătoarele româneşti, care au tras în total 12 salve. Catargul principal a fost retezat de un obuz de calibru mic, cel mai probabil de 120 mm. În timp ce se retrăgeau, „Moskva” a intrat într-un câmp de mine, a lovit una, s-a rupt în două şi s-a scufundat foarte repede. Din cei 400 de membrii ai echipajului, doar 69 au supravieţuit. Două vedete torpiloare româneşti, „N.M.S. Viforul” şi „N.M.S. Vijelia”, au încercat să atace distrugătorul „Kharkov”, dar au fost împiedicate de către restul grupării. În schimb una din navele de escortă ale crucişătorului „Voroşilov” a detonat o mină, avariindu-l şi pe acesta.

O formaţie de bombardiere sovietice (din 40 BAP/ChF) a atacat portul, dar nu a reuşit să provoace prea multe pagube. Puitorul de mine „N.M.S.” Murgescu a revendicat două avioane doborâte, iar „N.M.S. Mărăşti” unul. În total sovieticii au pierdut 9 SB.

În Delta Dunării, la ora 3:00 dimineaţă, o puternică pregătire de artilerie s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infateriştilor marini în sectoarele Chilia Veche şi Periprava. Unităţi sovietice îmbarcate pe 8 vedete blindate au debarcat la nord de Chilia Veche, unde se află Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce alte două vedete blindate şi două transportoare de trupe s-au infiltrat prin braţul Tătaru şi au debarcat în spatele poziţiilor de la Chilia Veche. O parte din soldaţii români s-au retras pe grindul Câşlă, dar majoritatea au fost capturaţi. Batalionul 15 a pierdut 358 de oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 334 soldaţi). Lipsa tunurilor AT cu care s-ar fi putut distruge vedetele blindate şi calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu lt. col. Ioan Albescu, au dus la un asemenea dezastru. La Periprava însă, Batalionul 17 era dotat cu tunuri AT de 47 mm Schneider model 1936. Patru vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul păstrându-şi poziţiile.

Ziua următoare luptele au continuat în captele de pod de peste Prut. Batalionul II/Regimentul 6 Vânători a respins un atac la Sculeni, în timp ce la Bogdăneşti Divizia de Garda a executat câteva incursiuni pierzând 83 de oameni (9 morţi, 11 răniţi şi 63 dispăruţi). Astfel de ciocniri locale, secondate de dueluri de artilerie şi bombardamente aeriene au caracterizat perioada 22-30 iunie 1941 pe frontul Grupului de Armate „General Antonescu”, pierderile româneşti ridicându-se la 1.475 (442 morţi, 659 răniţi şi 374 dispăruţi)[1].

VICTOR NIŢU

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4267-razboiul-static-22-iunie-3-iulie-1941.html

Bibliografie selectivă:
– Duţu A., Retegan M. Razboi si societate vol. 1, RAO, 2000
– Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
– Koslinski N., Stanescu R. Marina Română in al Doilea Război Mondial vol. I, Editura Făt-Frumos, 1997
– Bernád D. Rumanian Air Force, the prime decade 1938-1947, Squadron/Signal Publications, 1999
– Dăscălescu N. Nicolae Dăscăescu generalul soldat, Editura Militară, 1995

–––––––––––––––-

Declaraţia de la Cimişlia, 28 iunie 2017

Pe data de 28 iunie 2017, cu prilejul împlinirii a 77 de ani de la cotropirea de către URSS a teritoriilor româneşti – Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a câtorva insule de la Gurile Dunării, la Cimişlia, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a avut loc un miting, organizat de Societatea cultural-istorică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. În faţa celor adunaţi cu acest prilej a vorbit doamna Anastasia Balmuş, preşedintele Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Dumneaei a explicat semnificaţia zilei de 28 iunie 1940 pentru România, pentru populaţia acesteia, mai ales a celei căzute în robia bolşevică. Discursul doamnei Anastasia Balmuş a fost completat de alţi activişti ai Societăţii nominalizate.

A urmat o adunare a membrilor şi simpatizanţilor Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, care s-a desfăşurat în incinta Primăriei oraşului Cimişlia. În cadrul întrunirii au fost dezbătute subiecte de istorie, legate de raptul teritorial din 28 iunie 1940: pentru populaţia ocupată de sovietici au început zile negre de adevărat coşmar. Trupele NKVD au împuşcat pe loc sau au trimis în Siberia oameni politici basarabeni, inclusiv – membri ai Sfatului Ţării, au naţionalizat pământul, fabricile, uzinele, băncile, mijloacele de transport, au sărăcit populaţia prin schimbul de lei pe ruble. Pe teritoriile ocupate bolşevicii au format un stat artificial, numit RSS Moldovenească, au introdus grafia chirilică, au adus administratori din Federaţia Rusă sau Ucraina. În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, sovieticii au realizat primul val de deportări din Basarabia. Dar urgiile au continuat şi după 1944: nefiind instruiţi, necunoscând limba rusă, basarabenii au fost mânaţi pe sectoarele cele mai primejdioase ale Frontului de est şi folosiţi în calitate de carne de tun. A urmat Foametea din 1946-1947, provocată de politica dementă a comuniştilor sovietici, care a secerat 200 000 de oameni (10 % din populaţie), apoi al doilea val de deportare (în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949) şi al treilea, în martie-aprilie 1951.

Participanţii la întrunire nu au vorbit doar despre cele trecute, ci şi de situaţia actuală din Republica Moldova (RM). Vorbitorii şi-au expus indignarea faţă de politica de rusificare forţată, promovată de actualul preşedinte al RM Igor Dodon, de supunere a RM faţă de Federaţia Rusă.

În urma amplelor dezbateri, participanţii la eveniment au redactat următoarea

DECLARAŢIE

Noi, membrii şi simpatizanţii Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Cimişlia, întruniţi la mitingul şi şedinţa de comemorare a zilei tragice de 28 iunie 1940, am analizat evenimentele, desfăşurate acum 77 de ani şi urmările lor, am trecut în revistă starea de lucruri din Republica Moldova şi declarăm următoarele:

  1. Considerăm data de 28 iunie 1940 ca una tragică pentru România, mai ales pentru populaţia căzută sub ocupaţie sovietică (aici au avut loc deposedări de avere, arestări în masă, asasinate, deportări în Siberia, trimiterea pe Front a bărbaţilor neinstruiţi, foametea provocată, rusificarea şi deznaționalizarea băştinaşilor). Este cinic şi fariseic a numi data de 28 iunie 1940 ca ziua „eliberării” Basarabiei.
  2. Condamnăm politica de umilire a noastră de către preşedintele Igor Dodon, cerem încetarea promovării politicii cominterniste a moldovenismului antiromânesc şi antieuropean.
  3. Facem apel către intelectualitatea din Republica Moldova să se implice plenar în apărarea şi promovarea valorilor noastre naţionale, româneşti şi europene, să combată cu vehemenţă politica de deznaţionalizare a populaţiei prin introducerea numitei „Istorie a Moldovei”, prin impunerea sintagmei „limba moldovenească”, prin preconizata trecere a alfabetului la grafia chirilică.
  4. Ne adresăm Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir să nu se implice în politică; condamnăm implicarea preoţilor în promovarea şi susţinerea unor politicieni, străini intereselor noastre naţionale.

Au votat „pro” – unanim.

Cimişlia, 28 iunie 2017.

Pentru confirmare,

prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, preşedintele INIS „ProMemoria”

anatol_petrencu@yahoo.com