Arhivă pentru Aprilie, 2017

Adus în țară (din Uniunea Sovietică) și predat cu proces-verbal, mareșalul Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului și condamnat, la 17 mai 1946, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca și când una dintre ele, chiar și pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani”, că în ceea ce privește prizonierii „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor spre a fi supuși la un tratament inuman” și că „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani”, că „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre” și „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”. În aceeași perioadă, Ion Antonescu ar mai fi „instigat la crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii”, a dus „o politică antidemocratică”, și „a ordonat înființarea de ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială”, dispunând și „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială”, punându-se „în slujba hitlerismului și fascismului” și contribuind prin forțe proprii, la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român”.

Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului”, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești”, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimi”. Fără îndoială este faptul că aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Important însă pentru jusțiție, pentru istorie și pentru Ion Antonescu ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat, dacă angajarea țării în război ar fi putut fi evitată rapturile teritoriale din 1940 și în contextul politico-strategic al epocii.

Nefiind de acord cu cei care afirmă că mareșalul nu a făcut nicio greșală și nici cu cei care apreciază că a fost „nul, dacă nu catastrofal ca om politic”, „o nenorocire, un perdant previzibil, nu numai pentru sine, dar, cu totul grav pentru destinele țării”, „o figură tragică și depășită de evenimente pe care nu le-a putut niciodată controla”, sau „un criminal de război”, cum a fost tratat de Tribunalul Poporului, consider că fiecare are dreptul să aibă, și să-și expună, propria poziție, în funcție de știința și conștiința sa.

Indiferent însă de greșelile pe care le-a făcut mareșalul Ion Antonescu, nimeni nu poate să nege faptul că principala sa preocupare, din momentul ajungerii la putere (cu sprijin german), a constituit-o refacerea integrității teritoriale a țării, grav rășluită în 1940 de către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. De altfel, în momentele în care armata română lupta pentru repunerea bornelor de hotar pe Nistru, în afară de comuniști, nimeni nu a contestat acest lucru. Din contră. Contribuția lui Ion Antonescu la eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost elogiată. Recunoștința a durat puțin, la scurt timp, după trecerea Nistrului, Ion Antonescu a fost acuzat de mulți dintre cei care îl elogiaseră până nu demult.

Fără nici o îndoială este faptul că ar fi fost minunat ca războiul să fi luat sfârșit la 26 iulie 1941 când ultimele formațiuni militare sovietice au fost alungate din Cetatea Albă. Acest lucru nu era însă posibil în contextul în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care România era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în espectativă cu arma la picior.

Continuând lupta alături de germani, Ion Antonescu a urmărit obținerea sprijinului german pentru restabilirea integrității teritoriale și la granița de vest a țării. Condamnând Dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice temei istoric, politic și moral, Ion Antonescu i-a declarat, în mod repetat și răspicat, lui Hitler, că obiectivul principal al politicii externe românești consta în realizarea unității pământului românesc, că scopul luptei românilor în Răsărit era „tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord”, că „mai bine pierim într-o luptă dreaptă dacă 17 milioane de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români.

Discutabilă rămâne, totuși, hotărârea mareșalului de a participa cu forțe numeroase la campania din a doua parte a anului 1942, la Stalingrad și în Caucaz, mult prea departe de granițele țări, lui Ion Antonescu putându-i-se imputa și faptul că nu a folosit prea mult cartea petrolului românesc, extrem de important la acea epocă pentru germani, pentru a obține în schimb o participare redusă, dacă nu simbolică la război și a face ca pierderile în vieți omenești pe front să fie cât mai mici.

A mai fost acuzat mareșalul Antonescu la procesul din mai 1946 că a pus țara la dispoziția Germaniei, aducând-o pe margine de prăpastie, uitându-se că dacă nu era înfloritoare, și nu avea cum să fie după trei ani de război, situația economică a României era, în vara anului 1944, de invidiat pentru multe țări europene, și chiar pentru Germania, în pofida declanșării puternicelor bombardamente anglo-americane, care au creat mari probleme economiei naționale și nu numai. S-a ignorat complet poziția mareșalului de a nu se ceda în fața presiunilor economice germane, căci nimeni nu poate afirma că acestea nu au existat, sau că Germania, ca mare putere, nu a urmărit să facă totul pentru a-și satisface în primul rând propriile interese.

Categoric mai este și faptul că guvernarea mareșalului Ion Antonescu, într-o perioadă de război complexă și dificilă, nu a fost lipsită de greșeli. Unele foarte mari, între ele situându-se deportarea evreilor din Basarabia și din nordul Bucovinei la est de Nistru, precum și celelalte măsuri luate împotriva acestora, în special ordinul de represalii de la Odessa din octombrie 1941, dat în urma atentatului terorist executat asupra comandamentului român din oraș, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941. Apreciind că atentatul fusese opera comuniștilor locali, în rândul cărora se aflau numeroși evrei, mareșalul Ion Antonescu a dispus să fie executați câte 200 de comuniști pentru fiecare ofițer și funcționar român sau german și câte 100 de comuniști pentru fiecare soldat ucis sau rănit (ordinul a fost transmis de colonelul Radu Davidescu la 23 octombrie 1941, ora12.30). Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist executat la Odessa asupra comandamentului român și represiunea care a urmat constituie realități evidente, care nu trebuie ignorate, ci abordate cu obiectivitate. În ceea ce mă privește deplâng atât moartea militari români și germani uciși, răniți sau dispăruți la 22 octombrie 1941, cât și pe cea a cetățeni sovietici, evrei sau nu, oricâți ar fi fost, victime vinovate sau nevinovate ale acțiunii represive care a urmat atentatului (clădirea a fost minată de structuri specializate ale armatei sovietice).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Pe larg : Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol I-II-III, București, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, 1995 (ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă; cuvânt înainte Prof. Iosif Constantin Drăgan).

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4154-6-17-mai-1946-procesul-sdi-condamnarea-maresalului-ion-antonescu.html