Arhivă pentru Septembrie, 2015

EXCLUSIV. Dictatul de la Viena: Cum falsifică ungurii istoria sângeroasă pentru România şi după 75 de ani. STUDIU prezentat de prof. dr. Ioan LĂCĂTUŞU. Nu uităm IP şi TREZNEA!

Placa-comemorativa-Ip-romani ucisi de ungurii lui Horthy

În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, la două săptămâni după pierderea Ardealului de Nord prin Tratatul de la Viena, o companie a armatei horthyste, condusă de locotentul Vasvári Zoltán, ajuns în localitatea sălăjeană Ip şi, sub falsul pretext că răzbună moartea a doi militari unguri, care muriseră în urmă cu o săptămână din cauza exploziei unor muniţii defecte, au ucis, cu sânge rece, 157 de localnici români. Tragedia a fost precedată de o alta, petrecută în 9 septembrie 1940 la Treznea, unde armata horthystă a ucis în acelaşi mod 86 de localnici.

Amintirile dureroase ale unui supraviețuitor

Ceea ce s-a petrecut în acea tragică noapte a fost povestit de puţinii supravieţuitori ai masacrului, mare parte dintre ei fiind, la acea vreme, copii. Gavril Butcovan, ultimul supravieţuitor al masacrului, rămas în viaţă până în 2010, avea atunci 16 ani. Într-o înregistrare făcută înainte de trecerea lui la ceruri, de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, bătrânul povesteşte, prin prisma propriei sale experienţe, ce s-a întâmplat în acea noapte fatidică în localitatea sălăjeană Ip. „Era ora 11 noaptea când a intrat compania în sat, iar comandantul Vasvári Zoltán a făcut un scenariu: a dat la doi civili două pistoale şi le-a spus că atunci când vor vedea că se apropie compania să tragă în aer. Aşa au făcut, iar când s-au auzit focurile, comandantul le-a zis soldaţilor: «Atenţie, companie! Valahii trag în voi!» Compania s-a adăpostit şi s-a culcat la pământ, iar după câteva secunde le-a ordonat soldaţilor să se încoloneze şi să meargă în curtea şcolii, unde erau douăzeci şi ceva de cetăţeni maghiari, în frunte cu preotul reformat şi cu învăţătorul. «Ce se va întâmpla dacă Ardealul va fi dat cândva înapoi României?», l-au întrebat ei pe locotenent. «Veţi primi replica!», le-a spus el.

Cetăţenii au spus că nu sunt de acord, aşa că locotenentul a spus «Hai să-i executăm pe toţi!». Cetăţenii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat”, povestea Gavril Butcovan. Împărţiţi în mai multe echipe, din care făceau parte şi localnici maghiari care ştiau unde locuiesc românii, soldaţii maghiari şi-au început misiunea de exterminare în jurul orei 3 noaptea. Bătrânul povesteşte cum, în momentul în care au ajuns la casa lor, i-au chemat pe toţi afară. Au rămas în casă doar doi fraţi mai mici, care dormeau într-o cameră separată, şi o surioară de 11 luni, care a rămas în leagăn. I-au aliniat pe toţi în curte şi au început să tragă. Primul a căzut tatăl său. „După ce ne-au executat pe toţi, ne-au căutat pe fiecare cu lanterna să vadă dacă mai respirăm. Care mai mişca, era împuşcat până nu mai mişca deloc. Când au ajuns la mine, eu eram cu faţa în jos. Unul dintre ei a zis: «Ia veniţi şi mai trageţi nişte gloanţe în ăsta!» Soldatul a venit şi a tras încă cinci gloanţe”, povesteşte el.

Şansa lui Gavril Butcovan a fost că gloanţele nu i-au atins zonele vitale ale corpului, dar şi că a avut inspiraţia să rămână în ţărână, nemişcat, până dimineaţa la ora 8.00. Din familia sa, care număra opt membri, patru au supravieţuit, în mod miraculos, masacrului: el, mama sa şi cei doi fraţi mai mici din cealaltă cameră. Au pierit, însă, în acea noapte, tatăl său, doi fraţi, dar şi surioara de 11 luni, sfârtecată cu baionetele în leagăn. Micuţa nu a fost cea mai tânără victimă a soldaţilor criminali. Gavril Butcovan povesteşte cum aceştia au scos cu baioneta pruncul încă nenăscut din pâncetele unei femei, aflată în chinurile facerii.

Râu de sânge prin mijlocul satului

Trupurile celor ucişi de soldaţii au fost aruncate într-o groapă comună. Pentru că zona era ceva mai înaltă şi pentru că pe lângă ea trecea un pârâu, acesta s-a umplut, în zilele ce au urmat, de sânge. Pentru a nu apărea o epidemie, după două săptămâni de la masacru autorităţile au dezvelit groapa şi au turnat peste cadavre var nestins. Peste acel loc, care mai ascunde şi acum, învălmăşite în pământ, rămăşiţele pământeşti ale celor 157 de români, a fost ridicată, în 1984, o placă comemorativă, cu numele şi vârsta tuturor victimelor.

Acolo a avut loc luni, 14 septembrie 2015, o ceremonie comemorativă, imediat după ieșirea de la slujba religioasă dedicată Zilei Sfintei Cruci. (Vocea Transilvaniei).

Urmează STUDIUL:

Reverberaţii şi valorizări contemporane privind Dictatul de la Viena reflectate în mass-media din Transilvania

de Dr. Ioan LĂCĂTUŞU

Împlinirea, în anul 2015, a 75 de ani de la adoptarea Dictatului de la Viena, ne oferă prilejul de a face o trecere în revistă a principalelor dezbateri, pe acestă temă, în mass-media română şi maghiară din Transilvania. Pentru toţi cei interesaţi, Internetul oferă o posibilitate lesnicioasă de cunoaştere a principalelor caracteristici ale discursului public referitor la problematica Dictatului de la Viena şi la consecinţele sale asupra istoriei României. Continuarea documentării, prin consultarea surselor tradiţioanle, oferă posibilitatea adâncirii cercetării şi surprinderii acestei importante teme, în toată complexitatea sa. Şi în acest caz, se cuvine să facem distincţia între discursul istoricilor şi al cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umane şi discursul politicienilor, cel al reprezentanţilor societăţii civile şi cel specific publiciştilor.

În cercetarea noastră, am pornit de la premisa, conform căreia, cunoaşterea evenimentelor istorice referitoare la Dictatul de la Viena şi la consecinţele sale asupra populaţiei din Transilvania de Nord este deosebit de necesară pentru o istoriografie ştiinţifică, nealterată de interese politice sau de altă natură, de mistificări care să slujească dezideratele unor grupări sau ale unor ideologii.

În acest scop se impune ca necesară şi cunoaşterea reverberaţiilor şi valorizărilor acestor evenimente în contemporaneitate, pentru a avea o perspectivă asupra fenomenului utilizării unor anumite mesaje istorice -adesea în mod distorsionat- ca armă în dispute politice şi ideologice, ca argument care să stea la baza justificării unor demersuri contemporane pentru anumite grupuri de interese dintr-o istorie recentă şi din actualitate.

Din perspectiva istoricilor români, semnalăm apariţia unor noi volume, studii şi lucrări, redactate în urma valorificării ştiinţifice a unor importante surse documentare, din arhivele româneşti şi străine.Majoritatea acestor lucrări sunt elaborate, în consens cu exigenţele istoriografiei moderne, care reclamă necesitatea reevaluării critice constructive a domeniului cercetării istorice pe baza documentelor de arhivă şi promovarea stăruitoare a adevărului istoric, cu elaborări conceptuale înnoitoare, privind conştiinţa istorică a societăţii de azi şi de mâine. Din rândul acestora, menţionăm volumele redactate de cercetătorii de la institutele Academiei Române, de istoricii militari, şi de specialiştii care au valorificat documentele bisericeşti, ortodoxe şi greco-catolice.

Deosebit de active, în spaţiul public românesc, sunt Asociaţiile Foştilor Refugiaţi (AFOR 1940-1947). La Bucureşti, istoricul Alexandru Porţeanu desfăşoară o activitate notabilă în domeniul Drepturilor Omului, el însuşi fiind refugiat în perioada 1940-1947. Din iniţiativa sa, AFOR încearcă să promoveze conceptul Marelui Refugiu Românesc şi caracterul naţional unitar al acestuia. La Cluj-Napoca funcţionează Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic, preşedinte prof. univ. Barabu Bălan, federaţia având filiale în principalele oraşe din Transilvania şi nu numai. Sub egida sa apare publicaţia trimestrială „Pro Memoria 1940-1945”, revista românilor persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi din motive entice, publicaţie ajunsă la nr. 45. De menţionat organizarea de către Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic a Muzeului Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, precum şi organizarea anuală a unor sesiuni şi simpozioane de comunicări.

Articolele apărute în mass-media românească acoperă o plajă de o mare diversitate. Ele conţin ştiri, reportaje, documentare, interviuri, pagini memorialistice, recenzii şi prezentări de cărţi ş.a. Sunt prezentate pe larg, contextul intern şi internaţional, detalii privind desfăşurarea evenimentelor, noi informaţii despre dramele trăite de românii ardeleni, din teritoriul cedat Ungariei horthiste, după adoptarea Dictatului de la Viena, puncte de vedere diferite privind terminologia folosită, respectiv, denumirea de „dictatul de la Viena”, sau „al doilea arbitraj de la Viena”, ultima denumire nefiind acceptată de majoritatea istoricilor români, întrucât prevederile tratatului nu au fost negociate, ci au fost impuse României.

Este prezentată diferenţa de raportare la acest eveniment a românilor şi ungurilor din Transilvania cedată: „Populatia maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele şi a văzut separarea de România ca şi o eliberare. Etnia română, majoritară, nu a avut ce să celebreze, pentru ei acest Dictat de la Viena fiind o reîntoarcere la timpurile de conducere maghiară în care li se refuzaseră drepturile de minoritate etnică. Sentimentele amare ale românilor au fost întărite şi mai mult după o serie de incidente în care etnici români au fost masacraţi în mod barbar de trupele hortyste cum ar fi cele de la Moisei, Trăznea, Ip, Sărmasu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. In paralel a fost executată o amplă operaţiune de expulzare/intimidare a etnicilor români pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord. Numărul exact al victimelor acestor acţiuni este disputat între istorici, dar, din păcate, existenţa unor astfel de evenimente nu poate fi disputată”.

Referitor la aceste date redăm un pasaj din Documentarul publicat de Agenţia AGERPRES, în 30 august 2015, intitulat 75 de ani de la Dictatul de la VienaTrecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupaţiei: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată. Numai în perioada septembrie 1940 – 1 ianuarie 1941, au fost ucişi 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiţi, 15.893 au fost arestaţi. În cei patru ani de ocupaţie, circa 300.000 de români au fost expulzaţi peste graniţă. Dar nu numai românii au fost vizaţi de noua ordine maghiară. La sfârşitul lui aprilie 1944, în toate oraşele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportaţi, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost ucişi”.

Edificator pentru înţelegerea reverberaţiilor şi valorizărilor contemporane referitoare la Dictatul de la Viena, de către opinia publică românească, este articolul Dictatul de la Viena – La trei sferturi de veac în alte posibile paradigme semnat de sociologul Gabriel Moisă, articol apărut în „Crişana”, din Oradea, în 1 septembrie 2015. „Nu vom insista asupra demersurilor antiromâneşti care au urmat Dictatului de la Viena. Acestea sunt arhicunoscute. Cert este că momentul acesta a grevat teribil istoria României şi iată, astăzi, la 75 de ani de la Dictat, evenimentul este adânc scrijelit în spaţiul identitar românesc fiind conştientizate majoritatea consecinţelor negative pentru traseul ulterior al României pe toate direcţiile sale.(…) Tocmai de aceea comunitatea românească este foarte atentă la această zi şi la tot ce a însemnat ea, iar a rediscuta istoria punând sub semnul întrebării aceste excese întâmplate produce desigur o stare de iritare şi ridică semne de întrebare în rândul românilor legat de scopul acestor discuţii.

Este şi cazul proiectelor autonomiste ale unei alte comunităţi consistente din Transilvania, a doua ca pondere după cea română. Există un remarcabil elan de a scotoci şi „descoperi” identităţi locale/zonale, despre care nu s-a mai vorbit, care propun noi delimitări spaţiale atât geografice, cât şi demografice. Asta fără a ţine cont de sensibilităţile majoritarilor români aflaţi abia la a doua generaţie de la respectivele evenimente şi care se tem de o posibilă întoarcere a istoriei, într-un context internaţional favorabil desigur, la întrebările şi răspunsurile din august 1940. Poate că pe termen scurt aceste „frâmântări” nu sunt periculoase, mai ales că cei care ne gestionează viaţa de zi cu zi ne asigură că „nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi” sau „cum puteţi crede că în Uniunea Europeană poate să se întâmple aşa ceva?”, uitând sau mai degrabă neştiind că în istorie nimic nu este indestructibil. Parcă îl şi vedem pe Carol al II-lea, care la 29 august 1940, în orele în care Mihail Manoilescu şi Valer Pop luau act de pierderile teritoriale româneşti la Viena, participând la o masă străjerească îşi nota meticulos şi calm în jurnalul său „voia bună şi foarte interesanta discuţie a Frontului Studenţesc, care trebuie înglobat în Strejărie (orgnizaţie de masă pentru tineret). Pe urmă am distribuit unele decoraţii”, mânat de aceeaşi convingere că „nu are ce să se întâmple rău”, deoarece la Viena, spunea el, „ni se va da posibilitatea de a ne expune mai clar teza noastră”. Notaţii vecine cu nepăsarea şi inconştienţa la momentul 29 august 1940.

Generatorii acestor idei de tip autonomie pe criterii etnice ştiu că nu vor avea o rezolvare imediată. Nici nu urmăresc de altfel realizarea contratimp a acestor deziderate. În această ordine de idei Uniunea Europeană le-a şi răspuns în termeni fermi de câteva ori că acest tip de discuţii nu sunt viabile într-un spaţiu european, care se doreşte unul al bunului simţ. Nu acesta este însă obiectivul imediat, ci lansarea ideilor în spaţiul public pentru ca acestea să devină familiare, un loc comun, astfel încât, într-o anumită situaţie internaţională favorabilă, să existe posibilitatea concretă de a transpune în practică fără a avea o reacţie fermă din partea cealaltă, dar mai ales din cea a puternicilor zilei ocupaţi cu altceva mai aproape de propriile interese. Că acest lucru este posibil o demonstrează din plin frământata istorie central şi est-europeană a zilelor noastre. Într-un asemenea context va mai rămâne valabil îndemnul „nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi”?

În acelaşi spirit este redactat şi Apelul – Protest adresat Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului României, de către participanţii la Sesiunea de comunicări cu tema „Istoria şi sociologia refugiului românesc”, desfăşurată la Muzeul Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, în 29 august 2015. (Anexă nr.1)

Pornind de la oportunitatea oferită de Internet pentru cunoaşterea dezbaterilor din mass-media în limba română, şi de la faptul că, pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, Centrul European de Studii Covasna-Harghita prezintă în buletine bilunare şi în sinteze documentare tematice, revista presei maghiare din România, vom prezenta modul în care problematica Dictatului de la Viena este reflectată în mass-media maghiară din Transilvania. În acest sens, am procedat la analiza conţinutului articolelor care abordează problematica menţionată, majoritatea apărute în perioada 2010-2015, oferind astfel cititorilor români care nu cunosc limba maghiară, posibilitatea cunoaşterii directe, „de la sursă”, a conţinutului şi mesajelor materialelor de presă semnate atât de publicişti -majoritate dintre aceştia numărâdu-se printre principalii formatori de opinie-, cât şi de lideri politici şi civici şi, nu în ultimul rând, de istorici specializaţi pe temele respective.

În studiul de faţă, am urmărit să surprindem elementele de continuitate, respectiv schimbările intervenite în tematica, conţinutul şi mesajul articolelor analizate, în perioada de referinţă, faţă de anii anteriori.

Din lectura articolelor cuprinse în analiza de faţă, se desprind următoarele aspecte: la fel ca şi în cazul altor evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan; revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României faţă de minorităţi din perioada interbelică, problematica Dictatului de la Viena, este abordată, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti.

Din perspectivă maghiară, nu există diferenţe majore dintre poziţia istoricilor, a ziariştilor şi cea a oamenilor politici.Toate articolele din mass-media maghiară folosesc discursul şi terminologia specifice istoriografiei maghiare. Astfel, pentru Dictatul de la Viena, se folosesc termeni precum: a doua decizie de la Viena; cel de-al doilea acord de la Viena; adjudecarea de la Viena; reîntoarcerea Transilvaniei de Nord şi a Pământului Secuiesc; luarea în posesie a teritoriilor reanexate; dreptatea parţială a maghiarimii; o oarecare corecţie a deciziei injuste de la Trianon etc.

În abordările istoricilor şi publiciştilor maghiari, este formulată legimitatea istorică a Dictatului de la Viena. „Ungaria nu a ocupat teritorii străine, ci şi-a primit înapoi regiuni cu populaţie majoritar maghiară din propriile sale teritorii naţionale milenare, iar acest lucru a estompat puţin nedreptatea de la Trianon. Revendicarea acestor teritorii a fost legitimã. Nu este permis să condamnăm conducerea politică a Ungariei şi pe guvernatorul Horthy Miklos pentru solicitarea anulării, revizuirii nedreptului dictat de la Trianon.”

Dictatul de la Viena, este prezentat ca o necesară reparaţie a pierderilor de la Trianon. „Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la a doua decizie de la Viena, putem constata că ultima oară, problema maghiară a fost soluţionată în mod onorabil la nivel internaţional cam prin anii 1940, iar nouă, cetăţenilor de rangul al doilea din statele succesoare, nu trebuie să ne fie ruşine pentru acest lucru”.

În majoritatea articolelor, nu se vorbeşte despre politica intolerantă şi atrocităţile săvârşite faţă de români, în perioada ocupaţiei horthyste, ce a urmat Dictatului de la Viena din toamna anului 1940; Lucrările şi articolele publiciştilor maghiari care abordează aceste aspecte, diminuează la maxim suferinţele românilor (sau chiar contestă existenţa lor, considerându-le „opera” naţionaliştilor români), punând accentul exagerat pe „suferinţele şi umilinţele maghiarilor” suportate din partea „statului român” în perioada 1919-1940. „Ceea ce spune despre avansare şi cele mai multe mii de atrocităţi de după invazie, este din nou o părere unilaterală”- consideră aceştia. Rar, dar totuşi, sunt recunoscute şi atrocităţile comise de armata maghiară. „Armatei maghiare, care intra la începutul lunii septembrie, nu i-a fost opusă rezistenţă, totuşi, au avut loc mai multe incidente, la Ip şi Trăznea au avut loc atrocităţi grave, pe care le-a înfăptuit o subunitate militară, ucigând nenumăraţi locuitori români”.

Sunt eludate sau minimalizate consecinţele dramatice ale trecerilor interconfesionale, cu forţa la religiile de expresie maghiară, a românilor ortodocşi şi greco-catolici. „După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărţi de joc româneşti de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiţi în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”. Ei au fost urmaţi de cei din căsătoriile mixte şi de toţi cei care „nu numai lingvistic, dar şi în simţământe erau maghiari şi care simţeau că aparteneneţa lor la confesiunea română nu se împacă cu situaţia lor de maghiari”.

Nu lipseşte motivarea atrocităţilor săvârşite asupra românilor: Dacă efectele schimbărilor de după 1 Decembrie 1918, au fost puternic resimţite de comunitatea maghiară, prioritar în plan simbolic, ele nefiind însoţite de violenţe fizice propriu-zise, evenimentele din toamna anului 1940 şi cele care au urmat în perioada 1940-1944, au fost dramatice pentru românii din Transilvania de Nord. Frustrările, „umilinţele” şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 20 de ani de „stăpânire românească” sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Dictatului de la Viena.

Nici în ceea ce priveşte structura etnică a populaţiei Ardealului de Nord, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, punctele de vedere nu coincid. „După sursele româneşti, majoritatea acestei populaţii a fost constituită din români, Conform izvoarelor istorice maghiare, 51% din populaţie au fost maghiari şi numai 43% români”. În acelaşi timp, potrivit surselor din presa maghiară, numărul maghiarilor rămaşi în Ardealul de Sud, în toamna anului 1940, variază între 400 000 şi 800 000 persoane”.

Este subliniată reciprocitatea actelor de intoleranţă săvârşite de maghiari în Ardealul de Nord şi cele comise de români în Ardealul de Sud. Este formulat reproşul pentru faptul că, până în prezent nu au fost elaborate lucrări privind situaţia maghiarilor rămaşi în cadrul României, în perioada 1940-1944.

De subliniat raportarea critică la lucrările româneşti apărute pe această temă, până în 1989; autorii lucrărilor respective sunt etichetaţi ca fiind „personalităţi cunoscute pentru politica antimaghiară”.

Nu lipsesc acuzaţiile de falsificare a adevărului istoric, din partea istoricilor români. Falsificarea istoriei atribuie eliberării Ardealului de Nord din 1940 cincizeci de mii de victime din rândul românilor. Aceasta este pur şi simplu o minciună deoarece confruntări au existat doar în câteva locuri, iar acolo unde acestea au avut loc s-au datorat faptului că partizanii români au tras în honvezii unguri”.

Se impută istoricilor români faptul că nu recunosc că „cel de-al doilea arbitraj de la Viena” a fost luat la cererea României. (…) În legătură cu cea de a doua hotărâre de la Viena din 1940, în temeiul căreia nordul Ardealului a revenit Ungariei, este trecut în mod discret sub tăcere faptul că aceasta a fost luată la cererea României Mit şi forţă vitală”, în publicaţia săptămânală „Magyar demokrata” nr. 47/ 25.11-01.12 2004.

Sunt puse în evidenţă consecinţele benefice ale Dictatului de la Viena şi ale Regiunii Autonome Maghiare, asupra dăinuirii maghiare în Transilvania şi în mod deosebit pe „Pământul Secuiesc”. „..Acei doar patru ani ai ‘micii lumi maghiare’ au fundamentat dăinuirea maghiarimii de pe Pământul Secuiesc -şi din întreaga Transilvanie de Nord-, deoarece cunoaştem acele idei de nimicire, de asimilare definitivă a maghiarimii, a căror punere în aplicare era -în cazul în care acest lucru nu ar fi reuşit în momentul celei de-a doua decizii de la Viena- doar o chestiune de timp. Dacă nu ar fi existat RAM, maghiarimea din această regiune ar fi ajuns şi ea să fie diasporizată”.

Este prezentată perspectiva maghiară, respectiv poziţia istoricilor maghiari faţă de Dictatul de la Viena. In palatul Belvedere din Viena a avut loc cel mai mare succes diplomatic ungar din secolul al XX-lea. S-a întâmplat rar în istoria europeană ca un teritoriu atât de mare şi cu o populaţie atât de numeroasă să-şi schimbe stăpânul fără a se recurge la arme. Perioada celei de-a doua decizii de la Viena, din 1940, de dizolvare în rândul maghiarimii nord-transilvănene a traumei trianoniene, a lăsat urme durabile. Progresul economic înregistrat în decurs de patru ani, consolidarea identităţii naţionale, construirea infrastructurii nord-transilvănene şi avansarea culturii maghiare sunt nişte lucruri evidente, fără de care azi nu am fi aşa cum suntem”. („Haromszek”, nr. 6073 din 31.08.2010, Szylveszter Lajos)

…Hotărârea de la Viena a deteriorat şi mai mult relaţiile nu prea bune româno-maghiare: a rămas sub stăpânire maghiară mai bine de un milion de români, iar în Ardealul de Sud -sub stăpânire română- au rămas încă câteva sute de mii de maghiari. România şi Ungaria au practicat o politică de reciprocitate în perioada anilor 1940-1944: dacă într-o parte au închis şcoală de minorităţi, în cealaltă ţară s-a recurs la aceleaşi măsuri. Dacă de aici au expulzat intelectualitatea minoritară, la fel s-a întâmplat şi de cealaltă parte. Pe lângă aceasta, au fost şi refugii spontane: la primirea veştii Hotărârii de la Viena, din Ardealul de Sud, până în 1944, au emigrat zeci de mii de maghiari în Nord, iar din Ardealul de Nord românii au emigrat în Ardealul de Sud, adică în România.

Presa de limbă maghiară prezintă ştiri despre ridicarea de monumete de for public, sărbătorirea zilei de 30 august 1940 şi intrarea lui Horthy în Transilvania. „Rememorarea reîntoarcerii Transilvaniei de Nord şi a Pământului Secuiesc. In ziua de 5 septembrie, orele 18:00, Societatea Trianon şi filiala locală din Hodmezovasarhely a Ordinului Istoric al Vitejilor vor rememora la monumentul dedicat celui de-al II-lea rãzboi mondial, din Hodmezovasarhely, reîntoarcerea Transilvaniei de Nord, a Partium şi a Pământului Secuiesc. La Palatul Belvedere din Viena a avut loc, în 30 august 1940, aşa-numita a doua decizie de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei, dezlipită prin dictatul de la Trianon, a reintrat sub tutela Ungariei. La fel s-a întâmplat şi la Oradea, Carei, Cluj, Satu Mare, Târgu Mureş, întreg teritoriul maramureşean şi Pământul Secuiesc. („Szekely hirmondo” nr. 170 2014)

„Comemorarea din Miercurea Ciuc -a celui de-al II-lea Dictat de la Viena de acum 70 de ani, a provocat indignarea multor politicieni, în primul rând a celor români. Spiritele au fost încinse în mod special de faptul că, organizatorul a fost Mişcarea de tineret 64 de Comitate (HVIM)” „Au fost apoi depuse coroane la obeliscul amplasat în faţa bisericii din Baraolt în memoria intrării din 12 septembrie 1940 a armatei ungare”. („Haromszek” din 03.08.2015, Hecser Laszlo)

Periodic, sunt organizate dezbateri şi conferinţe pe tema Dictatului de la Viena. „In cadrul Taberei EMI, istoricul Raffay Erno a susţinut prelegerea Despre revenirea din 30 august 1940 a Ardealului de Nord şi a Ardealului de Est. Istoricul Vincze Gabor a susţinut prelegerea intitulată De la autonomia aparentă până la dominaţia românească ce putea fi simţită. Soarta maghiarimii din Transilvania din toamna lui 1944 până în toamna lui 1945.” (www.emitabor.hu/erdely din 24.07.2015). “Miercuri, (09.10.2013), în cadrul lucrărilor Academiei Szacsvay – manifestări ce au loc la iniţiativa UDMR Bihor, în sala festivă a Liceului Ady Endre din Oradea, arhivarul L. Balogh Beni le-a vorbi participanţilor la lucrări despre evenimente care au precedat semnarea celui de al doilea Dictat de la Viena. Participanţii la lucrări au fost salutaţi -ca de obicei- de Szabo Odon, preşedintele executiv al UDMR Bihor. („Bihari Naplo” din 11.10.2013, autor Ciucur Losonczi Antonius).

În coloanele presei maghiare este prezentat punctul de vedere referitor la politica lui Horthy faţă de evrei. „In momentul prezentării suferinţelor evreilor ungari nu a fost subliniat suficient faptul că deportarea lor a avut loc după data de 19 martie 1944, când Germania nazistă ocupase Ungaria, care fusese condusă de un guvern-marionetă dirijat de germani. Incă mai sunt unii care îl învinuiesc pe Horthy pentru soarta evreilor. Trecutul istoric trebuie acceptat aşa cum a fost el, şi trebuie să se ştie că nu există naţiune vinovată, în schimb există politică de stat vinovată şi au fost şi persoane vinovate. Horthy, deportat şi el de germani, le-a asigurat mult timp protecţie evreilor din Ungaria şi de altfel de numele său se leagă salvarea a sute de mii de evrei”. („Haromszek din 21.08.2010, Kadar Gyula)

Problematica Dictatului de la Viena este prezentată şi în cadrul organismelor europene. Iată doar un exemplu: Szegedi Csanad a reamintit Europei vinovate de comemorarea a 70 de la cel al II-lea dictat de la Viena “Cel de al II-lea dictat de la Viena a fost o oarecare corecţie a deciziei injuste de la Trianon, la vremea respectivă, recunoscându-se că dictatul de la Trianon a fost o hotărâre greşită -a declarat Szegedi Csanad în Parlamentul European. Europarlamentarul şi-a exprimat speranţa în legătură cu faptul că, în curând, naţiunea maghiară se va putea reunifica fără frontiere. Szegedi Csanad a cerut colegilor săi europerlamntari să manifeste deschidere faţă de doleanţele maghiarimii ardelene pentru autonomia teritorială a Văii Ierului şi a Ținutului Secuiesc”. (www.jobbik.hu din 07.09.2010)

Sunt prezente şi cazurile de manipulare a opiniei publice europene, prin mass-media. Astfel, „Canalul economic de televiziune Le Revenu din Franţa a prezentat o hartă în care Transilvania de Nord este anexată Ungariei. Presa din România a primit cu indignare acest fapt. Un canal economic de televiziune din Franţa, foloseşte ca decor o hartă în care o parte din Transilvania aparţine de Ungaria şi nu de România – scrie Kolozsvaros.ro. Interviurile filmate au ca decor o hartă pe care frontiera româno-ungară este cea de după dictatul de la Viena, din 1940, în urma căruia Transilvania de Nord a devenit din nou parte a Ungariei. Mass-media din România este indignată din cauza acestei neatenţii”.(http://erdely.ma din 20.05.2015)

O problemă nouă, apărută în urma demersurilor publice întreprinse de Forumul „Transilvania furată”, o reprezintă problema retrocedărilor ilegale: „Senatorul PD-L de Mureş, Marius Paşcan, a declarat ieri, într-o conferinţă de presă că: După 1990, România a legitimat furtul, jaful şi hoţia săvârşite de Ungaria prin Dictatul de la Viena, retrocedând imobile din Transilvania de Nord, care au fost intabulate pe numele unor instituţii, persoane fizice şi juridice din Ungaria …România a adoptat legi interpretabile şi iresponsabile, neavând în posesie documente corespunzătoare pentru a-şi apăra imobilele în faţa instanţei.” ( http://erdely.ma din 10.07.2013)

Apar noi volume ale istoricilor maghiari pe tema Dictatului de la Viena. Am reţinut câteva idei din volumul De la Viena la Viena (1938-1940), semnat de Vincze Gabor, istoric din Ungaria, fost redactor-şef al revistei de istorie Nagy Magyarorszag. Cele mai mari deformări ale istoriografiei române în ce priveşte al doilea Dictat de la Viena, după Vince Gabor sunt: „Cea mai mare greşeală o constituie faptul că, nici în prezent, istoriografia română, şi nu istoriografia ungară, nu este dispusă să recunoască că, la sfârşitul lunii august 1940, Bucureştiul a solicitat din partea lui Hitler un arbitraj, contând pe faptul că acesta îl poate favoriza – fiind conştienţi de faptul că Fuhrer-ul a fost până în ultimul moment împotriva alipirii Ținutului Secuiesc de Ungaria!….

In ce priveşte soarta românilor din nordul Transilvaniei, până în zilele noastre, în opinia publică românească trăieşte mitul, conform căruia, pe parcursul celor patru ani au fost măcelăriţi mii de români, sute de mii au fost izgoniţi, suferinţele acestora fiind apocaliptice etc. etc. etc. Ajunge dacă amintesc de opera peticită ceauşistă publicată în 1986, intitulată Teroarea horthysto-fascistă în Nord-vestul României… In opinia mea, trebuie să mai aşteptăm până partea română va prezenta reala situaţie a românilor din nordul Transilvaniei. …

Realipirea Ardealului de Nord a avut menirea de a contribui la reconsolidarea conştiinţei naţionale a maghiarilor care locuiau regiunea respectivă, în vreme ce a celor din partea de sud a Ardealului a fost afectată.”

În unele articole, din presa maghiară, se afirmă că situaţia românilor din Tranilvania de Nord, nu a fost atât de grea, precum o prezintă istoricii români. Redăm câtea din aceste argumente:

  • In Gimnaziile maghiare s-a predat limba română ca materie obligatorie. In liceele maghiare, de exemplu la Colegiul Szekely Miko din Sfântu Gheorghe, li se pretindea elevilor maghiari să înveţe limba română. Existau aşezări româneşti în care predarea limbii statului, maghiara, era doar formală.
  • In perioada fascismului horthyst, valoarea bancnotelor a fost trecută în toate limbile naţionalităţilor, astfel se putea citi valoare acestora în limbile germană, slovacă, croată, în continuare pe moneda de 10 pengo cu litere chirilice sârbe şi ruşine, se putea citi în limba română zece penghei.
  • In cazul în care erau repartizaţi în aşezări cu populaţie românească, poliţiştii trebuiau să cunoască limba localnicilor.
  • In timpul scurtelor vremuri maghiare (1940-1944), Partidul Maghiar Transilvănean a insistat asupra unei mai strânse colaborări cu românii, recunoscând că interesele poporului român şi ale poporului maghiar sunt aceleaşi pe pământul pe care au convieţuit secole de-a rândul.

De remarcat preocupărille pentru înţelegerea de către publicul român a perspectivei istoricilor maghiari, despre istoria comună româno-maghiară, inclusiv a problematicii Dictatului de la Viena. Astfel, Institutul Maghiar Balassi din Bucureşti a organizat cicluri de conferinţe pentru publicul român; Potrivit afirmaţiilor organizatorilor unor asemenea manifestări, aceştia se bazează pe cercetători maghiari tineri, care în ultimii ani şi-au concentrat cercetările pe o anumită perioadă, secol sau personalitate. „Ei sunt cercetători care vorbesc excelent o limbă străină, majoritatea lor cunosc şi limba română, iar în urma cercetărilor lor, în ultimii 20 de ani, cu siguranţă au trecut şi pe la Bucureşti, dar şi pe istorici români tineri, pentru că ei sunt mai deschişi către subiect; Organizatorii nu se aşteptă la rezultate deosebite, toate acestea fiind parte dintr-un proces destul de îndelungat; îşi propun ca pe viitor să fie organizate nişte work-shopuri, în cadrul cărora istorici maghiari şi români vor avea ocazia să se confrunte, în baza unor date concrete”. ( „Brassoi Lapok” din 15.05.2014)

Un alt exemplu: „Dictatul de la Viena – Se poate şi aşa! S-a deschis recent o expoziţie la Budapesta despre Dictatul de la Viena, sau despre a II. Decizie de la Viena cum zic maghiarii. Expoziţia a fost organizată în comun de către istorici maghiari şi români în cadrul Galeria Centralis de la OSA Archivum. Open Society Archives (OSA) este laboratorul de archivare a Central European University din Budapesta. Expoziţia încercă în sfârşit să discute această perioadă tulburată şi controversată cu detaşare, cu obiectivitatea ştiinţifică atât de necesară. Mi se pare o iniţiativă foarte bună. Rediscutarea istoriei comune în mod obiectiv, ajungerea la compromisurile necesare este un pas foarte important în drumul spre o conciliere europeană între cele două popoare. Dacă germanii şi francezii au reuşit, putem reuşii şi noi. Felicit iniţiatorii şi finanţatorii expoziţiei şi le cer să aducă această expoziţie şi la Bucureşti şi la Cluj. Este o nevoie la fel de mare de aceste perspective raţionale şi la noi.” (www.transindex.ro din 02.09.2010, autor Czika Tihamer)

Nu lipsesc analizele pertinente care abordează detaliat probleme precum: contextul istoric favorabil, activitatea diplomaţiei maghiare, implicarea instituţiilor academice în formularea variantelor de soluţionare a problemei complexe a Transilvaniei.

Sub forma unor modalităţi jurnalistice diverse (documentare, reportaje, interviuri, ştiri ş.a.) materialele analizate cuprind o multitudine de alte idei, dintre care menţionăm: impactul Dictatului de la Viena asupra deteriorării relaţiilor româno-maghiare; amploarea mişcării migratorii, în ambele sensuri; aprecieri asupra modului cum a fost organizată retragerea din Ardealul de Nord, a administraţiei româneşti ş.a.

Este formulată şi ideea potrivit căreia, împăcarea româno-maghiară este posibilă dacă „cu probleme sensibile precum Trianonul, Hotărârea de la Viena şi altele, nu se vor ocupa ziariştii, nici politicienii, ci istoricii dar şi ei, dacă e posibil, obiectiv şi nu unilateral”.

În acelaşi timp, în presa de limbă maghiară, revine ca un lait motiv, formularea dezideratului politic autonomist: „Putem afirma că în schimbul păstrării regiunilor locuite de maghiari, dezmembrate prin dictatele de pace, avem pretenţia ca marile puteri să oblige statele ajunse în posesia teritoriilor maghiare istorice să le asigure maghiarilor indigeni, în funcţie de numărul acestora, autonomii culturale şi locale. Semnatarul acestor rânduri susţine cu convingere că prin acordarea acestor autonomii, amintirea va soluţiona paşnic vicisitudinile trectului istoric. (Haromszek din 01.09.2010, Kadar Gyula)

Şi încă o remarcă foarte importantă: diferenţa dintre modul în care este abordată tema Dictatului de la Viena, în manualele de Istoria României, pentru clasa VIII (atât cel apărut la Editura Humanitas cât şi cel de la Editura Sigma) – doar câteva rânduri, şi cele 10 pagini (ca să nu mai vorbim de conţinutul şi mesajul lor) cuprinse în capitolul Cel de-al doilea acord de la Viena, din manualul de Istoria Secuilor editat de Consiliile Judeţene Harghita şi Covasna, din fonduri publice.

Din cele prezentate se poate observa cu uşurinţă, diferenţa dintre acuzele aduse istoricilor şi publiciştilor români pentru faptul că nu prezintă cu obiectivitate evenimentele istorice legate de Dictatul de la Viena şi, modul efectiv în care adevărul istoric este respectat de majoritatea intelectualii maghiari. De fiecare dată, elita maghiară caută cele mai diverse justificări. Până în prezent nu a existat o exprimare clară a regretului pentru cele întâmplate, sau aşa cum au procedat alte naţiuni şi naţionalităţi în situaţii asemănătoare, nu s-a cerut scuze românilor pentru suferinţele pricinuite.

Aşa cum s-a subliniat şi în celelate lucrări, care au abordat aceeaşi problematică (a se vedea rubrica apariţii editoriale de pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş : www. forumharghitacovasna.ro) şi din articolele care au făcut obiectul prezentei analize, se desprind câteva concluzii :

  • În mass-media maghiară este practicată folosirea istoriei ca argument pentru dezideratele politice actuale: autonomia teritorială şi drepturile colective; există o legătură între refulările trecutului şi consecinţele acestora reactivate în contemporaneitate.
  • O constantă a majorităţii abordărilor privind problematica Dictatului de la Viena, o reprezintă accentuarea spaţiului de sciziune, subliniind numai ceea ce îi desparte pe români de maghiari şi nimic din ceea ce îi uneşte prin traiul laolaltă de sute de ani.
  • Profitând de necunoaşterea limbii maghiare de către majoritatea populaţiei româneşti, şi de lipsa unor replici din partea mediilor româneşti, majoritatea intelectualilor maghiari, deopotrivă, atât cei „moderaţi”, cât şi cei „radicali”, şi pe această problematică, practică discursuri hiperetnicizate, specifice unei politici identitare agresive, cu mesaj nostalgic, revizionist, şi mai grav, în multe cazuri, se îndeamnă făţiş la acţiuni violente pentru obţinerea dezideratelor autonomiste.
  • În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabu-uri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii. Controlul comunităţii asupra presei de limbă maghiară este aproape total. În numele şi pe altarul interesului comunităţii maghiare, redacţiile publică de regulă doar materialele care se înscriu în abordările etnocentriste. Nici urmă de pluralitatea punctelor de vedere şi a opiniilor. Există practic o cenzură evidentă.

Şi de această dată, lectura articolelor, dovedeşte cu prisosinţă faptul că, nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media locală în limba maghiară din România, şi fac parte dintr-o serie de demersuri care urmăresc formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume şi practici medievale, anacronice, cuprinse în dezideratul obţinerii autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa zisului „ţinut secuiesc”, şi a autonomiei culturale pentru maghiarii „din diasporă” (aşa cum se raportează liderii maghiari la comunităţile maghiare din celelalte judeţe ardelene, situate în afara „ţinutului secuiesc”)

Cunoscând situaţia istorică reală din acea vreme, istoricii nu trebuie să mai permită să se falsifice istoria, iar concetăţenii maghiari este politic corect să-şi asume şi ei trecutul lor şi să se împace cu el. Aceasta este istoria şi nu poate fi schimbată. Ceea ce se poate schimba totuşi, este relaţia de azi dintre maghiari şi români care trebuie să fie una de respect şi toleranţă. Respectul şi toleranţa să fie însă reciprocă, pentru că aşa cum a prezis Ioan Slavici, „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună” şi acea vreme a venit, deci considerăm că acum ne putem ruga împreună la „Dumnezeul popoarelor” .

Azi, România şi Ungaria sunt membre ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că românii şi ungurii de azi şi de mâine nu sunt numai români şi unguri; ei sunt vecini, creştini, europeni. Viitorul comun, în cadrul aceluiaşi stat român democratic şi în Uniunea Europeană este şi va fi mereu un îndemn de colaborare şi armonie, între majoritate şi minorităţi, şi trebuie să ducă cu timpul la înlăturarea suspiciunii, a neîncrederii şi a vrajbei între cetăţeni, indiferent de etnia, confesiunea şi naţionalitatea lor.

 

Anexa nr. 1

Apel – protest adresat Parlamentului, Preşedenției şi Guvernului României

Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940-1945”, împreună cu Forumul Civic al Românilor din Judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, Asociaţia Cultural Patriotică „Virtus Romana Rediviva”, Asociaţia Mareşalii României din Cluj-Napoca, Despărţământul ASTRA din Cluj-Napoca au adresat un apel-protest către Parlament, Preşedintele şi Guvernul României.

Ȋn numele zecilor de mii de români persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi etnic din Transilvania de Nord, cedată Ungariei horthyiste după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940 şi a celor de după decembrie 1989, membrii FNRPE, FCRCHM, ASTREI şi ai celorlalte asociaţii participante la Sesiunea de comunicări cu tema „Istoria şi sociologia refugiului românesc”, desfăşurată la Muzeul Naţional al Refugiaţilor din Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj, în 29 august 2015, vă adresăm următorul APEL – PROTEST:

1. Condamnăm cu fermitate escaladarea ofenselor aduse poporului român de către oficiali ai Ungariei şi reprezentanţi ai etniei maghiare din România, care susţin în mod deschis şi tot mai vehement pretenţiile de autonomie teritorială pe criteriul etnic în aşa-zisul „ţinut secuiesc” şi cerem impunerea respectării normelor internaţionale şi a Constituţiei României, tuturor celor care încalcă aceste norme. Membrii FNRPE, FCRHCM, ASTREI şi ai celorlalte asociaţii semnatare a prezentului APEL, cunoscând experienţa tragică a administraţiei ungare în urma Dictatului de la Viena şi a comportării unor maghiari după 30 august 1940 şi după decembrie 1989, (cu atrocităţi cumplite asupra românilor, cu expulzări masive pentru purificarea etnică a zonei, cu tragice refugieri ale românilor din faţa urii dezlănţuite), văd în „autonomiile” pretinse de extremiştii şi iredentiştii din Ungaria şi România o situaţie ameninţătoare pentru securitatea şi libertatea lor, nu cred în „generozitatea” şi „cavalerismul” administraţiei „autonome” ungare şi n-o mai doresc niciodată pe teritoriul Transilvaniei, indiferent care ar fi numărul şi locul minoritarilor în numele cărora se cere această autonomie teritorială.

2. Suntem, de asemenea, profund indignaţi de escaladarea ofensatoarei afişării de către oficiali români de etnie maghiară din zona Harghita-Covasna-Mureş (primari, preşedinţi de consilii judeţene etc) a unor simboluri ungare pe instituţii de stat româneşti, ca o impunere a unui statut de co-statalitate. Solicităm organelor competente romȃneşti să asigure respectarea Constituţiei şi a legalităţii în zonă şi să asigure încetarea jignirii sentimentului naţional al celor aproape 40% români din totalul populaţiei celor trei judeţe, învrăjbirea şi discriminarea populaţiei şi marginalizării românilor din aceste judeţe.

3. Suntem profund îngrijoraţi de faptul că o serie de privatizări şi retrocedări (reîmpropietăriri) făcute de justiţia română, de către guvernele care s-au succedat, au fost adevărate jafuri şi sursă de nedreptate. Regretăm că toate acestea încă nu sunt analizate şi încă nu triumfă dreptatea, onestitatea şi bunul simţ. Ce s-a plătit de către statul romȃn optanţilor nu mai trebuia retrocedat nimănui. De asemenea confiscările de averi pe seama criminalilor condamnaţi de justiţie. Unde sunt şi ce fac funcţionarii statului care trebuie să apere aceste interese ȋn justiţie. De ce nu sunt traşi la răspundere pentru neglijenţele sau relele lor intenţii?

4. Solicităm Parlamentului, Guvernului şi Preşedintelui României să restabilească rolul statului în societate pentru garantarea respectării Constituţiei şi a întregii legislaţii, inclusiv în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, pentru a nu se escalada extremismul şi separatismul pe motive etnice, iar cei responsabili de asemenea acte antiromâneşti şi anticonstituţionale să fie traşi la răspundere conform legii. De asemenea solicităm ca viitoarea regionalizare a ţării, dacă se va mai face, să nu se facă pe criterii etnice, pentru a evita reînfiinţarea unei noi Regiuni Autonome Maghiare.

5. Cerem guvernului, ministerelor şi justiţiei să apere interesele naţionale, să nu mai dea mână liberă jefuirii şi distrugerii unui patrimoniu naţional uriaş (păduri, zăcăminte de metale preţioase şi valori arheologice de nepreţuit ale istoriei noastre). Cerem Parlamentului României să voteze legi aspre pentru astfel de răufăcători.

6. Solicităm autorităţilor centrale şi locale să ia măsuri care să prevină producerea de manifestări antiromȃneşti, de răspȃndire a propagandei şovine, istorico-revanşarde sau de comemorare a foştilor criminali de război, cum a fost manifestarea recentă de la Cluj-Napoca unde s-au adus elogii lui Horthy Miklos şi altele asemenea.

7. Cerem autorităţilor şi specialiştilor ȋn istorie mai multă implicare şi o atitudine mai fermă de susţinere a idealurilor naţionale romȃneşti.

În numele tuturor celor amintiţi ȋn preambul prezentului APEL-PROTEST semnează:

Prof. univ. dr. ing. Barbu I. Bălan – preşedinte executiv al FNRPE; Prof. dr. Ioan Lăcătuşu – din partea FCRCHM; Prof. univ. dr. Mircea Popa – Preşedintele Despărţământului ASTRA din Cluj-Napoca; Col. (r.) prof. dr. Vasile Tutula – din partea Asociaţiei Mareşalii României Cluj-Napoca; Ing. Valerii Toderici – preşedintele Asociaţiei „Virtus Romana Rediviva”

Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj,  29 august 2015       

Sursa: Ziaristi Online

Diktatul de la Viena - 75 de ani - Ioan Lacatusu - Ziaristi OnlineStudiul de mai jos, remis în exclusivitate portalului Ziaristi Online, a fost prezentat în cadrul simpozionului “Dictatul de la Viena – 75 de ani”, desfăşurat la Satu Mare în data de 4 septembrie 2015, în sala Filarmonicii de Stat „Dinu Lipatti” Satu Mare. Înainte de a publica studiul profesorului Ioan Lăcătuşu, amintim şi comemorarea a 75 de ani de la masacrul de la Ip şi Treznea (video 1), când un râu de sânge s-a format de la cadavrele celor 157 de români măcelăriți de armata horthystă (video 2). Redăm un Remember de la Vocea Transilvaniei:

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/09/15/exclusiv-dictatul-de-la-viena-cum-falsifica-ungurii-istoria-sangeroasa-pentru-romania-si-dupa-75-de-ani-studiu-prezentat-de-prof-dr-ioan-lacatusu/#sthash.xDdRkd1l.dpuf

Anunțuri

Un interviu extraordinar cu monahul-aviator Paulin Clapon, plecat la ceruri de Ziua Crucii: “Sfinţii închisorilor nu sunt canonizaţi din motive politice. Dan Puric este omul masoneriei”

Mesaj condoleante - P. Paulin Clapon - Petru Voda -Batalionul Smaranda Braescu“Preacuvioase Părinte Stareţ,

Trecerea la cele veşnice a tuturor celor adormiţi întru Domnul, printre care schimonahul Paulin , sublocotenent în retragere Gheorghe Clapon, reprezintă pentru militarii din Batalionul 630 paraşutişti „Smaranda Brăescu“ un moment de pioşenie, rugăciune şi adâncă recunoştinţă pentru unul din Ostaşii Domnului Nostru Iisus Hristos.

Părintele Paulin va rămâne pentru totdeauna în memoria şi rugăciunile camarazilor din Batalionul 630 paraşutişti „Smaranda Brăescu“, un model al onoarei şi dragostei de ţară a paraşutiştilor militari, un simbol al decenţei şi credinţei noastre strămoşeşti.

Vă rog să primiţi, Preacuvioase Părinte Stareţ, expresia respectului nostru deosebit, pentru un camarad de arme şi slujitor al lui Hristos care şi-a iubit ţara şi credinţa străbunilor noştri până în ultima clipă a vieţii sale.

Veşnică pomenire!

Să avem parte de rugăciunile sale!”

Publicăm In Memoriam un interviu extraordinar însoţit de 20 de fotografii cu bătrânul luptător pentru România.

Părinte Paulin, aţi făcut 20 de ani de puşcărie pentru idealurile Sfinţiei Voastre. Practic, v-aţi petrecut tinereţea în detenţie. Cu ce aţi rămas în urma acestei îndelungate suferinţe?

– Nu doresc nimănui să treacă prin închisorile prin care am trecut eu. Avem oseminte ale celor care au murit în puşcării. Care este definiţia sfântului sau a mucenicului? Sfinţii ar trebui să fie cei care au avut o viaţă frumoasă şi care au putut să păstreze până la moarte credinţa, mergând la preot să se spovedească şi să se împărtăşească. Aceştia merită să fie mântuiţi. Dar vă spun un lucru. Nici în mineiele noastre nu toţi pe care-i serbăm noi ca sfinţi astăzi au avut o astfel de viaţă. Sunt sfinţi canonizaţi pentru că s-au opus autorităţilor romane, fiind chinuiţi şi omorâţi. Eu nu zic că toţi pot fi canonizaţi ca sfinţi, dar mă întreb, în cazul celor închişi la Aiud, care au suferit nu numai bătaie fizică, ci şi foamete, persecuţii şi moarte, ce judecată putem avea? La Aiud sunt oseminte. Nu cred că aceştia nu se pot mântui! Noi, care am fost chinuiţi pentru un crez, şi mulţi au murit chinuiţi, credem că chinul ăsta contează mult pentru viaţa de dincolo. Nu pot să spun dacă ăsta e sau nu adevărul, dar asta e părerea mea. În mineie n-avem să găsim despre toţi că au fost schingiuiţi, omorâţi, bătuţi, aruncaţi în gropi cu fiare sălbatice. Cred că în nicio închisoare din lume nu s-a întâmplat ceva similar închisorii Piteşti. A fost dezbrăcat omul de tot ce avea mai sfânt în el. Trebuia să spună că tatăl său este un hoţ, că mama sa este o curvă. Oamenii ajunseseră nişte schelete care răspundeau la comandă.

La Piteşti a avut loc spălarea creierelor

Aţi prins perioada reeducării de la închisoarea Piteşti?

– Da! La Piteşti a avut loc spălarea creierelor. Aceasta s-a făcut prin bătaie, prin schingiuiri. Fapta cea mai infamantă a fost contra bisericii. Ce s-a întâmplat la Piteşti de-un Crăciun? L-au pus pe unul cu fundul în sus şi ne cereau să mergem să sărutăm icoana Mântuitorului, adică să-l pupăm în fund pe ăla. Cred că mai mare degradare ca asta nu există. Ca să-l bagi pe unu’ cu capul în tineta cu rahat, şi să-l pui să mănânce rahatul altuia, zicând că-i bun… S-au dezbrăcat oamenii de tot ce a fost mai sfânt şi mai omenesc în ei, au devenit nişte lepădături, nu datorită lor, ci din cauza aplicări sistemului de-acolo. E adevărat că 95% dintre ei şi-au revenit la ieşirea din puşcărie. Unii dintre ei şi-au revenit chiar în puşcărie.

Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa la Aiud

Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.

În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!

O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!

La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt de la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

N-am vrut să le spun gardienilor „Să trăiţi!”

De la Piteşti, am fost dus la mina de la Baia Sprie, vreun an şi jumătate. N-am vrut să mai lucrez. M-au băgat la izolare, mi-au pus lanţuri la mâini. La Aiud am fost nouă luni băgat la nebuni pentru că am fost „rău”. Am fost respectuos, dar n-am vrut să le spun „Să trăiţi!”. M-au băgat la izolare, la Zarcă. Ştiu ce se vorbea la reeducare, pentru că tâlharii ne-au pus difuzoare ca să auzim ce se vorbeşte acolo.

Puşcăriile au fost mai uşor suportate de cei ce nu au avut familie. Celor care aveau familie le era mai greu, se gândeau la soţie, la copii. Mie nu mi-a fost frică decât de două persoane: de tatăl meu şi de Dumnezeu. Tatăl meu a murit, mi-e frică doar de Dumnezeu. N-am permis nimănui să mă insulte cu nimic. Aici, la Mănăstirea Petru Vodă, eu mă ocup cu îngrijirea cimitirului. Am schimbat crucea, l-am închis, am făcut scările care coboară spre cimitir.

Nici în catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie!

În catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie. În 1950, de Sfintele Paşti, Învierea a fost făcută la 700 de metri adâncime. Parcă îl văd pe Părintele Antal, care fusese consilier la Patriarhie, un bărbat înalt de vreo doi metri, cu un şervet în faţă în loc de epitrahil. În rest, am avut de toate. Am avut şi vin, şi Sfântul Antimis. Un preot dintre noi avea o cunoştinţă prin partea locului şi i-a adus de toate. Eram împărţiţi în mai multe orizonturi, lucram pe mai multe etaje. La ora anunţată am coborât cu toţii. Gardienii au anunţat că nu mai vrem să muncim. Dimineaţa au început bătăile, am fost trimişi la izolare. Dar tot am câştigat ceva. Începând de atunci, nu am mai lucrat duminica. Vedeţi, asta înseamnă „unirea face puterea”. Dacă ar şti bietul român acele cuvinte ale ţăranului cu două clase, Moş Ion Roată! Nu ştiu azi ce se întâmplă. Toţi borfaşii au ajuns la conducerea ţării!

Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!

Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?

– Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.

În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?

– Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?

– Cum să nu! Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

Părintele Justin nu este de acord cu proiectul dirijat de Dan Puric

Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic?

– Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu.

Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire de la Aiud?

– Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om al masoneriei, Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect şi-acum totul a rămas baltă. Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi.

Mai avem armată? Unde e Biserica? Cine l-a ales pe Patriarh?

Cum vedeţi situaţia ţării, a instituţiilor noastre fundamentale?

– Azi e mai rău decât pe vremea comuniştilor. Am trimis femeile noastre să culeagă căpşuni în Spania. Câte se întorc înapoi cinstite? Eu citesc pomelnice. A plecat Maria de 7 ani, n-a mai scris, a plecat Ana de 5 ani, n-a mai scris… Cui i-au rămas sutele de mii de copii, care umplu străzile, fără carte? Ce ajung ăştia mâine? Tâlhari la drumul mare? Hoţi de buzunare?

Plus de asta, se plâng oamenii din Roşia Montană. Cine răspunde de asta? I-a întrebat cineva pe politicieni câţi bani au luat pe acest lucru? Trebuie să ne ia aurul. Cui să te plângi? Doar lui Dumnezeu, atât. Şi Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă. Trebuie să-ţi bagi tu.

Ce au făcut ai noştri, cu democraţia adusă în ’90? Au vândut ţara străinilor. Unde e armata noastră? În Irak sau Afganistan. Armata păzeşte graniţele ţării, este scutul ţării. Mai avem armată astăzi? Mai avem industrie? Ca să nu mai vorbim de dezmăţ şi de desfrâu. Am auzit undeva de un preot care are două discoteci. Preot! Unde e Biserica? Unde e conducerea ei? De către cine a fost ales patriarhul? Vă spun eu, de masonerie. V-aţi pus întrebarea cine putea să plece în străinătate la studii pe vremea comuniştilor? Patriarhul a stat 12 ani de zile, a studiat şi a predat la mai multe facultăţi sectare din Europa. Majoritatea celor care pleacă se întorc cu barbă de mason.

Mântuitorul nu vine până nu se împlineşte Apocalipsa!

Când a fost întrebat preotul Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de apartenenţa la masonerie a Patriarhului, a infirmat, iar cu cipurile se oferea să fie primul, să dea exemplu credincioşilor! Mai merită să-i acorzi respect? Poate pe acest pământ nu are cine să-i tragă la răspundere, dar Dumnezeu o să-i tragă! Nu le urez decât să se îndrepte! Eu am curajul să spun, mie nu-mi mai pot face nimic, dar mă gândesc la cei care rămân. Ce se întâmplă cu cei care au familii, copii la şcoală, cum o să-i crească? La început o să zică „care vrea să-şi pună cip”, după care o să-i oblige. Trebuie să se întâmple toate. Aţi citit Apocalipsa! Până nu se împlineşte tot ce scrie în Apocalipsă, Mântuitorul nu vine, sau dacă nu, a scris minciuni Sfântul Ioan.

– Asta nu se poate!

– Tocmai asta e. Vin timpuri grele. În Apus Biserica nu-i mai interesează. Care aveţi copii, încercaţi să-i creşteţi în dragostea de Dumnezeu!

Crezul: Dragostea de neam, Ţară şi Dumnezeu

– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?

– Dragostea de neam, Ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

– Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?

– Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!

– Putem afirma că Eminescu a fost martir?

– Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!

Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.

Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

– Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?

– Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!

Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de suferinţele pe care le-a îndurat!

– Păstraţi resentimente celor care v-au chinuit în închisoare?

– Eu i-am iertat pe toţi securiştii care m-au bătut. N-am cu niciunul nimic.

– Dar v-a cerut vreunul iertare?

– Tocmai asta mă interesează. Nu a venit niciunul să zică: măi, Ioane, mă numesc Stan Păpuşă, te-am bătut la Securitate, îmi cer iertare! Nu-i niciunul!

Eu nu am nimic cu ei. M-au bătut, m-au chinuit. Păcatele sunt ale lor. Dar mă doare că au vândut ţara. Constantinescu a vândut Bucovina Ucrainei, Iliescu a vândut Basarabia. Şi-a cerut vreunul scuze? Niciunul!

Tăriceanu, când autorităţile internaţionale ne-au dat o parte din platoul de la Insula Şerpilor, a zis că nu ştie ce a semnat când a venit vorba de înstrăinarea lui pe mai nimic. E vreunul tras la socoteală?

Câţi ani credeţi că o să ne mai numim români?

Neamul românesc va avea de suferit. Aş vrea să vă mai întreb: câţi ani credeţi că o să ne mai numim români? Când sunt atâţia străini în ţară! Cum au venit, au primit imediat cetăţenie. Cetăţenia se vinde ca la piaţă. Plus de asta, Ministerul de Externe din Israel a cerut Ambasadei României ca toţi evreii care au plecat din România în timpul comuniştilor şi în timpul lui Antonescu să-şi reprimească cetăţenia: ei, copiii şi nepoţii lor! Să-şi ia cetăţenie română, să vină în ţară şi să cumpere tot ce se găseşte. Pământ, case, ape, munţi! Ăsta e Noul Ierusalim, România?

– Consideraţi că România e o ţară ocupată?

– Noi am fost la cheremul altor state mai tot timpul. De ce? Pentru că n-am avut oameni politici. Cum de Ungaria a ajuns unde e? Acum vor Ardealul. Şi o să-l ia, o să vezi!

– Ferească Dumnezeu!

– Domnule, suntem în Uniunea Europeană. Ce sunt tratativele cu autonomia? Acesta este primul pas.

Eminescu a protestat împotriva Imperiului Austro-Ungar. Clasa noastră politică nu zice nimic!

– Există vreo şansă de a răsturna dictatura biometrică?

– Serbia a refuzat din capul locului cipurile! Noi n-avem conducere! Mai avem câteva state, aşa-zis ortodoxe: Georgia, Ucraina, Rusia. Să vedem ce vor face: vor accepta sau nu cipurile? Dar să ştiţi că şi în Rusia e ceva putred. Cum a murit la noi Patriarhul Teoctist, cu cântec, aşa a murit şi Pariarhul ruşilor.

Plâng sălciile pentru neamul românesc…

Mi-amintesc de prinţul Ghika. A fost scos într-o maşină, cu un securist la volan şi cu însoţitori, la o plimbare prin ţară ca să vadă realizările regimului comunist. La Aiud era o grădină modernă, făcută de deţinuţi. Şi l-au dus şi pe Ghika acolo, care lucrase şi el la grădină. Lucrase prin ’42-’43. Crăciun, care era comandantul puşcăriei, zice: „puneţi-i domnului Ghika o ladă cu roşii şi castraveţi”. Şi-l duc pe Ghika în faţa deţinuţilor, cărora le spune: „Am fost prin ţară şi, uite, v-am adus nişte roşii”. „Ei, dar ce aţi mai văzut altceva?”. „Măi băieţi, plâng sălciile, măi! Jos e apă, sub sălcii, de plânsul neamului românesc”.

Nu există poet în închisoare de talia lui Radu Gyr!

– Pe Petre Ţuţea l-aţi cunoscut la Aiud?

– El a fost socialist în tinereţe. S-a întâlnit cu Petre Pandrea, care era cumnatul lui Pătrăşcanu. Ţuţea a avut o întorsătură de 180o. A fost un om onorabil. Prea puţin s-a scris despre el. Nu prea a avut cine să scrie pentru el. A avut o viaţă demnă, fără compromisuri.

– De Radu Gyr cum vă aduceţi aminte?

– Nu există poet în închisoare de talia lui Radu Gyr. Un talent, un condei de excepţie. „Bădie Radu, fă-mi şi mie nişte versuri!”. „Bine, da’ dă-mi un subiect”. Îi dădeai subiectul, a doua zi aveai versurile. El le făcea, el le reţinea. A mai fost un poet talentat în închisoare, Nichifor Crainic. Are poezii excepţionale, cum ar fi Cântecul Potirului.

Ştiam pe dinafară Noul Testament

– Ce a însemnat poezia în detenţie?

– E singura armă pe care am avut-o în închisoare! Am ştiut atâtea poezii, pe care nu le mai ştiu. Ştiam pe dinafară Noul Testament. De dimineaţă până seara nu reuşeam să le spun pe toate!

– Din punct de vedere spiritual aţi transformat închisoarea în mănăstire…

– Da, da. Pentru aceşti oameni care au scris am un respect deosebit. Au fost sute de poeţi care, dacă ar fi fost în libertate, nu ar fi scris un vers. E una când scrii pe hârtie şi alta când scrii pe talpa pantofului, după ce dai cu săpun, cu un beţişor, versuri! Sau să asculţi versurile primite prin Morse, bătute la ţeavă.

Părintele Justin e un om deosebit!

– Cum priviţi lucrarea Părintelui Justin Pârvu?

– Părintele Justin e un om deosebit. În primul rând, a avut o viaţă frumoasă. Petru Vodă este lupta lui. A stat doi ani într-o colibă. Şi copiii de cinci ani l-au ajutat la construcţia bisericii. Plus de asta, l-au iubit oamenii de aici din sat şi au avut pentru ce să-l iubească. E ceva deosebit la el!

Ştiţi cum s-a întâmplat cu încercarea de schimbare a lui de-aici? Când au venit să-l schimbe pe Părintele Justin, veniseră doi arhimandriţi, unul de la Bucureşti şi altul de la Iaşi. Eu eram în dreapta bisericii, acolo stau tot timpul. Şi am văzut lume multă. S-au aşezat cei doi arhimandriţi în faţa uşii împărăteşti şi au început să citească că Părintele Justin îşi dă demisia. M-am dus repede, le-am luat hârtia şi am rupt-o. Şi am început să strig: „bandiţilor, masonilor ce sunteţi!”. Lumea, să dărâme catapeteasma, nu alta! S-a pus gardă călugărilor.

Preotul care urma să ia locul Părintelui Justin, Părintele Lavrentie, şi-a chemat şi familia în acea zi. I-a bătut lumea! Lumea protesta, n-a mai fost nici masă, nici nimic! Au adus 20 de jandarmi, a aruncat lumea cu pietroaie, cu sticle, le-au spart geamurile! Văzând că nu reuşesc, i-a chemat actualul Patriarh la Mitropolie pe amândoi, şi pe Părintele Justin şi pe Părintele Lavrentie. „Rămâne Părintele Justin până la moarte, iar tu rămâi ca ajutorul lui!”. Până la urmă, Părintele Lavrentie a plecat de-aici.

Eu i-am spus, înainte să se întâmple asta: „Părinte, nu-ţi dai seama că Mitropolitul vrea să-şi bată joc de Sfinţia Voastră, să vă compromită? Cum puteţi să luaţi locul Părintelui Justin? Toţi cei care vin la Mănăstirea Petru Vodă vin pentru Părintele Justin”. Părintele Justin Pârvu e deosebit, cum este şi Părintele Arsenie Papacioc, şi cum au fost Părintele Ilie Cleopa sau Părintele Arsenie Boca.

Sfinţii închisorilor nu sunt canonizaţi din motive politice

– Credeţi că vor fi canonizaţi sfinţii închisorilor?

– Noi, Biserica Ortodoxă Română, serbăm mii de sfinţi care nu-s ai noştri. Nici nu ştiu de ce neam sunt. Şi bine facem, din moment ce Biserica i-a canonizat. Dar pe-ai noştri de ce nu-i canonizăm? Părintele Ilie Lăcătuşu, scos de 20 de ani afară, nu a putrezit. De ce nu-l canonizăm? Nu-l putem canoniza din cauză că a fost legionar, mi-a spus un ierarh. Dar dacă ar fi fost comunist, îl canonizaţi?, l-am întrebat.

– Părinte, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt nouă şi cititorilor noştri.

– În primul rând vă doresc sănătate. Să faceţi în aşa fel încât să mergeţi pe drumul de onoare, indiferent ce s-ar întâmpla! Chiar dacă ar fi să pierdeţi ceva material. Dar să nu vă arate nimeni cu degetul.

– Sărut mâna, Părinte!

A consemnat: Florin PALAS

Foto: Victor RONCEA

Sursa: România, Uneşte-te! via Ziaristi Online

0 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 6 - Foto Victor Roncea1 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 7 - Foto Victor Roncea2 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 3 - Foto Victor Roncea3 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda decorat de Armata Romana - Lumina - Foto Victor Roncea4 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa Adeverinta Veteran - Foto Victor Roncea5 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa - Legitimatie de Veteran - Foto Victor Roncea6 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa Buletin - Foto Victor Roncea7 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa Nota despre Galda - Foto Victor Roncea8 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa Nota despre Galda 2 - Foto Victor Roncea9 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 8 - Foto Victor Roncea10 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa - Foto Victor Roncea11 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 2 - Foto Victor Roncea12 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 4 - Foto Victor Roncea13 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa 5 - Foto Victor Roncea14 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda - La revedere 1 - Foto Victor Roncea15 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda - La revedere 2 - Foto Victor Roncea16 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda - La revedere 3 - Foto Victor Roncea17 Crucea Monahului Paulin Clapon de la Petru Voda - Foto Victor Roncea18 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda si Parintele Justin Marturisitorul 1 - Foto Victor Roncea19 Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda si Parintele Justin Marturisitorul 2 - Foto Victor Roncea20 Crucea Monahului Paulin Clapon de la Petru Voda - Foto Victor Roncea

Monahul Paulin Clapon de la Petru Voda in chilia sa - Foto Victor RonceaPărintele Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru Vodă, aviator şi veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, cu 20 de ani de temniţă pentru crezul său românesc, a plecat la Părintele Justin şi camarazii săi de Înălţarea Sfintei Cruci, în timpul Sfântei Liturghii, imediat după ce s-a rostit Tatăl nostru. Avea 95 de ani. Armata Română i-a recunoscut meritele de luptător pe Frontul de Răsărit, decorându-l de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015., transmite Mănăstirea Petru Vodă. Am aflat că ieri a fost deja înmormântat, în rând cu fraţii săi plecaţi la Domnul. BATALIONUL 630 PARAŞUTIŞTI „Smaranda Brăescu“ şi comandantul acestuia, colonel dr. Doru-Constantin Tocilă, au transmis Mănăstirii următorul mesaj de condoleanţe:

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/09/16/un-interviu-extraordinar-cu-monahul-aviator-paulin-clapon-plecat-la-ceruri-de-ziua-crucii-sfintii-inchisorilor-nu-sunt-canonizati-din-motive-politice-dan-puric-este-omul-masoneriei/#sthash.uO7nOajJ.dpuf

Rogojan_Aurel_art-emis_4În luna februarie 2015, cotidianul Italian „Il Messagero” a publicat avertismentul Statului Islamic „Vom trimite 500.000 de emigranţi în Europa. Printre ei vom strecura şi luptători ai Statului Islamic”. Nimeni nu-şi mai reaminteşte avertismentul şi nu pare să fi acţionat în consecinţă. Deşi dispun de imense resurse de cercetare, S.U.A. par a ignora incompatibilităţile ireductibile ale diferitelor culturi. Pentru înțelegerea realităţilor, publicăm câteva dintre notele de lectură „Un secol al războiului în „Casa Păcii” la volumul ambasadorului Dumitru Chican, „Jihad între islamul politic şi Califatul Universal”. Turnura evenimentelor din Orientul Mijlociu şi Africa musulmană, cumulate cu reaşezările geopolitice spectaculoase din lumea confuciano-islamică şi tendinţele tot mai evidente de reconfigurare a Uniunii Europene ca un nou Imperiu German[1] reclamau un supliment de informaţie „de context”, fără de care apariţia, numai aparent surprinzătoare, a mişcării „Statul Islamic” şi a scopului acesteia nu ar putea fi corect şi cuprinzător înţelese. Această necesitate de cunoaştere este împlinită, în mod sigur în România, de ambasadorul şi arabistul Dumitru Chican, un prestigios şi apreciat profesor de limbă arabă şi civilizaţie islamică. Cunoaşterea intimă a lumii arabe şi islamice i-a fost facilitată de o îndelungată activitate în Serviciul Diplomatic, din 1973 şi ca reprezentat al României la Damasc (Siria), Beirut (Liban), Tripoli (Libia), Abu Dhabbi (Emiratele Arabe) şi Sanna (Yemen), începând cu anii ’90 ai veacului trecut. Clarificările conceptuale propuse de autor, în evoluţia lor social-istorică şi în corelaţie cu dinamica geopoliticii spaţiului musulman – „orientalism”, „islam”, „islamism”, „integrism”, „Islamya”, „islamul politic” şi „homo islamicus”, „islamul islamizat”, „salafism”, „wahhabism”,„Jihad” şi „jihadism”, „Statul Islamic” şi „Califatul Mondial” ş.a. -, dincolo de importanţa lor pentru politicienii, diplomaţii şi militarii implicaţi în gestionarea crizelor lumii islamice, relevă cât de complex este fundamentul spiritualităţii şi civilizaţiei acestei lumi şi care pot fi riscurile unei coliziuni brutale cu valorile celorlalte culturi şi cu civilizaţia mondială. În acest sens, iordanianul Zeid Ra’ad al-Hussein, primul musulman numit Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, a declarat, la 08 sepetembrie 2014, în deschiderea celei de-a 27-a sesiuni a Consiliului O.N.U. pentru Drepturile Omului de la Geneva, că „jihadiştii care seamănă teroare în Irak şi Siria vor să creeze o « lume sângeroasă » […] În lumea takfiri, cu excepţia cazului în care le împărtăşiţi opinia – şi a lor este îngustă şi inflexibilă -, vă veţi pierde dreptul la viaţă. Ar fi o lume sângeroasă, ostilă şi brutală, fără protecţie pentru cei non-takfiri”[2].

În urmă cu un deceniu, o mare coaliţie mondială formată de Statele Unite ale Americii, la apelul preşedintelui George W. Bush, „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, se afla în plin „război global împotriva terorismului”, iar Afganistanul şi Irakul invadate şi ocupate. Nici în Afganistan şi nici în Irak nu s-ar putea spune că s-a eradicat pericolul terorist. Dimpotrivă, în prezent, lumea constată dezvoltarea şi instituţionalizarea unui nou terorism, ca mişcare armată, în numele unui viitor stat islamic şi al Califatului Mondial. Cât de gravă este această ameninţare? Doar câteva spicuiri din presa internaţionala a unei zile, cea de 7 septembrie 2014, de exemplu, sunt îndeajuns pentru a înţelege că lumea se află sub spectrul unei teribile ameninţări, venită din partea unei mişcări care îşi asumă împlinirea unui aşa-zis destin istoric al musulmanilor din întreaga lume[3]. Washintonul nu ar trebui să fie surprins de evenimentele strategice generate de acţiunile armate ale „Statului Islamic”. Agenţia Centrală de Informaţii i-a prezentat, în anul 2004, preşedintelui George W. Bush, ca „evoluţii probabile pe scena Orientului Mijlociu, după dezangajarea operaţiunilor militare ale Alianţei în Irak”, evenimentele în desfăşurare azi, după un deceniu de la estimarea informativă. Capacitate de predicţie sau evenimente pregătite?! Potrivit estimărilor informative, suspect de repede difuzate prin canalele din media internaţională apropiate comunităţii serviciilor secrete, ofensiva islamistă ar avea un orizont strategic de 20 de ani şi ca scop final, mijlocit de obiective intermediare, instaurarea „Califatului Islamic Global”.

După un deceniu de la data evaluării, teritorii din Irak şi Siria se află sub controlul „Statului Islamic”, armata Iordaniei se străduieşte să ţină piept invaziei, Egiptul este ameninţat de nuclelele „Statului Islamic” din Sinai, în toate statele musulmane din Africa există conexiuni ale mişcării, musulmani din întreaga emisferă vestică se înroleaza în mişcare, iar chinezi musulmani din regiunea Xinjiang au reuşit să fugă din China pentru a fi instruiţi de luptători ai grupării „Statul Islamic”. Există, oare, şi o oră „H”, când adepţii mişcării din întreaga lume să acţioneze concertat pentru o acţiune decisivă? În urmă cu un deceniu se estima că a început o ofensivă a Jihadului în şapte etape. Prima etapă, „Redeşteptarea”, a debutat la 11 septembrie 2001 şi s-a încheiat cu ocuparea Irakului de către America, în numele unei coaliţii internaţionale. Consecinţele primilor ani de „război antiterorist” au fost cu totul altele decât cele prefigurate la Washington: creşterea alarmantă a numărului atentatelor teroriste şi a jihadiştilor; extinderea actelor de violenţă împotriva populaţiei civile din multe alte ţări; ameninţările, nesiguranţa şi teama au determinat guvernele să limiteze sever libertăţile individuale şi să adopte „măsuri antiteroriste” cu caracter antidemocratic; o populaţie speriată, buimăcită şi traumatizată de teroare, dar şi de războiul mediatic, a acceptat represiunea, intoleranţa şi autoritarismul; Statele Unite şi Europa au adoptat legi draconice, de la interceptări ale comunicaţiilor în regim excepţional, până la utilizarea torturii. Persecuţiile împotriva musulmanilor vor genera un puternic şi periculos antiamericanism islamic, care va marca trecerea în cea de-a doua etapă a Jihadului, „Conştientizarea”, în care musulmanii realizează că America dispreţuieşte religia lor, îi umileşte şi ucide fraţii, menţine trupe de ocupaţie în ţările lor (Afganistan, Irak). Pe cale de consecinţă, urmează a treia etapă, „Ridicarea la luptă” (2007-2010) în care urma ca forţele islamiste să declanşeze ofensiva în Iordania, Turcia, Siria, Kuweit şi Arabia Saudită, iar în etapa a patra, pâna în 2013, se vor realiza trei obiective: continuarea ofensivei asupra regimurilor ţărilor din Orientul Mijlociu, ce vor fi slăbite până la prăbuşire; infrastructura energetică globală va fi atacată şi sabotată cu o intensitate din ce în ce mai mare; economia S.U.A. va fi blocată şi, încet dar sigur, destructurată printr-o combinaţie de ciber-terorism şi lovituri concentrate în centrele economice majore. Etapa a cincea, între 2013 si 2017, va aduce prăbuşirea definitivă a regimurilor din zona Orientului Mijlociu – de la Turcia la Arabia Saudită – şi înlocuirea lor cu un mare „Califat Islamic”. Ultimele două etape: „Confruntarea totală” şi „Instaurarea Califatului Global” (2020-2030). Occidentul, bulversat economic de criza economiei americane, dezorientat valoric, paralizat de o ideologie a non-combatului răspândită de propriile elite şi, astfel, nepregătit să facă faţă apariţiei, în exterior, a Califatului ca supraputere mondială şi, în interior, penetrării propriilor societăţi de către reţelele islamice, se va prăbuşi în haos.

Califatul Global se va ridica pe ruinele vechii ordini mondiale

Scenariul ar putea fi „Apocalipsa” reeditată în varianta islamică. Predicţiile futurologilor creştini indică şi ele un moment critic decisiv pentru omenire, undeva în jurul anului 2030, urmat de trei decenii de război nimicitor şi, în final, reclădirea ordinii mondiale ca „fraternitate a supravieţuitorilor”.În toată această evaluare, rezultat al colectării de informaţii din medii închise, greu accesibile, deci cu o marjă considerabila de eroare, nu sunt luate în calcul legăturile private, „de afaceri”, dintre familiile unor preşedinţi ai SUA, sau lideri politici europeni, şi conducători autoritari ai unora din statele musulmane din aşa-numita axă a răului. Ar fi suficiente informaţii publice, cât să nu poată fi omise din analizele serioase, dar nici din speculaţiile de senzaţie. Aşadar, nu s-ar putea spune că doar ignoranţa ar fi cauza unora dintre marile erori americane în gestionarea relaţiilor cu o lume musulmană profund divizată şi cu sentimentele antimaericane în expansiune, în care până şi aliaţi puternici au trădat S.U.A., ieşind din starea de vasalitate, pentru a-şi cauta propria cale şi impune propriile politici regionale[4]. Cu prilejul încheierii ultimului mandat de preşedinte, Hamid Karzai a spus: „S.U.A. nu au reuşit să aducă pacea în Afganistan pe care l-au invadat în 2001 […]. Afganii sunt victime ale unui război străin pe propriul lor teritoriu […]. SUA nu au fost interesate să aducă pacea şi stabilitatea în Afganistan, ci mai degrabă şi-au urmărit propriile interese şi obiective”.

În lumea musulmană, pacea şi stabilitatea sunt continuu ameninţate şi tulburate după prăbuşirea Imperiului Otoman, care a semnificat intrarea Orientului Mijlociu în stadiul „nabka”, al destinului catastrofic. Un secol de tulburări, violenţe şi război în „Casa Păcii” a condus la pragul critic al evenimentelor la care suntem martori. Radicalismul religios islamic nu este doar problema musulmanilor, peste 20 la sută din populaţia lumii, ci şi problema celor peste 30 la sută creştini şi a iudaicilor, fiindcă toate aceste trei religii monoteiste au influenţat şi condiţionează organizarea şi gestionarea statal-politică a popoarelor. Imperiul Arab (Califatul) care s-a întins din Peninsula Arabică până în Peninsula Iberică, Cruciadele creştine, Reconquista, cucerirea teritoriilor arabe de către creştini sunt şi expresii ale politizării religiei, ca şi fenomenul extremist generat de starea prezentă a lumii islamice. Directorul F.B.I., James Comey, a declarat (17.09.2014), în cadrul Comisiei pentru securitate internă a Camerei Reprezentanţilor, că este îngrijorat de „diaspora teroristă” din Irak şi Siria, în contextul în care luptătorii părăsesc grupările extremiste din aceste state şi revin în ţara natală. „Sunt foarte îngrijorat de ceea ce se întâmplă. Sunt şi mai îngrijorat de ceea ce va urma„, a afirmat Comey[5]. Directorul F.B.I., şeful Departamentului de Securitate Internă, Jeh Johnson, şi directorul Centrului Naţional pentru Combaterea Terorismului, Matthew Olsen, au prezentat (17.09.2014) în detaliu o serie de ameninţări la adresa S.U.A. în faţa membrilor Comisiei Camerei Reprezentanţilor. Aceştia şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu ameninţarea reprezentată de Statul Islamic (I.S.), dar au avertizat că S.U.A. trebuie să înfrunte mai multe vulnerabilităţi, inclusiv americanii radicalizaţi online, care comit atentate teroriste pe cont propriu. Potrivit Oficiului Federal german pentru Apărarea Constituţiei (Bf.V.), până în prezent circa 3.000 de europeni s-au alăturat organizaţiei teroriste „Statul Islamic”. Militanţii islamişti, care au ocupat aproape o treime din teritoriul Irakului şi Siriei, reprezintă următoarea ameninţare cibernetică de amploare, în contextul în care organizaţiile teroriste îşi fac provizii de arme cibernetice de pe piaţa neagră[6].

Într-un document făcut public la 23.09.2014 de către Departamentul de Stat al S.U.A., se arată că 62 de state (inclusiv din cadrul Uniunii Europene şi Ligii Arabe) s-au înscris pe lista celor care vor oferi sprijin coaliţiei împotriva Statului Islamic[7]. În prima lună de începerea campaniei de atacuri aeriene ale S.U.A. împotriva Statului Islamic în Siria, peste 6.000 de noi recruţi s-au înrolat în forţele sale armate. Aceste cifre, stabilite de Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, cu sediul în Marea Britanie, includ 1.300 de jihadişti străini [8] . Potrivit oficialilor americani, pe lângă pregătirile Armatei SUA pentru lansarea unor atacuri aeriene în Irak şi Siria împotriva grupării teroriste Statul Islamic, Agenţia Centrală de Informaţii se pregăteşte pentru derularea de noi atacuri cu drone şi pentru intensificarea operaţiunilor de culegere de informaţii[9]. Secretarul Trezoreriei S.U.A., Jack Lew, a declarat (18.09.2014) că Washingtonul lucrează cu comunitatea internaţională pentru a tăia finanţările care ajung la gruparea „Statul Islamic”, un obiectiv pe care, însă, îl consideră complicat[10].

Lucrarea ambasadorului Dumitru Chican îndeamnă la reflecţii diferite de cele din anul 2010, al „revoluţiilor arabe”, în legatură cu „ce a fost?”, „ce s-a intamplat?”, „unde s-a ajuns?” şi „ce mai urmează?”. Diagnoza noilor realităţi este tulburătoare: „Războaie civile şi religioase, măceluri în masă, epurări programatice pe criterii de ură inter-etnică şi inter-confesională, asasinate cărora le cad victime cetăţeni care nu au altă vină decât aceea de a nu fi împărtăşit opiniile şi „doctrinele” unuia sau altuia dintre noii „emiri” aspiranţi la a-şi impune hegemonia absolutistă asupra ţării sau, cel puţin, asupra unei părţi a acesteia, războinici jihadişti pe „calea lui Dumnezeu” mânaţi de singura ideologie şi singura cultură care le este la îndemână : aceea a înstăpânirii, cu orice preţ, pe pământ a Legii lui Allah şi a „adevăratei credinţe”[11]. La un secol de la semnarea protocolului secret dintre Marea Britanie (Mark Sykes) şi Franţa (Georges Picot), prin care cele două puteri coloniale şi-au împărţit lumea arabă a Orientului Mijlociu, în „Casa Păcii” (accepţia Islamului ca teritoriu, „Dar As-Islam”, în al cărui interior „Dar As-Salam”- „Casa Păcii” războiul este interzis, restul lumii fiind tărâmul razboiului, „Dar Al-Harb”) nu a mai fost pace. Ce este astăzi „Casa Păcii”?„Societatea arabo-islamică tradiţională a devenit nefuncţională şi, mai mult decât atât, s-a fracturat într-un mozaic de comunităţi şi confrerii secrete avându-şi, fiecare, propriile unităţi de măsură, propriile miliţii situate mai presus de lege şi de autoritatea instituţională şi morală a statului […] Forţele şi grupările islamizante care au acumulat puterea politică sau care influenţează traiectoria acesteia au reuşit să transforme corpusul social şi moral arab într-o arenă în care se desfăşoară, astăzi, conflicte pe care acesta nu le-a cunoscut în epoca modernă sau le-a experimentat în epoca feudalismului timpuriu”[12]. Cum se raportează acest tip de societate la sistemul axiologic al lumii non-musulmane?„Un asemenea islamism este, prin fundamentările sale doctrinare şi ideologice, cu totul străin – şi ostil – unor concepte pe care istoria le-a consacrat de mult: democraţia, statul-naţiune, egalitatea pe deasupra deosebirilor biologice, culturale, lingvistice, religioase sau etnice. Şi ne putem întreba ce fel de valori promovează islmismul radicalizat pentru care democraţia şi egalitatea inter-umană sunt „fructe bastarde şi putrede” ale Occidentului, iar libertatea de gândire şi opţiune sunt atribute care aparţin în exclusivitate lui Allah-Dumnezeu?”[13]. Relaţia conflictuală dintre Orient şi Occident este o realitate periculoasă, care, dacă se ezită a fi recunoscută, nu va putea fi abordată în afara barierelor care fac imposibilă comunicarea. Este calitatea acestei cărţi şi meritul autorului de a încerca să determine înţelegerea faliei dintre spiritualitatea orientală şi materialitatea occidentală, sugerând în ce lume minunată am putea trăi daca cele două dimensiuni s-ar complini în arcul de pace al armoniei planetare. „Jihad între islamul politic şi Califatul Universal”, pe care ambasadorul Dumitru Chican o oferă tuturor celor interesaţi de cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiilor tot mai dinamice şi periculoase pentru pacea mondială, a apărut în colecţia de carte „Biblioteca arabă”[14], deschisă în România de Editura „Proema” din Baia Mare.

General Br.(r) AUREL I. ROGOJAN
––––––––––––––––-
[1] Emanuel Todd, în Interviu acordat lui Olivier Berruyer, postat pe histoireetsociete.wordpress.com.
[2] În teologia jihadistă, „tafkiri” sunt musulmanii devianţi de la doctrina islamică, excomunicaţi şi pasibili chiar de pedeapsa capitală, D. Chican, „Jihad între islamul politic şi Califatul Universal”.
[3] „Barack Obama: Pregătesc ţara pentru a mă asigura că suntem capabili să contracarăm ameninţarea reprezentată de gruparea Statul Islamic (IS). „N.B.C. News” (www.nbcnews.com); „Washingtonul a sugerat înfiinţarea unei coaliţii în vederea distrugerii organizaţiei Statul Islamic (IS)”. „Hurriyet” (Turcia); „SUA încearcă să contracareze propaganda Statului Islamic” („The Washington Post”); „Aviaţia americană a bombardat pentru prima dată poziţiile Statului Islamic din interiorul oraşului Mosul” („Agerpres”); „Organizaţia Statul Islamic foloseşte copii în atentate sinucigaşe” („Agerpres”); „Secretarul general al Ligii Arabe (LA), Nabil Al-Arabi, a făcut apel la ţările arabe, cerându-le să-i combată „militar şi politic” pe jihadiştii Statului Islamic (IS) care acţionează în Irak şi Siria” (Agenţia „France Prese”); „Gruparea Stat Islamic luptă cu arme americane” (Agenţia „France Prese”); „Israelul îndeamnă la o cooperare a serviciilor de informaţii împotriva grupării Statul Islamic” (Agenţia „France Prese”); „Femei britanice aflate la conducerea forţelor de poliţie ale extremiştilor” („The Times”); „Statul Islamic caută recruţi în Afganistan” („The Times”); „Italia, în vizorul I.S. – Ameninţarea I.S. este globală, iar principalul său obiectiv este Occidentul” („Corriere della sera”); „Israelul i-a furnizat informaţii coaliţiei formate în vederea combaterii grupării Statul Islamic” („The Jerusalem Post”).
[4] Emanuel Todd în Interviu acordat lui Olivier Berruyer, postat pe histoireetsociete.wordpress.com., menţionează Arabia Saudită, a cărei trădare SUA, din raţiuni subînţelese, nu o pot recunoaşte.
[5] „The Wall Street Journal” (Statele Unite ale Americii) din 18.09.2014
[6] „Financial Times” (Marea Britanie) din 18.09.2014 – Hannah Kuchler
[7] „The Washington Post” (Statele Unite ale Americii) din 25.09.2014 – Sebastian Payne
[8] „The Times” (Marea Britanie) din 18.09.2014 – Tom Coghlan, Catherine Philip, Iona Craig
[9] „The Washington Times” (Statele Unite ale Americii) din 18.09.2014 – Bill Gertz
[10] „Este extrem de important să colaborăm cu partenerii noştri din întreaga lume pentru a identifica şi a încerca să tăiem, pe cât posibil, fluxul finanţărilor care ajung la Statul Islamic. […] Este o afacere complicată, deoarece nu există transparenţă, nici în ceea ce priveşte originea acestor bani, nici în ceea ce priveşte modul în care aceştia ajung la ei”. […] Însă lucrăm la acest lucru şi facem tot posibilul pentru a limita fluxul finanţărilor” – Jack Lew pentru „France Presse”.
[11] Dumitru Chican, op.cit. p.115
[12] Idem, p.116
[13] Ibidem, p 117
[14] În colecţia „Biblioteca arabă” au apărut 15 titluri care abordează, cu preponderenţă, tezaurul de spiritualitate, istorie, civilizaţie şi cultură al lumii arabo-islamice, dar şi lucrări circumscrise evenimentelor care au marcat evoluţiile politice ale acestei lumi în ultimul deceniu.

SURSA: http://www.art-emis.ro

VOLUMUL LUI ALEXANDRU MORARU”BASARABIA-SCRISORI CĂTRE MAREŞAL.DOCUMENTE” ÎN TOPUL CELOR 10 CELE MAI SOLICITATECĂRŢI DIN ANUL 2014

topul cartilor moraru 001Astăzi, 11 septembrie 2015, în cadrul FESTIVALULUI NAŢIONAL AL CĂRŢII ŞI LECTURII, care a avut loc la Biblioteca Naţională a RM au fost anunţate totalurile Topului Celor Mai Citite 10 cărţi ale anului 2014. În rândul acestora s-a plasat şi volumul de documente de arhivă Basarabia-Scrisori către Mareşal, editor, proiect şi realizare Alexandru Moraru. 

sondajul si scrisorile catre maresal 001

 

Alexandru Moraru: Să nu fiu bănuit în lipsă de modestie, vă comunic, că în afară de respectiva diplomă, am mai primit şi un premiu bănesc, fapt pentru care mulţumesc şi sper ca la anul viitor, cititorii să-mi aducă o bucurie şi mai mare vis-a-vis de volumul lansat anul acesta, Basarabia Mareşalului Antonescu. Gânduri senine!

 

Corespondent special Secretele Istoriei

 

SURSA: https://mazarini.wordpress.com/2015/09/11/volumul-lui-alexandru-morarubasarabia-scrisori-catre-maresal-documente-in-topul-celor-10-cele-mai-solicitatecarti-din-anul-2014/

Gh._Buzatu-Din_istoria_secreta_a_celui_de-Al_Doilea_Razboi_Mondial-3Se avansează pseudo-argumente de genul că ţările decapitate în 1939-1940 de provinciile lor istorice binecunoscute prin voinţa U.R.S.S. s-ar afla în situaţia actuală nu datorită protocolului secret, ci pentru că au pierdut cel de-Al Doilea Război Mondial! Este, aceasta, o inepţie de proporţii, căci Polonia, de pildă , a figurat între învingători, iar România, în ultima fază a conflagraţiei din 1939-1945, s-a aflat de partea Aliaţilor. Realitatea necruţătoare şi totalmente nedreaptă este că, faţă de decizia Federaţiei Ruse de-a veghea asupra graniţelor fostului imperiu roşu şi, deopotrivă, faţă de indecizia Occidentului de a-şi impune punctul de vedere în faţa Kremlinului, drepturile popoarelor sunt – sub false principii şi abile pretexte – în continuare încălcate. Basarabia şi nordul Bucovinei sunt – exact în momentul când trimitem la tipar aceste rânduri – mai mult decât oricând în ultimii ani sustrase unităţii naţionale româneşti. Singura concluzie ce se impune este aceea că, într-o lume nedreaptă, acte internaţionale monstruoase (precum, în acest secol, protocolul secret din 23 august 1939 se află pe primul Joc de vreme ce i-a dat lui Hitler cale verde pentru a porni războiul mondial) pot întreţine situaţii anormale; drepturi istorice, însă, în nici un caz. Cum s-a ajuns aici? Tocmai de aceea propunem spre studiu cititorului un set de documente ce ilustrează „subtilităţile” diplomaţiei moscovite din anii şi de după terminarea ostilităţilor din 1939-1945 de-a obţine recunoaşterea achiziţiilor teritoriale îngăduite de Hitler la 23 august 1939, operaţiune „definitivată” prin 1945-1947, de data aceea cu concursul puterilor Occidentului, de vreme ce, pentru a zdrobi Reichul hitlerist şi statele aliate lui, Marile Puteri apusene fuseseră silite să solicite şi să înfăptuiască (fără garanţii prealabile) o cooperare multilaterală cu U.R.S.S. între 1941 şi 1945. Vom remarca, în încheiere, că din punctul de vedere al cercetării istorice, investigarea aspectelor privind protocolul secret din 23 august 1939 este, mai departe, în plină desfăşurare. Ca şi în cazul recunoaşterii existenţei documentului sovieto-german ce a condus direct la declanşarea războiului mondial din 1939-1945, istoricul caută în continuare probe, chiar dacă fără acordul ori împotriva voinţei factorului politic. Cu gândul că la fel stau lucrurile în privinţa anulării consecinţelor protocolului von Ribbentrop-Molotov, vom observa că studiile apărute în ultimii ani, în ţară sau în străinătate, au oferit şi oferă informaţii inedite ori avansează noi interpretări. Nu putem ignora că importante investigaţii aparţin istoricilor ruşi[67], mai cu seamă lui G. L. Rozanov, M. I. Semireaga[68] şi D. Volkogonov[69]. În replică, am putea spune, mai multe cărţi şi studii au apărut în Germania[70], o menţiune aparte necesitând solida monografie semnată de Ingeborg Fleischhauer[71], tradusă fără întârziere în limba rusă[72]. Reexaminarea colecţiilor fundamentale de documente tipărite după 1946, deopotrivă cu investigarea literaturii de bază a problemei şi a unor noi arhive i-a îngăduit d-nei Fleischhauer să reconstituie mai precis şi mai nuanţat cursul evenimentelor politico-diplomatice ce au culminat cu reuniunea Stalin-Molotov- von Ribbentrop de la Kremlin în noaptea de 23-24 august 1939[73].

În privinţa responsabilităţilor pentru încheierea nefastului document, autoarea propune următoarea distribuire a „răspunderilor”:
1. Diplomaţia germană (compartimentul responsabil de afacerile cu Rusia)[74];
2. Hitler[75];
3. Stalin[76]. În context, o excelentă sinteză, cu trimiteri bineînţeles la situaţia României, a apărut la Bucureşti sub semnătura istoricului Florin Constantiniu[77]. S-a preferat, la Bucureşti sau Chişinău, o abordare a problematicii protocolului secret din 23 august 1939, mai cu semnă prin prisma consecinţelor sale directe asupra României – pierderea provinciilor istorice Basarabia şi nordul Bucovinei în urma agresiunii „paşnice” din iunie 1940 a U.R.S.S.[78]. Momentul de referinţă pe piaţa istoriografiei l-a constituit, netăgăduit, apariţia la Moscova în anul 1992 (în numai o mie de exemplare!) a celor două volume intitulate „Documentele politicii externe. Anul 1939″[79] în cadrul colecţiei oficiale editată de mai multe decenii de către Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (anterior al U.R.S.S.). Apreciem ca deosebit de scmnificativti această apariţie – al XXII-lea tom al colecţiei inaugurate în 1957 şi care se oprise în 1977 la tomul al XXI-lea[80] – nu numai întrucât s-a revenit la tradiţie, abandonarea fiind resimtită serios de către specialişti , ci, mai ales, pentru că Ministerul Afacerilor Externe din Moscova a fost în situaţia de a-şi publica sursele fără a mai suporta rigorile cenzurii comuniste. Acest lucru se resimte lesne din consultarea tomului XXII – cantitatea şi calitatea actelor publicate, comentariile judicioase şi natura dezvăluiiilor oferite de documentele incluse. Pentru a rămâne în domeniul abordat însă, să specificăm că tomul XXII reţine nu numai textul Pactului Hitler-Stalin de neagresiune[81] (publicat, de altfel, la câteva ceasuri după încheierea lui), ci şi pe acela al protocolului secret din 24 august 1939, cu menţiunea precisă că publicarea se făcea după o copie a nenorocitului acord[82], care a deturnat destinul Europei şi chiar al planetei. Să avem în vedere, deci, că editorii nu apelaseră decât la un aşa-numit „exemplar de serviciu” al protocolului secret (descoperit prin Arhiva M.A.E. din Moscova în 1946)[83] şi că viza pentru tipar s-a acordat în septembrie-octombrie 1991, astfel cum desprindem din casetele tehnice ale celor două volume. Pe atunci mai rămâneau, aşadar, doar două-trei luni până la anunţarea oficială de către Kremlin a ştirii despre depistarea în arhivele moscovite a originalului protocolului secret din 23 august 1939[84]. Cât adevăr şi, mai cu seamă, câtă politică se ascundeau în spatele respectivei comunicări, preluată de îndată de marile agenţii de presă de pe mapamond, câtă vreme de-acum esenţială devenise nu recunoaşterea autenticităţii documentului în discuţie, ci eradicarea nenorocirilor pe care el le-a provocat? Cine şi cum o va face? Cu siguranţă că NU Kremlinul, co-autorul protocolului din 23 august 1939, ajuns în situaţia să se auto-denunţe!

Prof.Univ.dr. GHEORGHE BUZATU (+)

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––––––––––
[67] Vezi O. Volkogonov, Drama reşenii 1939 goda, în „Novaia i novcişaia istoriia” , Moscova, nr. 4/1989, pp. 3-27; K istorii zakliuceniia sovetsko-ghermanskogo dc,govora o nenapadenii 23 avgusta 1939 g. (Dokumcntalnîi obzor), în „Novaia i noveişaia istoriia”, nr. 6/1989, pp. 3-21; Na rokovîm poroghe (Iz arhivnîh materialov 1939 goda), în „Voprosî istorii”, Moscova, nr.3/1990, pp. 18-39. 68. Cf. G. L. Rozanov, Stalin-Hitler. Dokumentalnîi occrk sovetsko-ghem1anskih dip/omaticeskih otnoşenii 1939-1941 gg., Moscova, lzd. MO, 1991, pp. 84-109 (cap. – ,,Moscova, Kremlin – 23 august 1939″); M. I. Semireaga, Tainî stalinskoi diplomaţii, 1939-1941, Moscova, lzd. ,,Vîsşaia Şkola”, 1992,pp. 31-81 (cap. – „Înţelegerea dictatorilor”).
[69] Vezi Triumfi traghediia. Politiceskii portret!. V. Stalina, II, ed. a II-a, Moscova, Novosti, 1990, p. 7 şi urm.
[70] Vezi A. Buhl, ed., Der Hitler-Stalin-Pakt: Die Sowjetische Debatte, Kiiln, Pahl-Rugenstein, 1989; Erwin Oberlănder, ed., Hitler-Stalin-Pakt 1939: Das Ende Ostmitteleurop,d , Frankfurt-am-Main, Fischer Taschenbuch, 1989; Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowjetische Grenz und Freundschaftsvertrag vom 28. September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen iiberdie Verhandlungen z wischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moska11, în „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, Miinchen, nr. 3/ 1991. pp. 447-470 (se publică minuta întrevederii celor trei întocmită de G. Hilger, membru al delegaţiei germane, cu referiri la România, p. 464).
[71]. Vezi Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatic 1938-1939, Frankfurtam-Main, Ullstein, 1990, p. 552.
72. Vezi Pakt Hitler, Stalin i iniţiativa ghermanskoi Jiplomatii 1938-1939, Moscova, Izd. Progress, 1991, 474p.
[73] Ibidem, p. 266 şi urm.
[74] Ibidem, pp. 331-334.
[75] Ibidem, pp. 334-3431
[76] Jbidem,pp. 343-359.
[77] Cf. Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti , Editura Danubius, 1991, 133 p. Vezi şi recenzia noastră, în „Europa XXI”, Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183.
[78] Vezi îndeosebi Ioan Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992; Mircea Muşat, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare, 1992; L. Bulat, ed., Basarabia 1940, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei – 1940, Chişinău, Ago-Dacia, 1993; Martori oculari despre ocuparea Basarabiei în iunie 1940, în „Patrimoniu” , Chişinău , nr. 1/1993, pp. 137-144; Mitru Ghiţiu, ed., În acele tragice zile pentru neamul românesc, în „Cugetul”, Chişinău, nr. 1/ 1993, pp. 23-31 ;’ Mihai Gribincea, Ion Şi şcanu, eds., Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odessa din vara anului 1940, în idem, pp. 32-43; Ion Şişcanu,ecl ., Pierderile României în urma ocupării Ba11arnbiei şi nordului Bucovinei de c11tre Uniunea Sovietică în anii 1940-1941, în idem, pp. 44-47; Veaceslav Stăvilă, Starea de spirit a populaţiei basarabene în primii ani ai celui de-al doilea război mondial• (I septembrie 1939-22 iunie 1941), în idem, pp. 49-54.
[79] Vezi Dokumentî vneşnei politiki, XXII, 1939 god, 2 vols. Moscova, lzd. MO, 1992, 709p.- 680p.
[80] Vezi Dokumentî vne.~nei politiki SSSR. I. 1917-1918 – XXI, 1938, Moscova, 1957-1977.
[81] Cf. Dokumentî vne.~nei politiki, XXll, 1939 god., !., pp. 630-632.
[82] Ibidem, p. 632.
[83]] Ibidem, 11, pp. 590-591.
[84] Vezi, îndeosebi, Sovetsko-ghermanskiie dokumentî 1939- 1941 gg. iz Arhiva ŢK/KPSS, în ,,Novaia i novei şa ia istoriia”, Moscova, nr. 1/1993, pp. 83–95.

Gh._Buzatu-Din_istoria_secreta_a_celui_de-Al_Doilea_Razboi_Mondial2Desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit” de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[54] au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ci, mai mult, prin forţa desfăşurărilor impuse de conflict şi p1in prisma consecinţelor rezultate, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, au predetern1inat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice şi economice din statele respective. Grupajul de documente editat de noi în 1991[55], propunându-şi să-l introducă pe cititor în unele „secrete” ale protocolului von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, poate înlesni abordarea unor aspecte care, de obicei, sunt trecute cu vederea atunci când sunt evaluate urmările documentului de referinţă. Documentele selectate acoperă, prin urmare, mai puţin problematica preistoriei protocolului secret, lesne de urmărit graţie studiilor de până acum (şi semnalate parţial mai sus) şi volumelor de documente diplomatice, numeroase de dată recentă[56] 56, pentru a stărui asupra faptelor şi realităţilor rezultate din traducerea în viaţă a târgului Hitler-Stalin în 1939-1940. Odată aceste precizări făcute, vom menţiona că „secretele” protocolului din 23 august 1939 ţin de mai multe categorii de probleme:

1. Prima problemă priveşte destinul însuşi al protocolului adiţional secret: semnat la Kremlin în zorii zilei de 24 august 1939, de către von Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin şi a unor înalţi funcţionari ai ministerelor de Externe ale Germaniei şi U.R.S.S., documentul original – voit sau nu? – s-a pierdut în anii celui de-Al Doilea Război Mondial ori (în cazul U.R.S.S.) imediat după aceea şi de către o parte şi de către cealaltă. Nu în prealabil însă ca, şi la Berlin, şi la Moscova, să se fi executat mai multe copii, acestea având, la rândul lor, un destin nu mai puţin straniu: copiile germane au ajuns, în 1945, în mâinile americanilor, care, o dată cu imensele arhive acoperind istoria Germaniei dintre 1918 şi 1945, le-au transportat pe dată în S.U.A. spre prelucrare, microfilmare şi editare, pentru ca, în cursul anilor ’50, să le restituie guvernului de la Bonn. În acest lot de documente, americanii au găsit copia protocolului secret din 23 august 1939 şi, în toiul „războiului rece”, aceştia vor da la iveală textul veritabil şi integral al târgului Hitler-Stalin pe seama statelor din Europa de Est[57]. Sovieticii au reacţionat cu violenţă, în primul rând publicând mediocrul pamflet „Falsificatorii istoriei” în sute de mii de exemplare (a apărut la Bucureşti, tot în 1948), fapt ce a întreţinut „cearta” istoricilor sovietici cu „restul lumii” până prin 1988-1989, când, în condiţiile glasnostului şi perestroikăi, specialiştii din U.R.S.S. au acceptat să ia în discuţie existenţa unui protocol adiţional secret al pactului din 23 august 1939. Şi de data aceasta însă, ei au pretins, iniţial, să poarte o discuţie numai în baza reproducerii documentului original (evident, de negăsit după cele întâmplate)[58], dar, într-un sfârşit, au admis să ia în consideraţie şi textul aflat în copii, mai ales că:
a) La Moscova s-a descoperit un proces-verbal din aprilie 1946 privind preluarea din „arhiva specială” a M.A.E. al U.R.S.S. a mai multor documente subscrise de delegaţii lui Hitler şi Stalin în 1939-1941, inclusiv – ori mai cu seamă! – textul original şi trei copii ale protocolului von Ribbentrop-Molotov[59]. Originalul deja este de negăsit, dar avem la dispoziţie copiile după el, situaţia fiind identică cu cea a documentelor păstrate în arhivele germane.

b) Textul copiilor păstrate în arhivele sovietice (după originalul în limbile rusă şi germană, deopotrivă) coincide cu textul publicat de americani încă în 1948 şi de germani în 1956 în colecţia lor oficială de acte diplomatice privind politica externă a Germaniei între 1918 şi 1945. Demonstraţia, aşadar, era făcută! Cazuistica nu- şi mai avea rostul şi, prompt, N. Eidelman a constatat: „[…]Documentul «contestabil» (protocolul secret) există într-o formă mai mult decât incontestabilă, valabilă în cazul majorităţii actelor istorice ale lumii. Exigenţa formală de a prezenta, în fiecare caz, originalul ar putea lesne « elimina » tratatele Romei cu Cartagina, ale cneazului rus Oleg cu Bizanţul şi mii de alte documente care se păstrează. în copii şi în copii ale copiilor, dar care sunt, totuşi, autentificate de critica istorică serioasă”[60].

2. Problema următoare priveşte valoarea documentului aflat în atenţia noastră. Ne referim, în mod precis, la discuţiile angajate de istorici şi, mai cu seamă, de neistorici pe tema „repudierii”, „anulării”, „condamnării” etc., etc. a protocolului secret von Ribbentrop-Molotov. Este o acţiune în care s-au lăsat cuprinşi/cuprinse politicieni şi diplomaţi, guverne şi parlamente, gazetari şi istorici ş.a.m.d. Momentul de vârf, ca să-l numim astfel, l-a constituit, la 24 decembrie 1989, hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S., în baza unui material al unei comisii speciale prezidată de A. N. Iakovlev, referitoare la valoarea politică şi juridică a pactului Hitler-Stalin în ansamblu. Hotărârea[61]defineşte cu exactitate condiţiile încheierii pactului, afirmă categoric existenţa protocolului secret, îi apreciază sensul clauzelor şi constată aplicarea lor integrală de către U.R.S.S. în 1939-1940, descoperă faptul că documentul n-a fost nicicând şi nicicum ratificat de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. la 31 august 1939, o dată cu textul pactului de neagresiune, al cărui conţinut fusese deja publicat, pentru ca, finalmente, să exprime condamnarea de către Congresul Deputaţilor Poporului a semnării oricărei înţelegeri secrete între Moscova şi Berlin la şi după 23 august 1939 şi să proclame toate protocoalele secrete „drept nule şi neavenite din punct de vedere juridic cu începere din momentul încheierii lor” (art. 7)[62].
În temeiul celor semnalate, ne îngăduim să constatăm că:

a) Nu numai că protocolul adiţional secret din 23 august 1939 nu a fost ratificat după semnare de către nici unul dintre contractanţi, fapt de natură să-i pună valabilitatea sub semnul întrebării într-o măsură, dar astăzi – şi situaţia este aceeaşi de exact 50 de ani! – documentul este atins de nulitate în primul rând prin faptul că, la 22 iunie 1941, între Germania şi U.R.S.S. a intervenit starea de război, în urma agresiunii Wehrmachtului şi a unor armate aliate ce acţionau (vezi cazul României) eminamente pentru a anula efectele teritoriale ale protocolului secret!

b) După 22 iunie 1941, U.R.S.S. a pierdut în consecinţă (până prin anii 1944-1945) toate avantajele teritoriale rezultând din aplicarea protocolului secret în 1939-1940 pe seama Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi României.dar nu a încetat nici un moment să acţioneze, în cadrul Marii Alianţe cu S.U.A. şi Marea Britanie îndeosebi, pentru a obţine şi de la noii parteneri recunoaşterea, mai întâi formală şi apoi chiar de jure, a graniţelor trasate în 1939-1940 cu concursul lui Hitler şi von Ribbentrop. Documentele anexate atestă perseverenţa diplomaţiei Kremlinului şi reuşita obiectivului vizat, ceea ce pentru România a echivalat cu recunoaşterea, treptată, a „dreptului” U.R.S.S. în a pretinde şi obţine asigurările S.U.A. şi Marii Britanii (progresiv între 1944 şi 1946) în privinţa stabilirii prin viitorul tratat de pace a frontierei sovieto-române după formula „liniei existente la 1 ianuarie 1941 „, deci după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herţa şi a insulelor de pe Dunăre în urma notelor ultimative ale lui Molotov din 26-27 iunie 1940! Survenea, în acest fel, un fapt neobişnuit şi de pe urma căruia aveau să sufere şi România, şi Ţările Baltice, şi Polonia etc.: drept „garanţie” şi drept „mulţumire”, drept „recunoaştere” a aportului U.R.S.S. pe frontul antihitlerist, puterile occidentale s-au dovedit dispuse, în etapa finală a conflagraţiei, ca şi după aceea, să se angajeze în numele viitoarei conferinţe a păcii şi să admită recunoaşterea în graniţele i imperiului sovietic a unor teritorii străine, ocupate iniţial de Kremlin graţie politicii promovată în 1939-1941 în spiritul protocolului secret de la 23 august 1939. Anexa documentară cuprinde toate formulările referitoare la graniţele României descoperite în documentele semnate ori elaborate de/cu puterile Naţiunilor Unite, începând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi sfârşind cu Tratatul de pace din 10 februarie 1947, concluzia ce se degajă fiind una singură şi anume că, prin consacrarea după război a liniei de frontieră sovieto-române „de la 1 ianuarie 1941″, Marii Aliaţi, în postura de învingători, practic şi-au pus în discuţie bazele înseşi ale luptei lor şi ale succesului lor din 1945. Căci, după un război contra Germaniei şi a aliaţilor ei, unii aliaţi recunoşteau altora dreptul de a se înfrupta din roadele cooperării cu Hitler din 1939-1941 şi, mai precis, de toate rezultatele aplicării de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret din 23 august 1939, protocol anulat la 22 iunie 1941 chiar de către Germania, iar la 14 august 1941, de către semnatarii Chartei Atlanticului, care glăsuia (la articolul 2): „[…] Ei (preşedintele S.U.A. şi premierul Marii Britanii) nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Suntem dispuşi, totuşi, să admitem că formula „linia frontierei de la 1 ianuarie 1941″ s-a aplicat în cazul României pentru a o pedepsi pentru prezenţa pe frontul anti-aliat între 1941 şi 1944, dar nu poate scăpa atenţiei faptul că, după 1945, marii învingători au aplicat sancţiuni similare, desprinse tot din realităţile protocolului secret din 23 august 1939, şi Poloniei şi Ţărilor Baltice, care n-au fost aliatele celui de-Al Treilea Reich.

c) Concesiile admise de SUA şi Marea Britanie în folosul U.R.S.S. cu privire la schimbările teritoriale din 1939-1940 şi „transpuse” în epoca postbelică au fost agravate în 1944-1945 prin acordurile secrete tripartite şi înţelegerea Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944 referitoare la recunoaşterea în ansamblu a unor „zone de influenţă” (cu procente bine precizate, după cum atestă documentele) pentru marii învingători, în primul rând pentru U.R.S.S. , pe seama unor ţări ale Europei est-centrale, inclusiv România, cedată în proporţie de 90 la sută Kremiinului. Şi, aşa după cum au dovedit-o realităţile crude ale ultimelor decenii, asemenea înţelegeri au determinat, mai mult decât sancţionarea unor frontiere nedrepte, modificarea de către „cel în drept” (?) a bazelor înseşi ale sistemelor social-politice şi economice în toate ţările europene afectate de regimul „sferelor de interese” statornicit în 1944-1945, ceea ce s-a tradus în comunizarea lor pentru o perioadă de peste patru decenii.
Un examen atent, nuanţat şi pe deplin documentat al „secretelor” desprinse din protocolul secret von Ribbentrop-Molotov nu ne îngăduie să evităm, în discuţia noastră, următoarele concluzii:
– Protocolul von Ribbentrop-Molotov este indiscutabil ca realitate istorică , dar limitarea oricărei discuţii la simpla constatare a existenţei sale este insuficientă, în stadiul actual al studiilor istorice şi documentaţiei ştiinţifice.
– Punerea în discuţie a protocolului secret doar cu scopul de a se proclama „abrogarea” lui devine, de asemenea, insuficientă, dacă avem în vedere faptul că înşişi semnatarii au anulat documentul şi l-au considerat ca atare din momentul agresiunii de la 22 iunie 1941. De aceea, documentul cercetat nu trebuie respins încă o dată, ci trebuie înfăptuit ceva mai mult – să se anuleze realităţile istorice (frontiere, sisteme, consecinţe economice, mutaţii demografice etc.) rezultate neîndoielnic din aplicarea de către URSS a clauzelor protocolului secret în anii 1939-1940 şi repuse în vigoare, în formule mai mult sau mai puţin sofisticate, adesea chiar amplificate, şi toate acestea datorită spiritului de „înţelegere” cu care a fost tratată politica expansionistă a Kremlinului la sfârşitul conflagraţiei din 1939-1945 şi în primii ani postbelici.
– Corespunzător celor constatate, se impune a se reclama anularea şi a tuturor realităţilor desprinse din funcţionarea acordurilor interaliate privitoare la împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de interese” spre avantajul esenţial al U.R.S.S.

Cu aceste rânduri încheiam textul comunicării prezentate în plenul Conferinţei internaţionale de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Este adevărat că volumul reunind materialele respectivei manifestări ştiinţifice, promis ferm de către gazdele noastre, nu a mai apărut, aşa că ne-am preocupat noi să încredinţăm tiparului punctul de vedere ce l-am exprimat[63]. Răstimpul ce ne desparte de momentul iunie 1991 dovedeşte că, din păcate, nu ne înşelam atunci când prezentam concluziile noastre. Dacă atunci comunismul încă nu se prăbuşise la Moscova, iar, sub raport ştiinţific, fondul problemei consta în a dovedi ruşilor existenţa protocolului secret (recunoscută, în fond, de tot restul lumii!), iată că, în prezent, U.R.S.S.-ul ţine deja de domeniul trecutului, o parte din fosta Basarabie a devenit Republica Moldova, iar, la începutul anului 1993 Kremlinul a difuzat ştirea bombă cum că, în sfârşit, în arhivele diplomatice ale Moscovei s-au descoperit originalele rămase de drept părţii sovietice ale documentelor semnate la Kremlin în noaptea de 23 august 1939. În acest fel, s-a pus capăt unei îndelungi şi aprigi dezbateri propagandistice şi istoriografice. Incriminaţi, în 1948, după cum se ştie, printr-o culegere de documente secrete editată de americani (vezi R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi Soviet-Relations, 1939-1941, nota55[64] în sensul că semnaseră, concomitent cu pactul de neagresiune, un protocol secret privind împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de influenţă”, sovieticii au reacţionat violent. O broşură hagiografică, pretenţios intitulată « Falsificatorii istoriei », cu pretenţia de « Notă istorică » (sic!) a Biroului Sovietic de Informaţii, a declanşat campania de disculpare totală a U.R.S.S. pentru rolul jucat în evoluţia evenimentelor din 1939 în direcţia izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, exagerându-se, în schimb, rostul puterilor occidentale în cursul aceloraşi împrejurări. Nu s-a urmărit de către editorii americani – preciza broşura cu pricina – a realiza „o expunere obiectivă a evenimentelor, ci a prezenta un tablou denaturat al evenimentelor, a calomnia Uniunea Sovietică şi a submina influenţa ei internaţională ca luptătoare cu adevărat democratică şi neînduplecată (sic!) împotriva forţelor agresive şi antidemocratice”[65]. Finalmente, după un inevitabil recurs la învăţătura lui I. V. Stalin, « Nota istorică » încheia cu „binecunoscutul adevăr că bârfeala şi calomnia pier, dar faptele rămân”. Era numai un mod de-a pune problema, dar nu adevărul însuşi. El a ieşit la iveală, cum am precizat, după exact 45 de ani, când Moscova a recunoscut oficial existenţa protocolului secret din 23 august 1939. Un asemenea deznodământ denotă o punere în ecuaţie clară a responsabilităţilor majore ce-i revin retroactiv U.R.S.S. pentru provocarea ultimei conflagraţii mondiale. Dacă, în prezent, această situaţie este evidentă, problema esenţială ce rămâne în discuţie din nefericire priveşte consecinţele „realităţilor” născute în 1939/1940 de pe urma aplicării protocolului secret de la 23 august 1939. Ei bine, în ciuda scurgerii timpului şi peste toate bulversările survenite, mai ales în ultimii cinci ani, teritoriile puse în discuţie de Stalin, Molotov şi von Ribbentrop la Kremlin în 1939 nu mai fac parte integrantă din imperiul moscovit în urma decesului U.R.S.S. (decembrie 1991), dar rămân în „sfera de interese” a succesorului – Federaţia Rusă!? Şi, mai mult decât atât, aceasta ameninţă în fiece zi, subliniind că nu înţelege să admită discuţii pe tema respectivă.

Prof.Univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)
––––––––––––––-
[54] Cf. A. S. Grenville, The Major !ntemational Treaties, 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm.
[55]. Cf. Gh. Buzatu şi colab., Secretele protocolultii secret von Ribbentmp-Molotov, Iaşi, 1991 (nr. special al revisiei „Moldova” nr. 8/1991).
[56]. Vezi, îndeosebi, R.J. Sontag,J. S. Beddie,eds., Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, New York, Dilier Publishers, 1948; Akten zur de11tschen auswiirtigen Politik 1918-1945, Serie D. 1937-1941, Band VII, Baden-Baden, 1956; Documents an Polish-Soviet Relations, 1939-1945, I, London Melboume-Toronto, Heinemann, 1961; Jozef Zaranski, ed., Diariusz i teki Jana Szembeka ( 1935-1945), tom IV, London, Orbis, 1972 ( cu excelente fotocopii după documentele semnate la Moscova în noaptea de 23/24 august 1939, pp. 752-760); Antony Polonsky, The Great Powers and the Polish Question, 1941-45, London, Orbîs, 1976; A. A. Gromîko şi colab., eds., SSSR v borbe za mir nakanune vtoroi mirovoi voinî (sentiabr 1938 g. – avgust 1939 g.) Documentî i materialî, Moscova, Izd. Politiceskoi Litcraturî, 1971; L. F. Ilicev şi colab., eds., God krizisa, 1938-1939, I-II, Dokumentî imateriali, Moscova, Izd. Politiceskoi Literaturî, 1990; V. G. Komplektov şi colab., eds., Polpredî soobşciaiut… Sbomik dokumentov obotnoşeniiah SSSR s Latviei, Litvoi i Estoniei. Avgust 1939 g. – avgust 1940 g., Moscova, Izdatelstvo Mejdunarodnîie Otnoşcniia, 1990; J. Felstinskie, ed., SSSR – Germaniia 1939. Dokumentî i materialî o sovetsko-ghermanskih otnoşeniiah s apre1ia do oktiabr 1939 g., I-II, Vilnius, Mokslas, 1989; Autourdu pact de nonagression (Documents sur Ies relations sovieto-allemandes en 1939), în „La Vie Jnternationale”, Moscova, nr. 10/1989, pp. 85-127; Ion Ţurcanu, În ajunul marii conflagraţii (Relaţiile sovieto-germane. Documentilr), I–ll, în „Nistru!” , Chişinău, nr. 10/1989, pp. 111-145; nr.11/1989, pp. 111-139.
[57]. Vezi, în nota precedentă , lucrarea editată de R. J. Sontag şi J. S. Beddie.
[58]. Cf., de exemplu, V. I. Sipols, Diplomaticeskaia barba nakanune vtoroi voinî,ed. a lI-a, Moscova, Izdatelstvo Mejdunaro<lnîie otnoşeniia,1989,=”” p.295-196.<=”” span=””>

[59]. „Vocea poporului” , Chişinău , 6 martie 1990, p. 7.
[60]. Vezi „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/20.VIII.1989, p. 9.
[61]. 1939,god. Uroki istorii, pp. 496-498.
[62]. lbidem, p. 497.
[63]. Chiar cu prilejul întâlnirii de la Chişinău am editat, cu bunăvoinţa Editurii Moldova din Iaşi. un număr special al prestigioasei publicaţii „Moldova”: Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, comentarii şi documente (îngrijite de subsemnatul în colaborare cu Florin Constantiniu, V. F. Dobrinescu, I. Saizu şi Ilie Schipor). Tot atunci, colegii din Chişinău au tipărit , în mai multe limbi, lucrarea Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 123 p. (Prefaţa – Valeriu Matei, selecţia documentelor – Ion Şişcanu şi Vitalie Văratec).
[64]. Nu de mult, cartea respectivă a fost publicată şi la … Moscova: Ogeniiu podlejit. SSSR -Germania. 1939-194 I. Dokumentîi materialî, Moscova, Izd. Moskovskii Rabocii, 1991, 367 p.(textul protocolului secret – p. 71).
[65]. Vezi Falsificatorii istoriei. Notă istorică a Biroului Sovietic de Informaţiuni, Bucureşti, Editura PMR, 1948, 80 p. 66. Ibidem, p. 77.

SURSA: http://www.art-emis.ro

La Tribunalul de la Nürnberg, sub regia criminalilor învingători au fost „judecaţi”, condamnaţi şi asasinaţi criminalii învinşi

DIN-ISTORIA-SECRETA-A-CELUI-DE-AL-DOILEA-RAZBOI-MONDIALVechile înţelegeri dintre marile puteri ale secolului trecut sunt încă ascunse, dar efectele lor trenează. Cu acordul Editurii TipoMoldova-Iaşi, pe parcursul a trei episoade, vă prezentăm extrase din lucrarea regretatului Profesor Gh. Buzatu „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, cu detalii privind Pactul Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin) semnat la 23 august 1939 şi anexele Protocolului său secret. Catastrofalele urmări ale acestui pact lovit de nulitate prin însăşi evoluţia evenimentelor după doi ani de la semnarea sa au permis, permit încă românilor să trăiască în state diferite. Prevederile acestui pact odios şi anexele sale secrete au rămas nereclamate oficial de statul român. Oare de ce?! Negocierile purtate în urmă cu 76 de ani de Stalin, Churchill, Roosevelt şi Hitler, marii criminalii ai planetei secolului trecut sunt menţinute ocult. După finalul celei mai mari conflagraţii a umanităţii, la Tribunalul de la Nürnberg s-a pus în scenă un spectacol în care, sub regia criminalilor învingători au fost „judecaţi”, condamnaţi şi asasinaţi criminalii din banda adversă. Atunci, ca şi acum, „Istoria o scriu învingătorii!”, iar România se află, ca întotdeauna, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor” (N. Iorga). Aici, încă se întâmplă, aşa cum afirmă Acad. Eugen Mihăescu, „Zbaterea Ţării în locul unde se loveşte Apusul de Răsărit”. (Ion Măldărescu).

Argument

Volumul „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”, reprezentând cel de-al 30-lea tom al colecţiei „Românii în istoria universală”, apare după şapte ani de la editarea celui dintâi şi care s-a bucurat de un mare succes. Nu avem în vedere numai aprecierile unor reputaţi istorici români şi străini, ci şi faptul că lucrarea a fost receptată mai mult decât încurajator de către publicul cititor, astfel că tirajul de aproximativ 200.000 de exemplare (?!) s-a epuizat chiar în primele săptămâni după apariţie. Succesul s-a datorat, dacă nu ne înşelăm, faptului că el a putut oferi date complet noi şi esenţiale, însoţite de câteva documente ilustrative, despre unele evenimente în care a fost implicată România în timpul conflagraţiei din 1939-1945 – pregătirea şi declanşarea loviturii de stat de la 23 august 1944, consecinţele ei, statutul internaţional al ţării în cursul războiului şi, mai cu seamă, dezvăluirea condiţiilor în care s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1944 ori a împrejurărilor în care Churchill şi Stalin, la Moscova, în octombrie 1944, au încheiat „târgul secolului” pentru intrarea Europei est-centrale (inclusiv România, deci) în „sfera de interese” a URSS, în schimbul Greciei, care rămânea în afara Cortinei de fier. Respectivul acord a fost, netăgăduit, nu mai puţin dezastruos pentru evoluţia ulterioară a Europei şi a restului lumii decât faimosul pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Dimpotrivă, cel dintâi a condus nemijlocit la comunizarea unei părţi importante a vechiului continent, iar această situaţie – care s-a prelungit vreme de aproape o jumătate de veac, până în 1989 – a constituit permanent o ameninţare pentru însăşi fiinţa popoarelor ajunse sub dominaţia Imperiului roşu de la Moscova. Fără a intra nicidecum în detalii, rezervând şi de această dată cititorului posibilitatea documentării într-o multitudine de probleme rămase ori constituind la vremea lor „secrete” ale ultimului război mondial, precizăm că, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, am beneficiat de informaţiile de excepţie ale documentelor inedite, descoperite prin eforturi proprii în arhivele române şi străine (S.U.A., Marea Britanie şi, cel mai recent, Federaţia Rusă). Ceea ce nu ne-a scutit, se înţelege , să cercetăm şi extrem de bogata literatură istorică contemporană universală, iar, în unele p1ivinţe, să dialogăm nemijlocit cu unii dintre foştii „actori” ai scenei istorice. Cititorul va constata că, cel mai adesea, am anexat capitolelor cup1inse în acest volum documente inedite, ce vin să întărească excursul şi argumentările noastre de o manieră pe care istoricul, cu tot talentul şi eforturile sale, nu o poate realiza în privinţa reconstituirii atmosferei epocii descrise, a surprinderii tuturor conotaţiilor unor fapte şi fenomene, iar, nu în cele din urmă, a apropierii de Adevăr. Cu acest gând am inclus în anexele acestui volum, mai mult decât în cel dintâi, documente referitoare la activitatea şi personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, la sensul unor decizii ale României ori la desfăşurările din domeniul spionajului şi contraspionajului (operaţiunea Autonomul şi dezvăluirea listei agenţilor britanici din România în vremea războiului).

Lucrarea reprezintă rodul investigaţiilor noastre de durată şi de preferinţă. Ele au fost posibile numai în cadiul existent la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române. Pentru înţelegerea dovedită exprimăm sincere mulţumiri colegilor, iar în mod deosebit Doamnei Stela Cheptea şi editorilor, prietenii Marcel D. Popa, şi George G. Patra, pentru atenţia acordată şi pentru preţioasele observaţii şi sugestii formulate direct pe manuscris. Mulţumirile şi recunoştinţa noastră se îndreaptă, şi de această dată, către Cititor, marele Judecător al oricărei cărţi, pe care îl felicităm pentru alegerea făcută şi pe care îl asigurăm că trebuie să privească în perspectivă la apariţia unui al treilea volum, care va fi şi ultimul, din seria Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial. Iaşi, 28 august 1995.

Detalii ale protocolul secret, anexă la Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939 – Problematică şi istoriografie

Interesul pentru istoria conflagraţiei din 1939-1945 se dovedeşte a fi fost, în orice moment după terminarea ostilităţilor, constant. Faptul îşi are nenumărate explicaţii, dar, înainte de orice, a predominat şi predomină argumentul hotărâtor că realităţile lumii contemporane au fost şi sunt încă profund afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial. Între problemele „vedetă” ale războiului trecμt, cele mai dezbătute şi mai controversate între/de către istorici şi nu numai atât se înscrie aceea a cauzelor şi a condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, iar, în context, revin oricând în discuţie şi în centrul atenţiei aspectele privind rolul şi locul bătăliilor angajate pentru extinderea/restrângerea, modificarea/trasarea de către/pe seama statelor şi puterilor implicate a unor noi frontiere. Concluzia studiilor de specialitate datorate celor mai reputaţi specialişti din lume în istoria ultimei conflagraţii este aceea că, în evoluţia cursului evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, tendinţele de expansiune teritorială ale puterilor extremiste (fasciste – Germania şi Italia, militariste – Japonia, comuniste – U.R.S.S.) au fost esenţialmente hotărâtoare, iar că, în chip concret, Adolf Hitler nu ar fi putut să „arunce” lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând – la 29 septembrie 1938 – cu semnarea acordului cvadripartit de la Milnchen ce sacrifica o parte a teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor, pentru ca, în continuare, să survină bulversarea orientării U.R.S.S. faţă de Reichul German, concretizată în pactul fatal pentru soarta păcii europene şi mondiale de la 23 august 1939. În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler-Stalin (ori Ribbentrop-Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitatea lor de miniştri de Externe ai celor doi Filhreri) a făcut din Fuhrerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul” său politic decât o soluţie – războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ce doriţi Dv. în definitiv – Coridorul (polonez) sau Danzigul?” Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Fuhrerul său: ,, „Noi vrem războiul!”[1].

Nu ne propunem să intrăm în detalii, motiv pentru care vom aminti doar contribuţiile unor prestigioşi specialişti, referitoare la consecinţele dramatice ale acordului de la Munchen: Martin Gilbert şi Richard Gott[2], Pierre Renouvin[3], Maurice Baumont[4], J. B. Duroselle[5], Klaus Hildebrand[6], Jiri Hochman[7], M. G. Hitchens[8], Paul Hayes[9] şi, mai ales, D. C. Wertt[10], A. J. P. Taylor[11] ori Telford Taylor[12]. Potrivit acestuia din urmă, autorul celei mai solide contribuţii consacrate Münchenului, acordul din 29 septembrie 1938 a marcat „un punct crucial al cursului istoriei modeme”[13], în vreme ce – după opinia celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor – atunci, în toamna anului 1938, graţie liderilor guvernelor Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, dar şi înmormântat”[14] . Comparativ cu Mtinchenu 1, pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici şi aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial. Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici[15], Lev Bezîmenski[16], A. J. P. Taylor[17], William. Carr[18], William L. Shirer[19], Klaus Hildebrand[20], Pierre Renouvin[21], Maurice Baumon[22], Alan Bullock[23], Jacques de Launay[24], Sebastian Haffner[25], Hans Adolf Jacobsen[26], Eddy Bauer[27], Christopher Thome[28], Wolfgang Leonhard[29], P. M. H. Bell[30] şi, cu totul recent, sovieticii Valentin Berejkov[31], Iurii Zoria şi Natalia Lebedeva[32], N. Eidelman[33], V. M. Falin[34], I. D. Ostoia-Ovsianîi[35] sau N. V. Zagladin[36]. Punctele de vedere exprimate, dincolo de toate nuanţele, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii – Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania”[37] în vreme ce deja menţionatul şi cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer consemnează că Stalin, „inamicul mortal” al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de-a ataca Polonia la 1 septembrie 1939[38]. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă (pactul de la 23 august 1939. „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea « marelui conflict»”[39], la fel ca şi Pierre Renouvin („pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii”[40]) ori britanicul Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler şi potrivit căruia, mulţumită pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939 fără riscuri[41]. Walter Hofer, într-o apreciată lucrare specială, constată şi el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler „semnalul verde” să pornească războiu1[42], opinie împărtăşită şi de N. V. Zagladin[43] ori A. Avtorchanov[44].

Un alt aspect examinat în detaliu după anul 1948 de către istoriografia occidentală, combătut vehement de istoricii sovietici până în ultima vreme, dar în curs de „reformulare” azi, în condiţiile perestroikăi, este acela al preţului cu care Hitler a smuls în 1939 lui Stalin semnătura lui Molotov pe pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierii, operaţiune desfăşurată în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese” a Kremlinului, mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie , a unor state şi părţi de state incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile sunt prea bine cunoscute în acest moment pentru a mai insista asupra lor, astfel că vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Mi chel Heller şi A. M. Nekrici , atât de categorici şi de această dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă , Gennania şi–a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”[45]. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic”, „sordid” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei J care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”[46]. Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[47], Viorica Moisuc[48], V. F. Dobrinescu[49], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[50] , Florin Constantiniu[51]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat chiar în această primăvară de apariţia la Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[52], conchidea fără şovăire: ,,În asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, sancţionând târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentruagresiunea nazistă în Europa. Această alegere reflecta concepţia sovietică despre « interesele U.R.S.S. » şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) (ianuarie 1934)”[53].

Prof. Univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)
– Va urma –
–––––––––––––––––––
1. William L. Shirer, Le Troisieme Reich. Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547.
2. Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică , 1966,passim.
3. Histoire des relations intemationales, Vlll, Les crises du XXe-siecle, II, De 1929 iî1945, Paris, Hachette, 1958, pp. 136-139.
4. Peuples et civilisatiom, XX, La Faillite de Ia paix (1918- 1939), II, De l’affaire ethiopiennea la guerre (1918-1939), Paris, PUF, 1961, passim; idem, Le.s origines de la Deuxieme Guerre mondiale, Paris, Payot, 1969, passim.
5. Histoire diplomatiquede 1919 il nosjow:s, Paris, Dalloz, 1971, p. 219.
6. The Foreign Policy of the Third Reich. London, B.T. Batsford Ltd., 1973, pp. 73-74.
7. The Soviet Union and the Failure of Collectivc Security, 1934- 1938, lthaca-London, Cornel University Press, 1984, passim.
8. Germany, Russia and the Balk,ins. Pre/ude to the Nazi-Soviet Non-Aggression Pact, Boulder, 1983, passim.
9. The Twentieth Century, 1880-1939,London,Adam and Charles Black, 1978, p. 297.
10. How War Came: The lmmediate Origins of the Second World War, 1938-1939, London, Heinemann, 1989, passim.
11. The Origins of’ the Seamd World War, second edition, New York, Fawi;ett Premier, 1979, pp. 146-181, 181 -207; îtlem, English History, 1914-1945, New York-Oxford. Oxford University Press, 165, pp. 427-437.
12. Munk,h. The Price of Pea<.:e, New York, Vintage Books, 1980,pp. XI.1003- 1004.
13. Ibidem, p. XI.
14. The Origins ofthe Secontl World War, p. 181.
15. L’utopie au pouvoir. Histoire de ‘URSS de 1917 A nos jours, 11, Paris, Calmann-Levy, 1982. p. 270-303.
16. Cf. Les alternativcs de 1939, în „Temps Nouveaux”, nr. 23-24/1989; idem, Apres le pacte, în „Temps Nouveaux”, nr. 34/1989.
17. A. J. P. Taylm, The Origins…, p. 251; idem, The Second World War. An /Jluslratcd History, London, Penguin Books, 1976, pp. 35-36.
18. Poland to Pearl Harbor. The Making of the Second World War, London, E. Arnold, 1985, pp.62-64.
19. William L. Shirer, op. cit., pp. 551-583.
20. Klaus Hildebrand. op. cit., pp. 89-90.
21. Pierre Renou,;in, op. cit., VHl2, p. 198.
22. Maurice Baumont. Les origines…, p. 335.
23. Hitler. A Study in Tyranny, London, Penguin Books, 1976, p. 531.
24. Les grandes controverses de l’histoire contcmporaine, 1914-1945. Lausanne, Editions Rencontre, 1964, p. 316.
25. Le j, acteavec le diable, Paris, Laffont, 1969,p. 164.
26. Cf. The Historical Encyc/opedi11 of World War l/, New York, Greenwich House, 1984, p. XXI.
27. Cf. Histoire controversee de la Deu:.icme Guerre mondiale, 1, Mo naco-Ville, Jaspard Polus. 1966. pp. 251-253.
28. TheApproach of War 1938-39, London, Macmillan/St. Martin’s Press, 1973,p. 173 şi urm.
29. Cf. Berrayal. The Hitler-Stalin Pact of 1939, New York, St. Martin’s Press , 1989, pas.sim.
30. The Origins of’thc Second World War in Europe, London-New York, Longman, 1987, p. 262.
31. Cf. L ‘erreurde Stalin. în „La Vie Jntemationale”. Moscova, nr. 9/1989, p. i5.
32. Cf. L’an 1939 dl.lns Ies dossiers de Nuremberg, în „La Vie lnţernationale”, nr. 10/1939, pp.140-141.
33. Cf. „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/1989.
34. O. A. Rjesevskii,ed., I939god. Uroky istorii,Moscova.Mi.~I . 1990, p. 319 şi urm.
35. lbidem, p. 355 şi urm.
36. Cf. Istoriia uspehov i neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990,p. l!Oşiurm.
37. Micbel Heller. A. M. Nekrici, op. cit, II, p. 284.
38. William L. Shirer. op. cit., p. 566.
39. Maurice Baumont, La Faillite de la paix, II, p. 873.
40. Pierre Renouvin, Histoire…, Vfl12,p. 198.
41. Alan BulJock, op. cit., p. 531.
42. Walter Hofor, Hitlerdechaîne la Guem:, Paris. &:litions du Seuil, 1967. p. I 12.
43.N. V. Zagladin. op .cit.,pp.111-113.
44. Cf. Imperiia Krcmli11a. Sm•ets.kii tip kolonializma, Vilnius, 1990, p. 110 şi urm.
45. Michel Hellc:r, A.M. Nekrici, op. cit.,I!, p. 284.
46. William L. Shirer, op. cit., p. 583.
47. Nicolae Lupan, ed., Pactul germano-sovietic dîn’ 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46.
48. Cf. Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I, pp. 360-366.
49. Cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p. l 21 şi urm.
50.- Vezi România după Mare,1 Unire, II2, 1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516; Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictat în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, în „Magazin istoric” , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din dosarele istoriei, în „Magazin istoric”. nr. 3/1989.
51. Vezi nota 77.
52. Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds Molotovîm. Iz dnevnika…, Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29.
53. N. V. Zagladin, op. cit., p. 11 l.