Arhivă pentru Iulie, 2013

Ultimatumul sovietic din iunie 1940 (1)

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău 
Nicolae Enciu „Il est probable que dans cette hypothѐse – la guerre – la Roumanie aurait beacoup souffert. Elle aurait été piétiné et pressurée par les troupes étrangѐres. Mais son avenir aurait été mieux préservé. Et surtout, elle se devait de prouver – ce qui était vital, et cela rongera désormais la conscience de toutes les générations de Roumains – que la Grande Roumanie était une réalité, non une création fortunée de Versailles. Qu’elle était soudée pour le meilleur et pour le pire. Il y a dans la vie d’une nation des revers de fortune dont on peut discuter; il y a des coups du destin qu’il faut savoir affronter sans discuter, sous peine de ne plus avoir le front de croire dans son destin. Ce coup du destin, les chefs irresponsables de la Roumanie de 1940 l’ont manqué”. (Titus Barbulesco, Si le 26 Juin 1940 la Roumanie avait rejeté l’ultimatum soviétique, Artes Gráficas Benzal, Madrid, 1969)

 

 

În seara zilei de 26 iunie 1940, la orele 22, şeful diplomaţiei sovietice Veaceslav M. Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, textul unei note ultimative în care Uniunea Sovietică cerea ca România să „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” partea de nord a Bucovinei, răspunsul fiind aşteptat în cursul zilei de 27 iunie. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi ministrul de externe, Molotov, a ţinut să precizeze verbal că, dacă răspunsul afirmativ nu va veni la timp, „atacul va fi lansat în seara următoare”. Aşa cum nota ultimativă sovietică conţinea afirmaţii în flagrantă contradicţie nu numai cu dreptul istoric, ci şi cu normele şi principiile juridice internaţionale unanim acceptate, Gh. Davidescu a declarat că, fără a prejudicia cu nimic decizia Bucureştilor, ţine de datoria sa să declare, că „argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”. A expus, apoi, „drepturile istorice, etnice şi politice”, care au format „temelia Unirii Basarabiei cu România”, şi a subliniat că Decizia din 27 martie/9 aprilie 1918 „a fost un act al majorităţii populaţiei basarabene, a cărei voinţă s-a exprimat în Hotărârea Sfatului Ţării”. Diplomatul a mai contestat faptul că România „ar fi profitat de slăbiciunea militară” a Rusiei sovietice în 1918 şi a combătut teza după care Basarabia ar fi fost unită cu Ucraina, expunând împrejurările în care Poarta Otomană cedase această parte a Principatului Moldovei, deşi „se obligase a apăra graniţa pe Nistru a Moldovei”. Analize recente ale istoricilor efectuate în baza tuturor documentelor de arhivă accesibile, arată că încercările disperate ale lui Gheorghe Davidescu de a-l convinge, în acea seară, pe V.M. Molotov asupra drepturilor istorice, etnice, politice ale României asupra Basarabiei şi a faptului că Bucovina n-a fost niciodată sub stăpânirea rusească erau din start sortite eşecului. În consecinţă, partea de nord a Bucovinei a fost cerută de sovietici ca despăgubire „pentru dominaţia română în Basarabia timp de 22 de ani”. Mai mult, graniţa trasată pe o hartă la scara de 1/800.000 cu un creion roşu bont, a cărei urmă acoperea un teritoriu lat de 7 mile, era confuză, făcând imposibil să se stabilească, de care parte cădeau anumite localităţi. În aşa mod, dacă este adevărat că anul 1918 a semnificat intrarea în modernitate a Basarabiei , la fel de adevărat rămâne şi faptul că notele ultimative sovietice din iunie 1940 au marcat căderea în barbarie a acesteia. Consecinţele imediate – dar şi de durată – ale anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietică au fost cel mai bine formulate şi explicate de către marele istoric Nicolae Iorga care, cu excepţionala putere de prevedere ce l-a caracterizat, la doar câteva zile de la raptul teritorial săvârşit de colosul geografic de la Răsărit, în articolul „Ce se duce cu noi din Basarabia”, menţiona următoarele: „Se poate ca la ieşirea din Basarabia să plece cu noi unele greşeli în administraţie, pe care le plătim aşa de scump, dar care vor fi întrecute, fără îndoială, de regimul social şi mai ales naţional care se aşează acuma, dar împreună cu noi pleacă de acolo şi însuşiri a căror lipsă, pregătind alte vremuri, se vor resimţi îndată. Aşa cum eram în acea ţară, care făcea parte, după orice judecată dreaptă, din casa noastră, noi reprezentam Apusul. Un fel de a gândi şi de a lucra care nu are a face cu ce vine în loc. Apusul altei libertăţi decât a celei de azi, o libertate care, în ciuda jandarmilor şi a unor teorii mai noi, se simţea în toate. De acuma înainte asupra întregii vieţi, şi asupra celei casnice, până în intimitatea ei, se lasă perdeaua de fier. Ca în Galiţia, despre care de zece luni nu se mai aude nimic. Pleacă împreună cu noi, o religie de două ori milenară, pe care o împărtăşean şi o respectam. Vor tăcea clopotele între Prut şi Nistru. Vor tăcea cu toate până la… Până la cea de-a doua înviere, care va veni! Pleacă iubirea pentru limba a două-trei milioane de oameni care vor putea să întrebuinţeze doar în cele mai mici ale lor un dialect moldovenesc dispreţuit. Şi pleacă forme de viaţă potrivite cu tot trecutul acelui pământ care se cufundă în apele cenuşii ale tulburelui internaţionalism marxist” . Din nefericire, previziunile lui N.Iorga aveau să se adeverească întocmai deja în primul an de ocupaţie sovietică. Anexată la 28 iunie 1940 conform Pactului de neagresiune von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia a fost supusă, în primul rând, unei dramatice amputări de teritoriu şi de populaţie. La 11 iulie 1940, bunăoară, ziarul moscovit „Pravda” promitea că „suprafaţa R.S.S. Moldoveneşti va fi de peste 50.000 km2” , deci cu mult mai mare chiar faţă de suprafaţa Basarabiei interbelice. Contrar acelor promisiuni, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a procedat la dezmembrarea teritoriului Basarabiei, adoptând la 2 august 1940 Legea cu privire la includerea judeţelor Hotin, Cetatea Albă şi Ismail în componenţa Ucrainei sovietice . Procesul în cauză a continuat până la 4 noiembrie 1940, când a fost adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. Cu privire la stabilirea graniţei dintre R.S.S. Ucraineană şi RSS Moldovenească. Ca urmare, în componenţa Moldovei sovietice a rămas o suprafaţă de numai 33.700 km2 faţă de 44.422 km2 pe care a avut-o în perioada dintre cele două războaie mondiale, sau 80-85 % din teritoriul Basarabiei interbelice. Ruperea unităţii administrative a Basarabiei a făcut ca frontierele acesteia să nu mai coincidă cu cele etnice. Procedând în atare mod, Moscova şi-a facilitat, deja în primul an de ocupaţie a Basarabiei, obiectivul rusificării şi comunizării acesteia, aruncând, totodată, în spiritul politicii comune oricărui imperiu – divide et impera – mărul discordiei dintre românii basarabeni şi ucraineni. Dezmembrarea teritoriului Basarabiei a condus implicit la importante modificări în numărul populaţiei acesteia. În perioada dintre cele două războaie mondiale, populaţia Basarabiei sporise de la 2.642.000 de locuitori în 1918 la 3.191.016 către finele anului 1939. În perioada anilor 1930-1939, populaţia Basarabiei sporise cu 326.614 locuitori sau cu 11,4 %, astfel încât ponderea populaţiei Basarabiei în totalul populaţiei României ajunsese la 16,0 % către finele anilor ’30 . În numărul deja menţionat al ziarului „Pravda”, din 11 iulie 1940, se relata că populaţia viitoarei RSS Moldoveneşti va fi cu mult superioară celei din Basarabia propriu-zisă, constituind aproximativ 3.700.000 de locuitori. Contrar acelor promisiuni, în procesul trasării graniţei moldo-ucrainene, nou-creata R.S.S.M. a rămas cu doar 2.329.432 de locuitori, proiectul ucrainean de „repartizare” a populaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a R.A.S.S. Moldoveneşti între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească probând clare intenţii anexioniste. Precum lesne se poate observa, oficialităţile sovietice au operat exclusiv cu datele recensământului populaţiei din 29 decembrie 1930, din care motiv, pentru o evaluare mai exactă a Tabel1-Enciuconsecinţelor demografice ale anexării Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică este necesară precizarea situaţiei din 1940, înainte de ocuparea teritoriilor în cauză. Din nefericire, recensământul general al populaţiei României preconizat pentru luna decembrie 1939 sau ianuarie 1940 s-a realizat abia în prima jumătate a anului 1941, în situaţia în care Basarabia şi Nordul Bucovinei se aflau sub ocupaţie sovietică. Precum pe bună dreptate menţiona prof. Octav Onicescu, preşedintele recensământului general al populaţiei României din 1941, „dacă administraţia românească îşi făcea în decembrie 1939, sau în ianuarie 1940, datoria şi executa cu organele admirabil pregătite, ale Institutului Central de Statistică, recensământul la care era obligată, dureroasa dezbatere privind fruntariile ţării ne-ar fi găsit mult mai pregătiţi. Datele proaspete, corespunzând exact situaţiilor, ar fi avut poate mai mare greutate. Şi chiar de n-ar fi fost aşa, am fi păstrat un inventar precis al oamenilor şi bunurilor ce ni s-au luat” . În lipsa unui inventar precis al oamenilor şi bunurilor din prima jumătate a anului 1940, sporeşte importanţa studiilor lui Sabin Manuilă , Anton Golopenţia şi D.C.Georgescu . Din studiile dr. D. C. Georgescu, în special, rezultă că la 31 decembrie 1939, populaţia totală a României era de 20.045.488 locuitori. Considerând că la 1 ianuarie 1920, România a avut o populaţie de 15.502.840 de locuitori, rezultă o creştere de 4.542.648 de locuitori între 1920 şi 1939, respectiv un spor de 29,3 % în decursul a două decenii interbelice . La rândul său, dr. S.Manuilă a stabilit că, între recensământul din 29 decembrie 1930 şi 31 decembrie 1939, populaţia Basarabiei a sporit cu 326.614 locuitori sau 11,4 %, ajungând la 3.191.016 locuitori. Tabel2-EnciuO încercare de evaluare exactă a consecinţelor demografice ale anexării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Regiunii Herţa a fost efectuată de Institutul Central de Statistică din Bucureşti, în cadrul inventarierii populaţiei şi bunurilor din teritoriile eliberate de sub ocupaţia sovietică, în perioada august-septembrie 1941. Urmare a inventarierii respective, Institutul Central de Statistică din Bucureşti a realizat două serii de date: primele, obţinute prin calcul la data de 1 ianuarie 1940, pe baza excedentului natural al populaţiei şi o a doua serie de date, rezultate în urma inventarierii populaţiei şi bunurilor din august-septembrie 1941. Datele obţinute au fost următoarele . Precum menţiona dr. S.Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică, faţă de cifrele din ianuarie 1940, datele din 1941 au avantajul de a corespunde stărilor reale de fapt, constatate şi înregistrate cu prilejul inventarierii din vara acelui an. Se constată, în aşa mod, că în lunile august-septembrie 1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Regiunea Herţa s-au numărat cu 546.462 de locuitori mai puţini comparativ cu cifra probabilă calculată pentru 1 ianuarie 1940. În opinia dr. S.Manuilă, cifra respectivă – de 546.462 de locuitori – reprezintă pierderile suportate de teritoriile în cauză: „prin ocupaţia sovietică, prin deportarea populaţiei evreieşti, prin refugierea românilor, odată cu ocuparea provinciilor şi prin expatrierea populaţiei de origine etnică germană” . Din totalul celor 546.462 de locuitori, pierderile directe de populaţie cauzate Basarabiei în consecinţa anexării acesteia de către Uniunea Sovietică au fost de 446.063 locuitori. O reducere atât de drastică a numărului populaţiei Basarabiei în intervalul unui singur an de ocupaţie sovietică, inclusiv reducerea la jumătate a populaţiei oraşelor basarabene, a fost determinată de o serie de factori particulari, inclusiv:Tabel3-Enciu – refugierea populaţiei româneşti – funcţionari, preoţi, învăţători, liber profesionişti, comercianţi etc. – în consecinţa cedării Basarabiei (circa 120.000 de persoane); – deportarea populaţiei în timpul ocupaţiei sovietice; – mobilizarea tineretului în armata sovietică şi retragerea unui număr important din populaţia civilă, în special evrei, cu ocazia retragerii trupelor sovietice; – repatrierea germanilor din Sudul Basarabiei, numărul cărora s-a estimat la circa 110.000 de persoane; – dispariţia unui număr important de locuitori. Revenind ulterior la aceeaşi problemă a pierderilor de populaţie din primul an de ocupaţie sovietică, directorul general al Institutului Central de Statistică, dr. S.Manuilă, va propune Preşedinţiei Consiliului de Miniştri un proiect mult mai amplu „în vederea unei eventuale folosiri în tratative diplomatice asupra frontierei răsăritene” a României, şi anume: completarea constatărilor făcute prin inventarierea Basarabiei din iulie-august 1941, prin inventarierea Transnistriei din ianuarie 1942 şi recensământul populaţiei României din 29 decembrie 1930, cu alte lucrări cum ar fi: – comparaţia între recensămintele din 1897, 1930 şi inventarierea din 1941 în cazul Basarabiei, pe sate, comune, plăşi şi judeţe; – cercetări speciale, presupunând culegerea de declaraţii, documente, fotografii în satele care au suferit pierderi mai mari de populaţie, prin deportări, ucideri în masă, foamete, colectivizare etc.. Datele respective urmau a fi culese după un formular special, elaborat de Institutul Central de Statistică din Bucureşti. Cu toate că au fost depuse eforturi considerabile în această direcţie, „o inventariere exactă a tuturor averilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi din Transilvania” nu s-a mai efectuat în anii războiului mondial, reuşindu-se doar „date de o valoare şi exactitate relativă” (dr. S.Manuilă), rămase la departamentele care administrau diferitele sectoare ale activităţii publice din respectivele provincii, astfel încât directorul Institutului Central de Statistică solicita, la un moment dat, că, „în cazul când se vor face centralizări de astfel de date, rezultatele să fie comunicate şi Institutului Central de Statistică” . Referitor la repercusiunile în viaţa economico-socială a Basarabiei, mărturiile documentare ale martorilor acelor evenimente ilustrează întreg dezastrul şi cataclismul social provocat de raptul teritorial sovietic din iunie 1940. Astfel, parohul din comuna Cobâlnea, jud. Orhei, refugiat în ziua de 8 septembrie 1940, mărturisea că în Basarabia e „sărăcie mare. Satul a rămas gol, desculţ şi flămând” . La rândul său parohul bisericii din Nisporeni, jud. Lăpuşna, menţiona că „agricultura, după sistemul de până acum, e pe cale de lichidare, iar poporul va fi silit să treacă la colhoz, pentru că numai membrii anumitelor organizaţii şi a colhozurilor, vor avea dreptul la cumpărarea lucrurilor de primă necesitate pe preţ mai redus, iar ceilalţi vor plăti preţuri fabuloase, ceea ce se vede de pe acum. Ţăranii, de frica rechiziţiilor, şi-au vândut lucrurile din casă şi vitele pe preţuri mari în bani româneşti, care n-au avut mai târziu nici o valoare, populaţia devenind peste noapte săracă, scopul urmărit de sovietici. Starea poporului român este deprimantă”. Un alt preot din jud. Lăpuşna mărturisea că „Pădurile se exploatează fără milă. Vitele sunt duse la abator pentru tăiere. Lumea trăieşte în sărăcie, frică şi descurajare. Tineri,- fete şi băieţi,- sunt amăgiţi prin vorbe, încheie contracte şi sunt trimişi la scos cărbune în Donbas, de unde nu vor mai veni şi astfel Basarabia se pustieşte de fiii ei”. Potrivit mărturiilor aceluiaşi preot, „la o adunare, tovarăşul propagandist rosti către oamenii adunaţi: «fraţilor tovarăşi, cred că fiecare din voi are o rană la inimă, vă rog ieşiţi şi spuneţi ce vă doare şi ce aţi suferit»; s-a făcut tăcere, nimeni n-a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva stăpânirii româneşti; tovarăşul s-a înroşit, s-a îngălbenit şi apoi a început să vorbească de armata roşie” . În privinţa armatei roşii din Basarabia, Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi relata, la 11 noiembrie 1940, că „la Sud de Colibaşi, de-a lungul Prutului, pe muchiile dealurilor basarabene, Sovietele fac organizarea terenului (tranşee şi adăposturi)”, iar „locuitorii din satele de pe malul Prutului basarabean nu au voie să se deplaseze în interiorul regiunii basarabene, ci numai în satele de pe malul Prutului care au un regim special, în sensul că sunt lăsaţi de capul lor. Tineretul de până la 18 ani, băieţi şi fete din satele basarabene, afară de cel din satele de pe malul Prutului, este trecut în Rusia” . Aceeaşi stare de lucruri constata şi un fost funcţionar la Inspectoratul V al drumurilor din Chişinău: „Starea de spirit a populaţiei este deplorabilă – nu ştie nimeni ce soartă va avea. Se vorbeşte că majoritatea populaţiei basarabene va fi transportată la Donbas sau la canalul Don şi în Siberia” . Preotul din com. Ciulocani, jud. Bălţi, menţiona în acelaşi context, că „Populaţia este nemulţumită din cauza insuficienţei alimentaţiei şi a îmbrăcămintei. Impozitele prea mari produc mari nemulţumiri – trebuiesc plătite în 24 de ore de la data comunicării” . Un alt refugiat, tot din jud. Bălţi, menţiona că „Agricultorii sunt nemulţumiţi, pentru că nu vor mai avea pământul lor – toţi vor fi încadraţi în aşa zisele colhozuri, în care vor lucra pentru stat. Ţăranii care au avut de la 15 ha în sus, au fost trecuţi în rândul aşa zişilor „culaci” şi sunt lipsiţi de aproape toate drepturile, ei şi copiii lor” . În fine, nu însă şi în ultimul rând, o studentă la medicină din anul IV, refugiată la 13 septembrie din Chişinău, menţiona: „Câmpurile au rămas nelucrate, nefiind dreptul de proprietate respectat, iar proprietarii mai mari sunt arestaţi. Satul este condus de un comitet sătesc, compus din cei mai netrebnici oameni, care au deviza: cine până acum a fost cineva, acum nu va fi nimic, iar cine n-a fost nimic, va fi totul” . Un alt student refugiat din Chişinău mărturisea că „noua reformă agrară prevede livrarea de către ţărani către stat a 75 % din totalul recoltei pe hectar. În caz că recolta era slabă sau distrusă, ţăranul era obligat să cumpere de aiurea grâu sau ceea ce semănase şi să-şi achite impozitul” . Conform datelor Institutului Central de Statistică, ocupând Basarabia, URSS şi-a sporit cu 3.626.428 ha terenurile agricole, inclusiv cu 3.031.529 ha terenurile arabile; a mai intrat, de asemenea, în posesia a 28.425 ha de fâneţe naturale, a 427.618 ha de păşuni, a 110.582 ha de vii, a 28.274 ha de livezi cu pomi fructiferi şi a circa 200.000 ha de păduri.N. EnciuTabel 4 Anexarea Basarabiei a produs pagube esenţiale sectorului zootehnic: în timp ce în iunie 1940 aici funcţionau 37 de sindicate de creştere a animalelor, toate acestea au dispărut sub bolşevici, care le-au confiscat întreaga avere şi animalele de reproducere . Conform recensământului animalelor realizat în 1941, imediat după reinstalarea administraţiei româneşti în Basarabia, precum şi în cursul anului 1942, s-a constatat o reducere a numărului cabalinelor de la 407.118 capete în iunie 1940 la doar 274.994 în 1941, a numărului bovinelor – de la 451.161 la 398.500 în aceeaşi perioadă etc. . Chiar dacă nu s-au atestat evoluţii spectaculoase, industria Basarabiei interbelice a făcut, totuşi, progrese notabile între cele două războaie mondiale, astfel încât, la data de 28 iunie 1940, valoarea aproximativă a întreprinderilor industriale existente, calculată în preţurile din ianuarie 1942, a fost de 5.904.560.000 lei. În Basarabia funcţionau 581 de cariere, 193 din care aflându-se în proprietatea statului şi 388 în proprietate particulară . Capacitatea de producţie a principalelor industrii basarabene în funcţiune la data de 28 iunie 1940, precum şi distrugerile provocate de Uniunea Sovietică în primul an de ocupaţie sunt ilustrate de următoarele date. Generalizând consecinţele economico-sociale ale primului an de stăpânire bolşevică a Basarabiei, autorii unui volum editat în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei menţionau, şi pe bună dreptate, că „a fost o experienţă dureroasă, plină de jertfe şi, poate, cea mai grea din lungul şir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administraţie românească aşezările tradiţionale ale populaţiei Basarabiei au fost N. Enciu, Tabel5.6Familia, Şcoala, Graiul, Biserica, Credinţa, Proprietatea, cu instalarea regimului bolşevic, „toate au rămas departe de rosturile lor fireşti şi au fost întrebuinţate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Provinciei, dărâmând proprietatea şi credinţa şi etatizând totul” . Este în afara oricăror discuţii faptul că ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în vara anului 1940 a fost rezultatul direct al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, al înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin şi al agresiunii politico-militare întreprinse de Uniunea Sovietică împotriva României. La fel însă de adevărat este şi faptul că, de rând cu pagubele umane şi materiale provocate de agresiunea sovietică, stupoarea, nedumerirea, indignarea şi demoralizarea opiniei publice româneşti au produs consecinţe identice şi poate chiar mai grave decât pagubele materiale propriu-zise. Aceasta deoarece, regele Carol al II-lea afirmase, în repetate rânduri, în mod public şi solemn, că hotarele României vor fi apărate. „Am încins ţara cu un stăvilar de foc şi de beton, peste care nimeni nu va putea trece”,- astfel afirmase regele Carol al II-lea la Chişinău, la 6 ianuarie 1940 . Potrivit relatărilor, „Populaţia l-a primit ca pe un Mesia; ameninţarea Rusiei sovietice asupra acestei provincii apăsa sufletele basarabenilor şi pentru ei prezenţa regelui în mijlocul lor era o linişte (…). Când regele şi-a făcut apariţia, mulţimea, delirândă de entuziasm, a rupt cordoanele, astfel că regele s-a găsit izolat în mulţimea care-l aclama. În acea atmosferă de bucurie se putea descifra rugămintea disperată a întregii provincii: „Nu ne părăsi: apără-ne !”. Sub influenţa magnetismului popular, regele a ţinut un discurs în care a rostit un legământ solemn, rezumat în declaraţia: „Nici o brazdă de pământ nu vom ceda” . La doar şase luni de zile de la acel legământ, Carol al II-lea va încerca să se justifice: „Ce puteam eu oare face, […] nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate ?”. Nu numai că putea, dar şi avea obligaţia constituţională de a-şi asuma întreaga responsabilitate, deoarece, potrivit Constituţiei din 27 februarie 1938, articolul 46, regele era comandantul suprem al armatei şi avea „dreptul de a declara războiul şi a încheia pacea”, în timp ce Consiliul de Coroană era „un for pur consultativ” . Tocmai din aceste considerente, liderii opoziţiei din acea perioadă, în numeroasele memorii şi proteste împotriva cedării teritoriale aveau să menţioneze, şi pe bună dreptate, că „Poporul român (…) nu poate să înţeleagă pentru ce, în momentul când armata trebuie să apere fruntariile ţării, a primit ordin să se retragă precipitat şi să lase vrăjmaşului mâna liberă pentru ocuparea a două provincii, părăsind în voia U.R.S.S. trei milioane de români” . – Va urma – Sursa: art-emis.ro

Anunțuri

SFÂNTUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE – OCROTITORUL CENTRULUI DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂ

CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂCENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂ

Colaboratorii Centrului de Cultură şi Istorie Militară, pe data de 2 iulie prăznuiesc Ziua Comemorării Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt – ocrotitorul instituţiei în care activează. La 2 martie anul curent, a avut loc redeschiderea expoziţiei permanente a Muzeului Militar la care în afară de vizitatori au fost prezente mai multe persoane oficiale, inclusiv Preşedintele Republicii Moldova domnul Nicolae Timofti. În cadrul evenimentului un sobor de preoţi militari, printre care Gheorghe Gavriliţă, Corneliu Dobrogeanu, Tudor Spătaru şi Nicolae Andrieş au sfinţit locaşul Centrului, ocrotitorul edificiului fiind ales Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Icoana cu chipul Marelui Domnitor a fost plasată într-un loc de cinste, nu departe de lista eroilor căzuţi pentru integritatea şi independenţa Republicii Moldova.

Cu ocazia acestei zile felicităm colectivul Centrului şi aducem urări de bine, ca Binecredinciosul Voievod sa-i păzească şi să-i călăuzească spre fapte măreţe.

Temeiul pentru acest însemnat eveniment este faptul că la 21 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Domnitorul Ştefan cel Mare în rândurile celor sfinţi.

Ştefan cel Mare deschide, în istoria poporului nostru, una din cele mai strălucite pagini de la întemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de aproape cincizeci de ani Marele domnitor a făcut din Moldova un factor însemnat al relaţiilor internaţionale in această parte a Europei.

Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ştefan cel Mare a inaugurat o nouă eră a afirmării internaţionale a Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, datorită rolului politic pe care şi l-a asumat în condiţiile reluării ofensivei otomane, şi a câştigat, împreună cu măreţul ei domn, un prestigiu internaţional, care a atras preţuirea şi alianţa unor mari puteri, angajate in confruntarea antiotomană. Conducătorii statelor i-au căutat alianţa, duşmanii l-au privit cu respect, iar umaniştii au fixat pentru posteritate imaginea acestui strălucit domnitor.

Pornind de la realitatea istorică, figura lui Ştefan cel Mare a devenit mitică şi legendară. Imaginea sa se proiectează in creaţiile folclorice şi în literatura cultă, dând naştere la unele dintre cele mai însemnate opere istorice.

Unul din primele portrete din cronicele moldoveneşti reprezintă primul portret literar al atât de cunoscutului domnitor Ştefan cel Mare realizat de cronicarul Grigore Ureche. Înzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este întemeietorul portretisticii in literatura veche. În virtutea talentului sau, el selectează figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizează, le dă contur propriu, punând alături de trăsăturile fizice şi anecdote -însuşiri de caracter definitorii.

Imaginea Marelui Domnitor poate fi depistată în mai multe săli expoziţionale ale Muzeului Militar

CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂCENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂCENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂ

Galeria de imagini-portrete de domnitori din Sala Antică şi Medievală a Muzeului Militar, executată la un nivel înalt artistic de pictorul militar, colonel (r) Eduard Stahi a devenit o carte de vizită al acestei săli de expoziţii. În această arcă a domnitorilor, care completează de minune exponatele muzeului militar un loc de frunte îi este rezervat Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Chiar sub această galerie „domească” pe un suport expoziţional se află un bust al Marelui domnitor al Ţării Moldovei Ştefan cel Mare, pe care nu putem să-l comparăm cu altele. Este un unicat, irepetabil şi a fost executat cu mare talent de sculptorul  Boris Dubrovin. Mulţi elevi, studenţi şi vizitatori,inclusiv străini aflându-se în această sală, nu ratează şansa de a se fotografia pe fundalul acestei lucrări interesante.

Glorificand eroul, care a dat Moldovei stabilitate si independenta, vis-a-vis de galeria domnitorilor pe un perete uriaş puteţi observa Arborele genealogic al Neamului Muşatinilor, din care a făcut parte şi celebru Domnitor.
Imaginea lui Ştefan cel Mare este prezentă şi în Sala Renaşterii Naţionale şi Formării Armatei Naţionale. Chiar în prima vitrină se observă chipul Domnitorului pe primele unităţi băneşti al tânărului stat Republica Moldova. In ordinea primelor publicaţii cu grafie latină, alături de primul număr al revistei ”Nistru”(1990) se află şi revista”Cugetul”(nr.1) din 1991 pe coperta căreia se află fotografia monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău.

Este important de remarcat, că chipul şi faptele eroice săvârşite de Ştefan cel Mare  pentru apărarea Ţării Moldovei şi prosperarea ei, sunt exemple concrete demne de urmat pentru tânăra Armată Naţională.

Autor: Alexandru MORARU

Sursa:www. istoriamilitara.org