Arhivă pentru Aprilie, 2014

MASACRUL MILITARILOR POLONEZI  DE LA KATÂN: DOCUMENT DE ARHIVĂ

BLOG de ISTORIE MILITARA

 

„…SĂ SE APLICE PEDEAPSA CAPITALĂ –  ÎMPUŞCAREA”

 

Din 1942, Katân a fost un subiect vedetă al presei mondiale, a istoriografiei şi opiniei publice în special din Polonia, Germania şi Uniunea Sovietică. Odiseea adevărului despre Katân este marcată de o suită întreagă de neadevăruri puse în circulaţie de făptaşi.

Drumul spre adevăr a început în 1942, când o parte din cadavrele celor împuşcaţi au fost descoperite de polonezii deportaţi de germani la muncă forţată în regiunea Smolenskului. Interesate, autorităţile celui de-al 3-lea reich au iniţiat cercetări, în zonă fiind adusă şi o comisie a Crucii Roşii Internaţionale. Ministerul german al propagandei a exploatat cazul, postul de Radio Berlin anunţând primul, la 13 aprilie 1943, assinatele comise de bolşevici.

 

S-a putut stabili, astfel, cum după ocuparea părţii de vest a Poloniei, la 17 septembrie 1939, autorităţile sovietice au decis internarea a peste 130 mii de cetăţeni polonezi. Deşi mareşalul Rydz-Smigy, comandantul suprem al armatei poloneze, dăduse ordin să nu se opună nici o împotrivire armatei roşii, autorităţile militare sovietice au considerat militarii polonezi capturaţi în zona lor de acţiune ca prizonieri de război, aplicându-le un tratament special, parte dintre ei fiind internaţi în lagărele constituite pe întinsul teritoriu sovietic. La sfârşitul lunii aprilie 1940, dintre aceştia peste 15 mii de militari polonezi au fost ucişi în pădurea Katân, din apropierea Smolenskului.

 

BLOG de ISTORIE MILITARĂOpinia publică  a luat cunoştinţă de aceste crime încă din mai 1943, printr-un articol publicat în ziarul „Soldatul”, editat de Marele Stat Major român şi din broşura „Glonţul în ceafă”, „Pădurea de cadavre de la Katân”, editată de Misiunea militară germană în România.

 

Autorităţile sovietice au negat cu vehemenţă masacrul, afirmând că această cutremurătoare crimă ar fi fost săvârşită de germani, care i-ar fi găsit pe polonezi în lagărele de prizonieri organizate de sovietici în zonă şi care nu mai putuseră fi evacuate datorită ofensivei armatelor germane. Mai mult, după eliberarea Smolenscului, o comisie sovietică a procedat la noi exhumări şi la „administrarea” de noi probe pentru a incrimina pe germani.

 

Masacrul de la Katân a fost obiectul unor discuţii şi cu prilejul procesului de la Nurnberg, unde sovieticii au continuat să susţină cu vehemenţă, că a fost opera germanilor.

 

Între timp, unii dintre martorii incomozi au început să dispară în condiţii misterioase. Dar adevărul nu mai putea fi ţinut ferecat mult timp. În ultimii ani, când arhivele, în mare măsură „s-au deschis”, oficialităţile de la Moscova au recunoscut răspunderea NKVD-ului pentru masacrul din pădurea Katân.

În 1992 preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin, întâlnindu-l pe primul preşedinte post-comunist al Poloniei, Lech Walesa, i-a înmânat un dosar voluminos conţinând documentelor masacrelor de la Katân.

 

 Punem la dispoziţia cititorului numai un document din acest set pentru confirmarea celor spuse. Nu credem că acesta necesită nici cel mai mic comentariu, întru cât conţine toate elementele necesare înţelegerii mecanismului decizional al crimelor politice şi de stat.

 

STRICT SECRET

Op.5 martie 1940

URSS

Comisariatul poporului pentru afaceri interne

Martie 1940

Nr.794/B

Moscova

 

                       CC al Marelui Partid Comunist (bolşevic)

                       Tov. Stalin

 

În lagărele pentru prizonieri al NKVD-ului URSS şi în închisori din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei se află astăzi numeroşi foşti ofiţeri ai armatei poloneze, foşti membri ai poliţiei poloneze şi ai organelor de informaţii, membri ai partidelor contrarevoluţionare naţionaliste poloneze, membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare insurgente ilegale, dezertori şi alţii. Toţi sunt duşmani blestemaţi ai puterii sovietice, plini de ură faţă de regimul sovietic.

 

Ofiţerii polonezi şi poliţiştii care se află in lagăre încearcă se prelungescă activitatea contrarevoluţionară, desfăşoară agitaţie antisovietică. Fiecare din ei abia aşteaptă eliberarea pentru a avea polibilitatea să se încadreze activ în lupta împotriva puterii sovietice.

 

Organele NKVD au descoperit în regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei o serie de organizaţii contrarevoluţionare insurgente. În toate aceste organizaţii contrarevoluţionare un rol activ de conducere l-au jucat foştii ofiţeri ai fostei armate poloneze, foştii poliţişti şi jandarmi.

 

Printre dezertori şi cei care au încălcat frontiera şi au fost reţinuţi, de asemenea a fost descoperit un număr considerabil de persoane care sunt membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare de spionaj şi insurgente.

În lagărele de prizonieri se află în total (fără a socoti soldaţii şi subofiţerii) 14736 foşti ofiţeri, funcţionari, moşieri, poliţişti, jandarmi, temnicieri, incendiatori (sabotori) şi informatori, peste 97% dintre ei fiind polonezi ca naţionalitate.

 

Dintre aceştia: generali, colonei şi locotenent-colonei – 295, maiori şi căpitani – 2080, locotenenţi, sublocotenenţi şi sublocotenenţi(de cazaci) – 6049, ofiţeri şi comandanţi inferiori de poliţie, ai organelor de frontieră şi jandarmeriei – 1030, poliţişti de trupă, jandarmi, temnicieri şi informatori – 5138, funcţionari, moşieri, preoti şi incendiatori – 144.

 

În închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei se află în total 18632 de arestaţi (dintre care 1685 polonezi) şi anume: foşti ofiţeri – 1207, poliţişti, informatori şi jandarmi- 5141, spioni şi diversionişti- 347, foşti moşieri, fabricanţi şi funcţionari- 465, membri ai diferitelor organizaţii contrarevoluţionare, ai organelor insurgente şi diferite elemente contrarevoluţionare- 5345, dezertori- 6127.

 

Pornind de la aceea că toţi aceştea sunt duşmani înrăiţi şi irecuperabili ai puterii sovietice, NKVD consideră necesar:

I. A se propune NKVD-ului URSS să se analizeze în regim de urgenţă şi să se aplice pedeapsa capitală-împuşcarea, în cazurile: 1) celor 14700 prizonieri care se găsesc în lagăre, foşti ofiţeri polonezi, funcţionari, moşieri, poliţişti, informatori, jandarmi, incendiatori şi temnicieri.

2) precum şi celor arestaţi, care se află în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei, în total 11mii de oameni, membri ai diferitelor organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi diversiune, foşti moşieri, fabricanţi, foşti ofiţeri polonezi, funcţionari şi dezertori.

II. Cercetarea cazurilor să se realizeze fără apelul arestaţilor şi fără prezentarea sentinţei de condamnare, hotărârea privind finalizarea rechizitoriului făcându-se în ordinea următoare: a) Pentru persoanele care se găsesc în lagărele de prizonieri- conform informaţiilor prezentate de Direcţia  privind problemele prizonierilor din cadrul NKVD-ului URSS;

               b) Pentru persoanele arestate- după indicaţiile reprezentanţilor NKVD-ului URSS şi NKVD-ului RSS Beloruse.

III. Cercetarea cauzelor  şi pronunţarea hotărârii se vor înainta comisiei compusă din 3 persoane: tovarăşii Merculov, (un nume ilizibil, scris de mână)Baştakov (şeful Direcţiei speciale nr.1 a NKVD-ului URSS).

                                    Comisarul poporului pentru afacerile interne al

                                    URSS, L. Beria

Pe prima pagină a documentului, se văd semnăturile autografe ale lui Stalin, Voroşilov, Molotov şi Micoian; pe margine, completate de mână, se află scrise numele Kalinin şi Kaganovici şi în dreptul lor specificaţia „da”, ceea ce înseamnă că toţi cei şase luaseră cunoştinţă şi aprobaseră conţinutul acestui document.

 

                                                             Alexandru Moraru

 

Sursa: Revista Oastea Moldovei, nr. 5 din 2014

 

                   Cimitirul militar de la Ţiganca

BLOG DE ISTORIE MILITARĂ

În timpul luptelor, la marginea de nord a localităţii Ţiganca, a fost plasat un cimitir în care au fost înhumaţi militari, căzuţi pentru cucerirea Dealului Epureni. Faptul că nu s-a anticipat dramatizmul luptelor şi tributul de sânge ce urma să fie plătit de către trupele române, rezultă din dimensiunile modeste ale acestui cimitir de formă trapezoidală, cu bază mare de 20,5 m., bază mică de 17,2 m., cu laturile de 36 m. Comparând datele cu prevederile regulamentelor epocii, rezultă că acolo puteau fi înhumaţi până la 200 de oameni. În fapt, până la încheierea luptelor din Capul de Pod de la Ţiganca, au fost înmormântaţi peste 300 de militari, iar în următorii 2 ani au fost aduşi încă de 2 ori ca pe atâta, astfel încât în luna iulie a anului 1943 cifra militarilor înhumaţi în acest cimitir de campanie ajunsese la 1020.

  Eroii depuşi în Cimitirul de la Ţiganca proveneau din: Regimentele ½ şi 2/9 Vânători de Gardă, 6 Infanterie Gardă, 3 Artilerie Gardă, 1, 11, 12, 17, 21 şi 24 Infanterie, 5 şi 30 Artilerie, 3 Artilerie Grea, 8 Călăraşi, 5 Pionieri, compania 40 Anticar şi Flotila 1 Vânătoare.

  Prima descriere a Cimitirului de campanie de la Ţiganca datează din ianuarie 1942 şi aparţine plutonierului major Mihai Vasile, delegatul Aşezământului Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor: „Cimitirul este situat pe islazul satului Epureni, pe o coastă, este împrejmuit cu 2 rânduri de sârmă ghimpată, are cruci de lemn de brad, instalate de către un locotenent din Regimentul 12 Dorobanţi, pe care ste scris numele ostaşilor din acest regiment; însă acestea nu sânt aşezate la căpătâiul mortului al cărui nume este scris pe cruce. Cimitirul este aşezat pe o poziţie foarte frumoasă, unde poate fi amenajat definitiv.”

  Terenul a aparţinut localnicilor Mihalcea Tiron şi Ştefan Comerzan, care au donat comandantului Regimentului 12 Dorobanţi Bârlad o suprafaţă de teren se 3150 m.p.

În primăvara anului 1944, când acţiunile militare s-au mutat la vest de Prut, autorităţile sovietice au început procesul sistematic de radiere a cimitirului.

  Oficiul Naţional penru Cultul Eroilor din România, organ al adminidtraţiei publice centrale, care funcţionează conform Legii nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, şi-a propus încă de la înfiinţare, să reabiliteze cele mai importante locuri de înhumare ale Eroilor României, care au fost distruse după încheierea celui de-al II Război Mondial.

La 29 septembrie 2005, Proiectul tehnic şi întreaga documentaţie respectivă au fost prezentate Consiliului Raional Cantemir din Republica Moldova.

  La 17 octombrie 2005, între Oficiu – în calitate de iniţiator şi finanţator al proiectului – şi parohia din Cania – deţinătoarea dreptului de proprietate asupra terenului pe care se afla cimitirul pângărit –  s-a încheiat o înţelegere prin care parohia şi-a dat acordul şi a binecuvântat „această reconstrucţie, pe terenul său, care i-a fost atribuit de către autorităţile locale din Cantemir şi Stoianovca”.

  Proiectul de reconstrucţie a Cimitirului de Onoare de la Ţiganca a fost lansat de către Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor  din România la 9 iunie 2005, de Ziua Eroilor, când a avut loc o ceremonie oficială de comemorare a celor căzuţi în prima lună de campanie a Armatei Române pe Frontul de Est. Proiectul tehnic de reconstrucţie a fost elaborat de către o echipă de specialişti condusă de arhitectul Constantin Costache, din cadrul Centrului de Proiectări Construcţii Militare. În urma unei licitaţii internaţionale, încheiată la data de 26 octombrie 2005, execuţia lucrărilor a fost adjudecată de firma FPC „REVETAN”SRL din  Chişinău. Lucrările au început efectiv în luna noiembrie 2005 şi s-au desfăşurat conform graficului acceptat de ambele părţi prin contractul de execuţie, semnat la 17 noiembrie 2005.

  Reconstrucţia cimitirului respectă în tocmai amplasamentul iniţial şi dimensiunile pe care acesta le-a avut la înfiinţarea sa în urmă cu 73 de ani. Împrejmuirea de pe latura de nord este formată dintr-un gard din fier forjat, cu înălţimea de 2,2 m. Realizat în stilul specific aşezămintelor monahale şi locurilor de înhumare a eroilor. Celelalte trei laturi ale cimitirului sunt împrejmuite cu un gard înalt de de 60 cm, care permite vizualizarea locurilor de odihnă ale eroilor căzuţi pentru ţară.

  Cele 9 gropi comune din cadrul cimitirului – sunt delimitate printr-o bordură din beton armat, plasată cu piatră, şi respectă în tocmai amplasamentul lor iniţial. Pe laturile de est ale gropilor comune sunt amplasate 143 de cruci creştine pe care sunt fixate plăci metalice, având turnat în relief textul „EROI ROMÂNI NECUNOSCUŢI”.

  Întrarea în cimitir se face printr-o poartă tradiţională românească, sculptată de meşterul popular Ilie Benţa din Bârsana, Maramureş. Acelaşi meşter a realizat şi troiţa monumentală,care străjuieşte cimitirul din cea mai înaltă parte a acestuia, ea fiind amplasată spre răsărit, asemenea altarelor din bisericile ortodoxe.

   La intrare au fost dispuse cele 11 plăci comemorative, fiecare dintre ele având forma unei casete paralelipipedice înclinate spre vest. Pe prima dintre acestea, sub stema României, se află textul: „CIMITIRUL DE ONOARE ALE EROILOR ROMÂNI”. Pe următoarele nouă sunt trecute- îm ordine alfabetică- numele celor 830 de eroi identificaţi, fiecare cu gradul şi unitatea din care a făcut parte.

   Ultima placă are inscripţia însemnul specific celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi textul: ACEST CIMITIR DE ONOARE- ÎN CARE SUNT ÎNHUMAŢI 1020 DE EROI ROMÂNI CĂZUŢI ÎN LUPTĂ, ÎN IULIE 1941, ÎN CAPUL DE POD „ŢIGANCA” A FOST  RECONSTRUIT  DE OFICIUL NAŢIONAL PENTRU CULTUL EROILOR. 1 IUNIE 2006.

     Două catarge, cu înălţimea de 8 metri fiecare, străjuiesc troiţa creştină, iar pe acestea sunt arborate drapelele de stat ale României şi Republicii Moldova.

    În faţa fiecărei cruci a fost plantat câte un trandafir, laturile cimitirului fiind încadrate de arbuşti ornamentali, iar spaţiul verde- gazonat.

La 1 iunie 2006, de Înălţarea Domnului Iisus Hristos, Ziua Eroilor, cu prilejul încheierii lucărilor de amenajare a Cimitirului Românesc de Onoare de la Ţiganca, s-a organizat o ceremonie oficială, la care au participat înalte oficialităţi din România şi Republica Moldova.

Cei prezenţi la ceremonie au asistat la slujba de pomenire oficiată de un sobor de preoţi condus de Î.P.S.Petru, Mitropolitul Basarabiei şi P.S. dr. Casian Episcopul Dunării de Jos.

   După oficierea serviciului divin, au avut loc depunerea de coroane din partea autorităţilor române şi moldovene, sfârşind cu o pomană creştină pentru sufletele eroilor români căzuţi la datorie.

                                                             Alexandru Moraru

                  MILITARI DIN BASARABIA  (1)

Ornament National

Blumenfeld Mihail (24.IX.1842, Chişinău- 15.VI.1900, Chişinău), doctor în medicină, şeful Secţiei de chirurgie a Spitalului Gubernial de Zemstvă din Basarabia, participant la războiul ruso-turc din 1877-1878, nobil rus, activist pe tărâm social. S-a născut în familia lui Osip Blumenfeld , profesor de germană şi de matematică la Şcoala publică evreiască din Chişinău, ulterior- rabinul fiscal al Chişinăului. A studiat la Gimnaziul din Chişinău (1854-1861), apoi la Universitatea din Moscova, pe care a absolvit-o cu diploma cum laude. Medic militar (1867-1871), a fost şeful Secţiei antiholerice a judeţului Chişinău , a lucrat ca medic-şef de secţie la un spital din Moscova. În 1870 îşi susţine teza de doctor în medicină şi chirurgie. Şi-a perfecţionat studiile în Germania şi în Franţa. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878 a fost chirurg de campanie pe lângă Direcţia medico-militară a armatei active. Pentru participarea la bătălia de la Plevna şi Târnovo a fost distins cu mai multe ordine ale Imperiului Rus. A fost membru al Consiliului de tutelă al Spitalului evreiesc din Chişinău.

 

Siminel Victor– s-a născut la 27 iunie 1897, în Basarabia, în comuna Fundu Galben, judeţul Lăpuşna. Militar de carieră, ajuns până la gradul de colonel. În 1916 a absolvit Şcoala de ofiţeri din Kiev, cu gradul de stegar. După unirea Basarabiei cu România (1918), în 1924, a absolvit şi Şcoala de specialitate şi tragere a cavaleriei din Sibiu, iar în 1927 Şcoala Superioara de Război.

În perioada aprilie- august 1941, a fost subofiţer al Secţiei I Informaţii externe a Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) şi a preluat efectiv conducerea Secţiei după plecarea colonelului Ion Ion Lissievici la conducerea Eşalonului Mobil al S.S.I. de pe frontul româno-sovietic. Eugen Cristescu îl considera pe Victor Siminel „ un ofiţer distins, delicat, muncitor, dar care nu avea o pregătire specială în materie informativă. Basarabean de origine, fire mai potolită şi lipsit de o doză suficientă de energie; totuşi un om cuminte şi care-şi făcea datoria corect şi cu tragere de inimă. De aceea , după plecarea lui Lissievici la stagiu, l-am adus pe Siminel în locul lui.”

Mai mult ca atât, Eugen Cristescu mai declară că, cât timp s-a aflat la conducerea Eşalonului Mobil şi lipsea din Bucureşti, era suplinit la conducerea Serviciului (a Centralei) de colonelul Siminel.

Din ianuarie 1942, s-a aflat la conducerea Secţiei a IV-a Contraspionaj, iar din iulie 1942 până în februarie 1943, a luptat pe frontul de Răsărit, împotriva U.R.S.S., în calitate de comandant al Regimentului 4 Roşiori. În aprilie 1944, a fost numit  şef al Secţiei I informaţii externe a S.S.I. De la 25 august 1944 şi până la 20 septembrie acelaş an, l-a înlocuit pe Eugen Cristescu în funcţie de director general al S.S.I., funcţie girată timp de două zile de locotenent-colonelul Traian Borcescu. Din septembrie 1944 până în septembrie 1946, a îndeplinit oficiul de şef al ofiţerilor de legătură români cu Comisia Aliată (sovietică) de Control. Ulterior, a fost desemnat consilier militar în cadrul Comisiei interministeriale pentru executarea Tratatului de Pace de la Paris.

Tanţu Mihail– s-a născut la 14 august 1914, în Basarabia. Fost căpitan de paraşutişti. Arestat ca membru al pretinsei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. În 1949, a evadat din penitenciarul Aiud, fugind din România în Austria, la Vena, unde ar fi fost recrutat de spionajul francez.

A plecat la Paris, unde, împreună cu generalul Dumitru Petrescu şi comandorul Mihail Opran, a făcut parte din serviciul de informaţii al militarilor români din exil. Ar fi fost instruit corespunzător de Biroul 2 (informaţii) francez, fiind apoi trimis în România, să verifice tăria rezistenţei anticomuniste din munţi şi să înfiinţeze un servici sedentar de informaţii al Partidului Naţional Ţărănesc, serviciu care urma să fie condus de un anume Dumitru Secară.

În iunie 1950, a descins în România pe căi clandestine şi a întrat în relaţii cu Lia Popescu, o fostă amantă a lui Mihail Opran.Aceasta urma să-i asigure legăturile cu oamenii şi structurile politice pe care urma să le reorganizeze informativ. Curând a fost arestat de Securitatea comunistă, iar Lia Popescu a fost surprinsă în tentativa de trecere frauduloasă a frontierei. Din acest moment, soarta lui Mihail Tanţu rămâne, deocamdată neclară.

 

Turcul Anton Vasilievici- s-a născut în anul 1892 la Tiraspol, într-o familie de nobili. A absolvit Şcoala Militară din Tiraspol, după care s-a dedicat carierei  militare. În gradul de căpitan, a activat în cadrul Regimentului 75 infanterie. A fost decorat de două ori cu „ Crucea Sf. Gheorghe”(pentru soldaţi). A perticipat la campania Iaşi- Don a unităţilor de sub conducerea lui M.G. Drozdovski.

Din aprilie 1918, este comandant de pluton, iar din ianuarie 1919 , comandant de batalion, iar din octombrie 1919 , comandant al Regimentului I al Armatei lui Drozdovski. Este avansat în gradul de  general-maior şi din august 1920, este comandant al Diviziei „Drozdovski”.

După revoluţia bolşevică din Rusia,emigrează în Occident şi devine membru al Uniunii Militare Ruse ( Русский Общевоинский Союз), constituită din emigranţi albi din Rusia ţaristă, în scopul luptei antibolşevice. Anton Turcul a fost redactorul revistei” Dobrovoleţ”(Voluntarul). În 1936, deşi era unul din conducătorii Uniunii Militare Ruse, a înfiinţat şi condus Uniunea Naţională Rusă a Participanţilor la Război. Din această cauză a fost exclus din Uniunea Militară Rusă. În 1937, organizaţia de sub conducerea lui, împreună cu alte organizaţii monarhiste ruse, au format Centrul Naţional , care să lupte cu bolşevismul din Rusia. Statul Major al Centrului se afla la Paris şi avea secţii în Franţa, Belgia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Albania, Argentina şi Urugway.

A colaborat cu serviciile speciale germane şi japoneze, fiind unul din funcţionarii Abwehrstelle”Wien”, care se ocupa de spionaj în Sud-Estul Europei şi URSS.

În perioada războiului antisovietic, a plecat în 1943 la Sevastopol (ocupat de germani), în căutarea mormintelor foştilor săi camarazi de arme- general-maior M.G. Drozdovski şi colonelul V.B. Tuţevici, însă fără succes.

În decembrie 1944 a intrat în serviciul Forţelor Armate ale Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei (Вооруженные Силы Комитета по Освобождению Народов России) şi devine membru al Comitetului de conducere, iar la începutul anului 1945, în Austria, a trecut la organizarea unui corp de armată pentru Armata Rusă de Eliberare (Русская Освободительная Армия – R.O.A.).

După capitularea Germaniei (în mai 1945), a fost arestat de anglo-americani şi a stat mult timp în închisoare. După eliberarea din detenţie a organizat şi condus până la sfârşitul vieţii, Comitetul Vlasoviştilor Uniţi. A reluat editarea, la Munchen a ziarului”Dobrovoleţ”. Şi-a publicat memoriile într-un volum cu titlul „Дроздовцывогне”.

A decedat la Munchen, în 1957 şi a fost înmormântat la Paris, la cimitirul Saint- Jenevieve de Bois.

Ţurcanu Nicolae– născut la 11 septembrie 1911 în comuna Hânceşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia.Radiotelegrafist în serviciul marinei civile române. În anul 1940 s-a îmbarcat pe un vas comercial englez şi a plecat din România, fiind recrutat apoi de serviciile  speciale britanice, care i-a acordat gradul de locotenent. În iunie 1943, după un instructaj adecvat, a fost paraşutat, împreună cu căpitanul englez David Russel, în Iugoslavia, în zona controlată de cetnicii generalului Draga Mihailovici. Misiunea lor se desfăşura sun numele de cod „Ranji”.

În august 1943, au trecut împreună Dunărea, pe la Moldova Veche. Erau abilitaţi să intre în contact cu opoziţia politică din România şi să asigure legătura prin radio între liderii ei şi aliaţii anglo- saxoni. Într-adevăr , s-au întâlnit cu un emisar a lui Iuliu Maniu, însă, înainte de a porni spre Bucureşti , la 4 septembrie 1943, David Russell a fost asasinat „în condiţii neelucidate”. La procesul„marii trădări naţionale” din mai 1946 , Eugen Cristescu, directorul din epocă al S.S.I., a afirmat că ofiţerul britanic a fost lichidat pentru a fi jefuit de valută cu care fusese înzestrat înainte de plecarea spre România. Ulterior, s-a stabilit că, valuta nu era la Russell, ci la Nicolae Ţăurcanu, astfel că, este neclar cine l-a lichidat pe Russell şi pentru ce. Semnificativ este faptul că, intr-un interviu acordat ziarului „Timpul” din 1 octombrie 1944, radiotelegrafistul român a evitat orice referire la căpitanul englez.

Ajuns la Bucureşti, sub numele de împrumut Nicolo Antonio Vella, Nicolae Ţărcanu s-a instalat cu emiţătorul său în conacul prinţului Barbu Ştirbey, şi într-o jumătate de an, a transmis comandamentului britanic de la Cairo în jur de 600 de mesaje cifrate, în parte ale lui Iuliu Maniu, în parte rezumând informaţii la care parvenea personal.

Efortul însă era zadarnic ,deoarece liderul naţional-ţărănist tărăgăna la infinit şi nu era dispus să facă ceea ce-i solicitau englezii.

În primăvara lui 1944, cînd directorul S.S.I. a aflat că germanii au identificat locaţia emiţătorului lui Nicolae Ţurcanu, i-a asigurat acestuia un adăpost. Însă radiotelegrafistul aflat în solda britanicilor nu a urmat sfatul lui Eugen Cristescu de a întrerupe temporar emisiunile şi, la 10 iunie 1944, a fost arestat. Mareşalul Ion Antonescu a refuzat să-l predea reprezentanţilor Abwehr-ului din România.

La 23 august 1944, Nicolae Ţurcanu, alias Nicolo Antonio Vella, a fost eliberat din detenţie, a mai stat la Bucureşti vre-o 2-3 luni, îmbrăcat în uniformă britanică, pentru ca apoi să dispară subit din ţară. În anii 60, Securitatea comunistă ştia că aceta se stabilise în SUA.

Sobelman Simion- alias „Kazbek”, evreu, originar din Chişinău. A urmat, scurt timp, cursurile de medicină la Academia Militară  din Petrograd, în acel moment fiind student la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Când era la Petrograd, şi-a însuşit unele idei socialiste. A absolvit şcoala militară de ofiţeri a Armatei roşii din Kiev şi a fost numit de către Rakovski comandant de escadron. Apoi a fost trimis în calitate de comandant al cavaleriei de recunoaştere  a Regimentului 2 Basarabean. Mai târziu a fost numit comisar politic al Regimentului 3 Basarabean, care se afla la Dubăsari şi delegat în fruntea Comandamentului garnizoanei din acel oraş.

În anul 1919, după retragerea bolşevicilor din Ucraina, s-a întors în România, unde a făcut propagandă şi spionaj înfavoarea bolşevicilor,sub înfăţişarea de servitor la Seminarul din din Galaţi.

După ce a trecut, în 1920, împreună cu Eduard von Schnee, fraudulos frontiera în Basarabia, pentru misiuni de spionaj, a fost arestat de organele româneşti de siguranţă. A fost recomandat lui Eduard Schnee- coordonatorul spionajului bolşevic pentru Basarabia, Bucovina şi Moldova- de către şeful serviciului secret al Diviziei a 41-a bolşevice. Spre deosebire de agenţii trimişi în prima perioadă, care nu cunoşteau situaţia din regiune, centrele de la Odessa şi Tiraspol se orientau spre cei originari din România, pentru a evita greşelile anterioare. În afară de ordinile şi indicaţiile lui Eduard von Schnee, el mai avea o misiune specială, primită de la şeful Biroului de Contrainformaţii al Armatei a 14-a bolşevice, Aghibalov şi anume aceea de a procura, prin orice mijloace, fotografiile agenţilor Siguranţei trimişi în Rusia. Pentru fiecare poză el urma să fie plătit cu 3.000 de lei. Conform informaţiilor de care dispuneau organele Siguranţei , partea de început a unui astfel de album, cu fotografiile agenţilor şi ofiţerilor de Poliţie şi din Siguranţă, a fost văzută de Tulpanov, şeful serviciilor de spionaj di Tiraspol, precum şi la Divizia a 41-a. De asemenea, Sobelman mai avea şi unele misiuni de spionaj militar şi anume să afle dislocarea unităţilor din Grupul de Divizii „General Popovici”, clădirile ocupate de ele, componenţa Serviciului de Siguranţă şi Informaţii a Grupului, să întocmească  un studiu asupra poziţiei României faţă de Rusia bolşevică.

Misiunea lui Sobelman nu se reducea numai la acte de spionaj. El mai trebuia să se ocupe cu organizarea şi comiterea unor acte teroriste  împotriva administraţiei române din regiune, a organelor de ordine şi a unor persoane civile, incluse pe unele liste ale aşa- zişilor duşmani ai Rusiei sovietice.

Centrele de peste Nistru se ocupau foarte minuţios de trimiterea agenţilor secreţi peste hotare, fiind alocate sume imense, provenite din diverse surse- din patrimoniul naţional al Rusiei, al altor ţări, chiar şi din Tezaurul României.

  Autor proiect şi selecţie: Alexandru Moraru, istoric-arhivist şi publicist

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

                                IOAN PELIVAN

         – MEMBRU DE ONOARE AL COMITETULUI ŞCOLAR

      AL LICEULUI MILITAR REGELE FERDINAND I  DIN CHIŞINĂU

IoanPelivan

Ioan Gh. Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876, în satul Răzeni, judeţul Orhei în familia lui Gheorghe a lui Andrei Pelivan şi Eugeniei Varuh Titica – Pelivan.

Studiile primare, Ioan Gh. Pelivan şi le face în satul natal, Răzeni, după care trece şi absolvă Seminarul Teologic din Chişinău. Dornic de învăţătură şi de a cunoaşte multe, încă fiind tânăr elev la Seminarul Teologic, în care se preda numai în limba rusă, Ioan Pelivan simţea cadrul îngust al culturii şi ştiinţei ce se da în acea şcoală tinerei generaţii, care, după părerea lui, nu corespundea cu cerinţele vieţii naţionale a Moldovei dintre Prut şi Nistru, aflată atunci sub stăpânirea Rusiei ţariste.

Pentru sentimentele lui naţionale româneşti, Ioan Gh. Pelivan a suferit rigorile puşcăriilor ţariste ruse şi exiluri în părţile nordice ale Rusiei cu climă aspră, ca şi înregimentarea la Batalionul de represalii Nr. 231 „Cotelnici“ din oraşul Viatca, ca simplu soldat.

 Marele istoric Nicolae Iorga aprecia că, „pentru noi românii, Pelivan era toată Basarabia”. La rândul său, istoricul şi profesorul Ion Nistor considera că „Ioan Pelivan a fost părintele ideii naţionale româneşti din Basarabia”, iar profesorul şi publicistul Petre V. Haneş nu ezita să formuleze concluzia că „generaţiei lui Ioan Pelivan se datoreşte întregirea României spre Răsărit”. Ioan Pelivan a avut un „rol luminos” în pregătirea şi realizarea Unirii de la 1918 a Moldovei de Răsărit cu patria-mamă. Se poate spune că el a „grăbit, mai mult decât ceilalţi din generaţia sa, această Unire”, prin eficienţa acţiunilor lui vizând conceperea şi realizarea acestui deziderat naţional. A fost iniţiatorul „Pământeniei basarabene”, al cărei scop era dezvoltarea conştiinţei naţionale, a interesului pentru istoria, cultura şi literatura românească.

Nici sovieticii nu i-au putut ierta acţiunile naţionale şi de înalt patriotism român lui Ioan Gh. Pelivan, după cum nu i-au iertat nici lui Pan Halippa, pe care l-au arestat tot atunci, l-au întemniţat, apoi l-au predat N.K.V.D.-ului sovietic, la Chişinău, un Tribunal Militar ucrainean l-au judecat în pripă, l-au condamnat la muncă forţată pe timp de 25 de ani; după cum nu l-au iertat nici pe Dr. Daniel Ciugureanu, fost preşedinte al Guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti, arestat în acelaşi timp cu Ioan Pelivan şi Pan Halippa pentru aceleaşi motive; în drum spre închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, Dr. Daniel Ciugureanu a decedat, în camion. Spre a nu incomoda convoiul în transport, trupul neînsufleţit al Dr. Daniel Ciugureanu a fost aruncat din camion – într-un şanţ, – din trupul căruia s-au înfruptat cine ştie ce câini vagabonzi sau animale sălbatice flămânde.

A încetat din viaţă la 25 ianuarie 1954, din nefericire, în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei (Maramureş), în care fusese întemniţat ca deţinut politic, necercetat, nejudecat şi necondamnat.

Profund implicat în viaţa culturală a societăţii, Ioan Pelivan s-a bucurat, din acest motiv, de aprecierea unor instituţii de cultură şi învăţământ. Printr-o scrisoare din 20 septembrie 1934, conducerea Liceului Militar Regele Ferdinand I din Chişinău, reprezentată de comandantul acestei unităţi de învăţământ militar, col. Vasile Nădejde, îi aducea la cunoştinţă lui I.Pelivan că, „bazându-se pe faptul că Domnia Voastră sunteţi în toate ocaziunile în fruntea tuturor acţiunilor culturale şi naţionale”, adunarea generală a părinţilor elevilor din ziua de 15 septembrie „v-a ales cu unanimitate membru de onoare al Comitetului şcolar  al acestui liceu”.

 În scrisoare  se arată că Liceul Militar Ferdinand I are „frumoasa menire de a deveni un factor de cultură românească şi o uzină de energie românească în Basarabia; de altă parte, acest aşezământ ostăşesc de învăţătură şi a propus  ca un imperativ categoric de a chema la viaţă culturală şi naţională elementele băştinaşe, a căror strămoşi au apărat cu sângele lor acest pământ sfânt, dar care din cauza deprecierii produselor agricole, căci marea majoritate sunt plugari, nu au posibilitatea de aşi da copiii la o învăţătură mai înaltă.

Această şcoală va contribui astfel la cimentarea acelei unificări sufleteşti şi armonii sociale, care a făcut tăria poporului nostru epocile sale de glorie.” Ca un prim început, liceul serbase în ziua de 16 septembrie 1934 primirea în şcoală a 41 de „fii a pământului basarabean”. Comitetul şcolar îşi propunea să clădească pe terenul vecin cedat de Primăria municipiului Chişinău un pavilion pentru dormitoare şi gospodăria internatului, o infermerie, un câmp de tragere redusă, precum şi un stadion. Pentru realizarea acestor obiective, liceul avea nevoie de „ sprijinul moral al tuturor bunilor români”, între care se afla evident, şi Ioan Pelivan, de această dată, în calitate de membru de onoare  al Comitetului şcolar al acestei unităţi de învăţământ.

                                                                   Blog de Istorie Militară

 

BLOG DE ISTORIE MILITARĂIon Constantin Inculeţ  (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, judeţul Lăpuşna (actuala Republica Moldova); d. 18 noiembrie 1940 în Bucureşti) a fost un om politic român, preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.

Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iaşi. Ion Inculeţ a fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Din căsătorie a rezultat fiul Ion I. Inculeţ, Doctor Honoris Causa al Universităţii Western Ontario din Canada, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universităţii Western Ontario.

Ion C. Inculeţ s-a născut la 5/18 aprilie 1884 în satul Răzeni, judeţul Lăpuşna (Chişinău), în familia lui Constantin şi a Mariei Inculeţ. A absolvit şcoala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Şcoala teologică din Chişinău, subordonată Seminarului teologic. A absolvit-o cu note foarte bune, obţinînând drepul de a se înscrie la Seminar.

A studiat în acelaşi an cu viitorii deputaţi şi demnitari de stat Vasile Bârcă şi Pantelimon Erhan.

A optat pentru o facultate de ştiinţe exacte şi s-a înscris într-adevăr la facultatea de fizică şi matematică a Universităţii Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Sakt Peterburg, facultatea de fizică şi matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii de studenţie la Petersburg din iniţiativa sa este creată asociaţia studenţilor basarabeni din Petersburg “Bessarabskoe zemliachestvo”. După absolvirea universităţii concurează cu succes la postul de privat-docent, a lucrat la mai multe şcoli private din Petersburg, predând fizica, matematica şi astronomia.

A fost secretar de redacţie la revistele “Vestnik Znania” şi “Nauchnoe obozrenie”, editate de Wilhelm Bittner, în care a publicat mai multe articole de popularizare a ştiinţei, fără semnătură. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea eserilor.

La 2 aprilie 1917 s-a format Partidul Naţional Moldovenesc cu un program care prefigura o largă autonomie a Basarabiei şi cerea constituirea Sfatului Ţării, cu rol de conducere executivă. În aprilie 1917, Ion Inculeţ a revenit în Basarabia, ca emisar al preşedintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenţi şi profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle revoluţiei din februarie.

 Este ales deputat în primul parlament al Basarabiei  – “Sfatul Ţării” alături de Pantelimon Halipa, Boris Epure şi Ion Buzdugan, militând activ pentru reîntregirea neamului românesc. Iniţial concepţia politică a lui Inculeţ era una de transformări politice în cadrul Imperiul Rus democratic şi înnoit. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevici prin putch-ul din Octombrie, Inculeţ a evoluat spre alianţa cu România.

La 21 noiembrie 1917 Ion C. Inculeţ a fost ales Preşedinte al Sfatului Ţării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chişinău de către bolşevici. La 24 ianuarie “Sfatul Ţării” a proclamat cu majoritate de voturi independenţa Basarabiei faţă de Imperiul Rus, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condiţiile în care Frontotdel-ul şi alte fracţiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Imperiul Rus. Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, caracterizează astfel activitatea lui Inculeţ: ” La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Ţării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei şi să decidă soarta ei.

 Preşedinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeţ. El întrunea toate calităţile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, şi mai cu seamă extrem de răbdător”, “Inculeţ în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârşit şi sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit.

 Se apropia ziua cea mare – ziua Unirii- însă Inculeţ se gândea la soarta ţăranului. Adeseori spunea: “Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm şi radical şi reforma agrară, adică să dăm pământ ţăranilor, voi fi cel mai fericit om”. Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, semnată de Ion Inculeţ în calitate de Preşedinte al Sfatului Ţării şi de Ion Buzdugan în calitate de secretar, este consfinţită ca stare de fapt prin decretul regal semnat la 9 aprilie 1918 de Regele Ferdinand.

Basarabia a început astfel procesul de reîntregire, iar Ion Inculeţ a rămas în memoria neamului ca unul din principalii ctitori ai României Mari. Ca semn de preţuire şi la recomandarea lui Petru Poni, a fost ales în anul 1918 membru al Academiei Române, Secţia Ştiinţifică.

În toamna anului 1919 a luat naştere Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeţ şi de Pan Halipa. Cei doi lideri, făcând parte şi din guvernele de la Bucureşti, au considerat problema regionalismului drept un fenomen periculos în derularea normală a integrării şi au propus fuziunea cu partide tradiţionale din România. Ion Inculeţ a optat să colaboreze cu liberalii. Ca urmare, în ianuarie 1922, a intrat în guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu, ca Ministru de Stat, iar în anul 1923 gruparea sa a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal. Ion Inculeţ a mai deţinut şi funcţiile deministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor şi vice-preşedinte al Consiliului de miniştri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).

Ministru de Interne în guvernele liberale care au urmat, viaţa marelui bărbat a fost marcată în mod tragic de asasinarea de către legionari a Primului Ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933, precum şi de cedarea Basarabiei în urma ultimatumului sovietic din 1940.

În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei şi Unirea din 1918, el spunea “Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forţă, cu călcarea oricărui drept şi a oricărei dreptăţi, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române în toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă.

Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia Ţaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistenţa acestui minunat popor moldovean dintre râurile Prut şi Nistru pentru conservarea limbii, pentru păstrarea fiinţei naţionale.

 Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conştiinţei naţionale. Şi odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirii cu toţi românii”.

În seara zilei de 19 noiembrie 1940, Ion Inculeţ se stinge din viaţă în urma unui atac de cord. La înmormînatre a ţinut un discurs Vasile Bârcă, care a spus: “Ceea ce caracterizează îndeosebi viaţa şi opera lui Ion Inculeţ este modestia şi blândeţea lui nesfârşită, temeinica sa pregătire, însoţită de tactul şi calmul ce-l caracterizează şi, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de ţară, şi de Basarabia lui natală, pe care a iubiit-o cu toate puterile minţii şi sufletului său.

La 7 iunie 1942, rămăşiţele pământeşti ale sale şi ale soţiei au fost aduse şi depuse în două morminte aflate în incinta bisericii “Sf. Ioan Botezătorul” Bârnova.

Publicaţii

    1. Lucrări de popularizare a fizicii şi astronomiei în revista “Naucinoie Obozrenie”, Sankt-Petersburg (1911-1916)
2. Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică (Bucureşti, 1920);
3. Ma première rencontre avec Saint Aulaire (1930) – în limba franceză;
4. U.R.S.S. (Bucureşti, 1932).
5. O revoluţie trăită / Ion Inculeţ; [alcătuire, Ruxandra Mihăilă]. Chişinău : Universitas, 1994.

 

Bibliografie (surse)

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_inculet
2. N.I. Ionescu-Pallas, Alex Găină. Ştiinţa. AŞM, 29.05.1992; Gaina, A.; Ionescu-Pallas, N. I.Ion Inculeţ- Om politic şi savant. Romanian-American Academy of Sciences and Arts, VIII-th Congress, held in Chisinau on 12-17 July 1993, Abstracts book, vol. 1, pp. 249-250
3. Iurie Colesnic. Basarabia Necunoscută., Ch., Ed. Museum.,1993
4. Alex Găină. Luptător pentru libertate. Literatura şi arta. N 19(2649), p.2, 5 Mai 1994
5. Brighita Covarschi// Academicieni din Basarabia şi Transnistria. Chişinău, CETINI, 1997
6. Petru Soltan (colectiv). Calendar Naţional-2000, BNRM., Ch.