Archive for the ‘MILITARI DIN BASARABIA’ Category

Грязная война – предатели и предательство.

A.Плугару (МНБ) собирает на меня компромат.

– Пануш помогает гвардейцам.

– Почему Анточу была не нужна инспекция по личному составу.

–  Что стояло за ЧП у села Глиное.

– Как Анточ и Моложен одели приднестровскую гвардию.            – Кто стрелял в Гамураря?

– Дисциплина в армии, полиции и среди волонтеров. Пьянство на позициях.

– Сладкая ложь для верховного главнокомандующего.

– МНБ собирает на меня компромат 

Эту главу я хотел бы специально посвятить теме предательства в годы войны 1990-1992 годов – предательства, которое мы ощущали с самого начала военных действий вплоть до перемирия. Начну с эпизодов, которые мне до сих пор вспоминать неприятно, но помнить – нужно.

2 марта 1992 года, между двумя и тремя часами ночи, здание Дубоссарского горотдела полиции было занято, а полицейские, в том  числе заместитель начальника Владимир Колесник, обезоружены, вывезены в Тирасполь и затем обменены на задержанных гвардейцев. Как установило впоследствии расследование инспекции по личному составу МВД, утром, когда все было кончено и штурмовики разбивали полицейский транспорт, к зданию комиссариата полиции подошел Николае Пануш – заместитель Плэмэдялэ, впоследствии сменивший его на посту главы следственного департамента МВД Молдовы. Он спокойно вывел из гаража красные служебные «Жигули», расспросил о безопасной дороге на Кишинев и уехал. Бывший начальник Дубоссарского ГОВД, Николай Пануш после перевода в столицу продолжал с семьей жить в Дубоссарах. Вообще этот город недаром был центром всяческих провокаций: там долго работал Воронин и многие из его команды, к примеру, Мишин (начинавший водителем), Моложен, Кицул…

На коллегии министерства начальника следственного департамента Пануша не раз спрашивали, почему он в моменты обострения обстановки наезжает в этот город,  и предлагали вывезти оттуда семью. Однако в Дубоссарах Пануша никто не преследовал по той простой причине, что он был связан с гвардейцами.

 

Расследование показало, что в ночь штурма здания дубоссарской полиции Пануш ночевал в городе и утром прекрасно видел, в какой ловушке оказались его коллеги.

Тем не менее, Пануш преспокойно подошел к зданию районного отделения полиции и договорился с гвардейцами о том, что заберет из служебного гаража машину. Постояв в роли простого зеваки у здания, в котором были заперты в плену его товарищи, Пануш отправился на работу в Кишинев – давать отпор сепаратистам. Этого человека не волновало, что в это время делают с арестованными полицейскими! Добавлю, что зять Пануша был открыто связан с Тирасполем, его задержали, затем выпустили и вновь задержали в Анений Ной по дороге в Тирасполь при подозрительных обстоятельствах: молодой человек вез сто тысяч рублей и четыре тысячи долларов.

20 марта жених младшей дочери Пануша Александр Коломенчук был арестован на развилке у села Роги, где находился полицейский пост. Вместе с тремя гвардейцами он ехал на КрАЗе дубоссарской АК-5. Машина была остановлена выстрелами в скаты, так как водитель не затормозил для проверки документов. Дежуривший на полицейском посту доброволец Андрей Дарий узнал сидевшего за рулем Александра Корсака: тот 14 марта вел КамАЗ, из кабины которого обстреляли полицию на том же посту. Троим вооруженным гвардейцам удалось тогда уйти. Полицейские открыли ответный огоноь из пулемета, машина загорелась и взорвалась.

Позже, давая показания, Дарий рассказал о том, что отец Корсака, работник атоколонны № 5, возил из Херсона горючее для штаба гвардейцев, развозил по постам оружие и боеприпасы. 14 марта 17–летний парень, заменяя отца, вез четыре гранатомета и автоматы АКС-74 вместе с двумя гвардейцами (один из которых, Калинкин, конвоировал задержанного заместителя начальника Дубоссарского ГОП Колесника). Все четверо молодых людей, в том числе и зять Пануша, жили в одном дворе и занимались разведкой позиций молдавской полиции по заданию начальника автоколонны.

Александр Коломенчук рассказал о своем родстве с начальником следственного департамента и потребовал отпустить его. Полицейские не поверили, но Пануш через заместителя министра Бориса Муравского позвонил им из штаба в Голерканах по спецсвязи и потребовал доставить туда задержанных. Полицейские возмутились, назревал самосуд.

В итоге всех четверых разведчиков доставили сначала в Криулянский РОП, затем в следственный департамент МВД, откуда незаконно отпустили по указани Пануша без соблюдения юридических процедур.

 

Вскоре зять Пануша был вновь задержан в Анений Ной по пути в Тирасполь при подозрительных обстоятельствах: при нем было сто тысяч рублей и четыре тысячи долларов.11 марта 1992 года жители села Кочиерь задержали бывшего сотрудника Дубоссарского РОВД Игоря Сачинского, участвовавшего в штурме этого комиссариата, а с ним помощника следователя. Оба были вооружены гранатами и пистолетами. По распоряжению Муравского и Пануша обоих отпустили. Невероятно, но факт: в постановлении об отказе в возбуждении уголовного дела Пануш писал, что пистолет Макарова Сачинскому выдали в штабе гвардии как «табельное оружие»! Было это через девять дней после штурма Дубоссарского городского отдела полиции.

Инспекция по личному составу МВД во главе с Валерием Коцюбой предъявила Панушу целый букет обвинений, он был уволен, а дело передали в прокуратуру. Однако собранные доказательства странного поведения начальника следственного департамента три месяца пролежали на столе министра внутренних дел Константина Анточа. Последний утвердил его тогда, когда получил указания от президента Снегура.

Пока Коцюба проверял Пануша – Пануш по заданию министра проверял Коцюбу. На заседании коллегии 13 июля обсуждались сразу два дела. Адвокатом Пануша выступил Муравский, предложивший дать начальнику следственного департамента возможность уволиться из органов внутренних дел по собственному желанию. Что касается Валерия Коцюбы – его освободили от должности и вывели за штаты якобы за «небрежное хранение секретных документов». При этом коллегия министерства усомнилась в необходимости самой инспекции по личном составу и решила вернуть ее в состав департамента кадров, как было при Воронине-министре.

Еще бы: незадолго до этого Муравского я освободил от должности за халатность по материалам, представленным как раз инспекцией, а Анточ восстановил его уже в статусе заместителя министра. Кому-то нужно было лишить инспекцию независимости и избавиться от нежелательного контроля. Именно поэтому все текущие дела были отложены до окончания конфликта, а разгон инспекции форсировался. Министерство проигнорировало даже тот факт, что не имело права вносить изменения в свою структуру без согласования с правительством.

Эти факты красноречиво свидетельствуют о том, что, пока рядовые стреляли друг в друга в окопах, начальство интриговало, браталось за кулисами событий, нарушало законы и инструкции во имя личных отношений, предавало интересы народа, избравшего путь к независимости.

 

Повторю: началось все с предательства – предательством и закончилось. Воистину, это была грязная война с обеих сторон! Тираспольское руководство в критический момент готовилось оставить сражавшихся соратников на произвол судьбы, в Кишиневе же высокопоставленные представители власти тайно сотрудничали с сепаратистами.

Я убежден в том, что как инцидент в Дубоссарах осенью 1990 года, так и штурм здания дубоссарской полиции  в марте 1992 года были спровоцированы не без участия аппаратчиков МВД, которые работали еще при Воронине. Из Кишинева в Чимишлию, где размещался штаб, сплошным потоком шла дезинформация. Как можно было принимать верные решения, имея такой тыл? Я уже писал о трусости, безграмотности, предательстве заместителя министра Плэмэдялэ и его помощника Пануша осенью 1990 года. Из-за таких, как они, операция была сорвана, трое человек погибли, а репутации министерства внутренних дел был нанесен непоправимый урон. Именно эти аппаратчики развязали кампанию травли тех, кто реально работал, в 1991 году они строчили жалобы в Москву, а во время расследования событий на дубоссарском мосту жили надеждой на то, что тогдашний министр внутренних дел Борис Пуго «разберется». Дискуссии на тему о том, кто ответит за Дубоссары и Комрат, привели к осложнению моих отношений с правительством, ибо Друку докладывали о том, что якобы я намерен «свалить» на него всю ответственность за происшедшее. А вот нежелание Анточа занять пост коменданта Комрата (где он некогда был начальником РОВД) никому не показалось странным, подозрительным и предательским

Оппозиция, мешавшая министерству внутренних дел работать на старте реформ, впоследствии раскололась на «правобережную» и «левобережную» (Гросул, Овсянников, Захаров перебрались в Тирасполь), но в целом сохранилась как единая тормозная сила. Между центральным аппаратом МВД и его «осколками» в Тирасполе были постоянные неофициальные контакты. Эти люди много лет проработали вместе, разрыв между ними был немыслим.

В дни референдума 17 марта 1991 года командир кишиневского милицейского полка Петр Живора самовольно направил организаторам этой акции в Тирасполь батальон «для поддержания порядка»,  и этот батальон тут же перешел на сторону самопровозглашенной ПМР.

За этот проступок бывшее МВД СССР сместило Живору с должности и перевело заместителем командира конвойного полка воинской части 7481.

 

9 января 1992 года при перевозке молодого пополнения из учебного центра в селе Глиное Григориопольского района в Кишинев на колонну автомашин напала группа из 170 приднестровских боевиков, вооруженных автоматами и гранатами. Начальник конвоя добровольно передал гвардейцам более 400 автоматов. Живора утверждал, что якобы сделал это из-за того, что не хотел кровопролития, но сданное им оружие потом стреляло в молдавских полицейских. Отмечу, что воинская часть 7481 охраняла места заключения и осуществляла функции конвоирования заключенных, подчиняясь на тот момент управлению внутренних войск бывшего Союза. Живору боевики связали, а молодых солдат избили, захватили четыре автомашины, в которых находилось несколько сот автоматов и боеприпасов к ним. Руководивший бандитской акцией майор Постика, начальник гражданской обороны Дубоссар, успел сообщить Живоре, что атака произведена по прямому указанию Игоря Смирнова.

Министр Анточ сердечно пожалел виновного начальника конвоя и назначил заместителем полка карабинеров, датировав приказ задним числом. С этой должности полковник, не проработав в ней ни дня, отправился на пенсию и живет преспокойно на средства нищих налогоплательщиков Молдовы, страны, чью целостность он не желал защищать.

Не только 14-я армия одела, обула и вооружила левобережную гвардию и милицию. Кто-то сказал за это спасибо и МВД Молдовы. В декабре 1991 года из Прибалтики через Дубоссары везли две фуры с обмундированием на 20 тысяч рублей. Все попало в руки гвардейцев. Расследование не проводилось, однако после поездки министра внутренних дел Моложена к Смирнову и беседы в четыре глаза все вернули. Другой вопиющий факт: в мае 1992 года при министре внутренних дел Анточе была совершена кража вещевого имущества и оружия со складов МВД Молдовы. Ущерб составил полмиллиона рублей, но разбирательство в полном объеме практически не проводилось. Контрольно-ревизионный отдел МВД должен был сразу же приступить к ревизии, а инспекция по личному составу – к служебному расследованию, но Анточ не допустил их к выполнению служебных обязанностей.

Все это невозможно было скрыть. В окопах молдавские военнослужащие и волонтеры вели разговоры о предательстве кишиневских лидеров и отказывались воевать. Сложилось мнение, сообщал мне один из сотрудников министерства обороны в докладной записке, что «все неудачи на фронте и большие жертвы среди защитников целостности Молдовы – звенья одной цепи, следствие предательства в высших сферах…

 

Больше всего они убедились в этом, проводя боевые операции в городе Бендеры. Так, получая боевую задачу, они часто наталкивались на засаду или сразу попадали под артиллерийский огонь».

В июне 1992 года целый батальон  ушел с позиций на Бендерском пладцарме «разобраться» с «предателями из парламента». Людей с трудом  остановили по пути и направили обратно. Мне сообщали, что и волонтеры готовят поход на Кишинев с целью «расправиться с некоторыми руководителями». Об утечке данных из парламентских кругов докладывал отдел разведки министерства обороны: «Из надежных источников получена информация о том, что депутат парламента П. регулярно по телефону сообщает в штаб гвардии в поселок Парканы конфиденциальные данные о работе комиссии парламента, намечаемых решениях, о приездах из Румынии специалистов для оказания помощи в решении конкретных проблем. Одновременно докладывается о социально-экономической обстановке в республике, Кишиневе, о настроениях в высших эшелонах власти. Чаще всего П. беседует с Пологовым, который прибывает для этого из Тирасполя (ВАЗ-2104 вишневого цвета, госномер 74-90). В отсутствие Пологова информация докладывается Кириченко Михаилу Федоровичу, командиру местной гвардии».

Документ датирован 8 июля 1992 года. О предательстве в верхах в ходе войны убежденно рассказывал генерал Антон Гамурарь: «Перед началом конфликта у нас было около тридцати БТР, и правительство приняло решение купить еще четырнадцать в Арзамасе для бригады. В феврале 1992 года я направил за машинами группу своих специалистов. Но информация – как, когда, с чьей помощью? – просочилась в Тирасполь. Стало ясно, что машины мы не довезем. И тогда сопровождающие взяли на прицел бригаду машинистов, приказав вести поезд через Окницу. Пока расконсервировали машины – война уже шла, причем я получил от Анточа строгий выговор за то, что отвел БТР прямо на позиции… Кто передавал информацию из МВД в Москву и Тирасполь? Вадим Мишин, Владимир Моложен – впервые об этом было заявлено вслух в 2005 году.

Информация уходила и по другим каналам. Как только я получал приказ – в Тирасполе уже знали его содержание. Такая проблема существовала и до 1992 года, и после. Однажды я докладывал о положении дел на военном совете в присутствии пятерых человек – мои данные тут же просочилась в Тирасполь, и сепаратисты усилили свои позиции как раз там, где я хотел атаковать…

Потом приходилось постоянно это учитывать, я либо недоговаривал, либо говорил одно, а делал другое…И еще. В 1991 году я случайно разговорился с одним полковником национальной армии, который был направлен в Бендеры эвакуировать семьи некоторых депутатов молдавского парламента в канун событий 19 июня 1992 года. Полковник с удивлением вспоминал об этом задании: создавалось впечатление, что о событиях в Бендерах кое-кому было известно заранее. Почему тогда не знало об этом министерство безопасности? Почему не знала военная разведка? Почему я не знал? Если кто-то знал – почему не сообщил?».

Рассказ Антона Гамураря о странных обстоятельствах его ранения в Бендерах известен многим его коллегам и ветеранам войны в Приднестровье. Привожу эту историю со слов самого генерала: «3 июля 1992 года я был ранен. Пуля попала мне в грудь, чуть выше сердца, в тот момент, когда я разговаривал с прибывшими из Кишинева офицерами. В разговоре я жестикулировал и из-за этого отклонился в сторну в самый момент выстрела, что и спасло мне жизнь. Стрелял снайпер с наших позиций, где располагалась группа министерства национальной безопасности. Когда стрелявшие узнали, что я ранен, удрали. Но двое парней видели, кто стрелял, и рассказали мне. После этого на них тоже были совершены покушения. Кстати, о том, что меня планируют убрать, я был предупрежден заранее сочувствовавшими сотрудниками МНБ. Кому-то было нужно устранить людей, профессионально участвовавших в войне! Был еще такой случай. Я вышел из здания Бендерского городского отдела полиции, собираясь пойти в одну сторону, но потом резко повернул в другую. В том направлении, куда я сначала хотел пойти, просвистела пуля. Кругом были только свои. Кто мог стрелять в меня?».

После войны мне приходилось слышать о том, как из-за предательства провалился секретный план устранения комабата Костенко. Его предложил реализовать один из приближенных командира бендерских гвардейцев с условием, что ему после этого обеспечат выезд в Германию. В Кишиневе в подробности операции были посвящены лишь несколько человек. Через короткое время гвардейца, предлагавшего выдать Костенко, арестовали наши и расстреляли.

Между кишиневскими и тираспольскими лидерами еще в начале 90-х намечались согласие и скоординированность действий, и это взаимопонимание еще больше укрепилось после войны. Снегур, Лучинский, Воронин неизменно находили общий язык со Смирновым, когда дело касалось их собственных интересов, в особенности – финансовых.

Однако если сепаратисты всегда и везде рьяно отстаивали свою самопровозглашенную республику как свое личное дело – то наши вожди при случае не колеблясь предавали интересы Республики Молдова во имя решения шкурных вопросов. «Я сам лично после войны видел такую сцену, зафиксированную видеокамерами наблюдения, – свидетельствовал  генерал Антон Гамурарь.

– Мирча Снегур во время встречи лидеров Кишинева и Тирасполя обнимается с Шевцовым-Антюфеевым, у того задираются брюки, и видно, что к одной щиколотке прикреплен пистолет, к другой – нож».

Символическая картина! Наши лидеры, когда из Тирасполя им бросали очередную приманку, бросались на нее, как голодный пес на куриную ножку. Разве эти люди не видели, что за фасадом пресловутых «мирных предложений» неизменно были, образно говоря, яд и кинжал? Прекрасно видели, но им параллельно делали такие интимные предложения под шуршание купюр, от которых они не могли отказаться.

Атмосфера предательства витала в воздухе, в народе это чувствовали интуитивно и обсуждали открыто, из-за чего мало кто хотел воевать. Лишь те, кого непосредственно затронули события, кто пострадал от сепаратистов (и, увы, те, кому терять было нечего из-за личной неустроенности и отсуствия работы) жаждали продолжения борьбы любыми средствами. Для того, чтобы понять, что думают люди, не нужно было даже проводить опросы. Чтобы не быть голословным, приведу данные, содержащие оценки настроений тех, кто находился на позициях, которые давал 18 июня 1992 года в представленной мне справке об оперативной обстановке начальник управления УИК подполковник И.Стратан.

«Анализ морально-психологического состояния военнослужащих из числа резервистов, находящихся на позициях в Кочиерах, показывает, что в результате последних политических событий в республике и проведенных двусторонних контактов, как на позициях, так и в рамках комиссий парламента, бойцы заявляют о нежелании дальнейшего участия в боевых действиях. В случае команды о наступлении возможны массовые отказы и дезертирство.

Среди волонтеров и местных жителей, которые участвуют в боевых действиях с первых дней конфликта, настроения противоположного характера. Они заявляют что при любом стечении обстоятельств не оставят оружие до полной победы над сепаратистами. Если будет принято решние об их разоружении, намерены уйти в подполье и вести партизанскую войну. В настоящее время у неустановленнных лиц в Кочиерах и близлежащих селах на руках около 60 автоматов, похищенных в ходе нападения на воинскую часть в начале марта с.г..

Одновременно среди волонтеров состояние дисциплины крайне низкое. Отмечаются систематические пьянки и дебоши, неподчинение командирам и старшим.  Так, 17 июня в 23 часа в роте добровольцев, подчиненной полицейскому батальону (командир Грама, Кочиерский плацдарм), возникла драка, в результате которой два человека получили ранения, в том числе огнестрельные, а некий Платонов был убит.

 

На этом же плацдарме рядовой О.Таку из роты резервистов, сформированной из добровольцев, в результате неосторожного обращения с оружием смертельно ранил Тудора Ивана. 17 июня обнаружено исчезновение двух бойцов с оружием из 3-й роты 5-го батальона: Вулпе Ион Георге (АК-74 №5406894) и Малайрэу Ион Георге (АК-74 № 5403338). Каждый имел при себе 60 патронов.

Получены достоверные данные о крайне критическом отношении вооруженных волонтеров из Григориополя к работе парламента республики и исполнительных органов Молдовы. Отмечены систематические случаи выезда с оружием в Кишинев и села района Анений Ной, где в ночь с 16 на 17 июня учинен дебош с применением оружия в отношении жителей сел Спея и Делакэу. Работники полиции, командиры подразделений, в состав которых входят волонтеры (45 человек), предприняли попытку разоружить эту группу однако комиссар Криулянского РОП подполковник Ктитор М.П. практически помешал этому, обвинив командиров в недостаточной «воспитательной работе». Среди указанных волонтеров имеются лица из уголовного мира и другие деклассировнные элементы. Они заявили, что оружие получили у Ктитора и только ему в случае необходимости сдадут его.

В последнее время под различными предлогами руководство МВД РМ (министр Константин Анточ. – И.К.) выводит полицейские подразделения с боевых позиций. Перед открытием сессии парламента Республики Молдова был выведен с плацдарма 1-й батальон полиции. Под предлогом наведения порядка в пгт Яловены были выведены 20 полицейских Яловенского РОП. По причине переориентации полиции на борьбу с преступностью на Кочиерском плацдарме перестала действовать разведруппа майора полиции Бусуйок К.. В последнее время на переднем крае Кошницкого плацдарма остались всего 45 полицейских.

За последние сутки обстановка в зоне конфликта была более спокойной. В то же время, используя перемирие, сепаратисты продолжают совершенствовать свои боевые позиции и огневые точки. Утром 17 июня зафиксировано, что два танка противника закопаны напротив 11-го поста Кочиерского плацдарма на расстоянии 800-1000 метров перед нашими позициями».

До событий в Бендерах оставался ровно месяц. О морально-психологической атмосфере на позициях лично я президенту докладывал регулярно. Не знаю, что говорили Мирче Снегуру другие. Уверен и знаю достоверно, что были у него советники, которые рады были представить липовые доклады, строя своего рода «потемкинские деревни», чтобы согреть сердце главы государства сладкой ложью и попутно попросить что-то для себя.

 

Разумеется, все это не фиксировалось на бумаге и не откладывалось в архивах, ведь нести ответственность за дезинформацию никто не хотел… В итоге у верховного главнокомандующего создалось впечатление, что он стоит во главе боеспособных вооруженных сил, которые хорошо управляются, и он может двигать их по шахматной доске как ему заблагорассудится. Это была своего рода мания величия, гибельная для государства и народа. На самом деле ситуация в армии и в полиции отражала реалии переходного периода: народу очень тяжко приходилось материально, государство никак не помогало выживать, что объясняло отсутствие патриотизма у многих военных и полицейских. Люди  еще не успели привыкнуть к тому, что СССР больше нет, что они живут в независимом государстве, что  бывший сюзерен – Кремль – отнюдь не печется о благосостоянии граждан, как раньше, а относится к бывшей союзной республике со скрытой агрессией и враждебностью.

 

После бендерской бойни, о которой я расскажу ниже, ситуация отнюдь не стала лучше. 6 июля в информационной записке отдела разведки министерства обороны описывалась такая картина морально-психологического состояния бойцов на позициях: «В результате бесед с личным составом 7-го батальона, находящегося на оборонительных позициях в районе города Бендеры, а также личных наблюдений, установлено, что большинство бойцов настроено враждебно к мужской части населения близлежащих поселков, а также города Бендеры. Мужчины, покинув населенные пункты, находятся с семьями в тылу на положении беженцев и не хотят с оружием в руках защищать родные места. В подразделениях растут антивоенные настроения, раздается критика в адрес парламента и правительства, которые, по мнению бойцов, не решают кардинально вопросы войны или мира. Многие добровольцы сдали оружие и уехали домой, заявив, что прибудут на позиции только в случае всеобщей мобилизации, так как не хотят защищать дома тех, кто удрал и отсиживается в тылу.

В значительной мере указанные настроения формируются под влиянием радио Приднестровья, хорошо прослушиваемого на позициях, и отсутствием воспитательной работы в подразделениях».

Были случаи, когда с обеих сторон – молдавской и приднестровской – призывали на войну членов одной семьи. Как могли такие бойцы открывать огонь – ведь они рисковали попасть в брата? Приходилось в целях безопасности отзывать военнослужащих, не желавших принимать молдавское гражданство. Дисциплина хромала, и в стране, где не было сильной власти, никого не удивляло разгильдяйство военных.

Помню такой случай. В ночь с 7 на 8 июля водитель полковника Отяна рядовой Бодруг в пьяном виде совершил аварию в Кишиневе, при этом при невыясненных обстоятельствах потерял свой автомат. В его машине сотрудники полиции, прибывшие на место ДТП, обнаружили две топографические карты с нанесенной секретной кодировкой. Карта была изъята сотрудниками управления информации и контрразведки МО и передана в штаб.

Хотя в стране было введено особое положение, хотя парламент ввел уголовную ответственность за уклонение от воинской службы (до 5 лет тюрьмы). это не усилило армию. В воинских подразделениях, действующих в зоне конфликта, ощущались раздражение и нервозность. Люди не понимали, почему они воюют и за что и расслаблялись при помощи алкоголя, особенно – когда слышали о перемирии. Масса недалеких чиновников и руководителей местных органов власти ездила на позиции якобы для того, чтобы поддержать воинов и полицейских, а на самом деле – с целью самим развлечься и выпить, а потом болтать направо и налево о том, что, мол, они, мужчины и патриоты, были на фронте. Спиртное возили канистрами, сами хлестали и спаивали армию, а недалекие родители привозили вино на полигоны для молодых солдат. В итоге пьянство и пальба в товарищей на нетрезвую голову стали второй главной особенностью «войны по-молдавски».

Военной полиции у нас не было, между тем в армии происходили самые разные инциденты. Так, в одном из рапортов сообщалось, что 8 июля на боевых позициях 1-го и 2-го мотопехотных батальонов многие бойцы были в нетрезвом состоянии, нередко открывали стрельбу из автоматического оружия. В тот же день боец 2-го батальона в состоянии алкогольного опьянения самовольно выехал на МТЛБ с Кошницкого плацдарма и совершил аварию, в результате которой погибли два человека. Нарушались правила обращения с оружием, что приводило к ЧП: в июле во 2-м батальоне в результате неосторожного обращения с гранатой произошел взрыв и были ранены двое человек.

Из хорошо информированных источников мне стало известно, что некоторые офицеры министерства национальной безопасности собирают на меня компрометирующие материалы, действуя через военнослужащих 300-го парашютно-десантного полка. Последние направлялись в учебный центр министерства обороны, где сосредотачивались мотопехотные батальоны для обучения. МНБ искало информацию о выводе из строя и разбазаривании военной техники и имущества, гибели военнослужащих вне боевой обстановки, злоупотреблениях при распределении гуманитарной помощи. Эти данные были нужны для того, чтобы впоследствии доложить о них Мирче Снегуру.

 

Отмечу, что наш первый президент в своей книге «Отровенные диалоги» попытался проанализировать тему «третьей силы» в годы войны, но не пошел дальше робких непрозрачных намеков («Мирча Снегур – Эдуард Волков: Откровенные диалоги». Кишинев, 2007 год, стр.160-161). Между тем я уверен, что бывшему главе государства есть что рассказать о теневой стороне событий, о том, кто именно постоянно провоцировал и подпитывал конфликт, кому была выгодна война и кто на ней в итоге нажился.

Ion Costaș, general (r)

Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist din Chișinău (azi Republica Moldova), editor, autor și coautor a mai multe volume de carte istorică, culegeri de documente de arhivă etc. În anul 2014 a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – filiala Chișinău. Două din cărțile domniei sale – „Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente” (în colaborare) și „Basarabia antisovietică”, – au apărut de sub tipar în anii 2008-2009, în cadrul colecției „Români în istoria universală (vol. 128 și 145), la Casa Editorială „Demiurg” din Iași, cărțile fiind prefațate de marele istoric și om politic Gheorghe Buzatu. Apoi au urmat alte volume, editate la Chișinău. Colaborarea cu profesorul Gheorghe Buzatu a adus roade excepționale.

Peste un an, în 2010, Gheorghe Buzatu i-a solicitat un subiect documentar pentru o culegere în două volume „1940. Omagiu profesorului Ioan Scurtu” semnat de un grup de editori condus de savantul Gh. Buzatu și elaborate (volumele) în cadrul Muzeului Vrancea. Deși Alexandru Moraru lucra de mai mult timp la tema „Scrisori către Mareșal”, profesorului Gh. Buzatu i-a plăcut subiectul și l-a rugat să-i trimită 15-20 de documente, scanate, iar dumnealui va pregăti o introducere la aceste documente. Alexandru Moraru a făcut acest lucru și în cele din urmă în volumul nominalizat au fost incluse documentele solicitate, cu introducerea profesorului sub titlul „Scrisori din Basarabia către Mareșalul Ion Antonescu”, volume apărute la Editura „Demiurg” din Iași, în anul 2010, (vezi lucrarea nominalizată, volumul II pag.173-184).

În introducere, între altele, profesorul Gh. Buzatu scria: „Profesorul și prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formație și prin vocație, ne transmite din Chișinău, cu bunăvoința-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Națională din 1941-1944, adresate de « cei mici » Mareșalului Ion Antonescu,  Conducătorului Statului Român. Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv, reunind câteva sute de documente de același gen, pe care, se înțelege, le așteptăm cu nerăbdare și deosebit interes. Este de datoria mea să menționez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente românești de maximă însemnătate, depistate în Arhivele din Chișinău, dintre care unele au reținut atenția lui Paul Goma pentru magistru-i eseu «Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii»”[1]. De asemenea, nu demult el [Alexandru Moraru – n.n.A.P.] a publicat la Iași volumele: « Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente » (în colaborare)[2] și « Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al « justiției» staliniste »[3] pentru ca, în sfârșit, cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente și actuale culegeri în mai multe tomuri – « Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I[4].

Majoritatea cărților scrise și editate de Al. Moraru au fost menționate cu premii și Diplome de Excelență în cadrul Salonului Internațional de Carte și a Festivalului Național al Cărții și Lecturii. Două din aceste volume: „Basarabia: scrisori către Mareșal” (2014) și Basarabia Mareșalului Antonescu” (2015) au intrat în lista celor 10 cărți, cele mai citite cărți din anii respectivi, prima s-a plasat pe locul 8, iar a doua pe locul 4 din zece.

Este cazul să menționăm, că volumele editorului „Garda de Fier în Basarabia. Documente” (în colaborare cu enciclopedistul și publicistul Benedict Ciubotaru, 2011) și „În labirintul documentelor secrete” (2017) au fost înalt apreciate de specialiștii în materie și publicul larg. Același lucru se poate spune și despre culegerea de documente de arhivă „Victimele ocupanților sovietici și călăii lor” (2018).

În anul 2016 Alexandru Moraru a organizat la Biblioteca Centrală „Hașdeu” din Chișinău, prima conferință științifică din istoria spațiului românesc cu genericul „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie”, tot atunci domnia sa, a adunat toate comunicările de la conferința respective și a publicat „Materialele Conferinței științifice „Mareșalul Antonescu în istorie și istoriografie” (2016).

Pentru a nu fi date uitării, sau chiar dispariției, editorul nominalizat [în colaborare cu col (r) Alexandru Ganenco], la capitolul cărți vechi și rare, a reanimat lucrarea diplomatului Vasile Stoica „Basarabia. Românii și pământurile lor”, apărută în S.U.A., în anul 1919, în limba engleză. Lucrarea a fost tradusă in română și tipărit un duplex româno-englez. În anul Centenarului Unirii (2018) în aceiași formula a fost scoasă cartea „Ecoul Unirii”, culegere în componența căreia au fost incluse trei lucrări: „Unirea” de Alexandru Boldur, „Roirea familiilor românești peste Nistru” de Gheorghe Bezviconi și „Românii și imperialismul ucrainean” de Emil Diaconescu.

Astăzi, istoricul și editorul Alexandru Moraru vine în fața cititorului îndrăgostit de istoria națională adevărată cu un subiect împânzit de fals şi minciună comunistă. Titlul acestui nou volum este „Adevărul despre Odesa sub români (mărturii ale localnicilor, documente și materiale)”. Această culegere de materiale și documente de arhivă are drept scop, să demonstreze adevărul istoric a perioadei de timp cât municipiul Odesa s-a aflat sub administrație românească. În respectivul volum au fost incluse mărturii ale localnicilor din această perioadă (în limba originalului și cu traducere în română); câteva documente de arhivă depistate în Arhiva Națională a Republicii Moldova; copia original al brevetului de conferire al titlului de Doctor Honoris Cauza al Universității din Odesa, doctorului în științe juridice Gheorghe Alexianu.  Autorul a considerat binevenit și introducerea în acest volum publicația Primăriei Municipiului Odessa „În slujba Țării (al doilea an de gospodărie românească la Odessa (16 octombrie 1942-16 octombrie 1943)”, apărută în oraș în 1943. În această publicație, cu lux de amănunte se demonstrează succesele, dar și problemele dezvoltării economice și social-culturale ale administrației românești în Odesa.

Profesorul Alexandru Moraru fiind întrebat, care sunt accentele pe care le pune prin aceste documente și materiale de arhivă, a răspuns:
– „Materialele și documentele de arhivă incluse în prezentul volum confirmă faptul că U.R.S.S. și respectiv puterea sovietică nu i-a păsat de populația țării sau mai bine spus de oameni niciodată sau, cel puțin, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial;
– Că între guvernul nazist al lui Hitler și cel socialist al lui Stalin nu a existat nici o diferență, ambele cu tendințe imperialiste și respectiv de reîmpărțire a lumii prin anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939; războiul sovieto-finlandez din același an, anexarea de către sovietici a Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Basarabiei, nordului Bucovinei ş.a.;
– În majoritatea cazurilor populația orașului Odesa s-a dovedit a fi mai flexibilă decât alte orașe; încă până a intra în oraș armata română, mulți locuitori ai oraşului au opus rezistență și piedici autorităților militare sovietice în distrugerea uzinelor, fabricilor, centralelor electrice, apeductului orășenesc, depozitelor alimentare și industriale;
– Deși sovieticii, atunci când au părăsit orașul Odesa, au distrus tot ce poate fi de folos, fără să se gândească la locuitori, care rămân în pragul iernii fără căldură, curent electric, apă potabilă, alimente, transport (până și toți caii orașului, care erau folosiți la transport au fost împușcați de sovietici), administrația românească în termen record au reanimat orașul la viață;
– Autoritățile române au restabilit și deschis bisericile ortodoxe, închise și pângărite de cei cu secere și ciocanul în frunte, fapt pentru care cetățenii urbei au rămas extrem de recunoscători;
– Toți cetățenii din Odesa, care au putut confirma prin documente, că o avere sau un imobil i-au aparținut până la sovietici, această proprietate privată a fost returnată de români vechilor stăpâni;
– Toți locuitorii care au primit funcții sau au primit ceva de lucru, sau un servici la revenirea sovieticilor acești locuitori erau numiți de sovietici „colaboraționiști” sau „spioni fasciști”, dar este evident că nu putea tot orașul Odesa să fie locuit numai cu colaboraționiști și spioni.

La revenirea trupelor sovietice în oraș au început activitatea detașamente ale poliției secrete sovietice subordonate N.K.V.D.-ului, care au înfăptuit arestări masive, lichidări fizice și „dispariții” ale locuitorilor Odesei. După aceste operații, populația orașului s-a înjumătățit, adică au rămas mai puțini de jumătate comparativ cu numărul populație în perioada administrației românești. Din cele enumerate mai sus, este evident, că autoritățile române în Odesa au lăsat o impresie bună în memoria localnicilor”.

Pe bună dreptate, editorul consideră că volumul va avea priză la specialiști și la cititorii care au îndrăgit istoria adevărată, fără falsuri și legende kominterniste[5].

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R. – Chişinău

SURSA: https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/alexandru-moraru-adevarul-despre-odesa-sub-romani-marturii-ale-localnicilor-documente-si-materiale

––––––––––––
[1] Paul Goma,Săptămâna Roșie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia și evreii, ediția a VII-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010, 543 p.
[2] Alexandru Moraru, Mareșalul Ion Antonescu și Basarabia 1941-1944. Culegere de documente, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.
[3] Alexandru Moraru, Basarabia antisovietică. Documente privind rezistența națională. Blestemul deportărilor și al „ justiției” staliniste, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009.
[4] Alexandru Moraru, Victimele terorii comuniste în Basarabia. Rezistență ocupanților. Arestați, Torturați, Întemnițați, Uciși. Documente secrete sovietice, 1944-1954 », volumul I, Chișinău, Editura Iulian, 2010, 393 pagini + anexe.

Zilele acestea de sub tipar a apărut o nouă lucrare semnată de istoricul-arhivist și publicist Alexandru MORARU. Adevărul despre Odesa sub români- așa se numește volumul cu 308 pagini în format A4 la Editura „Tipocart Print” din Chișinău.

Autorul a dedicat această carte memoriei unchiului său, celebru chirurg din Odesa Vladimir TATAROVICI și fiicelor sale Elena DANILENCO și Tamara CIUPCIK.

La deschidere, cartea conține un cuvânt înainte semnat de profesorul universitar, dr. hab. în istorie Anatol PETRENCU, despre editorul de documente de arhivă, autor și co-autor la mai multe volume de carte Alexandru Moraru.

Coperta a fost concepută și realizată de Constanța SINIȚA, studentă la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

În carte au fost incluse documente și materiale mai puțin cunoscute, sau deloc, depistate de editor în Arhiva Națională a Republicii Moldova și Arhiva Organizațiilor Social- Politice  a Republicii Moldova.  Tot aici găsim mărturii ale localnicilor din municipiul Odesa și împrejurimi, cu traducere din limba rusă, dar și fără traducere…

Credem că „cireașa de pe tortul”(informațional) poate servi încluderea în acest volum, anuarului Primăriei municipiului Odesa „În slujba Țării”(al doilea an de gospodărie românească la Odesa 16 octombrie 1942 –  16 octombrie 1943) cu un cuvânt înainte al primarul Odesei, Gherman Pântea.

Apariția prezentului volum nu urmărește nici un scop propagandistic sau politic, este o încercare de a restabili adevărul despre perioada nominalizată de timp cu ajutorul martorilor oculari, documentelor de arhivă și a publicațiilor timpului din orașul respectiv.

Sperăm, ca prezentul volum și fie apreciat de specialiști, utilizat de cercetători și studenți și să fie găsit interesant  pentru locuitorii acestui celebru oraș.

Cor.„Secretele Istoriei”(www.mazarini.wordpress.com)

Organizatorul și moderatorul proiectului Alexandru Moraru, istoric, arhivist, publicist, șef serviciu la BC la deschiderea evenimentului pentru un mesaj de salut i-a oferit cuvântul distinsei doamne Maria Pilchin, scriitoare, critic literar și directorul Bibliotecii Centrale „Hasdeu”.

Domnia sa a făcut o trecere în revistă privind acest proiect, i-a mulțumit călduros domnului general pentru accept și prezență, iar in cele din urmă, i-a înmânat domnului Ion Costaș o Diplomă de Excelență din partea directorului general al Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi pentru participare activă în acest proiect și colaborare fructuoasă îndelungată cu Biblioteca Centrală „Hasdeu”.Tot atunci, doamna Maria Pilchin i-a înmânat domnului general Costaș și un card de utilizator al bibliotecii noastre.

Apoi au urmat 10 întrebări puse de moderator domnului Costaș, la care generalul a răspuns cu lux de amănunte și cam tot atâtea au parvenit din partea publicului aflat în sală. Cu aplauze furtunoase, publicul i-a mulțumit domnulu general Costaș pentru plăcerea acestui eveniment istorico-cognitiv.

                                                                  ALEXANDRU  GANENCO  LA 75 DE ANI

     FIU DE ŢĂRAN AJUNS COLONEL, EDITOR ŞI PUBLICIST

portret-ganenco-alexandruGreu şi anevoios  a fost destinul acestui Om şi numai setea de cunoştinţe, de carte, de necunoscut, voinţa de fier, pe care a antrenat-o pe parcursul întregii vieţi l-a învrednicit să ajungă la performanţe  majore atât intelectuale cât şi profesionale.

L-am cunoscut întâmplător, nişte ani buni în urmă, când am venit la “Draghiştea” cu rugămintea de a-mi permite, ca materialul despre satul meu de baştină, Jevreni, Criuleni pentru Enciclopedia “Localităţile Republicii Moldova” să-l pregătesc eu, fiind autorul a mai multe articole despre satul meu, publicate în gazeta raională din Criuleni şi săptămânalul “ Glasul Naţiunii”. Eram in biroul publicistului şi scriitorului Victor Ladaniuc, discutam la subiectul propus, arătând o parte din material déjà publicate. La un moment dat a intrat domnul Alexandru Ganenco, s-a salutat politicos,  eu m-am prezentat, şi după câteva vorbe schimbate cu  domnul Ladaniuc, ambii au decis, ca materialul despre satul meu să fie scris de mine, lucru care ulterior s-a realizat cu succes în volumul 7 “Localităţile Republicii Moldova”.

Prima impresie despre Alexandru Ganenco a fost agreabilă, un om plăcut fizic,  ţinută cu demnitate, dar şi cu respect faţă de cei din jur, judecând după aspectul său, era evident că practică sportul, cu o vestimentaţie clasică de bărbat,  bine îngrijită. Mi s-a părut că are intelect şi inteligenţă avansată, dar cam zgârcit la vorbă…

Datorită colaborării mele cu Fundaţia “Draghiştea”, cu distinşii prieteni  Victor Ladaniuc şi Tudor Ţopa, am avut fericita ocazie să-l cunosc mai bine şi pe  domnul Alexandru Ganenco- membru fondator al “ Draghiştei”, un om absolut excepţional sub toate aspectele, care şi-a adus şi aduce  contribuţia sa esenţială la dezvoltarea şi prosperarea fundaţiei respective.

portret-ganenco-alexandru-2Născut în focul războiului, la 5 februarie 1942 în satul Carahasani, Ștefan-Vodă într-o familie de țărani cu mulți copii, tânărul Alexandru își face studiile la școala de 7 ani din sat, apoi la școala medie din s. Slobozia, după care  ulterior merge la facultatea de istorie a Universității de Stat, pe care o absolvește cu bine, deoarece i-a plăcut istoria încă de mic copil. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Anume aici, la flota maritimă și-a călit nu numai fizicul, dar și moralul, voința, felul de a fi.

Lucrează director de școală în satul Cerlina, Soroca, apoi în școala nr. 5 din orașul Soroca. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, apoi in organele de partid din raioanele Soroca și Râșcani.

După o perioadă de timp, Alexandru Ganenco este angajar la CC al PCM, apoi mai bine de 20 de ani lucrează ofițer în organele securității de stat. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru minicipiul Chișinău.

carahasani-ganenco-001Ultimile 3-4 propoziții despre acest Om minunat le-am ”ciupit” din lista personalităților marcante ale satului Carahasani, material semnat de Ion Leașco și înserat în volumul 3 ale”Localităților Republicii Moldova”(Chișinău, 2001, pag.174-174). Sigur, că atunci, când a apărut respectivul volum, Alexandru Ganenco probabil nici în gând nu avea, că peste câțiva ani, împreună cu prietenul  și colegul său Tudor Țopa, vor scrie o adevărată monografie a satului Carahasani, carte apreciată mult de specialiști și săteni. Este vorba de volumul Tudor Țopa, Alexandru Ganenco ”Carahasani împovărat de ani”apărut la Fundația ”Draghiștea”, tipărită respectiv la Chișinău în anul 2015. Cartea are 316 pagini și apare într-o îngrijire poligrafică de colecție. Pe bună dreptate, acest volum este o istorie bine documentată, cu un imens material factologic apărut în premieră , foarte bine ilustrată cu imagini inedite. Trebuie să menţionez, că Alexandru Ganenco este şi Cetăţean de Onoare al localităţii Carahasani. Tot în colaborare cu domnul Tudor Ţopa, în anul 2007 Alexandru Ganenco a publicat volumul „Horăşti pe Botna”.

t-botnaru-al-ganenco-istoriaDeși omagiatul nostru, care implinește zilele acestea  frumoasa vârstă de 75 de ani a scris o sumedenie de materiale despre multe localități din Moldova (să nu uităm, că Fundația ”Draghiștea” are la activ deja 14 volume solide ale enciclopediei ” Localitățile Republicii Moldova”, la apariția cărora și-a adus aportul inclusiv și domnul Alexandru Ganenco), dar o reușită, un succes evident și înalt apreciat a fost apariția cărții Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco ”Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura ”Museum” din Chișinău în anul 2004. Este prima carte apărută la acest subiect delicat și trecut sub tăcere de toți. Este adevărat, că pe ici- colea au mai apărut câte un articolaș despre serviciile secrete din Moldova, dar o istorie bine documentată, o sinteză a activității acestei instituții văzută din interior  de doi bravi ofițeri ai organizației nominalizate, care au dat dovadă nu numai de profesionalism scriind acest volum de istorie, dar și de mare patriotism, fiindcă nu se știe dacă nu erau cei doi autori, în ce secol putea apărea o asemenea carte, adevărul fiind ținut sub 10 peceți. Mi-a scăpat din vedere, să informez stimatul nostru cititor, că volumul a fost prefațat de marele cărturar și enciclopedist Iurie Colesnic, lucru care i-a dat cărții o valoare și mai mare, deoarece este bine cunoscut faptul, că acest ”clasic viu” pre numele Iurie Colesnic, nu se apăcă să scrie prefață la orice carte…prea bună trebuie să fie acea lucrare, pentru a o onora cu o prefață semnată de domnia sa. Și faptul că lucrarea este bună și interesantă a dovedit-o chiar cititorul, deoarece întregul tiraj s-a epuizat din librării într-un termen record.

ganenco-alex-sua-001Vreau să vă spun despre acest Om câteva cuvinte de suflet. Cred că vă dați bine seama, că nu fiecare persoană, poate fi angajată într-un servici atat de special și atat de secret…persoana trebuie să fie impecabilă, și din punct de vedere fizic, și din punct de vedere informațional, și din punct de vedere moral, și din punct de vedere profesional, și….a.m.d. Sigur că toate aceste calități domnul Alexandru Ganenco le are cu prisosință, altfel nu mai era selectat din cei mai buni ofițeri ai serviciului din Republica Moldova pentru a trece o stagiere avansată  în Statele Unite ale Americii.

Această Diplomă de Excelență americană este o dovadă documentară, că și departe, peste ocean, Alexandru Ganenco nu a dat cinstea pe rușine nici din punct de vedere profesional și nici din punct de vedere moral.

În ultimii doi ani am izbutit să-l cunosc mai bine, deoarece am devenit membru la Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău, din care face parte și personalitatea despre care vă vorbesc. În timpul diferitor ședințe ale Fundației ”Draghiștea” sau a UZPR mereu schimbam vorbe și subiecte diverse. Atunci am aflat că colonelul Alexandru Ganenco a participat activ în cadrul structurilor de comandă în războiul ruso-moldovenesc din 1991-1992, punându-și viața în pericol zi de zi, oră de oră. În anii aceștea triști, Alexandru Ganenco,  colonel al Serviciului de Informații și Securitate  a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, îndeplinindu-și misiunea cu cinste. Pentru bărbăţia de care a dat dovadă în acest război, conducerea Republicii Moldova l-a decorat pe domnul Alexandru Ganenco cu medalia”Meritul militar”, medalia” Pentru Vitejie” şi Ordinul „Credinţă Patriei”.

20140901_102324img_20161103_180631

Deși are simțul umorului bine dezvoltat, deși este o persoană sociabilă și inteligentă, totuși este zgârcit la vorbă,( trebuia să mă pricep, că această trăsătură de caracter este indisolubil legata de specificul meseriei-Al.M.) cum am mai spus, fiecare cuvânt rostit de el este bine chibzuit și pus cu grijă la locul lui. Să vedeți cum radiază de fericire fața dumnealui, când vorbește despre soția sa, doamna Ana (Anișoara, cum o dezmiardă omagiatul nostru- Al.M), când vorbeste despre nepotul său Daniel, student la celebra Universitate din Iași…Se mândreşte mult cu fiica Nina şi minunatul ginere Dumitru Dogaru, care îi este şi de mare ajutor.

Alexandru Ganenco este un Om cu inima curată, onest, deși a lucrat în structurile statului, care pe parcursul anilor au avut nu cea mai bună imagine. Este un Om sensibil și săritor la nevoie, este un Om, în care poți avea încredere deplină în orice situație a vieții.

dscn2267Din inițiativa Conducerii Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” (director general dr. Mariana Harjevschi) la Biblioteca Centrală (director Liuba Muntean) a fost organizate o serie de filme cu genericul” Ora expertului” la care alături de alte personalităţi l-am invitat şi pe domnul Alexandru Ganenco, care a vorbit în faţa camerei de luat vederi despre rolul  important al cărţii şi al lecturii pe tot parcursul vieţii sale. Filmul este postat pe portalul Youtube.com pe pagina Alexandru Moraru Film ( vezi:https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/06/28/ora-expertului-despre-lectura-si-carti-cu-alexandru-ganenco/  )  şi vă asigur că o să vă placă, deoarece domnia sa in acest interviu, a dat dovadă de deschidere majoră, de sinceritate, de marea dragoste pe care o poartă faţă de Măria Sa, Cartea, de valorile cele mai importante ale acestui Om- Familia, Țara și Credința.

Bunul meu prieten, scriitorul și publicistul Ion Măldărescu, redactor- șef al prestigioasei reviste științifice ”Art-Emis.Ro” din România împreună cu comandorul Jipa Rotaru(ambii mari patrioți al Neamului Românesc-Al.M.) în vara anului 2016 m-au invitat  in localitatea Maia, județul Ilfov (aproximativ vre-o 50 km de la București-Al.M.) la o sesiune de comunicări științifice dedicată a 100 de ani de la intrarea României în Războiul de Intregire (1916)  și 75 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire Naţională (1941), eveniment organizat de Academia Oamenilor de Știință din România. Am solicitat prietenilor mei, ca alături de mine la acest for științific să fie invitat și să participe cu o comunicare colonelui (r) serviciilor secrete din Republica Moldova, scriitor, publicist domnul Alexandru Ganenco. Deja peste o săptămână,  ambii am fost întroduși în programul de desfășurare al acestei Conferințe Științifice, care a avut loc la Maia în perioada 9- 10 septembrie 2016.

Am  plecat și venit împreună la Maia cu trenul Chișinău- București …în această călătorie plăcută, domnul Ganenco mi-a depănat în amintiri crâmpeie din viața sa, o viață de Om, așa cum a fost ea, trăită cu demnitate…

2016-09-9-10-maia-3122016-09-9-10-maia-314

2016-09-9-10-maia-1252016-09-9-10-maia-212

2016-09-9-10-maia-347a2016-09-9-10-maia-216

Trebuie să comunic, că la această Conferință sub aer liber a participat cu un mesaj de salut, ambasadorul Republicii Moldova în România domnul Mihai Gribincea. Omagiatul nostru de azi, Alexandru Ganenco,  la Maia, Ilfov  a prezentat o comunicare excepțională ”Activitatea antiromânească a serviciilor secrete KGB în Basarabia și RSS Moldovenească” (vezi:https://mazarini.wordpress.com/2016/11/24/kgb-dusmanul-poporului-roman-din-basarabia-si-transnistria/) , care a fost întâmpinată cu aplauze și zeci de întrebări la subiect din partea celor mai buni istorici prezenți la această întrunire anuală.  (http://art-emis.ro/eveniment/3701-sesiunea-de-comunicari-si-dezbateri-stiintifice-maia-2016.html). La întrerupere, de Al. Ganenco s-au apropiat marii istorici Ioan Scurtu și Jipa Rotaru, care l-au felicitat cu ”botezul”, adică cu prima comunicare  din cadrul acestor sesiuni și adresându-se către mine, Comandorul Jipa Rotaru a spus: -Alexandre, ne-ai adus un Om de mare valoare, și să știi, și el să știe, că este binevenit la acest for științific de la Maia în fiecare an!”Ulterior, când comandorul a aflat că Alexandru Ganenco a făcut serviciul militar la marina, la cei doi au apărut subiecte de discuții și mai multe.

Am devalopat în fața Dumneavoastră imaginea unui Om,pre numele Alexandru Ganenco, care la 5 februarie, curent împlinește 75 de ani.Cred că din cele relatate de mine, v-ați dat seama că în ultimii doi ani ne-am împrietenit. Ce poți să-i dorești cu ocazia jubileului unui prieten mai în vârstă, exact cu un deceniu? La această vârstă onorabilă,  domnul Alexandru Ganenco…casă a construit, pomi a pus, fântână a zidit, copii și nepoți a crescut, cărți a scris, datoria față de țară și-a făcut-o cu onoare…rămâne un lucru mic, dar foarte important: să fie sănătos să se bucure de toate aceste succese! LA MULȚI ANI DOMNULE ALEXANDRU GANENCO! LA MULȚI ANI, PRIETEN DRAG!

Alexandru MORARU, istoric-arhivist şi publicist

NOTĂ: Prezentul material a fost publicat cu unele prescurtări şi în prestigiosul săptămânal „Literatura şi Arta” nr.5 din 2 februarie 2017

SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com

KGB- dușmanul poporului român din Basarabia și Transnistria

(comunicare ştiinţifică, sonorizată de autor la Sesiunea de Comunicări Maia 2016)

2016-09-9-10-maia-314Analiza unui vast material factologic ne îndreptăţeşte să afirmăm că, dincolo de nuanţe şi de evoluţiile sinuoase pe care le-a cunoscut acest fenomen, esenţa regimului totalitar comunist a rămas aceeaşi: un regim bazat pe o doctrină a revanşei, dogmatic, măcinat de contradicţii interne între scopurile afirmate şi practica social-politică din viaţa cotidiană, dezumanizant şi opus libertăţii omului. Un regim care, contrar idealurilor proclamate, consfinţeşte lipsa de valoare a omului, transformat într-o abstracţie, o ficţiune. „Ideologia totalitarismului consideră fiinţele umane individuale drept instrumente, mijloace de realizare a unui proiect politic, chiar cosmic, scrie Ţvetan Todorov. Un regim care aspira, totuşi, la o valoare de model şi deci, la universalitate.

Manifestul Cominternului, adoptat la Congresul al II-lea al acestei organizaţii din vara anului 1920, sublinia în limbajul belicos al bolşevismului: „Internaţionala Comunistă consideră cauza Rusiei Sovietice ca fiind propria ei cauză. Proletariatul internaţional nu-şi va vâră sabia în teacă până ce Rusia Sovietică nu va deveni o verigă a Federaţiei republicilor sovietice din întreaga lume”.

Lenin a murit prematur, dar obiectivele globaliste au rămas: un an mai târziu de la dispariţia sa, Plenara lărgită din 1925 a Executivului Internaţionalei Comuniste a stabilit ca ţinte ale bolşevizării pe plan internaţional „crearea unui partid comunist mondial…, partidul mondial al leninismului”, şi desfăşurarea unei activităţi neîncetate pentru convingerea maselor că „epoca în care trăim, luptele economice şi politice ale clasei muncitoare nu pot fi câştigate decât conduse de un centru internaţional unic”.

Înfiinţarea CEKA s-a suprapus în linii mari cu desfiinţarea instituţiilor specifice oricărui stat mai mult sau mai puţin democratic: suprimarea libertăţii presei şi sfărâmarea aparatului de justiţie. Decretând că Rusia Sovietică trece prin împrejurări excepţionale, Lenin nu se sfia să invoce dreptul autorităţilor bolşevice de a recurge la măsuri excepţionale pentru a face faţă. Nevoit, de pildă, să dea explicaţii publice pentru ordinul de arestare şi încarcerare a întregului personal diplomatic şi consular român, precum şi a membrilor Misiunii militare române de la Petrograd, din 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Lenin a declarat că acest act s-a produs în virtutea unor circumstanţe excepţionale, care nu sunt prevăzute în niciun fel de tratate diplomatice şi de niciun fel de cutume diplomatice.

La 11 august 1937 a fost emis Ordinul NKVD (strict secret) nr. 00485 care demara „operaţiunea poloneză”, iar o săptămână mai târziu, la 17 august, printr-o directivă a NKVD acest ordin era extins şi asupra spionilor români. Ordinul 00485 preconiza, totodată, crearea unui organ extrajudiciar special la nivel central – dvoika (numit în documente Consiliu Special al NKVD din URSS), avându-i în componenţă pe Nikolai Ejov, comisar al afacerilor interne şi comisar general al securităţii statului, şi pe Andrei Vîşinski, procuror general al URSS. Ordinul respectiv mai prevedea modul de întocmire a dosarelor penale, asemănătoare unor albume, a căror examinare de către dvoika se făcea în lipsa acuzaţiilor, doar după listele din dosar. Operaţiunea „culăcească” şi cea împotriva „spionilor” s-au desfăşurat de fapt concomitent, troicile speciale ocupându-se de toate categoriile de persoane care intrau în sfera ordinelor lui Ejov şi erau aprobate de Biroul Politic.

2016-09-9-10-maia-312Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început chiar în luna august 1937, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din stânga Nistrului, iar dosarul primului lot de acuzaţi a fost „judecat” de dvoika de la Moscova (N. Ejov-A. Vîşinski), la 12 septembrie 1937. Potrivit datelor încă incomplete provenite din arhive desecretizate în ultimii ani, în timpul operaţiunilor de reprimare a foştilor culaci, a elementelor antisovietice şi a „spionilor români”, desfăşurate în perioada august 1937 – noiembrie 1938, în RASSM au fost arestate 6947 persoane, din care: 4886 (70,3%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare; 2004 persoane (28,9%) condamnate la internare în Gulag; dosarele 4 57 persoane (0,8%) au fost returnate pentru a fi reexaminate. Numai în perioada 12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, în RASSM au fost arestate 2185 de persoane, în marea lor majoritate (2019 persoane, respectiv 92,4%) sub învinuirea de spionaj în favoarea României.

Românii basarabeni sub teroare bolşevică

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Într-o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar şi în timp. Cele trei teritorii ocupate la sfârşitul lunii iunie 1940 au fost tratate încă de la început prin prisma existenței în fiecare dintre ele a unei majorități covârșitoare românești cu privirea ațintită permanent spre România.

Basarabia, ca şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a fost alipită URSS în urma ultimatumului sovietic adresat guvernului Regatului României la 26 iunie 1940, urmat de un al doilea ultimatum o zi mai târziu. În cel mai scurt timp, organele puterii bolşevice existente în republica autonomă moldovenească nistreană au fost extinse şi în Basarabia, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice aproba formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin „unirea” a şase judeţe basarabene şi a oraşului Chişinău cu şase raioane (din 11) ale fostei RASSM.

2016-09-9-10-maia-125La 10 februarie 1941, printr-o lege specială s-a trecut de la alfabetul latin la alfabetul rus (chirilic), extinzându-se astfel şi reglementările lingvistice din fosta RASSM pe întregul teritoriu al Moldovei Sovietice. În iunie 1941, cu zece zile înainte de începerea războiului germano-sovietic şi a trecerii Prutului de către armata română, 22 643 de persoane din RSS Moldovenească, declarate elemente antisovietice sau periculoase social, au fost arestate și deportate de organele securității sovietice.

Basarabenii vor intra într-un regim de cruntă ocupație străină, care va depăși prin amploarea crimelor și a ororilor sale vechea ocupaţie ţaristă. Lipsurile generate de război erau amplificate de „politica agresivă şi de samavolniciile administraţiei sovietice revenite…, de căutare a duşmanilor de clasă… Populaţia era epuizată fizic şi dezbinată pe criterii social-economice şi naţionale”. Selecţionaţi şi aduşi din afara Basarabiei, reprezentanţii puterii sovietice „se comportau deseori ca nişte cotropitori pe un teritoriu cucerit.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fapt demonstrat şi recunoscut astăzi pe baza a numeroase mărturii şi documente de arhivă. La această discriminare generală se adăuga o a doua, între locuitorii din stânga şi cei din dreapta Nistrului, inclusiv între cetăţenii de aceeaşi etnie. „Sovieticii făceau distincţie între românii transnistreni (din fosta RASSM) şi cei basarabeni, manifestând faţă de ultimii permanent neîncredere”, scrie Veaceslav Stăvilă într-un studiu documentar având ca temă componenţa naţională a elitei din RSSM.

În prima jumătate de an de la reinstaurarea Puterii sovietice în Transnistria şi Basarabia (până la 1 februarie 1945), Direcţia de cadre a CC al PC(b)US a întărit rândurile CC al PC(b) al Moldovei cu 558 de persoane verificate de pe cuprinsul URSS, numite în posturi de instructori şi îndrumători, după cum urmează: 408 pentru munca de partid; 76 pentru activitatea de propagandă; 67 pentru munca din cadrul sovietelor; 7 pentru activitatea jurnalistică. În ceea ce priveşte organele Securităţii de Stat ale RSSM, braţul înarmat al Partidului comunist, în fapt principalul instrument de punere în aplicare a măsurilor de reprimare a românilor basarabeni şi transnistreni, distribuţia cadrelor pe criterii etnice arăta, la 1 ianuarie 1945, următoarea situaţie: 625 ruşi, 92 ucraineni. 47 evrei si doar 40 de moldoveni. De altfel, numirea unui moldovean în fruntea KGB al RSSM s-a realizat abia în ianuarie 1989, când pe fondul acutizării relaţiilor interetnice din URSS, la conducerea secţiunilor Securităţii de Stat în republicile unionale au început să fie numite „cadre naţionale”. Cu acel prilej, rusul Gavriil Volkov, aflat în fruntea KGB al RSSM din 1979, a fost înlocuit cu moldoveanul Gheorghe Lavranciuc.

Ca măsură complementară înfiinţării Biroului CC al PC(b)US pentru RSSM, Moscova a instituit în RSSM şi funcţia de împuternicit al comisariatelor poporului pentru securitatea de stat şi, respectiv, pentru afacerile interne ale URSS. În acest post a fost desemnat generalul-maior N. A. Golubev, care a sosit în RSSM în aprilie 1945, preluând de factoconducerea unică a organelor securităţii statului şi ale afacerilor interne moldoveneşti. Datorită neajunsurilor apărute pe parcurs, a suprapunerilor de sarcini şi a cheltuielilor supradimensionate, după patru ani de funcţionare, în 1949, Biroul CC al PC(b)US pentru Moldova a fost desfiinţat, în locul său fiind numit un Împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM, cu un aparat de lucru mai redus. Pe măsură ce controlul sovietic în Basarabia s-a consolidat, Moscova a decis să închidă, cel puţin formal, reprezentanţele sale politico-administrative permanente în RSSM. La 14 iulie 1950, printr-o hotărâre a Biroului Politic al CC al PC(b)US, Leonid Ilici Brejnev era numit în funcţia de prim-secretar al CC al PC(b) al Moldovei şi, concomitent, a fost desfiinţată funcţia de împuternicit al CC al PC(b)US pentru RSSM.

Continuarea represiunilor din timpul RASSM.

Foametea din 1946-1947

Reînfiinţarea RSSM, în 1944, a însemnat, totodată, revenirea pe scară largă la metodele de represiune experimentate în fosta RASSM. Am amintit mai înainte primul val al deportărilor din vara anului 1941. Documente de arhivă, declasificate şi publicate în ultimii ani la Chişinău, aduc la lumină dovezi elocvente despre valurile de represiuni şi deportări, precum şi despre dimensiunile acestora. Represiunile în Transnistria şi Basarabia au fost declanşate simultan cu preluarea controlului militar al acestor teritorii de către Armata Roşie. Ele au fost organizate şi instrumentate sistematic, în fiecare localitate, într-o primă etapă de către unităţile speciale Smerş (Moarte spionilor, n.n.) ce însoţeau ofensiva trupelor sovietice, apoi de către direcţiile specializate ale securităţii de stat şi afacerilor interne care erau instalate în republică.

Iată, un exemplu, cazul fostului primar de Mălăiești Cangaş Arion Dementevici, la’14 aprilie 1944, acesta a fost arestat de către departamentul Smerş al diviziei 19 de puşcaşi sovietici, anchetat şi judecat în regim de urgenţă  sub acuzaţia de „susţinător activ al ocupanţilor româno-germani”, fără a se aduce dovezi despre eventuale crime sau alte fapte grave comise. La 22 aprilie 1944, după o înscenare sumară, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi confiscarea averii personale pentru „trădarea Patriei”. Sentinţa, conform ordinului dat de generalul-maior Lazarev, comandantul diviziei 19 de puşcaşi, a fost dusă la îndeplinire în aceeaşi zi, fostul primar fiind spânzurat în satul Mălăieşti, în prezenţa locuitorilor şi a unor militari, „în număr de 400 de persoane”. Potrivit documentelor de arhivă, pentru a îngrozi populaţia, în baza aceluiaşi ordin dat de generalul Lazarev, trupul fostului primar a stat în spânzurătoare două zile, până la 24 aprilie, orele 24,00, când a fost înhumat la o distanţă de 2 kilometri de sat. Concomitent, a fost luată măsura deportării familiei sale,      „în concordanţă cu directiva Securităţii de Stat (GPU) a URSS”, după cum consemnează documentele.

Măsurile de reprimare s-au desfăşurat metodic, pe baza unor planuri   stabilite înainte.  În prima perioadă s-a acordat prioritate arestării „complicilor, trădătorilor şi vânzătorilor de ţară”, după cum erau calificate persoanele care colaboraseră într-un fel sau altul cu autorităţile româneşti. Totodată, noile organe de represiune au primit sarcina să întocmească „evidenţa operativă a elementelor contrarevoluţionare şi luarea în lucru operativ a acestora. Drept urmare, numai din aprilie 1944 şi până  la sfârşitul războiului (mai 1945), organele Comisariatului poporului pentru afaceri interne al RSSM au arestat 2 911 persoane, considerate ca reprezentând „agentura inamicului”, „trădători şi complici”, majoritatea acestora fiind executate prin împuşcare. Pe parcursul întregului an 1945, numărul persoanelor arestate de organele afacerilor interne se ridica la 2 546, în majoritate calificate ca „trădători şi complici ai ocupanţi lor”.  Separat, din aprilie 1944 până la 1 septembrie 1946, organele  securităţii de stat din RSSM desfășuraseră o şi mai amplă activitate de „demascare” şi lichidare a „duşmanilor”, arestând în total 5 402 persoane, după cum raporta la Moscova, în octombrie 1946, Iosif Mordoveţ, şeful acestor structuri.

Iosif Lavrentievici Mordoveţ (1899-1976), etnic ucrainean, născut în familia unui muncitor miner din raionul Krivoi-Rog, a activat în Armata Roşie în timpul Războiului civil, apoi în diverse organizaţii sindicale şi de partid. La 31 de ani, în 1930, în plin avânt al stalinismului, a fost recrutat de organele Direcţiei Politice de Stat (GPU) şi trimis să activeze în secţiile    raionale ale GPU-NKVD din regiunile Dnepropetrovsk, Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, din Ucraina.      

În 1940, după înfiinţarea RSSM, a fost numit vice-comisar al noii republici pentru afaceri interne. În timpul războiului a activat pe mai multe fronturi, fiind inclusiv adjunct al şefului unei direcţii Smerş. În 1944, a fost numit comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM, funcţie deţinută până după moartea lui Stalin, în 1953.

În 1954-1955, I. Mordoveţ a fost preşedinte al secţiunii KGB a RSSM, apoi trecut în activităţi secundare şi pensionat în 1956.

Pe măsură ce perioada războiului rămânea în urmă, sarcinile organelor de represiune din RSSM, sub directa îndrumare a împuterniciţilor Moscovei trimişi în teritoriu, cunoşteau o diversificare continuă, în atenţia lor intrând rând pe rând toate straturile şi categoriile sociale.

2016-09-9-10-maia-212O încercare dramatică pentru populaţia Basarabiei reintrată sub dominaţie sovietică a reprezentat-o foametea din 1946-1947, care a marcat profund fizionomia unei societăţi debusolate, ajunse la cheremul unui regim atotputernic şi nemilos. Cercetările numeroase care s-au efectuat de la acel tragic episod din istoria Basarabiei converg spre concluzia că seceta puternică din vara anului 1946, un fenomen natural fără legătură cu regimul politic, s-a suprapus cu măsurile mereu restrictive şi acaparatoare luate de autorităţile bolşevice pentru secătuirea ţăranilor individuali, printr-un sistem draconic de cote şi impozite, care au lăsat satele moldoveneşti fără resurse şi fără capacitatea de supravieţuire. Consecinţele au fost devastatoare: zeci şi sute de mii de oameni, din care o mare parte copii, suferind de distrofie; apariţia în diverse zone şi localităţi a canibalismului; înregistrarea unor decese în masă datorită foametei, care au dus, conform unor estimări oficiale, la diminuarea populaţiei rurale basarabene cu 193 900 de oameni în intervalul 1 ianuarie 1947-1 ianuarie 1948, unii istorici afirmă ca au pătimit de foame și au decedat peste 300 mii de basarabeni.

Foametea din 1946-1947, desfăşurată „sub semnul secetei”, dar şi al „sistemului de cote obligatorii”, acesta din urmă având chiar „rolul decisiv”, a constituit „o experienţă traumatizantă, fără termeni de comparaţie în istoria ţinutului”, după cum scrie cercetătoarea Aurelia Pelea.

În pofida presiunilor, arestărilor, execuţiilor şi deportărilor în masă, duşmanii Puterii sovietice continuau să se manifeste pretutindeni. Către sfârşitul deceniului 1940-1950, ţăranii basarabeni reprezentau o categorie specială care „se opunea cu îndârjire politicii de înfiinţare a colhozurilor şi de lichidare a proprietăţii private”. Pentru lichidarea rezistenţei ţărănimii basarabene trebuia concepută şi pusă în aplicare o operaţiune specială, de amploare.

Operaţiunea „Iug” (Sud). Deportările din 1949.

Operaţiunea codificată „Iug” (Sud) s-a derulat în vara anului 1949, sub controlul autorităţilor politice şi cu implicarea masivă a organelor de represiune. Aceste deportări au anumite particularităţi care le individualizează. Războiul mondial se încheiase de patru ani, URSS dobândise o putere discreţionară asupra ţărilor Europei Centrale şi de Est. Represiunile din iulie 1949 nu s-au mai desfăşurat sub semnul răzbunării, al improvizaţiei şi al impulsurilor generate de precipitarea unor evenimente neprevăzute. Dimpotrivă, documentele scoase la iveală dezvăluie un scenariu planificat cu sânge rece, pregătit şi înfăptuit metodic timp de aproape şase luni.

La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40 854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate.

La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b)US aproba numărul familiilor (11 280) şi al membrilor acestora (în total, 40 850 de persoane) care urmau să fie deportate pe vecie din RSS Moldovenească în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum şi în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Irkuţk şi Tomsk ale RSF Ruse. Erau precizate, totodată, zilele şi orele în care să se desfăşoare operaţiunea (6 iulie, ora 2,00 – 7 iulie, ora 20,00).

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509, la care anexează 67 de liste cuprinzând 11 342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Două zile mai târziu, Sovietul Miniştrilor de la Chişinău adopta o hotărâre suplimentară privind confiscarea averii persoanelor deportate şi responsabilitatea pentru furtul sau irosirea ei.

Să mai precizăm că, aşa cum rezultă din documentele desecretizate din arhivele KGB, la operaţiunea „Sud” au fost mobilizate 4 496 cadre din serviciul operativ, 13 774 soldaţi şi ofiţeri din unităţile Securităţii de Stat, 24 705 cadre din activul de grăniceri. De asemenea, au fost utilizate 4 069 camioane, inclusiv 2 563 de camioane ale unităţilor Districtelor militare Carpaţi şi Odessa. în zilele de 7-8 iulie 1949, deportaţii au fost evacuaţi din RSSM spre Siberia în 30 de eşaloane, îmbarcaţi în 1 573 de vagoane.

Un ultim val de deportări din Basarabia s-a înregistrat în 1951, când, în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS şi a ordinului strict secret nr. 00193/05.03.1951 al Ministerului Securităţii de Stat sovietic, din RSSM au fost evacuate pe viaţă încă 700 de familii, învinuite că aparțin sectei iehoviste, declarată duşman al puterii bolşevice.

Alexandru Moraru în lucrarea sa victimele terorii comuniste în Basarabia.  Documentele secrete sovietice 1944/1954 a tradus din limba rusă în limba română și a publicat un număr de 304 de astfel de sentințe revizuite, care constituie un eșantion stabilit pe baze non probabiliste, ce poate servi pentru un studiu explorator.

Aparatul represiv din Basarabia

NKVD (KGB) după ocuparea Basarabiei de sovietici în 1940 au trimis peste 1200 de ofițeri și peste 3000 de grăniceri, care momentan sau postat pe Prut. Sub diferite motive nu erau lăsați românii să se repatrizeze. Ce a urmat istoriografia fixează – arestați – împușcați după legile sovietice.

După război din 1944 când s-a format departamentul securității comisar a devenit I. Mordoveți, 1944-1955, un calau sadea al popasului român din Basarabia (operația  Iug (Sud); confiscarea în 1945 a 240 mii tone de cereale pentru front, împușcarea a mii de patrioți.

După el a venit colonelul A. Procopenco, educat în tradiții staliniste a desfășurat lupta cu „dușmanii puterii sovietice”. Au mai apărut și alte priorități. Sa început din 1957-1958 lupta contra bisericii, comunismul nu dorea o altă religie și o socotea dușman al puterii.

Atmosfera în Basarabia devenise incendiară. Un exemplu servește și răscoala sătenilor ortodocși din satul Răciula unde au ieșit mii de oameni în apărarea a credinței și bisericii creștine.

Ei indignați de închiderea mânăstirii au avut adevărate lupte cu furci și topoare.

Arkadi Razorin

Fost jurist al ziarului „Gudoc” ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS-ului până la gradul de general – locotenent, iar înainte de a fi numit președinte al CSS din Moldova a exercitat funcția de șef al unei direcții regionale de securitate din Rusia.

Din ordinul KGB-ului a fost format o nouă structură și direcție operativă așa numitul „obiect 24” adică România.

O trăsătură specifică perioadei ragoziniene, a constituit-o intensificarea supravagherii tuturor relațiilor moldo-române, și, în primul rând, a celor din presă, domeniul pentru care avea o predilecție aparte. Deoarece nu poseda limba română, el a cooptat în aparatul de supraveghere a presei traducători speciali care-l familiarizau cu materialele apărute în limba română. De asemenea, în timpul lui Rogozin, a fost activizată și „munca de profilaxie” în instituțiile științifice și de cultură.

El declara la o întrunire a activului de partid ca securitate Moldova are peste 50000 de informatori.

KGB – (IFS, SIE) a Uniunii Sovietice (Federația Rusă) ne-au „fericit” cu „republica Transnistreană” și autonomia găgăuzilor.

În 1991 după declarația independenții Moldovei din efectivul CSS au plecat 78 de ofițeri. Ei au fost aranjați la posturi înalte în Rusia, Ucraina, ca mai apoi să vină în Tiraspol (generalul Iacob Pogonii, col. Vladimirov, Ivanov, Lucasov, Tatenia, Șevcenco, care au activat rețelele agenturii beloruse din Moldova în scopul destabilizării situației politice. Au adus cosacii pe capul nostru în războiul pierdut de Moldoveni în fața armatei a 14 rusă în 1992. Presiunea serviciilor secrete a Rusiei asupra Republicii Moldova și a populației românilor din Transnistria a realizat prin multiple canale: Ambasada Rusiei unde sunt prezenți spionii lor, rezidenturile din Tiraspol și Comrat, presa plătită de ruși prin persoanele racolate  de ofițerii serviciilor secrete din Rusia.

ALEXANDRU GANENCO, colonel (r)

Imagini din cadrul Conferinţei Maia 2016. Autor: Ion Măldărescu

SURSA: http://www.istoricimarisimici.wordpress.com

Bibliografie:

  1. Meniei „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și în RSSM (1944-1947) Ed. Serebia. Chișinău 2012.
  2. Ioan Popa „Destine friante. Patimi despre români din est. (1917-1954). Editura Academiei Române. București. 2014
  3. Botnaru. A. Ganenco. Istoria serviciilor secrete (Breviar). Museum. Chișinău 2004
  4. Tască. Operațiunea Română din RSS Moldovenească în Marea Teroare Stalinistă 1937-1938.
  5. Ioan Popa, Luiza Popa. România, Basarabia și Transnistria. Fundația Europeană Titulescu, Centrul de studii strategice. București 2012.

Chisinau-27.08.2016La 27 august, în 1991, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de U.R.S.S., în care a fost înglobată forţat prima dată în 1940, apoi, a doua oară în 1944. La 27 august 2016, la Chişinău a fost organizată o paradă militară care şi-a propus marcarea împlinirii a 25 de ani de la declararea independenţei Republicii Moldova. Manifestările au debutat cu depuneri de flori la monumentul domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Situaţia economică şi socială precară în care se află Republica Moldova a făcut ca o serie de personalităţi să reacţioneze nefavorabil, considerând că o astfel de paradă constituie o sfidare, incidentele care au avut loc în timpul manifestaţiei din ziua de 27 august confirmând afirmaţiile domniilor lor. Deşi un impresionant dispozitiv de poliţişti, carabinieri şi garduri de plasă au restricţionat accesul oamenilor în perimetrul pieţei, programul festiv a fost marcat de incidente în apropierea Piaţei Marii Adunări Naţionale, unde grupuri de manifestanţi au scandat lozinci anti-guvernamentale. Redăm opiniile exprimate de fostul Ministru al Apărării, generalul Ion Costaş şi conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, semnatar al Declaraţiei de Independenţă. (Redacţia ART-EMIS)

„Vă daţi seama unde am ajuns, dacă s-a modificat o Constituţie într-un cabinet, anulându-se într-o noapte 400 de mii de semnături ale populaţiei Republicii Moldova?! […] În 25 de ani de independenţă, hoţia a ajuns la un miliard de dolari, iar P.I.B.-ul Republicii Moldova e la nivelul anului 1975″[1]. (Vasile Şoimaru – semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova).

„Organizarea unei parade fastuoase cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la proclamarea independenţei statului Republica Moldova, la 27 august curent, « intră în acelaşi coş de umilinţă naţională »”[2]. (Generalul Ion Costaş).

Sâmbătă, 27 august

În Piaţa Marii Adunări Naţionale (din Chişinău – n.r.), se va desfăşura o paradă organizată de structurile Ministerului Apărării cu participarea a 2.000 de militari de la noi şi a 200 de militari din străinătate. Am mers pe 23 august curent la una din exersările militarilor pentru paradă. Prezent la repetiţiile defilării, viceministrul Apărării Alexandru Cimbriciuc ne-a informat că pregătirile militarilor sunt în toi. „Se lucrează mult la detaliile cărora militarii trebuie să le acorde atenţie ca la 27 august să avem o defilare de excepţie, unde va fi antrenată şi tehnica militară de luptă. Vor participa diferite subdiviziuni specializate ale Ministerului Apărării, Armata Naţională, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate, S.P.P.S. ale S.S.E. şi 200 de militari de peste hotare. Aceştia vin din România, S.U.A., Ţările Baltice, Polonia şi alte state”. Potrivit lui Cimbriciuc, pentru festivitatea militară de sâmbătă au fost alocate 3 milioane de lei din bugetul Ministerului Apărării. „Alocaţie anume cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la independenţa statului nostru”, a subliniat Cimbriciuc. Demnitarul ne-a asigurat că serviciile ministerului de resort „au făcut deja achiziţiile publice necesare pentru cazarea şi hrana militarilor străini”.

„Paradă în stil european, sub standarde NATO”

Alexandru Cimbriciuc a mai spus că parada va fi una modernă. „Nu mai sunt elemente sovietice, când comandantul salută fiecare subdiviziune. Va fi doar trecere în pas cadenţat în coloană în faţa celor prezenţi din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Deci, stil european, sub standarde N.A.T.O.”. Şeful statului-major, generalul Igor Cutie, a fost desemnat comandant al festivităţii militare. Generalul a iniţiat procesul de pregătire pentru paradă în ianuarie curent, iar antrenamentele au început acum o lună de zile, ne-a spus Igor Cutie: „În ultimele două săptămâni, exersăm de trei ori pe săptămână, câte o oră şi jumătate. […] Participă forţe militare din toate structurile statului. Avem şi o formaţie de femei. Ele vor merge împreună cu bărbaţii la paradă. Acestea sunt fetele primei promoţii a Academiei militare, avansate în grad de locotenent, fiind parte a Armatei Naţionale”, ne-a informat generalul Cutie. Potrivit lui, militarii străini au participat la repetiţiile paradei ieri şi azi, la ora 9.00. Parada va începe cu defilarea comandantului, în spatele maşinii comandantului va începe prezentarea drapelelor de stat, urmate de formaţiunile de veterani care au participat la diferite conflicte şi războaie, după care vor trece în marş contingentele din străinătate, subdiviziuni ale Armatei Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, S.P.P., Serviciul de Informaţii şi Securitate şi se va încheia cu garda de onoare. Este o festivitate militară care reprezintă simbolurile statului, armata şi structurile de apărare ale statului. Igor Cutie a mai participat în cariera sa la diferite parade. Acest model diferă de cel din 2011. Acum va fi unul de tip occidental, schimbat radical, unde se va face demonstrarea formaţiunilor pedestre şi a tehnicii militare.

„Parada intră în acelaşi coş de umilinţă naţională, un ospăţ în vreme de ciumă”

Referindu-se la parada fastuoasă de la Chişinău, generalul Ion Costaş a opinat că ea e o sfidare a integrităţii şi statalităţii Republicii Moldova, în timp ce armata rusă se află pe teritoriul transnistrean şi exersează la câteva zeci de kilometri de Chişinău. „Este inacceptabilă în situaţia economică actuală, cu furtul miliardului cu care ne-am proslăvit în toată lumea, când statul este într-un haos total, când oamenii o duc tot mai greu. Satele sunt distruse, fără infrastructură, nu există comunicaţii, apeduct, canalizare, iluminare stradală. Pleacă masiv tineretul. O mulţime de copii neşcolarizaţi. Se închid şcoli, instituţii medicale, grădiniţe. E o ruşine ca guvernanţii să folosească ultimul bănuţ care s-ar putea cheltui în alte scopuri – pentru bătrâni, spitale, copii orfani. Asta s-ar numi « ospăţ în vreme de ciumă ». Într-o stare de criză totală, mintală, spirituală, economică, socială, cum să faci parade cu mari « realizări » la 25 de ani de independenţă? Toţi tac. Suntem un neam laş şi merităm ceea ce avem. Nu ştim cine suntem, ce limbă vorbim, încotro mergem. Am luat apă în gură, ne veselim, îi tot dăm cu beţia… E o tragedie. Parada intră în acelaşi coş de umilinţă naţională”. Menţionăm că generalul Ion Costaş a fost invitat la eveniment, dar a refuzat, spunând că „este o batjocură şi o sfidare organizarea unui asemenea show”.

Hoţii de miliarde în 25 de ani de independenţă

Vasile Şoimaru, doctor în economie, conf. univ., unul dintre cei 278 de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă, susţine că organizarea fastuoasă a paradei e o ruşine. „În calitate de economist, vă spun că ei sărbătoresc 25 de ani de independenţă, când P.I.B.-ul Republicii Moldova este la nivelul anului 1975. Îi întreb: asta sărbătorim noi? Deci în timpul agrocomuniştilor, agrosocialiştilor economia R. Moldova a căzut de trei ori. Despre ce paradă militară vorbim? Ei, toţi cei care au condus R. Moldova în aceşti ani, şi-au luat Ordinul Republicii. Toţi agrarienii, toţi sanghelienii, toţi prim-miniştrii şi fărfăcarul ăsta de Plahotniuc. Pentru ce aţi luat, măi nesăbuiţilor ce sunteţi? Pentru « succesele » noastre, că trăim în cel mai sărac stat din Europa? […] Trebuie să schimbăm numele Republicii Moldova pentru că nu mai corespunde deja numelui pe care l-a luat la proclamarea independenţei. Astăzi, ea trebuie să se numească Republica Edelweis, condusă dintr-un singur cabinet, mobilat la cel mai înalt nivel. […] Vă daţi seama unde am ajuns, dacă s-a modificat o Constituţie într-un cabinet, anulându-se într-o noapte 400 de mii de semnături ale populaţiei Republicii Moldova?! Asta am făcut noi, asta am votat cu 25 de ani în urmă? Să furi un miliard într-o singură noapte, în cea mai săracă ţară din Europa şi până acum să nu se găsească cine-i vinovatul?! Numai pe Filat să-l găsească vinovat, iar ceilalţi care au furat de patru ori mai mult, nu? Şi ei spun acum că se ocupă de căutatul celui care a furat miliardul. Domnilor, n-o să vă creadă nimeni! N-o să iasă nimic din alegerile din 30 octombrie. Dacă nu se găseşte până atunci unde a dispărut miliardul, încercaţi degeaba să mai stabilizaţi cumva societatea asta!”, susţine Vasile Şoimaru.

VICTORIA POPA, Chişinău

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––
[1] http://www.jc.md/republica-edelweiss/ şi http://jurnal.md/ro/politic/2016/8/27/republica-edelweiss-sau-ospat-in-vreme-de-ciuma/
[2] Ibidem.

O ÎNTÂLNIRE DE SUFLET CU GENERALUL ION COSTAŞ ÎN OBIECTIVUL CRISTINEI COSTOV

Cristina CostovAUTOR IMAGINI: Cristina Costov (Chişinău)

Cu generalul Costas 1Cu generalul Costas 2 pg

Cu generalul Costas 4Cu generalul Costas 5

Cu generalul Costas 7Cu generalul Costas 8 jpgCu generalul Costas 9Cu generalul Costas 10

Cu generalul Costas 12Cu generalul Costas 13

Cu generalul Costas 14Cu generalul Costas 16

La 2 martie 2016 la Biblioteca Centrală B.P.Hasdeu în cadrul comemorării eroilor căzuţi în războiul ruso-moldovenesc  din 1991-1992 pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova a fost organizată o întâlnire de suflet cu generalul de aviaţie militară, primul ministru al apărării din Republica Moldova, un Mare Bărbat al Neamului Românesc din Basarabia, un patriot cu o verticalitate de invidiat, un Om excepţional Ion Costaş.

Generalul Costaş a fost întâlnit de directorul Bibliotecii Centrale B.P.Hasdeu, doamna Savella Starciuc, care i-a înmânat un frumos buchet de flori, mulţumindu-i faimosului militar pentru acceptul dânsului de a fi invitatul Bibliotecii Centrale Hasdeu în această zi comemorativă.

După o scurtă prezentare a personalităţii Ion Costaş,  făcută cu cunoştinţă de cauză de către moderatorul Alexandru Moraru, istoricul-arhivist, publicist şi şef oficiu Colecţii de Carte Veche şi Rară la Biblioteca Centrală Hasdeu, cuvânt s-a oferit invitatului de onoare  domnului general (r) Ion Costaş. Domnia sa a povestit cu amărăciune despre acest război nedeclarat, acest război nefinisat…, acest război pierdut; despre pierderile umane, pierderile teritoriale, despre laşitatea şi trădarea conducerii republicii de atunci şi despre  acelaş proces, care durează până în prezent.

Invitatul Bibliotecii Centrale a vorbit şi despre cărţile sale, mai bine zis despre cartea sa Transnistria- un război nedeclarat 1990-1992, carte care  a devenit de referinţă pentru elevi, studenţi, profesori, savanţi, care studiază acest capitol la istoriei noastre; carte, care a apărut în limbile română, rusă şi engleză.

În cadrul acestei întâlniri, a mai participat cu o scurtă intervenţie şi domnul Anatol Croitoru, un erou al operaţiilor militare în cadrul acestui război sângeros. În cele din urmă, invitatul de onoare a răspuns la întrebările publicului.

Cor. Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

Lupu-Corvin-2Duminică 31 mai 2015, am dat curs invitației familiei generalului Vasile Milea și m-am deplasat la Lerești (Argeș). Comunitatea și administrația locale, împreună cu lideri politici ai județului, l-au evocat și distins pe generalul Vasile Milea cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Lerești. După 25 de ani de la asasinat… În prezența unei numeroase asistențe și a unui mic grup de rude apropiate și prieteni ai familiei Milea, s-a dat citire Hotărârii Consiliului Local al Comunei Lerești, iar generalul în rezervă de vânători de munte Popescu, apropiat al răposatului general Milea, a ținut un discurs. Unul dintre nepoții generalului Milea, tânăr matematician, a mulțumit pentru distincție. Atât aprecierile din documentul Consiliului Local, cât și din discursul generalului Popescu au fost rostite la nivelul de înțelegere al numerosului auditoriu, fără abordări din adâncimea înspăimântătoare a evenimentelor din spatele cortinei menită să ascundă uriașa trădare a României din decembrie 1989, când capi ai Armatei și ai Securității și-au dat mâna cu serviciile speciale străine invadatoare, realizând împreună declanșarea revoltei populare, asasinate și lovitura de stat din dimineața de 22 decembrie, când a fost privat de putere și arestat președintele legal recunoscut al României și comandant suprem, Nicolae Ceaușescu. Nici nu era cazul și nici auditoriul nu era pregătit să înțeleagă marile adevăruri din decembrie 1989. Un lucru mi s-a părut remarcabil, respectiv faptul că în nici unul dintre cele două discursuri nu s-a mai promovat teza complet falsă potrivit căreia generalul Milea a refuzat să tragă în popor și, pentru a nu fi pus în această situație, s-ar fi sinucis. Aceasta a fost mereu teza mincinoasă a trădătorilor din Armată, din Securitate și a complotiștilor gorbacioviști (Iliescu & Co). În paginile revistei „Art-Emis”[1] am arătat, pe parcursul unor articole, publicate începând din ianuarie 2013, modul în care a fost asasinat generalul Vasile Milea[2], ultima piedică în calea loviturii de stat și a îngenunchierii depline a României. Cred că, în viitor, un număr tot mai mare de oameni va înțelege că meritul excepțional al lui Vasile Milea a fost acela de a fi refuzat să trădeze și de a fi continuat, în acele momente dramatice să-și facă datoria, până la moarte. De aceea este un erou. El ne apare ca un erou chiar dacă nu a făcut decât ceea ce trebuia să facă. Dar, în sediul C.C., în acea fatidică zi de 22 decembrie, generalul Milea era înconjurat numai de trădători, de care el s-a detașat cu claritate, momentul culminant fiind cel în care, în noaptea de 21/22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a propus generalului Vasile Milea să-l aresteze pe Ceaușescu, iar el a refuzat. Complotiștii și puciștii din decembrie 1989 i-au pătat memoria generalului Milea când, mințind în mod repetat, l-au declarat erou pentru că nu ar fi respectat legile și ordinele comandantului suprem și ar fi „trecut de partea poporului”. Adică, erou pentru că ar fi fost la fel de trădător ca și ei. Timpul corectează, încet și greu, dar sigur, manipulările îndelungate, acele „teze din decembrie”, cum le-a numit cercetătorul Cristian Troncotă.

Da, generalul Vasile Milea merită tot respectul pentru felul în care a înțeles să respecte legile țării și ordinele comandantului său suprem. În momente grele pentru țară, acest merit este foarte important. Vasile Milea a avut milităria în sânge. A fost ultimul militar patriot român, care nu a acceptat să-și trădeze țara și să se pună la cheremul forțelor străinătății, chiar dacă știa multe despre îndelungatele pregătiri făcute pentru debarcarea lui Ceaușescu și vedea greșelile repetate ale acestuia. Ceea ce nu știa Vasile Milea era că principalii săi subordonați, cu excepția gl. Ilie Ceaușescu, făceau parte din tabăra pucistă. Mă refer la generalii Gușă, Stănculescu, Hortopan, Eftimescu, col. Pârcălăbescu și vice-amiral Dinu. După generalul Milea, în Armata României nu am mai avut generali patrioți, ci doar supuși necondiționat față de „marii noștri aliați”, ale căror interese le slujesc, adeseori în dauna celor românești.

Spiritul militar constă tocmai în această respectare a disciplinei militare, a legalității și a ordinelor comandanților, cu deosebire pe cele ale comandantului suprem-conducător al statului. Militarii nu trebuie să fie analiști politici și comentatori „de specialitate”, nu trebuie să analizeze ordinele după afinități politice și să decidă pe care dintre ele le execută și pe care nu le execută, sau când le execută. Momentul executării ordinelor este foarte important, în materie de siguranță națională și de ordine publică. La Timișoara, o intervenție la timp la casa parohială a lui László Tökés, ar fi condus la arestarea de îndată a primilor 10-12 provocatori și, ulterior, a celor 50-60 de „enoriași”, vorbitori ai limbilor, maghiară, rusă și română cu puternic accent basarabean. Nu mai era nevoie decât de patrulări și de niște rapoarte cu învățămintele operațiunii și asta ar fi fost toată „revoluția română”. Nu s-a întâmplat așa pentru că șefii Securității au trădat și au lăsat provocarea de la Timișoara să se deruleze, detonându-se astfel revolta populară. Represiunea Armatei, perfect legală de altfel, a fost de scurtă durată și neconvingătoare. În 19-20 decembrie 1989, când Ceaușescu a decretat starea de necesitate pe întregul cuprins al județului Timiș, încălcând ordinele lui Nicolae Ceaușescu și ale lui Vasile Milea, generalii Ștefan Gușă și Victor Athanasie Stănculescu au retras toate trupele în cazărmi, lăsând orașul în mâna revoltaților din stradă. Militarii nu sunt factori deliberativi, nu sunt cei care trebuie să decidă orientarea țării în planul politicii interne, sau al relațiilor internaționale. Militarii trebuie să fie supuși legilor în vigoare și ordinelor comandantului suprem al țării. Militarii ar trebui să fie executanți ai prevederilor legale și atât. În decembrie 1989, ordinele pe care le-au primit militarii din toate categoriile de arme au fost legale. Militarii nu sunt obligați să refuze executarea doar a ordinelor ilegale, ceea ce nu a fost cazul.

Pentru istoria României, pentru conștiința publică, pentru înțelegerea de către poporul român, mai ales de către majoritatea de etnie românească, a ceea ce ni s-a întâmplat și ni se întâmplă, ar fi fost foarte important ca cei care au acaparat România, în spatele unei revolte populare provocată, să fi fost nevoiți să atace România, să o cucerească cu tancurile, metru cu metru. Pierderile nu ar fi fost mai mari, decât câștigurile morale și de conștientizare ale poporului. În acest caz, poporul român ar fi înțeles adevărul la timp: în decembrie 1989 România a fost atacată de forțe străine și acaparată de niște conspiratori, trădători, care, ulterior, au predat-o corporațiilor internaționale, alături de care au devalizat-o. Dacă poporul român ar fi înțeles de la început acest mare adevăr, puteam să ne așteptăm la o altă evoluție istorică a țării. Trădătorii lui Ceaușescu au fost asasinii generalului Vasile Milea, ulterior ai generalilor Nuță și Mihalea, sau ai lt. col. Gheorghe Trosca, toți aceștia fiind asasinați pentru că au rămas loiali legislației în vigoare și ordinelor lui Nicolae Ceaușescu.

Cititorii noștri care nu sunt specialiști în domeniu, ar putea condamna ideea acceptării de către subsemnatul a faptului că pentru România ar fi fost mai avantajoasă o intervenție militară străină la vedere, decât o lovitură de stat dată de o armată acoperită străină (dovedită a fi cuprins efective de zeci de mii de luptători). Doresc să reamintesc că din datele deținute de Institutul Național de Statistică, din evidențele Curții de Conturi și din evaluările unor cercetători economiști, perioada „de tranziție” începută în 1990 a produs României pierderi economico-financiare mai mari decât cele două războaie mondiale la un loc. Trădarea a fost o racilă majoră a istoriei României. Primul domnitor al României, A.I. Cuza, a fost alugat de la conducere printr-o trădare a unor militari (10/11 februarie 1866), iar primul prim-ministru al României, Barbu Catargiu, a fost asasinat (20 iunie 1862). La noi, și regii au trădat. În 6 iunie 1930, prințul Carol, sprijinit de trădători din Armată și din serviciile secrete, a încălcat Constituția și a înlăturat Regența, condusă de patriarhul Miron Cristea, încoronându-se ca rege, sub numele de Carol al II-lea. La 23 august 1944, regele Mihai, în complicitate cu comuniștii, cu agentura din România a serviciilor secrete britanice și cu serviciile secrete sovietice, l-a arestat pe conducătorul statului, binefăcător al familiei regale, mareșalul Ion Antonescu, l-a predat sovieticilor, iar apoi l-a dat pe mâna celor care l-au executat. Asemănător s-a întâmplat și cu Nicolae Ceaușescu. După fiecare trădare, făptuitorii au manipulat poporul român și i-au „explicat” ce nenorociri mari i-ar fi așteptat dacă nu ar fi trădat ei. Din trădare în trădare, România a ajuns o colonie aflată pe ultimul loc din Uniunea Europeană, românismul a fost exterminat în mare parte, iar resursele generațiilor viitoare sunt exploatate pe nerăsuflate de companiile străine. Mari pericole externe, inclusiv dezmembrarea țării, planează asupra românilor.

Generalul Vasile Milea nu s-a raliat operațiunilor efectuate de serviciile străine și de puciștii conduși de generalii Iulian Vlad și Victor Stănculescu și a plătit cu viața. Era român. Român get-beget. Omorându-l pe generalul Vasile Milea, trădătorii au preluat controlul asupra Armatei și au adus la putere o conducere formată din minoritari etnici: Ion Ilici Iliescu (0,25% evreu, 50% țigan, 25% român)[3], Petre Roman (Neulander; 50% evreu, 25% basc, 25% catalan), Silviu Brucan (Saul Brukner; 100% evreu), Nicolae Militaru (Lepădat; 100% țigan), Virgil Măgureanu (Imré Asztalos; 100% ungur). Acești cinci lideri ai F.S.N. aveau în mână toată puterea din România. În afara lor, un mare număr de minoritari au devenit peste noapte politicieni, miniștri, funcționari superiori, conducători ai camerelor parlamentului etc., numiți în funcții de către cei menționați mai sus. Încet, încet, dar sigur, românii au fost trecuți în plan secundar. Minoritățile naționale, în numele găselniței numită „discriminare pozitivă”, au preluat o influență tot mai mare, foarte mare, cu mult mai mare decât procentul pe care îl reprezintă din totalul populației țării. Pentru specialiștii în istorie nu mai este nici un secret că, pe lângă contribuții social-culturale și economice importante, minoritățile naționale au reprezentat, în diverse momente istorice, un factor de risc pentru securitatea națională a României[4].

Cu sau fără supărare, trebuie să arătăm că și astăzi, după 25 de ani de la lovitura de stat, românii sunt periferizați. La ora scrierii acestor rânduri, punctele cheie ale conducerii României sunt deținute tot de minoritari: președintele României, guvernatorul general al B.N.R., directorul S.R.I., directorul interimar al S.I.E., ministrul de Externe, ministrul de Finanțe și am spus deja destul, deși mai sunt și alții. Nu incriminăm în mod individual pe nici unul dintre ei pentru nimic, îi incriminăm pe toți la un loc pentru dezastrul național și distrugerea românismului. Lăcomia minoritarilor de a se cocoța pe creștetele românilor este cel puțin imorală. Cu sprijin străin ei acaparează din mâna românilor și ultimele posibilități de decizie și de apărare a majorității naționale. Ce mai este în țara aceasta „nu ne mai aparține”[5]. În afara minoritarilor etnici menționați, între timp, s-au consolidat pozițiile consilierilor străini (din S.U.A. și din Germania), de la principalele instituții ale statului. Recomandările lor au valoare de ordine. Românii și românismul sunt într-o fundătură care pare fără ieșire. Din acest punct de vedere, al românismului, orice altă situație decât cea actuală ne apare ca fiind mai bună și că ar putea oferi o speranță. Generalul Vasile Milea a fost asasinat în 22 decembrie 1989. După el au fost asasinați generalii Nuță și Mihalea, lt. col. Trosca și Ceaușeștii. Toți erau români. Asasinii și complicii lor au ieșit în fața poporului indicând cu degetele semnul victoriei. Da, a fost o victorie! Dar a fost o victorie împotriva României și a etniei române.
–––––––––––––––––-
[1]http://www.art-emis.ro/istorie/1402-decembrie-1989-la-bucuresti-1.html (serial în 7 episoade)
[2] Vezi în mod deosebit articolele Corvin Lupu, Reprimarea revoltei populare din Decembrie 1989, la Bucureşti şi asasinarea generalului Vasile Milea, în revista Art-Emis, nr. 5/20 ianuarie 2013 http://www.art-emis.ro/istorie/1402-decembrie-1989-la-bucuresti-1.html
și Corvin Lupu, Din nou despre asasinarea generalului Vasile Milea, în revista Art-Emis, nr. 95/24 decembrie 2013 http://www.art-emis.ro/istorie/2013-din-nou-despre-asasinarea-generalului-vasile-milea.html
[3] Vezi Vladimir Alexe, Ion Iliescu-biografia secretă: „Candidatul manciurean”, Editura Australian-Romanian Association, București, 2003. Autorul explică documentat originea etnică a lui Ion Ilici Iliescu și educația sa judeo-bolșevică.
[4] Problematica minorităților etnice din România ca și factor de risc pentru securitatea națională am detaliat-o și în capitolul cu acest titlu din lucrarea Corvin Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013.
[5] Parafrazare după acad. Dinu C. Giurescu.

Prof.univ. dr. CORVIN LUPU

SURSA: http://www.art-emis.ro

IMG_2194.JPG  sapteVersiunea tradusa a documentului

Antet al Guvernului Republicii Moldova

Nr. 0727- 1112  Chișinău 2 august 1991

                              Primului ministru al URSS tov. Pavlov V.S.

 

Guvernul Republicii Moldova în condiții extrem de dificile social-politice întreprinde toate măsurile concrete pentru soluționarea unui complex întreg de probleme privind completarea Forțelor Armate  ale URSS, mobilizarea tineretului, conform înțelegerilor stabilite anterior cu Ministerul apărării a URSS. Planul de mobilizare pentru primăvară-vară de încorporare pentru anul 1991 a fost realizat cu mai bine de 80 %.

Cu toate acestea, ca și în anii precedenți mortalitatea militarilor mobilizați din Moldova pentru serviciul militar este foarte mare. Numai în primele 7 luni ale anului curent au murit sau au fost omorâți 41 de tineri (în majoritate moldoveni)în timpul serviciului militar obligatoriu. Din motivul relațiilor nestatutare, în multe cazuri având la bază conflictele interetnice care a pătrund adânc în spațiul militar, în deosebi în unitățile militare de construcții, sute de militari în termen părăsesc unitățile militare și se întorc acasă.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Legea „Cu privire la serviciul militar alternativ” care după părerea noastră parțial poate scoate tensiunea în societate, legată de serviciul militar în Forțele Armate. Însă pentru crearea premizelor de îndeplinire a hotărârilor Parlamentului Republicii Moldova, care țin de problemele organizatorice de încorporare pentru serviciul militar în termen a cetățenilor republicii, este necesară o dispoziție a Ministerului Apărării a URSS, care ar permite completarea cu militari ale unităților dislocate pe teritoriul Moldovei, după un principiu teritorial a 50 procente din numărul general. Acest lucru nu contravine cu legislația și normele documentare ale Ministerului în respectiva problemă.

Considerăm de asemeni, posibilă completarea a două regimente a Ministerului de Interne al URSS cu cetățeni din republică, dislocate în orașul Chișinău, după același principiu (50 de procente din numărul total).

         Prim- Milistru al Republicii Moldova   semnat  Valeriu MURAVSCHI

moldoveni omorati in armata 1 001

moldoveni omorati in armata 2 001

 

Document depistat, tradus din rusă şi publicat în premieră absolută de Alexandru Valeriu Moraru (Chișinău)

SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com