Arhivă pentru Ianuarie, 2014

5  IANUARIE  1859 – ALEXANDRU IOAN CUZA ALES DOMN AL MOLDOVEI

BLOG CENTRUL DE CULTURA SIISTORIE MILITARACuza Alexandru Ioan (1820-1873; n. Hişi)- primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862- 1866). A făcut studii la Iaşi şi Paris. Participant activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 domn al Ţării Româneşti. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele unirii celor două ţări române. A desfăşurat o activitate politică şi diplomatică intensă pentru recunoaşterea  unirii principatelor de către puterea suzerană (Poarta Otomană) şi de către Marile Puteri garante, apoi pentru desfăşurarea  unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în anul 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare legislativă şi un singur guvern. În politica internă, împreună cu Mihail Kogâlniceanu, au iniţiat şi înfăptuit schimbări şi reforme pe plan social-economic, politic şi cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea statului naţional român. Marele reforme înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, îndeosebi cea agrară din 1864, au provocat o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi liberal-radicalilor, nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnului, care s-au unit într-o coaliţie, supranumită mostruoasă, silindu-l pe domn să abdice (11/23 februarie 1866). A fost exilat petrecându-şi restul vieţii dincolo de hotarele ţării, mai ales, la Viena şi Florenţa. A murit la Heidelberg din Germania, fiind adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, judeţul Iaşi. Astăzi rămăşiţele sale pământeşti se află în biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi. A.I. Cuza, supranumit „Domn al Unirii” a pus pazele României moderne.

 STRĂLUCITA BIRUINŢĂ DE LA VASLUI: 10 IANUARIE 1475

CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ISTORIE MILITARĂ

Una din cele mai strălucite biruinţe ale Domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare cu turcii a fost bătălia de la Vaslui la 10 ianuarie 1475, sau cum o mai numesc alţi specialişti bătălia de la Podul-Înalt. Cu lux de amănunte este descrisă această confruntare de Marele nostru istoric Nicolae Iorga în lucrarea„Istoria lui Ştefan cel Mare” în capitolul Lupta de la Podul-Înalt.(vezi lucrarea nominalizată sau revista „Nistru” nr.7-8 din 1989). La începutul lucrării savantul menţionează: „Ştefan avea deci o oaste de ţărani: vre-o 30 de mii de ţărani, din Nistru – pe unde nu erau încă ruşii – în munte, din codrii Bucovinei – pe unde nu erau încă nemţii – în Dunăre, Vodă-i chemase la vânătoare de iarnă în pădurile Vasluiului şi Tutovei, şi ei venise făcându-şi cruce la plecare, obişnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în ceruri.Erau toţi vânătorii pricepăţi şi ageri, din neam în neam; astfel, ei îşi îndepliniră sarcina cu destoinicie: mânară fiarele în hăţiş şi le uciseră.”
Concentrarea întregii forţe armate a Moldovei, în afară de garnizoanele cetăţilor, s-a făcut în apropierea oraşului Vaslui. După o cercetare atentă Ştefan a socotit că aici este locul cel mai bun pentru a opri înaintarea oastei otomane pe pămantul ţarii sale. Vasluiul, aşezat pe un deal, era înconjurat de codri seculari şi de văi pe care se scurgeau ape încite, ce din loc in loc se transformau în mlaştini. Oastea Moldovei era formată din oameni voinici, obişnuiţi cu muncile şi lipsurile, bine disciplinaţi, înarmaţi şi instuiti. Toţi îşi iubeau ţara şi domnul din toata fiinta lor.

Mehmed al II-lea, furios pentru că Ştefan îi respinse ultimatumul, fără a ţine seama că se apropia anotimpul friguros, a poruncit oastei, care lupta in Albania, să plece împotriva Moldovei. Cronicarul Kemal Paşa Zade a observat că timpul nu era potrivit pentru o asemenea campanie, fiindcă nu numai că se apropia iarna, dar şi pentru ca “ierburile se uscaseră, legumele se vestejiseră, iar frunzele arborilor căzuseră”, prin urmare aprovizionarea avea de întampinat greutăţi foarte mari, unele din ele, ca furajarea animalelor, chiar de nerezolvat. Sultanul a cerut şi domnului Ţării Româneşti să se alăture oastei trimisă împotriva Moldovei. Potrivit informaţiilor avute de Jan Dlugosz, Suleyman Paşa a primit ordinul ca după ce l-ar fi înfrânt şi capturat pe domnul Moldovei să înainteze în Polonia, să ierneze în Cameniţa, iar în primăvară să treaca în Ungaria, unde urma să se uneasca cu “urdia” turcă, care ar fi fost condamnată de sultan. Oastea lui Suleyman Paşa numara 30 000 cavalerişti, iar restul pana la 120 000 erau infanterişti.

Regruparea oastei otomane în vederea trecerii Dunarii s-a făcut în luna septembrie, la Sofia. De aici s-a îndreptat spre Dunare, pe care a trecut-o pe gheţă pe la Nicopole sau Vidin, dar şi prin alte puncte. După un popas de doua săptămâni făcut pe pământul Ţării Româneşti, oastea turca a început marşul spre Moldova. S-a afirmat că Ştefan s-a gândit să-i împiedice trecerea peste Dunăre sau s-o atace în Muntenia, dar avand o oaste mult inferioara ca număr a renunţat la un asemenea plan. Potrivit obiceiului oamenilor pământului, moldovenii au distrus totul în calea oastei invadatoare, în special aşezările, rezervele alimentare şi furajele, iar animalele au fost duse in Ţara de Sus, sau la munte..

Urmând drumul obişnuit, Hadîm Suleiman Paşa a pătuns în Moldova de- abia în luna decembrie . Despre Laiotă Basarab s-a afirmat că, deoarece cunoştea forţa armată a lui Ştefan şi vitejia ostaşilor săi, a refuzat să meargă în Moldova, de aceea s-a închis într-o cetate, din care nu a ieşit decât după retragerea turcilor înfrânţi.

Mergând pe drumul de pe valea Siretului, oastea otomană se îndrepta spre Suceava.Kemal Paşa Zade informează că vremea “a dat cel dintâi semnal al înfrângerii”, fiindcă din cauza ploilor ostaşii turci, pe care el îi compară cu şoimii, acum semănau “ cu nişte găini plouate”. Un alt cronicar turc , Kodja Hussein, a afirmat că la intrarea în Moldova starea oastei turceşti “era nenorocită”, şi recunoscând calităţile de general ale lui Ştefan a scris că era „meşter în lupte, avuse multe războaie”, şi devenise „vestit printre regii ghiauri prin şiretenia sa”.

Un participant la lupta de la Vaslui a relatat că Ştefan cel Mare a luat măsuri ca din aproprierea drumului pe care se deplasa oastea otomană să fie evacuaţi oamenii, caii şi celelalte animale şi bunuri, iar ce era netransportabil să fie distrus “prin foc”, chiar şi locuinţele. Din cauza deplasării întregii populaţii şi a incendierii locuinţelor, hranei, furajelor etc., ostaşii turci şi caii lor sufereau cumplit de foame şi frig. Deşi era iarnă, toţi bărbaţii valizi ai Moldovei se aflau sub arme, iar bătrânii, femeile şi copii fuseseră trimişi la adăpost, în Ţara de Sus. Grânele care n-au putut fi transportate au fost ascunse în gropi pregătite în mod special, iar fântânile şi apele stătătoare- otrăvite.Greutăţile de aprovizionare şi vremea de iarnă au încetenit marşul oastei duşmane, mai mult decât prvăzuse sultanul.
Contingentul oastei Ţării Româneşti alăturat celei otomane ar fi numărat 17 000 de oameni. O încălzire a vremii, urmată de un dezgheţ, a muiat drumul şi deşi era luna decembrie, oastea 
comandată de Suleyman Paşa mărşluia greu din cauza convoaielor de aprovizionare care se deplasau mult mai încet decît trupa nevoită să facă dese şi lungi popasuri sub cerul liber. Detaşamentele turceşti desprinse de grosul coloanei erau atacate şi lichidate. Calea pe care înainta oastea otomană era plină de capcane şi de oameni ascunşi, care o aşteptau cu armele pregătite. Din cauza deplasărilor incete ale coloanelor de aprovizionare, comandamentul oastei turceşti era nevoit să trimită mereu alte detaşamente în căutare de provizii, care obişnuit nu se mai întorceau , fiind capturate sau măcelărite de moldoveni. Din Vaslui, unde Ştefan cel Mare organizase o puternică poziţie defensivă, între dealul Cetatea Chiţoc, botul de deal de la nord de gura Muntenii de Jos, gura pârâului valea Dumbravei, dealul Micelina, Dealul Bârladului, şi Dealul Brodoc. În scrisoarea din 28 noiembrie 1474 adresată papei Sixt al IV- lea , Ştefan cel Mare a mai adăugat următoarele:” … sîntem gata, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu să luptăm pentru creştinătate, cu toate puterile noastre… Rugăm pe Sfinţia voastră ca împreună cu ceilalţi regi şi principi … să orânduiască în aşa fel ca să nu luptăm singuri”. 

Principalele izvoare referitoare la lupta de la Vaslui informaeză că oastea otomană numără circa 100. 000 de oameni la care s-au adăugat 17. 000 munteni, iar cea moldovenească între 32. 000- 60. 000 oameni, mai sigură pare cifra 40. 000 dată de Dlugosz. Ştefan cel Mare a indicat, în scrisoarea adresată şefilor statelor europene, că oastea turcă intrată în Moldova se ridica la 120.000 de oameni. Suleyman Paşa a ajuns la Bârlad fără prea mari dificultăţi. Până aici a avut călăuze bune, alese dintre turcii care atacaseră Moldova împreună cu Radu cel Frumos, dar deacuma intra într-o regiune necunoscută, deci primejdioasă pentru armata invadatoare, obosită şi hărţuită de ostaşii moldoveni. Poate ca, dupa cum era şi normal, Ştefan cel Mare a încercat să-i oprească pe turci la hotarul cu Ţara Românească, dar din cauza numarului mare al oastei invadatoare a trebuit să se retraga pe locul unde se hotarase iniţial ca să-i oprească înaintarea.

Drumul de la Vaslui spre Bârlad trecea printre două dealuri, drum, care, din loc în loc, fusese blocat cu arbori taiati si supravegheat de ostaşi înarmaţi cu arme de foc. Fiecare piesa de artilerie fusese pregatita sa traga cate şapte lovituri.

Unele izvoare pretind că numarul ostaşilor Transilvăneni trimişi în ajutorul lui Ştefan cel Mare s-ar fi ridicat la 26. 000. Cronicarul turc Kemal Pasa Zade sustine ca Ştefan concentrase destul de multă oaste, ca fiecarui ostaş i-a dat arme şi astfel şi-a preschimbat oastea într-un munte de oţel. Lipsa de alimente şi furaje a obligat oastea turcă sa se deplaseze tot mai greu, să aştepte la popasuri transporturile de alimente, care veneau de la sudul Dunării şi din Ţara Românească. Ostaşii turci, obosiţi, flămânzi şi mereu atacaţi de moldoveni, frământau pământul dezgheţat şi îmbibat de apa zăpezilor topite.

De la Bârlad, pe care l-au găsit pustiu, Suleyman Paşa şi-a dirijat oastea spre Vaslui. Pe atunci acest drum care era întrerupt din loc în loc de lunci bălţite de apa provenita din topirea zăpezilor, se strecura şerpuind printre dealurile acoperite de păduri seculare. Drumul pe care marşăluia oastea turcă mai trecea prin apropierea confluienţei râurilor Vaslui, Bârlad şi Racova, unde, prin revărsarea lor inundaseră terenul dintre dealuri, care devenise foarte nepotrivit pentru desfaşurarea unei armate numeroasa ca acea comandată de Suleyman Paşa, obligand-o să înainteze icet şi în coloană stransă.

Cu puţin inainte de 7 ianuarie 1475 avangarda oastei turceşti se apropiase de locul, pregătit de moldoveni ca să-i oprească înaintarea şi chiar s-o oblige să facă cale întoarsă. Terenul spre care se îndrepta oastea otomană era greu de trecut şi totodata primejdios. 

Numai increderea lui Suleyman Pasa în forţa armatei sale l-a facut să nu cerceteze terenul de înaintare şi să nu ia alte precauţii. De o parte şi de alta a drumului pe care se deplasa oastea turcă fuseseră plasate puternice detaşamente moldoveneşti, bine înarmate, care aşteptau să plătească cum se cuvine invadatorilor pentru distrugerea unei parţi din ţară, pentru oboseala lunilor de zile umede şi friguroase trăite în tabără, a marşurilor îndelungate şi obositoare. Din desişurile luncii prin care se strecura drumul spre Vaslui, oastea turca era pândită de gurile amelor de foc şi de neântrecuţii arcaşi moldoveni.

Noaptea de 9/10 ianuarie, de la căderea serii şi până la revarsatul zorilor, a fost pentru ostaşii moldoveni, de veghe neântreruptă şi nerăbdatoare. Ei aşteptau în pădure, dezgheţându-şi mâinile la focuri potolite de vreascuri. În aşteptarea înfruntării şi-au uscat obiectele şi hainele umede şi-au schimbat cămaşile ca în aşteptarea unui mare eveniment din viaţa lor, având lângă ei rezemate de arbori, armele cu care aveau să facă faţa păgânilor, care le cotropiseră ţara.

Lângă Vaslui, în apropierea confluientei râurilor Racovăţ şi Bârlad, la intrarea drumului in pădure, au fost plasaţi cei cinci mii de secui, instruiţi să facă faţă avangărzii oastei turceşti. Aceştia fuseseră avertizaţi că duşmanul se află la ultimul popas, inainte de locul unde se aflau ei. O negură deasă se lasase pe văile şi pădurile din jurul Vasluiului, favorizând, ca şi terenul, planul lui Ştefan cel Mare, care, prin cercetaşii săi , ştia cu precizie distanţa la care se aflau duşmanii ce înaintau cu greu pe drumul îmbibat cu apa. Un izvor extern a consemnat ca ceaţa era atât de densă încât nici Ştefan şi ostaşii săi n-au vazut puterea cea mare a turcilor, căci daca o vedeau ar fi fugit cu toţii. Cea mai mare parte a cavaleriştilor turci, daca nu toţi descălecaţi, îşi duceau caii de funie, fiindca alunecau. Kemal Pasa Zade fusese informat ca de ambele parti ale drumului de înaintare a oastei turceşti se aflau păduri, din care cauza oastea Moldovei nu putea fi atacată nici din fata, nici din spate, nici de pe flancuri, adica din nici o parte.

Cei 5. 000 de secui s-au opus hotarat inaintarii avangărzii otomane, care numara 7. 000 de oameni. Neputand opri avangarda duşmană sustinută şi de alte detaşamente trimise grabnic de Suleyman Pasa, secuii au început sa se retragă spre locul unde Ştefan cel Mare hotarase să oprească înaintarea turcilor. Pentru ca din cauza ceţii nu-şi puteau vedea duşmanii , ostaşii moldoveni şi-au îndreptat tirul armelor spre zgomotul facut de marşul turcilor. De la prima ciocnire oastea invadatoare n-a putut face faţă tirului armelor de foc şi al valurilor de sageţi ale ostaşilor moldoveni. Siruri întregi de ostaşi turci, străpunşi de sageţi sau zdrobiţi de proiectilele tunurilor, se prabuseau in mocirla drumului mărind dezordinea din rândurile lor. Turcii, aţâţaţi, potrivit obiceiului lor, au slobozit strigatul de război, care semănă cu un urlet de fiara flămândă, amplificat şi trimis de ecou peste văi şi dealuri. Acest “strigăt” repetat de zeci de mii de glasuri , a facut sa se cutremure sufletul multor moldoveni, care numai din basme auzisera de osti atat de numeroase, dar cu toţii erau hotăraţi să nu-i lase pe duşmani să treaca mai departe.

Când turcii au slobozit strigătul de război, de care s-au cutremurat văile şi au început să fremăte codrii, s-ar păreacă chiar Ştefan şi-a pierdut stăpânirea de sine. Atunci unul din sfetnicii mai în vărstă aflaţi lăngă el i-ar fi spus :” Doamne! Nu te tulbura căci astăzi îţi vom sta vitejeşte alături şi Dumnezeu ne va ajuta!”.

Unităţile turceşti de infanterie, cavalerie şi artilerie se înghesuiau unele şi altele, se amestecau încercănd zadarnic să desfăşoare ca să- i învăluie pe românii care-i înfruntau cu atâta curaj.Sultanul nu era de faţă ca să poată impune ordinea şi să hotărască un plan de luptă, iar Sulezman Paşa s-ar părea că-şi pireduse capul şi în loc să încerce restabilirea ordinei în rândurile oamenilor săi atacaţi din toate părţile, a făcut eforturi disperate ca să se smlgă din învălmăşeală oastei sale. În acest timp, Ştefan cel Mare, calm, hotărît, dădea ordine clare, care i se aduceau imediat la îndeplinire.
Despre felul cum Ştefan a condus atacul oastei sale avem o ştire externă, demnă de toată încrederea. Potrivit acesteia, domnul, cu oamenii cei mai credincioşi, adică statul major, „ a stat la o parte” ca să poată observa desfăşurarea luptei şi ca fiecare din detaşamentele armatei sale să- şi îndeplinească misiunea încredinaţată şi să nu se retragă, „” căci de ce ar fi început el mai întâi lupta. Dacă era înfrânt , atunci toată ţara îi era pierută … Astfel ostaşii săi au mers la lupă su ochii lui… Mai întâi au descărcat tunurile în turcii, care erau la strâmtoare şi nu puteau să fugă, apoi el însuşi a atacat cu ostaşii săi în aşa chip ..încât i-a silit să se întoarcă şi să fugă.

La început, ostaşii moldoveni s-au apărat, dar apoi la porunca şi sub ochii domnului au început să atace vuguros”. Mulţimea înglodată a turcilor, incapabilă să se orienteze, neştiind încotro şi pe cine să atace, depunea eforturi să înainteze, neînţelegănd de ce avangarda se oprise. Din luncă, pe unul din flacuri, buciumaşii români sunau atacul, ceea ce a făcut ca oastea duşmană , după auz , fiindcă din cauza ceţii nu-i vedea pe moldoveni, să-şi schimbe brusc direcţia de atac. Aici turcii au dat doar peste un mic număr de ostaşi moldoveni, care s-au urcat în grabă pe munchea dealului. Încercând o repliere pe vale, ostaşii turci au mărit înghesuiala şi confuzia în rândurile celor care erau aici. Încercînd să străpungă linia ţinută de oastea Moldovei, care la bara drumului spre Vaslui şi de aici spre inma ţării, au întâlnit rezistenţa hotărâtă a ţăranilor moldoveni, care deşi se aflau în luna ianuarie , cu mânecile suflecate băteu cu nădejde în oastea învălmăşită a lui Sulezman Paşa.Ca în mijlocul verii, când îşi împleteu snopii de grâu grăbiţi de apropierea unei furtuni neaşteptate, astfel şi cei din lunca Vasluiului, în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475 loveau cu nădejde. Din trupuri le ieşeau aburi şi de pe feţe le curgeau şiroaie de sudoare, stropii ei umezeau şi mai mult pământul pe care-l apărau. Cum scra Nicolae Iorga „” Ţăranii moldoveni ştiau ce-i aşteaptă pe dânşii şi pe toţi ai lor, din neam în neam, dacă se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de pepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele şi ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor, coasele începură să taie holda cruntă a picioarelor cailor turceşti. Cu cât ţinea mai mult frământarea, cu atât amestecul se făcea mai straşnic în desişul zăpăcit al duşmanilor””. Rânduri după rânduri, turcii doborâţi sau grav răniţi muşcau cu gurile însăngerate pământul Moldovei, apărat cu atâta dărzenie şi vigoare. În felul aceste hoarda trimisă de Mehmed al II – lea în Moldova, oprită, rănită şi clătinată în elanul ei, a început să dea înapoi, după care s-a împrăştiat şi a început să fugă.

După informaţiile cronicarului turc Kemal Paşa Zade, ostaşii moldoveni, folosind arme de foc, nu le-au permis turcilor să se apropie pentru a angaja lupta corp la corp. Totuşi o unitate turcă a putut da un atac mai puternic asupra oastei moldovene, dar cum s-a exprimat acelaşi cronicar „oastea ghiaurilor, răi din fire, care era ca un vânt puternic aducător de nenorociri, i-a respins”.

Văzând acest moment al luptei, în care turcii atacând viguros au început să-şi revină din şocul avut şi temându-se ca ostaşii săi mult mai puţini să fie respinşi, Ştefan cel Mare a intervenit personal în luptă cu rezervele. Atacând hotărât a putut înainta până în mijlocul oastei turceşti, producînd derută şi panică în rândurile ei. O parte din ofiţerii turci strânşi în jurul lui Suleyman Paşa a propus o retragere generală, după care să reia lupta de pe o altă poziţie. Intrvenind atacul condus de Ştefan el Mare oastea turcă nu s–a mai putut regrupa, ci s-a împrăştiat, ceea ce i-a adus o înfrângere dezastruoasă.

 Eforturile lui Suleyman Paşa de a reface frontul şi de a – şi întoarce oastea în atac, n-au avut succes. Nu sunt indicaţii că trupele Ţării Româneşti au participat la lupta de la Vaslui, fiind probabil în urma coloanei oastei otomane au avut posibilitatea de a se retrage fără a fi angajate în luptă. 

Izvorâte din durerea inimii şi luciditatea cugetării celei mai înalte, cele trei idealuri pe care le recomandase Ştefan în instrucţiunile sale militare: Crucea, Ţara, şi Steagul! Au fost şi rămân testamentul de veci al maestrosului nostru domn şi stăpân.

                                                                                                         Alexandru Moraru,

                                                                           Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Imagine preluata de pe portalul cultural.bzi.ro