Modalităţi de aprovizionare.
„Către sfârșitul lunii februarie (1945 – n.n.) ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje”. (Generalul Constantin Sănătescu)
După semnarea Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, funcționarea sistemului logistic românesc a fost influențată decisiv de Comisia Aliată de Control (partea sovietică), care a preluat controlul și în acest domeniu, aprovizionarea armatei române operative făcându-se concomitent cu îndeplinirea obligațiilor asumate și asigurarea a numeroase alte cereri ale comandamentelor și trupelor sovietice.
O sinteză întocmită la sfârșitul războiului menționa: „De la 23 august 1944 și până la 10 mai 1945 s-au pus la dispoziția Armatei Roșii stabilimente, aerodromuri, instalații portuare maritime și fluviale, precum și diferite uzine și fabrici pentru a fi ocupate de unitățile sovietice sau pentru a lucra și repara materiale de război. Prin punerea acestora la dispoziția Armatei Sovietice s-a sistat aproape în procent de 80-100% producția pentru armata română, rămânând ca aceasta să-și satisfacă nevoile numai din disponibilul rămas după 23 august 1944 în majoritatea compartimentelor și numai disparat și în cantități minime s-au mai produs pentru armata română”.
În afara obligaţiilor asumate prin Armistiţiu, trupele sovietice care afluiau prin sudul României spre zonele de luptă din podișul transilvan și Banat și Crișana, s-au aprovizionat prin preluări (cu acte sau fără acte) din depozitele românești întâlnite pe traseu și prin exploatarea nerațională a zonele prin care se deplasau. „Dacă se va continua așa și trupele vor mai sta – aprecia șeful Serviciului intendență al Armatei 4 – populația va rămâne fără alimente. Sunt sate și orașe unde s-au luat toate vitele, chiar și cele de muncă”. Pentru a stopa numeroasele abuzuri, generalul Gheorghe Mihail a ordonat (9 septembrie 1944): „Niciun ostaș sovietic nu are voie să se atingă de niciun fel de bunuri ale armatei sau populației române. Nu se va admite sau suporta niciun fel de intimidare. Toate cererile sovieticilor se vor adresa organelor de resort respective”.
După numeroase întâlniri și consfătuiri, Marele Stat Major român a făcut cunoscut că în urma Convenției încheiate între Comisia Română pentru aplicarea armistițiului și delegatul Frontului 2 ucrainean ,,toate aprovizionările cu materiale și subzistențele necesare armatei sovietice să fie satisfăcute numai în urma cererilor făcute de colonelul Sidorov și aprobate de Comisia română pentru aplicarea armistițiului”. În realitate, comandamentele și trupele sovietice nu au ținut seama de reglementările stabilite de comun acord. Referindu-se la cheltuielile făcute pentru întreținerea trupelor sovietice până la sfârșitul anului 1944, un Memoriu al guvernului român menționa cifra de circa 50 miliarde lei, care reprezentau valoarea totală a exportului românesc din 1943 sau dublul cheltuielilor medii lunare ale statului român.
După înfrângerea trupelor germane din spațiul situat la sud de Carpații Meridionali (23-31 august 1944) asigurarea materială a trupelor operative a revenit corpurilor teritoriale și departamentelor economice, Comandamentele de Etape primind misiunea să-și reorganizeze structurile și activitățile în vederea asigurării materiale a trupelor care urmau să acționeze în Transilvania, Banat și Crișana. În acest scop, Comandamentul de Etape nr 1, cu sectoarele 1, 4, 5 și 6 au fost puse la dispoziția Armatei 4 (în podișul transilvan), iar Comandamentul de Etape nr. 2 (cu sectoarele 2 și 3) la dispoziția Armatei 3 (în Banat și Crișana).
În condițiile în care zonele de exploatare încredințate armatelor române au fost restrânse și sărace în resurse, iar sovieticii au impus severe restricții de circulație pe calea ferată, multe din atribuțiile comandamentelor de Etape au fost preluate de secțiile/birourile 4 din statele majore ale armatelor, respectiv ale corpurilor de armată și divizii și de către organele de intendență de la toate comandamentele. În general, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, asigurarea materială a armatei nu a ridicat probleme deosebite. Cu toate acestea, procesul a fost influențat negativ de faptul că întoarcerea de arme a „răsturnat”/„întors” frontul cu 180 de grade, surprinzînd în estul țării însemnate cantități de alimente, din care doar o mică parte au mai putut fi recuperate. S-au adăugat distrugerile efectuate de bombardamentele aviației anglo-americane în perioada 4 aprilie – 19 august 1944, perturbarea sistemului de comunicații feroviare, distrugerile efectuate de trupele germane în retragere, colectările efectuate de către structurile destinate aplicării prevederilor Convențiilor de armistițiu din 12 septembrie 1944 (cantitățile de subzistențe solicitate de Comisia Aliată de Control-partea sovietică și cererile făcute de comandamentele sovietice au fost de cele mai multe ori exagerat de mari, grevând nevoile asigurării trupelor de pe front și consumul populației), ridicările de materiale efectuate de trupele sovietice și nu în ultimul rând necesitatea de a asigura populației civile consumul în limitele rațiilor stabilite. Greutăți au apărut și datorită insuficienței mijloacelor auto, care au făcut ca aprovizionarea trupelor și a populației să se facă în proporție de 50% cu căruțele.
Pe teritoriul Ungariei asigurarea trupelor cu subzistențe s-a făcut prin exploatări locale (din zona stabilită de Frontul 2 ucrainean, cu o adâncime de 100 km de la front) și prin aduceri din interiorul țării a categoriilor care nu se găseau în zonă (coloniale, tutun etc.), până la Tisa neînregistrându-se probleme deosebite. Dificultăți au apărut dincolo de Tisa datorită faptului că depozitele armatelor rămăseseră la peste 120 – 150 km de zona operațională. În acest context s-a recurs la trimiteri din interiorul țării și, în măsura posibilului, la exploatarea locală îngreunată de lipsa monedei în circulație (pengő de război), cu care să se facă plățile către populația civilă care furniza subzistențele și de faptul că sovieticii nu au aprobat ca aprovizionarea să se facă și pe bază de bon de rechiziţie. Situația a fost agravată și de neprogramarea de către sovietici a trenurilor necesare aprovizionării armatei române, la 13 decembrie 1944, Marele Stat Major informând guvernul că armatele operative nu mai dispuneau de alimente decât pentru șase zile. Ca urmare, Armata 1 a fost pusă în situația de a solicita alimente de la sovietici. După îndelungate tergiversări, a primit 1.400.000 pengő (ianuarie 1945), apoi și diferența până la 10.000.000, iar mai târziu 15.000.000 coroane cehoslovace.
Aflată într-o situație asemănătoare, Armata 4, generalul Gheorghe Avramescu a solicitat generalului Socrate Mardari din Marele Stat Major (17 decembrie 1944) să obțină „aprobarea organelor supreme sovietice pentru ca marile unități să poată exploata zona, deoarece toate resursele sunt blocate la dispoziția armatei sovietice sub a căror pază se găsesc. […] Este imperios necesar ca să se aprobe și da ordine precise tuturor unităților sovietice operative, ca la cererea unităților române, mai ales în situațiile în care acestea operează în regiuni muntoase și sărace, să le distribuie necesarul contra bon sau recipisă regulamentară, lichidarea urmând să se facă ulterior între guverne. Suntem în situația că marile unități nu mai au rezerve de hrană și nici posibilitatea de a face noi aprovizionări, iar pe transporturile din interior nu se poate conta deoarece nu avem nici dotație suficientă în depozite și nici mijloace de transport rapide și sigure. Cele de mai sus s-au raportat dvs. în repetate rânduri și dacă nu se dă o grabnică soluționare a problemei în sensul solicitat de noi riscăm să ne găsim în scurt timp în situația de a nu mai putea hrăni trupele”.
Pentru a preveni situația de criză alimentară pe front, Marele Stat Major se adresase încă de la 18 noiembrie generalului Vorobiev propunând mai multe modalități de aprovizionare a trupelor aflate pe front: prin exploatarea teritoriului; prin folosirea subzistențelor din depozitele capturate de la inamic; prin ridicări din depozitele trupelor sovietice, contravaloarea urmând a fi achitată de Serviciul intendență al Marelui Stat Major; prin expedieri din interior cu mijloace de tranport, aprobate de organele de profil sovietice. Până la 21 decembrie 1944, la „repetatele intervenții” nu se obținuse „niciun rezultat”.
În contextul în care operațiile militare s-au desfășurat (din decembrie 1944) în regiunile muntoase și înzăpezite din Cehoslovacia, aceste zone nu au mai putut oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor. Ca urmare, cele două armate au trebuit să se aprovizioneze din ceea ce aveau în depozite sau din trimiterile primite din țară. Zona săracă, în special în furaje și făină, distanțele de peste 100 km de bazele de aprovizionare, imposibilitatea de a se face transporturile pe calea ferată au pus, la un moment dat, problema continuării operațiilor militare datorită crizei de muniții și subalimentației. Rezultatul a fost (ianuarie 1945) o situație de „criză alimentară” din care s-a ieșit cu sacrificii și mari eforturi. Terenul accidentat, muntos, și lipsa de drumuri (chiar a potecilor) a făcut ca în numeroase cazuri hrana luptătorilor din linia întâi să fie dusă în spinare pe distanțe destul de mari. În lipsa samarelor, unitățile au recurs la improvizații (sănii, tălpice, funiculare etc.). La acestea s-a adăugat faptul că în Slovacia, subzistențele nu au putut fi achiziționate prin rechiziții, ci numai prin bună învoială cu localnicii, care nu voaiu să ofere mai nimic românilor (sovieticii ofereau prețuri mai mari sau chiar cereau populației să nu ofere nimic aliaților români). Problema nu a fost reglementată nici în urma intervenției colonelului Blaga pe lângă ministrul Nemec, delegatul guvernului slovac.
Răspunzând cererii Marelui Stat Major român din 23 ianuarie 1945 cu privire la lărgirea zonei de exploatare a armatelor române în vederea aprovizionării, mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut că acest lucru nu era posibil, dar că în situația în care alimentele nu erau suficiente acestea puteau fi aduse din țară, solicitându-se vagoanele necesare prin generalul-maior Kvașnin. Aprobările pentru punerea vagoanelor la dispoziție au fost însă puține.
Numeroase au fost și cererile pentru asigurarea mijloacelor de transport a subzistențelor și altor materiale din interiorul țării (la 27 decembrie 1944, 10, 12, 15, 17, 20, 26 februarie 1945), obținându-se următoarele programări pentru transporturi de subzistențe și grăunțe, cu începere de la 14 februarie 1945: 4 trenuri cu subzistențe, 4 trenuri cu grâu, 1 tren cu făină, 8 trenuri cu grăunțe, 3 trenuri cu brichete furajere. În afara acestora s-au mai expediat subzistențe cu trenurile sanitare și 27 000 de brichete furajere cu autocamioanele. Grav a fost și faptul că atunci când s-au aprobat, transportul acestora a durat foarte mult, în unele situaţii chiar 2-3 luni, în garnituri cu vagoane deschise, determinând deteriorarea grâului, brichetelor furajere, păioaselor cartofilor, însoţitorii trenurilor fiind nevoiți să suporte numeroase privațiuni. ,,Este un miracol cum au trăit și au supraviețuit acești camarazi în tot cursul lunilor când însoțeau transporturile – menționează un document al vremii. Unii au făcut adevărate acte de eroism, ca și dovada unor înalte virtuți ostășești. Am avut cazul unui delegat care a golit și reîncărcat singur cu o găleată un vagon de grâu, căruia i se aprinsese o osie. În țară străină, la 100 km de patrie și fără să cunoască limba țării”.
Una din cauzele care au provocat mari neajunsuri aprovizionării armatei române a fost generată de insuficiența mijloacelor de transport feroviare și rutiere în condițiile în care căile ferate de pe teritoriile României, Ungariei și Cehoslovaciei se aflau sub controlul organelor de specialitate ale Frontului 2 ucrainean (VOSO), majoritatea parcului de vagoane și locomotive, precum și circuitele feroviare fiind folosite pentru armatele sovietice. Când la 29 ianuarie 1945, Marele Stat Major a solicitat reprezentantului Frontului 2 ucrainean programarea a 24 de trenuri pentru subzistențe, Direcția transporturi a frontului sovietic a răspuns simplu: „Nu se aprobă executarea transporturilor de aprovizionare”. Acesta în contextul în care, în condiții de trafic normal, pentru asigurarea cu subzistențe a trupelor operative prin aduceri din interior ar fi fost nevoie de 134 vagoane zilnic.
Spre comparație cu situația trupelor sovietice, în timp ce Armata 53 dispunea pentru transport de 260 autocamioane, Armata 1 avea doar 75 de maşini din care puteau fi folosite zilnic numai 20-25 pentru nevoile de transport ale serviciilor (inclusiv pentru muniții), restul fiind defecte sau în reparații. În acest context, căruțele au rămas (în multe situaţii) unica soluție de soluționare a problemelor aprovizionării. Ca urmare, dese au fost situațiile în care subzistențele au fost descărcate în gări pe rampe în aer liber, după ce fuseseră transportate în vagoane deschise pe timp de ploaie și ninsoare.
Sugestive pentru situația precară în care s-au aflat armatele române în perioada ianuarie-februarie 1945 sunt aprecierile generalului Constantin Sănătescu din 15 martie 1945: „Către sfârșitul lunii februarie ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje. Mortalitatea cailor fusese un aspect atât de îngrijorător încât Armata 4 luase hotărârea să scoată de la artilerie armamentul greu și trenuri 9.000 de cai pe care să-i trimită într-o zonă mai bogată, înapoi. Cauzele principale ale acestei crize sunt zona de exploatare săracă, insuficiența mijloacelor de transport auto, greutatea de a obține trenuri suficiente pentru aduceri din interior și întârzierea pe traect… Conform dispozițiunilor Frontului 2 ucrainean s-au repartizat pentru armatele române câte o zonă de exploatare, având o adâncime de 100 km de la front. Prin deplasarea frontului spre vest, într-o regiune muntoasă și acoperită de păduri, zonele de exploatare pe o adâncime de 100 km nu puteau oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor, armatele fiind puse în situația să transporte o parte din necesar de la distanțe prea mari de front, iar restul să fie completat prin trimiteri din interior. Terenul muntos, lipsit de păduri și chiar de poteci, din care cauză nu se putea duce în linia întâi hrana și munițiile decât în spinarea omului, completează seria de greutăți în aprovizionarea trupelor luptătoare… Pe lângă toate dificultățile se adaugă și aceea a regimului special stabilit în Slovacia. Nu se poate procura nimic din regiune, ci numai prin bună învoială. Prin acest sistem nu se poate procura mai nimic pentru că populația nu vrea să dea la români: fie din cauza supralicitării aliaților, care oferă prețuri mult mai mari decât noi, fie din cauza propagandei pe care aliații o fac de a nu da nimic la români. Se întâmplă de multe ori ca furajele colectate de trupele noastre să fie luate cu totul de aliați”.
Situația s-a mai ameliorat în primăvară, cu concursul organelor de intendență slovace și a unora din autorităţile locale, chiar dacă guvernul cehoslovac (Comitetul Național de la Košice), prin ordinele date către intendența armatei cehoslovace asupra condițiilor în care urmau să fie făcute cumpărăturile de către armatele sovietice pe teritoriul cehoslovac ignora prezenţa celor două armate române. Mai mult chiar, în unele localități s-a bătut toba cerându-se să nu se vândă nimic trupelor române. Abia în iunie 1945, delegații Armatei 1 au încheiat cu Ministerul Aprovizionării cehoslovac un protocol prin care acesta se angaja să furnizeze anumite cantități de subzistențe.
Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.
SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-3
BLOG DE ISTORIE MILITARĂ 