Arhivă pentru Septembrie, 2013

III – 10 iulie 1940

Recentele răpiri teritoriale de la România

– Pantelimon Halipa –

„Pe când în apusul Europei se desfăşoară războiul dintre Germania şi diverse state, şi atenţia lumei este atrasă de cuceririle acesteia pentru motive diplomatice din vreme formulate şi îndelung discutate, iar celelalte popoare europene caută ca focul războiului să nu se întindă mai departe, în răsăritul Europei au loc acţiuni de cuceriri teritoriale, săvârşite de actuala cârmuire a republicilor ruse, cu desăvârşire inexplicabile, asupra unor popoare vecine mici şi neapărate, uluind lumea. Exemplificând cu un caz ce are loc uneori în mijlocul popoarelor puţin civilizate, spunem, că, pe când locuitorii erau preocupaţi de incendiul ce mistuia o parte din sat, vecinii altui sat au intrat şi au prădat copiii slabi şi bătrânii neapăraţi ai caselor celor preocupaţi de incendiu. Acţiunea aceasta a statului sovietic de astăzi va fi desigur judecată sub toate gravele ei aspecte, fiind atât de bizară şi condamnabilă, încât nu i se poate formula nici ăn chip forţat vreo justificare logică sau de drept, ci cade de-a dreptul sub speţa furturilor pe care istoria le-a ănregistrat şi altă dată, condamnându-le cu toată asprimea cuvenită. Sub asemenea aspect vinovat se prezintă cucerirea de către ruşi a Careliei, infiltrarea şi apoi cucerirea statelor baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, partajul dobândit din teritoriul polonez şi tot atât de nejustificata năvălire şi răpire pentru a doua oară a Basarabiei, cu adăugirea nordului Bucovinei, de la România în iunie 1940.

Vinovăţia acestor acte strigătoare rezultă clar şi lesne din următoarele consideraţiuni logice:
Ce a determinat republica sovietică de azi să facă asemenea cuceriri?
– Consideraţiuni istorice sau etnografice? – dar acestea precum nu au justificat nici în trecut acelasi fel de cuceriri ale Rusiei ţariste, e clar că nu pot îndreptăţi îndeosebi actele prezente de mai sus ale Rusiei sovietice.
– Consideraţiuni geografice sau geologice? – nici atât. Acestea impun popoarelor ruseşti şi ocârmuitorilor acestora grija organizării imensului lor teritoriu, pururea prisositor, şi în nici un caz nu le dă drept pentru noi cuceriri, îndeosebi în dauna unor popoare mici şi paşnice vecine.
– Consideraţiuni economice, legate de ceea ce astăzi se numeşte „spaţiu vital”, sau de nevoi ale dezvoltării lor interne? – încă mai puţin, pentru aceleaşi elementare motive.

Şi atunci nu rămâne în faţa judecăţii lumii întregi, decât vechile motive de expansiune politică a popoarelor ruseşti actuale, tot aşa de nejustificate şi de condamnabile astăzi, precum au fost şi pentru politica ţaristă de ieri. Imensitatea teritorială şi posibilităţile de expansiune economică lăuntrică ce posedă republicile sovietice, apoi trebuinţele multiple de organizat ceea ce ele posedă, nu le dau nici un fel de drept a săvârşi noi cuceriri teritoriale în paguba atâtor popoare, decât sprijinindu-se pe acte samavolnice şi de răpiri nedrepte şi de condamnat.

Lumea, ce se întreabă, care ar fi deci motivele ce ar putea determina Republica Sovietică să întreprindă asemenea cuceriri, nu găseşte decât două motive principale: acel al setei de cucerire teritorială, condamnată de plano în tot lungul istoriei omenirii, şi motivul nou şi specific cârmuitorilor Rusiei de astăzi, bizar şi tot atât de condamnabil al răspândirii bolşevismului. Căci e bizar şi condamnabil a căuta să impui altora lucruri încă neexperimentate deplin şi cu rezultate nedovedite a fi necesare întregii omeniri, pornite din lăuntrul ţării tale şi în nici un caz asemenea dorinţe nu pot justifica cuceririle teritoriale în dauna altor popoare. Deoarece, pentru ca principiile comunismului rusesc să poată influenţa pe alte popoare, elementar ele trebuie dovedite a fi bune şi de real folos mai întâi la tine acasă. Apoi, pentru răspândirea ideilor şi lucrurilor superioare, nu e nevoie de propagande subversive şi mai ales de impunere prin cuceriri teritoriale; lucrurile şi ideile bune se răspândesc imitativ de la sine. Să se dovedească mai întâi că ideile bolşevismului au dat roade bune în Rusia şi atunci foarte lesne acestea vor fi adoptate şi de alte popoare, fără o propagandă silită şi scump plătită de ruşi. Dar întreaga lume ştie că, deşi au trecut 22 de ani de la revoluţia rusă din 1918, graniţele noului stat rusesc de astîzi sunt cu sălbăticie închise călătorilor celorlalte popoare, iar stările de lucruri, ce totuşi pot fi cunoscute streinilor, se ştie bine, sunt departe de Raiul promis de bolşevism. Desigur, revoluţia rusă din 1918 a găsit destule întârzieri în evoluţia statului rus de sub ţarism, dar Europa şi popoarele celorlalte continente ştiu bine, că stările de pretinsă îndreptare în statele ruse de astăzi sunt însutit mai rele decât cele din trecut.

Este inexact că toate libertăţile sociale lipseau sub ţarism.

Jugul poliţienesc de azi e pentru popoarele ruseşti mult mai greu ca să se compare cu măsurile în mare parte justificate din vremea ţaristă. În preziua revoluţiei din 1918, învăţământul de toate categoriile era liber şi sprijinit de Stat; o literatură superioară înflorea; viaţa socială ce începuse a prospera a fost conruptă tocmai de curentele bolşevice, până la distrugerea de azi; sub raport economic acel ştiut contrast dintre latifundiari şi stratul de adevărată paria al poporului rus, nu a fost tămăduit de revoluţie, ea numai a dărâmat partea întâia a problemeri, fără a rezolva pe cea de a doua,- ceea ce se trâmbiţează astăzi sub acest raport, se ştie, e iluzoriu şi nu poate amăgi pe nici un alt popor.

În Rusia sovietică de astăzi, toate sunt în decadenţă. Libertăţile sunt oprimate sălbatec, culminează prin opresiunea celei religioase; regimul administrativ este inchizitorial; toate aspectele culturale în cumplită reducere; situaţia materială a republicilor sovietice înspăimântător de precară; iar de asupra tuturor acestor stări de lucruri nenorocite, spectrul paradoxal al unei conduceri exercitată de o bandă de parveniţi, străini de neamul şi sufletul rusesc, ţinând într-o robie acest popor lipsit de pătura inteligentă şi de energii, cum de mult nu s-a mai pomenit în istoria popoarelor.

Cine urmăreşte cât de puţin – şi Europa este de mult în această convingere -, expunerile propagandei scrise şi celei radio-difuzate de la Moscova, vreme de 22 de ani, plictisitoare şi zadarnice, precum pentru străinătate aşa şi pentru lăuntrul popoarelor sovietice, şi cunoaşte stările de lucruri din vechiul stat ţarist şi întrevede ceea ce trebuie renaşterii şi dezvoltării acestui popor, nu poate să nu conchidă că rezultatul muncii pusă nu creator, ci atât de păgubitor, în contextul nevoilor şi dorinţelor urmărite de comunismul rusesc, se oglindeşte admirabil în cuvintele broşurii cu imputări făcute de Lenin menşevicilor în mai 1914: « Un pas înainte şi doi înapoi ». Iată care este rezultatul real al reformelor aduse în Rusia de comunismul bolşevic dirijat de la Moscova până acum, adevăr pe care Europa, repetăm, îl cunoaşte foarte bine şi de care se vor convinge în curând şi conducătorii actuali ai republicilor sovietice.

Aşa stând lucrurile, acest de al doilea motiv de expansiune rusă în estul Europei e tot atât de slab şi nedrept pentru a justifica noile cuceriri teritoriale ale ruşilor. Mai mult încă, din felul de propagandă ce se foloseşte, porneşte atâta dezgust şi ură împotriva bolşevismului şi a cârmuirei actuale ruseşti, cât nimeni dintre străini n-ar fi putut determina împotriva ideilor comuniste. Şi acest dezgust creşte îndeosebi prin recentele cuceriri nejustificate teritoriale ce s-au făcut, punând Rusia într-o lumină istorică lugubră pe care lumea o detestă şi nu o va uita niciodată.

Procesul acestor cuceriri va fi desigur desfăşurat şi juridiceşte şi istoriceşte între toţi factorii competenţi ai popoarelor lumii, şi atât săvârşitorii cât şi sprijinitorii din afară ai acestor acţiuni îşi vor lua osânda cuvenită. Oricum, şi până atunci, pe noi ne priveşte egal recenta răpire săvârşită în paguba pământului românesc şi arătăm că partea de ţară românească numită de ruşi Basarabia împreună cu Nordul Bucovinei, aparţin istoriceşte, geograficeşte şi îndeosebi etniceşte indiscutabil şi de veacuri României. Micul val de ucraineni, veniţi în această provincie în vremea stăpânirii ruseşti dintre 1812-1918, a fost întotdeauna infim, precum o mărturisesc însăşi statisticile şi expunerile etnografice ruse de ieri şi de astăzi. Mai mult înca, elementul românesc este recunoscut de însuşi statul rusesc actual că revărsându-se chiar peste Nistru, pentru care s-a şi înfiinţat Republica Moldovenească dintre Nistru şi Bug; iar această aşezare românească, se ştie, este acolo mult mai veche decât venirea în jos spre Marea Neagră a ucrainenilor, aşezaţi mai târziu, ca şi Germanii, Grecii şi celelate elemente străine etnice locale de astăzi. La fel s-a întâmplat cu Rutenii veniţi foarte târziu în Nordul Bucovinei. Încât, în virtutea principiului etnic de care se prevalează astăzi conducătorii de la Moscova, nu numai că nu e drept a se lua aceste două provincii, dar, dimpotrivă, cu dreptate trebuia să se adaoge României şi republica numită Moldovenească de dincolo de Nistru. Sau cel mult pe temeiul nou al schimbului de populaţie, Rutenii din Nordul Bucovinei trebuiau mutaţi în teritoriul acestei republici, iar moldovenii de la Bug, mutaţi în Nordul Bucovinei ce s-a luat, rămânând graniţa naturală şi paşnică între România şi Ucraina, apa Nistrului.

Numai cu astfel de procedare, dreaptă şi logică, rezolvarea graniţei etnice dintre România şi U.R.S.S. de azi, se putea numi „pe cale paşnică”.

Procedarea forţată, însă, folosită de Moscova acum prin luarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, este act de dureroasă răpire, condamnată de toată lumea şi ea sapă o prăpastie, desigur inulilă şi regretabilă între români şi ucraineni, lucru cu desăvârşire în contrazicere cu „principiile de armonie dintre popoare” propagată chiar de comunism.

Avem speranţa însă, că această cotropire săvârşită acum în dauna României, indiferent din ce calcul sau sugestii de moment, nu va rămâne de lungă durată. Prăpastia ce se deschide între România şi Ucraina astăzi cu acţiunea de la Moscova, se va nivela curând, prin restabilirea teritorială dreaptă cuvenită României, dictată atât de armonia viitoare ce trebuie să fie pururea între aceste două popoare vecine, cum şi de echilibrul politic internaţional, necesar în acea lature a Europei de la gurile Dunării şi Marea Neagră.”[[1]]

10 iulie 1940

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   


[1] Arhivele Naţionale, Bucureşti, Fond Pantelimon Halippa, 630/1940, fila 1-6.

Sursa: art-emis.ro

 AMINTIRILE ŞI REFLECŢIILE UNUI GENERAL (1): VASILE GROSU

General Grosu 6Războiul pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii Republicii Moldova din 1992. La 2 martie 2013  am comemorat 22 de ani de la începutul acţiunilor de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Republicii Moldova. Comemorarea zilei de 2 martie marchează un episod dureros în istoria naţională, pe care conştiinţa publică şi memoria noastră colectivă nu trebuie nici să-l ascundă, nici să-l falsifice, nici să-i diminueze semnificaţiile. Ziua de 2 martie, declarată la nivel de stat Ziua Memoriei celor căzuţi în conflictul armat pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Republicii Moldova, trebuie să reprezinte un moment de reflecţie pentru noi toţi. Un moment de reflecţie şi un prilej de a medita asupra consecinţelor sale tragice, asupra noţiunii de patriotism şi devotamentului faţă de ţară şi poporul din care facem parte. 22 de ani este un termen destul de suficient pentru ca în istoria acestui război să nu mai rămână pete „albe ”. Ar fi fost normal, dacă în scurt timp după finisarea lui, savanţii-istorici ar fi studiat şi descris obiectiv cele petrecute în perioada decembrie 1991- primăvara şi vara anului 1992 în Republica Moldova, folosindu-se de faptul, că sunt încă în viaţă majoritatea celor care au supravieţuit în acest calvar, inclusiv conducătorii militari, care au fost în fruntea platourilor şi unităţilor de luptă. Ei sunt cei care dispun de cea mai obiectivă informaţie despre evenimentele militare. De asemenea sunt încă în viaţă conducătorii statului din acea perioadă, care deţin informaţia cea mai veridică despre cauzele războiului şi evenimentele politice ce au influenţat situaţia şi declanşarea acţiunilor militare. Ar fi trebuit de valorificat şi faptul, că încă nu toate sursele de informaţie din acea perioadă sunt ascunse adânc în arhive. În perioada de după conflictul militar au apărut mai multe memorii ale unor participanţi la eveniment, care desigur sunt cele mai aproape de adevăr. Una dintre cele mai profunde cred că merită să fie numite memoriile ex-ministrului de Interne şi al Apărării din perioada anilor 1990-1992, generalului de divizie Ion Costaş, editată  în anii 2010-2012 în limba română  și rusă „Zilele de eclipsă ”.  Având la dispoziţie, ca surse de informaţie, cele mai importante documente ale statului din perioada respectivă, cu o obiectivitate deosebită sunt marcate memoriile ex-preşedintelui Republicii Moldova, ex-comandantului Suprem al Forţelor Armate din acea perioadă domnului Mircea Snegur(„Labirintul destinului ” ). Cu toate că şi ele nu sunt lipsite de subiectivism, deoarece aceşti autori nu pot să se dezică de unele păreri, formate de situaţii concrete, care au lăsat amprenta suferinţelor, retrăirilor şi aprecierilor activităţii lor. Majoritatea din ei reflectă, în lucrările sale, evenimentele din punctul lor personal de vedere, ceea ce deja este subiectiv. Mai subiectivi sunt autorii, care au descris aceste evenimente, folosind surse mai puţin importante, nefiind martori ale acestor evenimente sau fiind participanţi la acţiunile de luptă, dar care au ocupat funcţii ce nu le permiteau să cunoască situaţia în întregime şi din prima sursă. Însă cele mai subiective sunt descrierile conflictului armat, autorii căror au fost influenţaţi de dorinţa de a se manifesta, de a se răzbuna, sau executa comanda unor forţe politice, dorind cu orice preţ să învinuiască sau să îndreptăţească pe cineva. Cu mult mai obiectiv ar fi fost elucidate cauzele, desfăşurarea şi consecinţele războiului dacă pentru aceasta statul (Guvernul,Academia de Ştiinţe) ar fi pus sarcina unui grup de specialişti, care în comun urmau să examineze minuţios toate materialele, argumentele şi dovezile existente, să ţină cont de mărturisirile participanţilor la evenimentele militare, să ajungă la un numitor comun şi să descrie cu responsabilitate care sunt cauzele izbucnirii acestui conflict militar, cine sunt adevăraţii autori a acestei crime umane şi cine se fac responsabili de consecinţele ei. Încercări în acest sens au fost întreprinse mai multe, dar cu regret fără rezultate vizibile. Din acest motiv, deseori făcând cunoştinţă cu materialele mai multor autori, ziarişti despre războiul din 1992, interviurile unor participanţi la acţiunile de luptă, reflectarea acestor evenimente în manualele de istorie în şcoli, licee şi instituţii superioare de învăţământ îţi vine greu să înţelegi totuşi ce s-a întâmplat la noi în ţară în 1992.  Cu toate că eu cunosc despre aceste evenimente nu din auzite, ci din propria experienţă,ca participant la luptele pentru apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova în calitate de comandant al trupelor de artilerie pe întreg parcursul acelui război și fiind la toate platourile.  Cu atât mai mult putem să le dăm crezare celor, care au fost departe de aceste evenimente, inclusiv tinerilor, unii dintre care s-au născut deja după război. Cu regret, chiar şi în localităţile unde s-au desfăşurat acţiunile militare, unde s-au înregistrat mari pierderi umane şi materiale,cum ar fi comunele şi satele Cocieri,Coşniţa, Doroţcaia, Malovata Nouă, Pohrebea, Pîrâta din raionul Dubăsari; Varniţa, Gura Bîcului, Delacău şi Puhăceni din raionul Anenii Noi; Corjova şi Dubăsarii Vechi din raionului Criuleni; Copanca din raionul Căuşeni precum şi în alte localităţi din aceste raioane, dislocate în imediata apropiere de zona de conflict, unde populaţia a avut de asemenea de suferit, despre aceste evenimente se cunoaşte foarte puţin, deseori ele se tratează superficial şi incorect. Şi nici nu este de mirare, deoarece mulți  guvernanți, conducători de ranguri mari  a-u fost  și sunt și astăzi printre susţinătorii aprigi ai ideilor separatiste, care au adus în consecinţă la dezmembrarea statului. Mulți sunt chiar  vinovaţi (direct și indirect) ai războiului si a pierderilor de sute de vieţi omeneşti. În loc ca să fie traşi la răspundere ei astăzi continuă să aducă daune poporului şi ţării noastre, chemând lumea dezinformată şi cu o mentalitate mutilată de ideile comuniste pe baricade, pentru a distruge statul, apărători ai cărui se declară.   Cu atât mai mult, astăzi, se cere o tratare corectă a evenimentelor din 1992, o poziţie clară în acest sens a celor ce guvernează ţara, fac parte din Alianţa pentru Integrare Europeană,dar nici asta nu a fost să fie. Aici s-ar putea vorbi, în principiu, de necesitatea elaborării şi funcţionării a unei politici de stat în acest domeniu. Eu, aflându-mă în epicentrul acestor evenimente, din prima şi până în ultima zi alături de ofiţeri, plutonieri, sergenţi, ostaşi, poliţişti şi voluntari ai unităţilor de luptă, pe câmpurile acţiunilor militare ale platourilor Cocieri, Coşniţa şi Tighina, îmi pot asuma dreptul moral de a mă expune public şi a-mi spune punctul meu personal de vedere în ceia ce priveşte cauzele, rolul şi locul structurilor de forţă în acest război drept şi sfânt pentru noi, război pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii tânărului nostru stat. În primul rând vreau să pun în lumină unele momente, care şi până astăzi sunt tratate în mod diferit chiar de participanţi la acţiunile militare. Ele trezesc în continuare discuţii neargumentate, deseori înflăcărate, dureroase şi fără de mare folos. Clarificarea şi ajungerea la un numitor comun în majoritatea cazurilor de discuţii controversate ar fi de folos şi ajutor pentru mulţi dintre veteranii de război, precum şi pentru stimaţii noştri istorici. În primul rând este vorba de noţiunile „război ” , ” război civil ” şi „conflict armat ” . Cu toate că întrebarea ce-a fost în 1992, în Republica Moldova- ,„război ” , ” război civil ” sau „conflict militar ” este una destul de simplă, ea până astăzi rămâne pe ordinea de zi şi deseori utilizarea acestor noţiuni provoacă nemulţumiri în rândurile diferitor categorii ale populaţiei,inclusiv şi a foştilor combatanţi. Aceste noţiuni fac parte din domeniul de activitate a istoricilor,savanţilor şi chiar a juriştilor. Pentru ei este clar- specialiştii spun că în 1992 a fost război. Aş vrea că la fel de clar să ne fie la toţi cei care utilizăm aceste noţiuni, inclusiv şi la toţi camarazii mei de arme. Dicţionarul Enciclopedic Explicativ al limbii române ne spune clar, că războiul este un fenomen social –istoric complex, care constă într-un conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri,categorii sociale sau, mai ales, între state, pentru realizarea unor interese economice şi politice. Deci în cazul nostru este vorba de război, unde au participat dintr-o parte structurile de forţă ale Republicii Moldova iar din altă parte cetăţenii şi militarii Armatei a 14 a Federaţiei Ruse. Participarea Federaţiei Ruse în război contra Republicii Moldova a fost confirmată practic prin semnarea acordului de încetare a focului în regiunea transnistreană de către Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur şi Preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin.Ca parte în acest război a Federaţiei Ruse este confirmată şi de Curtea Europeană,în luarea de decizie asupra cazului grupului Ilie Ilaşcu. Iar noţiunea „război civil ” acelaşi dicţionar explică, că ea este valabilă doar în cazul când lupta armată are loc în interiorul unui stat între diverse grupări (politice,militare), categorii sociale etc.,în vederea schimbării ordinei politice şi de stat… Reeşind din prima concluzie este clar, că noi în 1992 am fost implicaţi întru-un război clasic. Şi toate încercările de a-l numi altfel este nu altceva decât un fals. Acum aş dori să clarificăm o alta problemă ,care durează de acum 22 de ani şi deseori duce în eroare opinia publică, istoricii şi însuşi veteranii de război. Ea constă în lipsa de claritate şi obiectivitate în tratarea problemei ce ţine de cronologia desfăşurării acţiunilor militare,rolul şi locul structurilor de forţă ale Republicii Moldova în această conflagraţie. Conflictul armat, după cum se cunoaşte, a fost declanşat de câtre forţele separatiste la 2 martie 1992, atunci când tara noastră încă nu dispunea de forte armate proprii. La 05 februarie 1992 prin Decret prezidenţial s-a declarat crearea Ministerului Apararii,care numai urma sa înceapă formarea Armatei Naţionale.   Decretul președintelui RM despre trecerea sub jurisdicția RM  a unităților militare dislocate pe teritoriul ei a fost semnat la 18 martie.  Din acest motiv in apărarea statalităţii au fost antrenate unicele forţele, care existau la moment în ţară şi aveau în dotare  un oarecare armament şi oameni cu o experienţa militara cât de cât. Aceasta era Politia Nationala, si în special politia cu destinaţie speciala. Sarcina nu era caracteristica pentru ea, insa alţi specialişti, pregătiţi in domeniul militar nu existau. Altă ieşire din situaţie nu era. Ţara trebuie sa le fie recunoscătoare bravilor poliţişti pentru sacrificiu, devotament şi dăruire de sine, demonstrate pe câmpurile de luptă. Merite deosebite faţă de ţară le au poliţiştii din Brigada cu Destinaţie Specială „Fulger ”, care au participat la cele mai complicate şi importante operaţiuni militare, demonstrând cele mai înalte calităţi morale: devotament, curaj şi eroism. Chiar de la bun început, în ajutorul poliţiei şi voluntarilor, pe câmpul de luptă au fost trimişi puţinii ofiţeri şi plutonieri,care îşi satisfăceau serviciul militar în comisariatele militare, care deja trecuseră sub jurisdicţia Republicii Moldova. Acest fapt a servit drept bază pentru a îndrepta aceşti militari pe câmpurile de luptă în calitate de comandanţi sau instructori ale micilor subdiviziuni (de infanterie, artilerie), create de urgenţă pe platourile de luptă. Şi până astăzi poliţiştii îşi amintesc despre acei specialişti militari-artilerişti, care din primele momente ale declanşării conflictului armat au fost alături de ei şi le sunt recunoscători pentru aportul şi ajutorul acordat în acea perioadă dificilă. Până in luna mai, cu mari pierderi si dificultăţi, poliţia făcea faţă sarcinilor care stăteau in fata ei. După cum cunoaştem primii în apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova s-au ridicat băştinaşii – voluntarii din raioanele Dubăsari şi Căuşeni, care au avut cel mai mult de suferit în acest război. În memoria noastră ei v-or rămânea pentru totdeauna ca adevăraţi Eroi ai Neamului. Insa după înarmarea, de către Armata a 14 a Federaţiei Ruse, a separatiştilor cu artilerie, aviaţie, tancuri si alta tehnica grea, precum si implicarea directă a efectivului acestei armate în operaţiunile militare a devenit clar, că poliţia nu mai era în stare sa ţină piept atacurilor inamicului. In aceste clipe decisive pentru tară sute de ofiţeri moldoveni, la prima chemare, au lăsat locurile confortabile de trai si de serviciu in Armata Sovietica, apartamente, familiile ,perspectiva profesionala si s-au întors acasă pentru a pune umărul la apărarea integrităţii teritoriale si a suveranităţii Republicii Moldova. La 17 mai 1992 au intrat in lupte primele unitati militare,formate din rezervişti. Pe lingă Comandantul Suprem al Forţelor Armate a fost creat Statul Major, in componenta cărui au fost incluşi primii generali si ofiţeri, cu studii militare superioare si experienţă de luptă, căpătată in diferite războaie si conflicte armate, care au început sa sosească din diferite colţuri ale URSS. Unii din ei, coborând din tren sau avion, imediat erau îndreptaţi în zona acţiunilor militare unde se plasau in fruntea platourilor şi a unitaților de luptă, artileriei, aviaţiei, altor genuri de arme si direcţii de activitate, preluând conducerea operaţiunilor militare si responsabilitatea pentru rezultatele lor. Din acest moment povara principală în acţiunile militare i-a revenit Armatei Naţionale, care avea doar 10-15% din numărul necesar de ofiţeri si plutonieri, un deficit serios de armament ,tehnica si muniţii. Dar şi în aceste condiţii, cu fiecare zi, creştea numărul militarilor antrenaţi în acţiunile militare. Conform datelor oficiale,deja la 20 mai 1992, pe câmpurile de luptă se aflau în jur de 5500 de combatanţi, dintre care 3600, sau 65% erau militari, 1930(29%) colaboratori ai Ministerului de Interne, o bună parte din care o constituiau carabinierii şi 6% reprezentanţi ai Ministerului Securităţii Naţionale. În continuare organele de poliţie erau eliberate de activitatea pe câmpurile de luptă, întorcându-se la activitatea de bază-asigurarea ordinei publice. Prezenţa pe câmpurile de lupta a ofiţerilor Armatei Naţionale, acţiunile eficiente şi demoralizatoare ale artileriştilor, aviatorilor, infanteriştilor si a altor specialişti militari, susţinuţi in continuare de poliţie, i-au impus pe separatişti sa-si potolească din ambiţii si pofte, sa se dezică de planurile lor militare declarate deschis – de a ajunge la Prut. În final aceasta a contribuit la încetarea acţiunilor militare. Este greu de presupus ce ar fi fost cu Republica Moldova, daca in război nu se implica Armata Nationala. Cert este insă, că urmările puteau fi cu mult mai grave. Cu regret însă ,situaţia politica de mai departe în tară ,a fost nemilostivă cu mulţi dintre aceşti militari de carieră. Majoritatea ofiţerilor, întorşi in Patrie, în timpul acţiunilor militare, în 1992, au fost siliţi sa-şi întrerupă cariera profesională,  nerealizându-şi potenţialul profesional, au rămas fără surse de întreţinere a familiilor, fără apartamente şi atenţia cuvenita din partea statului. Statul,cu părere de rău, nu şi-a onorat pâna la urmă datoria faţa de ei, nu a preţuit la nivelul cuvenit sacrificiul si meritele lor deosebite in apărarea si consolidarea statalităţii. Pentru obiectivitate sunt nevoit sa aduc un exemplu. Numărul militarilor,decoraţi cu distincţii de stat pentru merite in războiul din 1992 constituie doar in jur de 10% de la numărul celor decoraţi. Pe când cum a-m accentuat mai sus,deja in luna mai, militarii constituiau peste 65% din efectivul, aflat pe câmpurile de lupta. Folosindu-mă de ocazie mă adresez către toţi istoricii, care sunt preocupaţi de problema stabilirii adevărului despre evenimentele din primii ani de existenţă a Republicii Moldova, cu rugămintea de a examina şi clarifica obiectiv, care au fost motivele şi scopurile adevărate ale epurărilor de cadre în Armata Naţională din acea perioadă,de decapitare a ei. În viziunea mea aceasta constituie în esenţă o crimă de stat, care a afectat esenţial şi pentru mult timp securitatea Republicii Moldova. Deoarece lovitura aplicată instituţiei militare se simte şi până astăzi. Vă aduc doar un exemplu. În 1997, după venirea dlui P.Lucinschi în funcţia de Preşedinte şi Comandant Suprem al Forţelor Armate, au fost eliberaţi din funcţii şi din serviciul militar toţi viceminiştrii, şefii de direcţii, majoritatea şefilor da secţii, practic a celor care în 1992 s-au întors acasă şi cu arma in mână au apărat Patria. Din declaraţiile veteranilor de război, a foştilor poliţişti, aceiaşi atitudine ,cu regret,a avut loc şi faţă de colaboratorii Ministerului de Interne.În acest moment important pentru destinul ţării, ar fi cazul să nu fim indiferenţi faţă de viitorul nostru, şi propun să ne adresăm către toţi oameni de bună credinţă, inclusiv celor care cu arma în mâni au apărat independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă, să nu ne lăsăm induşi în eroare de către pseudopatrioţii roşii sau de alte culori. Trebuie să venim cu un mesaj clar către clasa politică, conducerea statului, societatea civilă — să ajungem la rezolvarea paşnică a diferendului transnistrean şi să obţinem reintegrarea ţării prin transformarea mecanismului actual de menţinere a păcii într-o misiune civilă cu mandat internaţional, care va corespunde necesităţilor reale a populaţiei care suferă deja 22 de ani. Aceasta ar fi cea mai mare recunoştinţă pentru acei care în 1992  şi-au jertfit viaţa pentru integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Circa 316 de bărbaţi ai Neamului au căzut pe câmpul de luptă, mulţi îşi mai vindecă rănile şi azi. Datoria statului, a întregii societăţi să păstrăm memoria celor căzuţi, să avem grijă de familiile acestora, să transmitem din generaţie în generaţie cele trecute. Să ne închinăm în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă, iar veteranilor conflictului armat pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei R. Moldova le dorim multă sănătate şi numai succese! Slavă eroilor! Veşnică pomenire eroilor căzuţi! Dumnezeu să ocrotească Republica Moldova!                                                                             General (r) Vasile Grosu

 Nicolae EnciuII – Iulie 1940.
Bilanţ statistic al Basarabiei (Dosar special. Ministerul Internelor, Direcţiunea Generală a Poliţiei, Arhiva Siguranţei):
„Basarabia are o suprafaţă de 44.936 km.p. teren uscat şi 2.500 km.p. lacuri. În această întindere intră 249.356 ha pădure, 112.946 ha vie şi 40.470 ha livezi cu pomi fructiferi.
Suprafaţa cultivabilă a Basarabiei este de 3.037.703 ha, ceea ce reprezintă a ¼ parte suprafaţă totală cultivabilă a României (13.324.090 ha).
După statistica făcută în ultimii 5 ani producţia cerealelor din Basarabia se cifrează astfel (în medie anuală):
Grâu – 4.500.000 chintale, adică 1/5 parte din producţia totală a ţării.
Porumb – 10.000.000 chintale (1/5 din producţia totală).
Orz- 5.000.000 chintale (aproape ½ din producţia ţării).
Secară – 1.000.000 chintale (1/3 din producţia totală).
Producţia legumelor ajunge până la 1/5 din producţia totală.
Suprafaţa cultivabilă cu tutun este de 3.000 ha (1/4 din suprafaţa cultivabilă cu tutun din ţară).
Suprafaţa viilor este de 1/3 din suprafaţa viilor din întreaga ţară.
Arborii fructiferi reprezintă 1/6 din numărul arborilor din ţară.
 
1. Animalele.
Caii – 546.877 capete (1/4 din numărul total din ţară).
Boi – 611.808 capete ( 1/7 din numărul total).
Oi – 2.000.000 capete (1/5 din numărul total).
Porci – 500.000 capete (1/6 din numărul total).
Aici trebuie remarcat că Basarabia se distinge prin superioritatea oilor caracul şi ţurcana- cu producţia anuală de piei până la 500.000 bucăţi, foarte căutate în străinătate- mai ales în America, unde exportul a fost foarte activ în ultimii ani.
În Basarabia s-au expropriat 1.500.000 ha, cu care s-au împroprietărit 357.016 agriculturi, în majoritate români, ceea ce reprezintă ¼ din exproprierea şi împroprietărirea totală a ţării.
2. Producţia peştelui.
Datorită poziţiei naturale a Basarabiei învecinată cu Nistrul-limanul şi Marea Neagră, producţia peştelui este foarte abundentă şi de toate varietăţile. Anual se prinde până la 5.000.000 kgr. Peştele kefal, care se prinde la Bugaz, este o specie ce nu se găseşte în altă parte a ţării.
3. Reforma agrară.
În Basarabia s-au expropriat 1.500.000 ha, cu care s-au împroprietărit 357.016 agricultori, în majoritate români, ceea ce reprezintă ¼ din exproprierea şi împroprietărirea totală a ţării.
4. Investiţii agricole.
Maşini agricole cu forţe motrice.
Tractoare- 361 (1/10 din totalul pe ţară).
Batoze- 2.000 (1/7 din totalul pe ţară).
Unelte cu tracţiune animală.
Pluguri- 451.662 (1/5 din totalul pe ţară).
Semănătoare- 7.000 (1/10 din totalul pe ţară).
5. Bănci agricole populare.
În Basarabia sunt: 452 bănci cu 90.000 membri, cu 100.000.000 capital şi 60.000.000 depozite; acest număr reprezintă 1/10 din totalul pe ţară.
6. Cooperative agricole – 65, cu 5.000 membri, 3.000.000 capital, adică a 1/8 parte din numărul total pe ţară.
7. Organizare administrativă.
Din punct de vedere administrativ, Basarabia cuprinde 9 judeţe: Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cetatea Albă, Cahul şi Ismail şi un număr de 1.738 comune rurale. În 1929/1930 s-a înfiinţat Directoratul Basarabiei, la Chişinău, care a funcţionat până la 1934. În 1938, după Constituţia lui Carol al II-lea, prin noua lege administrativă, sudul Basarabiei cu 4 judeţe a alcătuit ţinutul Nistru, cu rezidenţa regală la Chişinău, iar judeţele din nordul Basarabiei au fost atribuite la ţinuturile Prut şi Suceava.
8. Căile de comunicaţie.
Reţeaua de cale ferată exploatată are o lungime de 1.087 km, cu 400 locomotive şi 7.000 vagoane uzate, din care circulă regulat 95 locomotive şi 2.675 vagoane, formând următoarele garnituri de trenuri: accelerate- 60, personale – 222, mixte- 334, marfă- 516. Transportul pe apă este aproape inexistent. Drumurile sunt impracticabile, iar pe vreme ploioasă circulaţia este imposibilă. Basarabia a fost înzestrată între timp cu 3 aeroporturi: la Chişinău, la Cetatea Albă şi Ismail, în legătură cu Bucureştii prin curse zilnice, numai în timpul verii cu avioanele Soc. Lares.
Staţiuni balneo-climaterice. Pe litoralul Mării Negre, cu care se mărgineşte Basarabia la Sud, sunt patru staţiuni balneare: Budachi, Bugaz, Serghievca şi Burnas. Bugazul este remarcabil printr-un sanatoriu modern aşezat chiar la malul mării, construit de români, cu suma de 125.000.000 lei, unde se tratează bolnavii de tuberculoză osoasă.
9. Sacrificiile Statului Român pentru organizarea, administrarea şi investirea Basarabiei de la 1918-1940.
Din bilanţul cheltuielilor şi veniturilor întocmite de Ministerul Finanţelor pe întreaga perioadă de la 1918-1940, referitor numai la Basarabia, rezultă următoarea situaţie:
La cheltuieli                     25.712.999.305,77
La venituri                        21.107.289.251,37
Deci un deficit bugetar de 4.605.710.054,40
 
Era necesar un bilanţ al tuturor investiţiilor făcute în Basarabia şi Bucovina de Nord, care să înfăţişeze întreaga situaţie a patrimoniului public din acest teritoriu, dar faţă de răspunsul Ministerului Inventarului, prin adresa Nr. 2.885/940, prin care ne face cunoscut că nu posedă nici o situaţie, ne găsim în imposibilitate de a o face.
Populaţia.
În lipsa unui recensământ recent, după datele vechi completate cu datele biurourilor de populaţie, rezultă următoarea situaţie:
Populaţia stabilă
2.263.000 la sate
368.000 la oraşe
Totalul populaţiei stabile       2.642.000
Populaţia flotantă                     483.250
Totalul general al populaţiei 3.125.250
 
Populaţia stabilă este repartizată pe naţionalităţi astfel:
                         La sate                         La oraşe
Români             1.585.000                       98.000
Velicoruşi               45.000                       30.000
Bulgari-Găgăuzi 124.000                          23.000
Alte naţionalităţi   33.000                         34.000
 
Populaţia flotantă, venită în cea mai mare parte din ţinuturile Podoliei şi Hersonului, a constituit un pericol permanent, întrucât din ea s-au recrutat toţi vagabonzii, escrocii internaţionali, comuniştii, anarhiştii etc.Din analiza datelor statistice asupra populaţiei în general, se constată că jumătate din populaţia basarabeană o constituie elementul românesc , iar cealaltă jumătate este alcătuită din elemente diferite prin originea etnică: ruşi, ucraineni, bulgari, germani, evrei etc. La sate însă elementul românesc este covârşitor ca număr faţă de toate celelalte naţionalităţi.
 
Din punct de vedere economic, comerţul şi industria se află în mâinile evreilor şi a celorlalte naţionalităţi, românii sunt aproape inexistenţi în această activitate, căci din numărul instalaţiunilor industriale,- circa 2.000,- vreo 500 sunt instalaţiuni româneşti, care se reduc la mori de vânt.
Elementul românesc este inferior şi din punct de vedere al culturii. În această privinţă românii se menţin în procentul cel mai scăzut, 15 % ştiutori de carte, faţă de toate celelalte naţionalităţi care merg până la 55-60 % ştiutori de carte.
 
Elementul românesc în marea lui majoritate se ocupă cu agricultura şi gospodăriile ţăranilor români sunt cu totul lipsite de cele mai elementare mijloace de cultură a pământului. N-au vite, n-au unelte de muncă, n-au seminţe, n-au capital de investiţie, nici credite. Casele lor sunt bordeie fără lumină, fără aer, fără nici un confort.
Cine a văzut un sat german alături de un sat moldovenesc, este impresionat adânc de aspectul civilizat al satului german faţă de starea mizeră a satului moldovenesc.
Din punct de vedere sanitar, populaţia basarabeană în 1918 a fost găsită într-o stare sanitară mai prejos de orice critică. Tifosul exantematic, tuberculoza, pelagra, sifilisul şi malaria făceau ravagii pe scară întinsă. La aceasta contribuia în largă măsură alcoolismul. Regimul rusesc nu făcuse nimic pentru combaterea acestor maladii, dar guvernul român de la 1918-1940 a întreprins o serioasă activitate prin crearea de noi spitale şi sanatorii şi printr-o energică ofensivă sanitară la sate şi oraşe. Acţiunea guvernelor româneşti a fost încununată de succes, obţinând următoarele rezultate: procentul mortalităţii a scăzut de la 25 % la 19 %, iar procentul natalităţii a crescut cu 11,7 %, ceea ce a produs o creştere a populaţiei de la 2.750.000 în 1919 la 3.110.654 în 1937”.[1]  
– Va urma –
Sursa: art-emis.ro
 

[1] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 691, inv.1, dos.39, vol.III, f.434-440.

Ajutorarea refugiaţilor

 
 Nicolae EnciuAtât Statul cât şi iniţiativa particulară au luat măsuri pentru ajutorul refugiaţilor. Funcţionarii refugiaţi au fost plasaţi la Departamentele respective de care depindeau. Crucea Roşie a distribuit ajutoare familiilor refugiate. Straja Ţării a dovedit într-un chip remarcabil o grijă omenească chiar din primele zile ale sosirii refugiaţilor, luând grabnice măsuri pentru încartiruire şi primele ajutoare strict necesare.
Dar faţă de jalnica situaţie a refugiaţilor, care în graba plecării şi-au pierdut tot avutul, aceste măsuri sunt insuficiente şi îngrijirea ca toţi refugiaţii să primească ocupaţie permanentă şi retribuită mai bine, este mai folositoare decât ofrandele sporadice.
Evidenţa refugiaţilor
Din datele statistice obţinute până astăzi la această Direcţiune, se constată un număr de 11.372, repartizaţi astfel după naţionalităţi:
Români din vechiul Regat  – 4.395
Români basarabeni           – 3.652
Ruşi                                  –  991
Alte naţionalităţi                  – 120
 
Din analiza cifrelor şi a tabelului rezumativ alăturat rezultă o diferenţă care se regăseşte în:
1. Procentul refugiaţilor români basarabeni 1 % faţă cu populaţia totală a Basarabiei.
2. S-au refugiat germani şi italieni.
3. S-au refugiat evrei.
4. Femeile s-au refugiat în număr aproape egal cu bărbaţii.
5. Elevii şi copiii s-au refugiat într-o proporţie apreciabilă.
6. Refugiaţii în majoritate sunt funcţionari, preoţi, învăţători, liberi profesionişti, comercianţi etc.
7. Ţăranii nu s-au refugiat.
8. Muncitorii s-au refugiat în număr redus.
 
Situaţia Străjerilor
Străjerii s-au refugiat în număr foarte redus. Nici 1.000 din 100.000. Dintre cei 18 comandanţi s-au refugiat 16.
 
Manifestările Sovietelor cu prilejul ocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord
 
În zilele de 28 şi 30 iunie s-au ţinut mari meetinguri la Kiev-Moscova şi Leningrad, rostindu-se discursuri pentru victoria grandioasă a politicii „paşnice” a Sovietelor. S-au ţinut adunări şi în centrele principale din teritoriul ocupat: Chişinău, Cetatea Albă şi Cernăuţi, unde basarabeni şi bucovineni în frunte cu evreii au manifestat bucuria intrării armatelor sovietice liberatoare. Ziarul „Izvestia” din Moscova, începând de la ocupare şi până astăzi, publică numeroase articole criticând stăpânirea românească şi preamărind noua aşezare sovietică, care va îmbunătăţi soarta ţăranilor şi muncitorilor, expropriind pe proprietari şi capitalişti. O vie propagandă sovietică a început în teritoriile ocupate, prin apariţia de ziare locale, prin filme de cinematograf, prin transmisiuni de radio, criticându-se guvernarea românească care „a sărăcit poporul, l-a lăsat fără cultură şi în suferinţă de boli prin neîngrijire sanitară”. La toate acestea populaţia băştinaşă a răspuns cu entuziasm, prin manifestări de stradă, în spiritul regimului sovietic, pe care-l primesc satisfăcuţi că de acum înainte pot vorbi ruseşte.
 
Noua orientare a politicii româneşti faţă cu acest eveniment
 
În durere mută România păşeşte cu hotărâre la orientare precisă în politica sa externă. Prin noul guvern constituit sub preşedinţia Gigurtu, renunţă la garanţiile britanice, se retrage din Societatea Naţiunilor şi se încadrează hotărât în politica Axei Berlin-Roma. În politica internă se iau măsuri pentru menţinerea ordinei atât de necesară în clipa de faţă. […].
 
Concluziuni
 
Din expunerea împrejurărilor în care Basarabia şi Bucovina de Nord au fost ocupate de armatele sovietice, se desprind următoarele concluziuni:
1. U.R.S.S.-ul n-a recunoscut de la început alipirea Basarabiei la România şi diferendul a rămas deschis de la 1918. Politica externă a U.R.S.S.-ului faţă de România s-a manifestat prin pretenţiunea continuă asupra Basarabiei, deţinută numai în fapt de România. Această politică este mărturisită de Molotov, comisarul poporului pentru afacerile străine ale U.R.S.S.-ului, în discursul rostit la 29 martie 1940.
2. Încă de la 1918, Sovietele au întreţinut o propagandă asiduă cu sprijinul elementelor evreieşti şi comuniste din Basarabia, aşteptând doar momentul oportun pentru ocuparea ei.
3. Cauzele determinante în alegerea momentului oportun. Apropierea României de Germania în politica externă şi înfiinţarea şi organizarea Partidului Naţiunii în politica internă, cu excluderea evreilor din viaţa politică şi economică a ţării, au determinat o contra-acţiune evreiască cu obiectivul de a crea din Soviete suportul politic de apărare.
Acţiunea evreiască din România a fost sprijinită de centrul evreiesc din Londra, care a sugerat englezilor ideea să împingă Sovietele la ocuparea imediată a Basarabiei, considerând acum prilejul cel mai favorabil.
Atrocităţile comise de bandele evreo-comuniste în Basarabia, cu toleranţa trupelor de ocupaţie, în legătură cu atitudinea evreilor din Vechiul Regat, plecările lor în masă spre Basarabia sunt fapte edificatoare ale rolului hotărâtor pe care l-au avut în această acţiune politică a U.R.S.S.-ului faţă de România.
4. Evacuarea s-a făcut în condiţiuni dezastruoase din următoarele motive:
a) Termenul de 4 zile convenit a fost insuficient pentru această operaţiune.
b) Armatele sovietice n-au respectat nici acest termen, depăşind linia fixată pentru înaintare şi întretăind retragerea cu paraşutişti lansaţi în acest scop.
c) Elementele basarabene din armata română – în procent mare – au părăsit unităţile, fraternizând cu trupele de ocupaţie, iar funcţionarii români basarabeni deasemenea au pactizat cu ocupanţii.
d) Acţiunea teroristă a bandelor evreo-comuniste, săvârşită cu toleranţa armatelor sovietice, a împiedicat retragerea.
5. Populaţia băştinaşă basarabeană a dat dovadă de totală lipsă de sentiment naţional; românii, în majoritate ţărani, au primit evenimentul cu pasivitate, rămânând legaţi de pământul lor. Celelalte naţionalităţi, prin atitudinea lor, s-au dovedit vădit vrăjmaşi ai ţării.
6. Opinia publică românească din ţară surprinsă de fulgerătorul eveniment, complet dezorientată, s-a manifestat printr-o totală derută. O reacţiune firească şi spontană a manifestat-o tineretul.
7. Acest eveniment a stârnit poftele revizioniste ungare şi bulgare, care activează intens.
8. Faptul a produs şi mari repercusiuni în viaţa economică, încasările Statului fiind reduse simţitor.
9. În Basarabia a început o intensă activitate a Sovietelor, pentru adaptarea provinciei în noul ritm de viaţă bolşevic, încadrând-o în Republica Moldovenească sovietică împreună cu transnistrienii cu tendinţa ca la marginea Prutului să se desfăşoare o propagandă cu ramificaţii spre Moldova noastră.
 
Propuneri
 
1. O acţiune intensă de propagandă în ţară şi străinătate, care să evidenţieze drepturile istorice şi netăgăduite ale României asupra Basarabiei.
2. Măsuri puternice de siguranţă în special în Moldova, spre a împiedica orice acţiune tendenţioasă a Sovietelor, care prin Republica Moldovenească tind să creeze un focar de influenţă şi atracţiune a Moldovei în acea republică.
3. Organizarea unei acţiuni de propagandă în populaţiunea românească din Basarabia, întreţinută cu ideea revizionistă de reântoarcere la patria mamă. În acelaşi timp o acţiune de subminare a regimului bolşevic, pentru pregătirea unei contra revoluţii ruseşti, pe baza ideilor că sunt înşelaţi de evrei şi că, prin înlăturarea lor, fiecare ţăran rus va fi stăpân pe brazda lui.
4. Conservarea cetăţeniilor acordate românilor de origine etnică din Basarabia şi ridicarea în bloc a tuturor cetăţeniilor celorlalţi basarabeni de altă origine etnică.
5. Un recensământ al întregii populaţii, care nu s-a mai făcut din anul 1930.
6. Organizarea unui control eficace al populaţiei, prin înfiinţarea unei cărţi de identitate generală, uniformă, simplă, cu fotografie şi de o singură culoare pentru toţi românii din ţară şi de la sate şi de la oraşe; pentru străini, de altă culoare.
7. Un studiu amplu al problemei evreieşti în general şi în special pentru România, stabilindu-se un program metodic de rezolvare într-un timp determinat şi în raport cu interesele ţării şi situaţiei internaţionale, astfel ca soluţia să corespundă năzuinţelor Statului român şi să aibă caracter de durabilitate.
8. O organizaţie economică a ţăranilor şi muncitorilor, astfel ca să aibă situaţie superioară celor din regimul bolşevic”.[1]
– Va urma –
 

[1] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 691, inv.1, dos.39, vol.I, f.2-20; vol.III, f. 448-451.  

 Sursa: art-emis.ro

Nicolae EnciuConsecinţele ultimatumului sovietic din iunie 1940 în documentele vremii

I

Ministerul Internelor

Direcţiunea Generală a Poliţiei, Arhiva Siguranţei:

Iulie 1940

Dare de seamă asupra actului istoric al cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord din 28 iunie 1940 şi consecinţele lui în politica internă şi externă a României

„În noaptea de 26-27 iunie 1940, guvernul român primeşte ultimatumul U.R.S.S.-ului pentru cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cu termen de răspuns chiar în cursul zilei de 27 iunie.

Consiliile de Coroană din 27 şi 28 iunie au hotărât cedarea în condiţiile propuse de U.R.S.S., armata română să se retragă şi autorităţile să evacueze teritoriile cedate în termen de 4 zile cu începere de la 28 iunie ora 12 (Moscova), iar trupele sovietice să ocupe în acelaşi timp aceste teritorii.

În şedinţa Parlamentului din 2 iulie 1940, guvernul Tătărăscu-Argetoianu face cunoscut ţării, motivele care au determinat cedarea fără luptă, sintetizate în următoarele două idei:

1. România- în actuala conjunctură internaţională- rămasă singură, a fost silită să accepte cedarea sub presiunea forţei U.R.S.S.-ului.

2. Sacrificiul făcut- a fost dictat de interese superioare pentru păstrarea păcii în Sud-Estul Europei.

Comentariile din lumea politică românească

Legionarii

Dezastrul naţional se datoreşte greşelilor politicii româneşti, caracterizată prin lipsa de sinceritate faţă de Germania. Protivnici cedării- sunt hotărâţi să lupte în jurul Tronului pentru integritatea teritorială.

Naţional-creştinii

Împărtăşesc aceeaşi părere şi sunt îngrijoraţi de eventuale pretenţiuni teritoriale ungare şi bulgare.

Cercurile Octavian Goga

Protivnici cedării fără luptă, aprobă atitudinea şi demisia dlui Gigurtu de la Ministerul Externelor.

Intimii dlui Iorga

Cred că acţiunea Sovietelor a pornit din iniţiativa Angliei, care în situaţiunea de azi are tot interesul să detaşeze războiul în Sud-Estul european. Iorga personal afirmă categoric că în actuala conjunctură mondială, România rămasă complet izolată nu poate conta nici pe aliaţi, nici pe germani şi nici pe alianţa balcanică; se aşteaptă zile negre cu participarea noastră la prefacerile lumii.

Vaidiştii: Suntem şi noi victima garanţiilor franco-engleze. Hotărârea Consiliului de Coroană a fost singura soluţie posibilă pentru România în momentul de faţă. Cedarea e provizorie. Conflictul între Germania şi Rusia este iminent; trebuie să fim pregătiţi şi- cu jertfa sângelui- să redobândim ce am pierdut. Dar atunci să nu mai repetăm greşeala de a ocroti sub scutul legii minoritatea criminală a evreilor.

Liberalii: Afirmă că ruşii au ales momentul cel mai prielnic- când suntem singuri şi chiar Germania şi Italia ne-au sfătuit să cedăm. În această situaţie, toţi românii să rămână la punctul de vedere al Regelui şi Consiliului de Coroană. Soluţia nu e definitivă, căci în curând germanii vor porni război contra Rusiei.

Naţional-Ţărăniştii

E o întrebare dacă n-a existat o prealabilă înţelegere germano-rusă, cu privire la Basarabia. Critică politica externă a României bazată pe garanţiile iluzorii franco-engleze. Înfiinţarea Partidului Naţiunii cu caracter totalitar a fost considerată de ruşi ca preludiul unei înţelegeri româno-germane îndreptată contra lor şi spre a nu fi surprinşi de evenimente şi-au asigurat poziţiile strategice. În actuala împrejurare e necesară o soluţie medie pentru un echilibru între pretenţiile Sovietelor şi aprehensiunile Germaniei.

Maniştii

Pretind că între Germania şi Rusia a fost acord perfect şi că prin faptul ocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ruşii şi-au satisfăcut toate pretenţiunile teritoriale în Europa. În scurt timp Germania şi Rusia vor putea ataca Imperiul Britanic în Orientul Apropiat. Astfel se explică acordul german cu ungurii şi tratativele lui Fabricius în Bucureşti pentru a obţine din partea României aceeaşi permisiune de a trece trupa spre orient. Au aderat la memoriul de protest al dlui Iorga pe care-l va prezenta în Parlament, arătând drepturile etnice ale românilor asupra Basarabiei recunoscute chiar prin pacea de la Brest-Litovsk, de către ruşi.

Comuniştii

Susţin că atitudinea politică a României din ultimul timp, regimul totalitar, antisemitismul şi apropierea de Germania trebuia să ne ducă fatal la un conflict cu Sovietele. Chestiunea cedării a fost hotărâtă mai înainte- la încheierea pactului germano-rus din 1939- teritoriul cedat făcând parte din regiunea dunăreană cuprinsă în zona de influenţă sovietică. Profesorul Constantinescu-Iaşi crede că pretenţiile sovietice se vor mări evolutiv.

Organizaţia clandestină comunistă a intenţionat lansarea unui manifest elogios pentru armata roşie şi de protest contra modului cum autorităţile române au reprimat incidentul din Galaţi, provocat de 2.000 de evrei în drum de plecare spre Basarabia.

Comentarii din cercurile diplomatice străine

Germanii

Manifestă surpriză. Fabricius – în urma convorbirilor cu Berlinul – comunică M.S.Regelui părerea pentru cedare deocamdată. Col. Gerstemberg afirmă categoric că la mijloc este mâna engleză, fiind informat că ziaristul Walter Duranty, expert în chestiuni sovietice şi dna Claire Hollinwortz, expertă în pregătirea actelor de sabotaj, ambii în serviciul Legaţiei engleze din Bucureşti, au sărbătorit marţi 25 crt., deci cu o zi înainte de primirea ultimatumului, succesul demersurilor engleze la Moscova, adică hotărârea de a se trimite ultimatumul pregătit de Sir Stafford Cripps, însărcinatul cu afaceri al Angliei la Moscova.

Consideră atitudinea Reichului faţă de cererea disperată a României ca o ruşine, căci lumea îşi va forma ideea că Germania nu a fost în stare să ia poziţie. Acuză pe Schulenberg de la Moscova că n-a ştiut din vreme ce pregătesc ruşii. Acuză pe Fabricius că n-a informat Berlinul la timp. Arată greşelile românilor şi anume:

 

1. O politică de duplicitate- acceptându-se garanţii britanice şi în acelaşi timp pretinzând întreţinerea legăturilor de prietenie cu Germania- nu este înţeleaptă pentru un stat cu atâtea probleme de rezolvat pe toate fronturile.
2. Ministrul Lavrentiev a fost rău primit.
3. Nu s-au făcut pregătiri militare masive din vreme la Est.
În prezent orice acţiune de denigrare a Regelui este lipsită de inteligenţă, căci e singurul om ce poate face faţă situaţiei. Există oare în România cineva care să-l poată înlocui ?
Barbariile comise de evrei contra românilor sunt ordonate de centrul evreiesc din Londra din sugestie engleză. Reprimarea energică a incidentelor provocate de evrei a făcut impresie bună. Este necesară menţinerea ordinei interne în România cu orice preţ. Pentru protejarea germanilor din Sudul Basarabiei s-a trimis delegaţi speciali.

Italienii

Ministrul Pellegrino Ghigi, personal, dirijează pe ziarişti cum să transmită ştiri în străinătate despre acţiunea teroristă a evreilor din Basarabia şi Bucovina. Este informat că organizaţiile evreieşti colectează fonduri în valută forte, pe care le pune la dispoziţia Sovietelor, pentru ajutorarea populaţiei evreieşti din Basarabia.

În curând, diplomaţii germani din ţările balcanice cu delegaţii respectivi vor fi convocaţi într-o conferinţă, pentru tranşarea diferendelor existente. România va trebui să cedeze 3-4 judeţe Ungariei, Cadrilaterul pentru Bulgaria şi o mică parte din Banat Iugoslaviei. Pretenţiunile bulgarilor vor fi moderate de italieni.

Se crede că e periculos pentru politica internă să se înceapă acum agitaţii antisemite. A.C.Cuza şi Gh.Cuza sfătuiţi să părăsească Iaşul pentru evitarea unui asasinat. Pentru protejarea coloniilor italiene din Sudul Basarabiei s-a trimis un delegat special.

Maghiarii

La Budapesta manifestaţiile neoficiale revizioniste se ţin lanţ, iar conflictele de la frontiera româno-maghiară sunt acute şi des repetate. În ţară maghiarii organizează o autoapărare în vederea unui eventual război. Întreprinderile sfătuite să lichideze, maghiarii să fie atenţi la Radoi-Budapesta. Guvernul român n-a plasat pe refugiaţii basarabeni în Ardeal, conştient, pentru a nu-i supune la două refugiuri.

Bulgarii

 

Sunt informaţi că U.R.S.S. va formula noi pretenţii faţă de România şi anume:
1. Introducerea de reprezentanţi sovietici în comisiile petrolifere române.
2. Control sovietic în porturile dunărene şi maritime.
3. Demobilizarea armatei.

Lt.Col. Stef. Nedeff comunică informaţii de la Sofia de noi concentrări de forţe bulgare la frontiera română. În legătură cu evenimentele din Basarabia, se constată numeroase incidente la frontiera româno-bulgară. Legaţia a ordonat comunităţilor bulgare din ţară inventarierea averilor, iar locuitorii să nu se deplaseze decât în cazuri speciale.

Englezii

Ocuparea Basarabiei este începutul unei noi faze a războiului în Europa. Guvernul român nu e stăpân pe situaţia internă. Menţinerea ordinei este tot aşa de importantă ca şi evitarea unui conflict extern. Inamicii României pândesc momentul critic pentru noi intervenţii.

De la Legaţia U.R.S.S.

Paul Koukuliev. Consiliul de Coroană a procedat cu înţelepciune prin lichidarea paşnică a diferendului dintre U.R.S.S. şi România.
Serghei Mihailov. Problema Basarabiei a devenit acută din cauza că România s-a apropiat prea mult de Germania.
Gurvitz. Prin cedare paşnică România va avea sprijinul Sovietelor faţă de pretenţiunile teritoriale ungare şi bulgare.
Sevelev. Sovietele nu sunt înţelese cu nemţii, ele au politica lor şi atitudinea lor faţă de România, depinde numai de România. Lavrentiev nemulţumit de primire şi mai ales de Gigurtu, care l-s sfidat. La sosire în România el a găsit un guvern pur hitlerist şi Sovietele sunt nemulţumite de această apropiere de Germania, fapt care va atrage în mod brusc rezolvarea celorlalte probleme litigioase dintre U.R.S.S. şi România. Primele măsuri vor fi:
1. Nu se va restitui materialul de război rămas în Basarabia.
2. Se va cere satisfacţie pentru omorârea evreilor la Galaţi, care din moment ce doreau să plece în Basarabia trebuiau consideraţi cetăţeni sovietici.
Lavrentiev a făcut raport satisfăcător la Moscova pentru faptul că în Parlamentul român nu s-au rostit discursuri ofensatoare la adresa U.R.S.S.-ului.
 
Evacuarea şi ocuparea de fapt a teritoriilor cedate
 
În primul rând termenul scurt de 4 zile pentru cedare şi comunicarea tardivă a evacuării a produs o derută şi o învălmăşeală de nedescris printre români. Armata n-a avut timpul necesar pentru manevra retragerii, autorităţile surprinse n-au putut lua măsuri de evacuare, iar mare parte din populaţie n-a fost vestită şi astfel trupele de ocupaţie au întrecut pe români în retragere.

Atitudinea armatelor sovietice

Trupele sovietice au depăşit linia de demarcaţie fixată, dând loc la incidente şi lupte locale cu armata rămână. Ofiţeri şi soldaţi din armata română au fost împuşcaţi. Paraşutişti lansaţi din avioane au întretăiat retragerea la Bolgrad înainte de expirarea termenului convenit, oprind trenurile, percheziţionând şi oprind lucrurile şi valorile refugiaţilor, dezarmând trupa şi pe ofiţerii români şi reţinând pe soldaţii originari din Basarabia. Dar cea mai caracteristică atitudine a trupelor sovietice a fost toleranţa ca, în prezenţa lor, bandele evreo-comuniste să comită acţiuni de teroare contra românilor din Basarabia.

Atitudinea evreilor din teritoriile ocupate

Constituiţi în bande evreo-comuniste, s-au dedat la cele mai îngrozitoare acte de teroare contra românilor în retragere, ca şi contra celor rămaşi pe loc: omoruri, jafuri, devastări, schingiuiri, trenuri atacate cu arme, preoţi batjocoriţi şi cu limbile tăiate, biserici pângărite, ofense la adresa Regilor Ferdinand şi Carol al II-lea prin batjocorirea statuilor din Chişinău şi Cetatea Albă, evidenţiază, în miniatură doar, acţiunea criminală pe care au săvârşit-o fără a cruţa nimic în calea lor. În acelaşi timp organizau adunările şi manifestările de simpatie pentru noii ocupanţi, iar cei cu situaţie socială superioară preluau conducerea autorităţilor evacuate române.

În toate aceste acţiuni era prezent şi elementul bulgăresc, ruşii şi ucrainenii păstrând o atitudine mai rezervată. Atrocităţile s-au întins şi asupra populaţiei germane şi italiene, fapt care a determinat intervenţia de proteguire pe cale diplomatică.

Pactizarea funcţionarilor români cu Sovietele

Fapt trist dar adevărat este că funcţionarii rămaşi, în mare majoritate de origine basarabeană, au participat la acţiunea ocupanţilor şi la teroarea dezlănţuită în teritoriile cedate.

Atitudinea evreilor din Vechiul Regat este din cele mai variate

Cu două zile înainte – la înfiinţarea Partidului Naţiunii – toată lumea evreiască a fost surprinsă de panică şi un doliu general îl manifestau pretutindeni.

În ziua când s-a produs evenimentul dureros pentru întregul popor român, o satisfacţie evreiască manifestată pretutindeni a fost un contrast izbitor. După aceasta, atitudinea a oscilat între satisfacţie şi panică izvorâtă din caracterul nativ al evreului, îngrijit de eventualele măsuri antisemite. Acţiunea evreilor şi rolul jucat în această dureroasă dramă a poporului român, este caracterizată printr-o tendinţă de diversiune – întrevăzută din multipla lor manifestare. Născocesc şi răspândesc versiuni tendenţioase în folosul lor şi în detrimentul românilor, ameninţând că Sovietele nu se vor opri aci şi încearcă să creeze opinie publică în România pentru un guvern simpatizat de Soviete. În timp ce manifestă în masă satisfacţia de lovitura primită de România, o parte din intelectualii evrei se solidarizează la doliul ţării şi mărturisesc o perfidă desolidarizare a evreilor din Vechiul Regat de cei din teritoriile alipite, când în acelaşi timp întreţin puternic curentul de emigrare cei cu capitaluri în Palestina, iar proletarii în teritoriile ocupate de Soviete.

Iau toate măsurile de prudenţă prin retragerea în casă şi cu calcul bine chibzuit suspendă lucrul şi orice tranzacţii, lichidează întreprinderi pentru a periclita realizarea veniturilor bugetare ale Statului, dar în acelaşi timp intensifică colectarea de fonduri pentru ajutorul lor reciproc. Mărturisesc pe faţă o divergenţă între evreii comunişti şi cei sionişti, când în realitate există cea mai perfectă solidarizare a întregei rase evreieşti, manifestată prin organizarea generală de autoapărare.

Atmosfera creată de evrei şi rolul important pe care-l îndeplinesc în continuare contra românilor, reiese clar din faptul plecării în masă a evreilor din Vechiul Regat spre Basarabia, tocmai în acest timp când sub regimul sovietic nici un român din Regat n-ar avea curajul să se îndrepte într-acolo.

Alături de ei au plecat şi muncitori de origine basarabeană, care se aflau în Vechiul Regat, atraşi de mirajul unei vieţi mai bune sub regimul sovietic.

Atitudinea studenţimei şi opinia publică

Atitudinea evreilor şi acţiunea lor teroristă contra românilor a produs o profundă indignare în sufletul îndurerat al poporului român, dar mai ales în rândurile studenţimei. Reacţiunea firească faţă de atrocităţile comise de evrei, începuse ca o vijelie din iniţiativa proprie a fiecărui român, dar guvernul a luat măsuri înţelepte pentru a se opri generalizarea care ducea la periclitarea ordinei interne a Statului, cu repercusiuni în afară. Studenţii supraveghează îndeaproape acţiunea evreiască.

Repercusiuni în viaţa economică

Un mare număr de întreprinderi din ţară cu sucursale în Basarabia, au suferit pierderi mari. Nu s-au putut lua măsuri necesare pentru evacuarea depozitelor de bani şi mărfuri rămase în teritoriile ocupate. Au rămas mari cantităţi de zahăr, uleiuri şi depozite de lână. Societatea Soia a pierdut ¾ din recolta rămasă în Basarabia, în valoare de peste 1 miliard.

Societatea de telefoane pierde în Basarabia şi Bucovina investiţii care trec de 1 miliard. La Bucureşti s-au ivit mari cereri de ridicări de depozite de la Bănci, C.E.C. şi Casa de Depuneri. La burse nici o cerere. Bursa neagră este ca şi desfiinţată. Numeroase întreprinderi cu capital evreiesc lichidează. Lucrul aproape pretutindeni suspendat. Se remarcă zilnic o mare scădere la încasările veniturilor Statului. Lipsa de tranzacţii,- în sfărşit, întreaga viaţă economică, paralizată pentru moment.

– Va urma –

Sursa: art-emis.ro

Ultimatumul sovietic din iunie 1940 (2)

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
Referitor la repercusiunile în viaţa economico-socială a Basarabiei, mărturiile documentare ale martorilor acelor evenimente ilustrează întreg dezastrul şi cataclismul social provocat de raptul teritorial sovietic din iunie 1940. Astfel, parohul din comuna Cobâlnea, jud. Orhei, refugiat în ziua de 8 septembrie 1940, mărturisea că în Basarabia e „sărăcie mare. Satul a rămas gol, desculţ şi flămând” . La rândul său parohul bisericii din Nisporeni, jud. Lăpuşna, menţiona că „agricultura, după sistemul de până acum, e pe cale de lichidare, iar poporul va fi silit să treacă la colhoz, pentru că numai membrii anumitelor organizaţii şi a colhozurilor, vor avea dreptul la cumpărarea lucrurilor de primă necesitate pe preţ mai redus, iar ceilalţi vor plăti preţuri fabuloase, ceea ce se vede de pe acum. Ţăranii, de frica rechiziţiilor, şi-au vândut lucrurile din casă şi vitele pe preţuri mari în bani româneşti, care n-au avut mai târziu nici o valoare, populaţia devenind peste noapte săracă, scopul urmărit de sovietici. Starea poporului român este deprimantă”. Un alt preot din jud. Lăpuşna mărturisea că „Pădurile se exploatează fără milă. Vitele sunt duse la abator pentru tăiere. Lumea trăieşte în sărăcie, frică şi descurajare. Tineri,- fete şi băieţi,- sunt amăgiţi prin vorbe, încheie contracte şi sunt trimişi la scos cărbune în Donbas, de unde nu vor mai veni şi astfel Basarabia se pustieşte de fiii ei”. Potrivit mărturiilor aceluiaşi preot, „la o adunare, tovarăşul propagandist rosti către oamenii adunaţi: «fraţilor tovarăşi, cred că fiecare din voi are o rană la inimă, vă rog ieşiţi şi spuneţi ce vă doare şi ce aţi suferit»; s-a făcut tăcere, nimeni n-a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva stăpânirii româneşti; tovarăşul s-a înroşit, s-a îngălbenit şi apoi a început să vorbească de armata roşie” .În privinţa armatei roşii din Basarabia, Inspectoratul Regional de Poliţie Galaţi relata, la 11 noiembrie 1940, că „la Sud de Colibaşi, de-a lungul Prutului, pe muchiile dealurilor basarabene, Sovietele fac organizarea terenului (tranşee şi adăposturi)”, iar „locuitorii din satele de pe malul Prutului basarabean nu au voie să se deplaseze în interiorul regiunii basarabene, ci numai în satele de pe malul Prutului care au un regim special, în sensul că sunt lăsaţi de capul lor. Tineretul de până la 18 ani, băieţi şi fete din satele basarabene, afară de cel din satele de pe malul Prutului, este trecut în Rusia” .

Aceeaşi stare de lucruri constata şi un fost funcţionar la Inspectoratul V al drumurilor din Chişinău: „Starea de spirit a populaţiei este deplorabilă – nu ştie nimeni ce soartă va avea. Se vorbeşte că majoritatea populaţiei basarabene va fi transportată la Donbas sau la canalul Don şi în Siberia” . Preotul din com. Ciulocani, jud. Bălţi, menţiona în acelaşi context, că „Populaţia este nemulţumită din cauza insuficienţei alimentaţiei şi a îmbrăcămintei. Impozitele prea mari produc mari nemulţumiri – trebuiesc plătite în 24 de ore de la data comunicării” . Un alt refugiat, tot din jud. Bălţi, menţiona că „Agricultorii sunt nemulţumiţi, pentru că nu vor mai avea pământul lor – toţi vor fi încadraţi în aşa zisele colhozuri, în care vor lucra pentru stat. Ţăranii care au avut de la 15 ha în sus, au fost trecuţi în rândul aşa zişilor „culaci” şi sunt lipsiţi de aproape toate drepturile, ei şi copiii lor” .

În fine, nu însă şi în ultimul rând, o studentă la medicină din anul IV, refugiată la 13 septembrie din Chişinău, menţiona: „Câmpurile au rămas nelucrate, nefiind dreptul de proprietate respectat, iar proprietarii mai mari sunt arestaţi. Satul este condus de un comitet sătesc, compus din cei mai netrebnici oameni, care au deviza: cine până acum a fost cineva, acum nu va fi nimic, iar cine n-a fost nimic, va fi totul” . Un alt student refugiat din Chişinău mărturisea că „noua reformă agrară prevede livrarea de către ţărani către stat a 75 % din totalul recoltei pe hectar. În caz că recolta era slabă sau distrusă, ţăranul era obligat să cumpere de aiurea grâu sau ceea ce semănase şi să-şi achite impozitul” .

Conform datelor Institutului Central de Statistică, ocupând Basarabia, URSS şi-a sporit cu 3.626.428 ha terenurile agricole, inclusiv cu 3.031.529 ha terenurile arabile; a mai intrat, de asemenea, în posesia a 28.425 ha de fâneţe naturale, a 427.618 ha de păşuni, a 110.582 ha de vii, a 28.274 ha de livezi cu pomi fructiferi şi a circa 200.000 ha de păduri.N. EnciuTabel 4

Anexarea Basarabiei a produs pagube esenţiale sectorului zootehnic: în timp ce în iunie 1940 aici funcţionau 37 de sindicate de creştere a animalelor, toate acestea au dispărut sub bolşevici, care le-au confiscat întreaga avere şi animalele de reproducere . Conform recensământului animalelor realizat în 1941, imediat după reinstalarea administraţiei româneşti în Basarabia, precum şi în cursul anului 1942, s-a constatat o reducere a numărului cabalinelor de la 407.118 capete în iunie 1940 la doar 274.994 în 1941, a numărului bovinelor – de la 451.161 la 398.500 în aceeaşi perioadă etc. .

Chiar dacă nu s-au atestat evoluţii spectaculoase, industria Basarabiei interbelice a făcut, totuşi, progrese notabile între cele două războaie mondiale, astfel încât, la data de 28 iunie 1940, valoarea aproximativă a întreprinderilor industriale existente, calculată în preţurile din ianuarie 1942, a fost de 5.904.560.000 lei. În Basarabia funcţionau 581 de cariere, 193 din care aflându-se în proprietatea statului şi 388 în proprietate particulară .

Capacitatea de producţie a principalelor industrii basarabene în funcţiune la data de 28 iunie 1940, precum şi distrugerile provocate de Uniunea Sovietică în primul an de ocupaţie sunt ilustrate de următoarele date.

Generalizând consecinţele economico-sociale ale primului an de stăpânire bolşevică a Basarabiei, autorii unui volum editat în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei menţionau, şi pe bună dreptate, că „a fost o experienţă dureroasă, plină de jertfe şi, poate, cea mai grea din lungul şir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administraţie românească aşezările tradiţionale ale populaţiei Basarabiei au fost N. Enciu, Tabel5.6Familia, Şcoala, Graiul, Biserica, Credinţa, Proprietatea, cu instalarea regimului bolşevic, „toate au rămas departe de rosturile lor fireşti şi au fost întrebuinţate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Provinciei, dărâmând proprietatea şi credinţa şi etatizând totul” .

Este în afara oricăror discuţii faptul că ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în vara anului 1940 a fost rezultatul direct al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, al înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin şi al agresiunii politico-militare întreprinse de Uniunea Sovietică împotriva României. La fel însă de adevărat este şi faptul că, de rând cu pagubele umane şi materiale provocate de agresiunea sovietică, stupoarea, nedumerirea, indignarea şi demoralizarea opiniei publice româneşti au produs consecinţe identice şi poate chiar mai grave decât pagubele materiale propriu-zise. Aceasta deoarece, regele Carol al II-lea afirmase, în repetate rânduri, în mod public şi solemn, că hotarele României vor fi apărate. „Am încins ţara cu un stăvilar de foc şi de beton, peste care nimeni nu va putea trece”,- astfel afirmase regele Carol al II-lea la Chişinău, la 6 ianuarie 1940 . Potrivit relatărilor, „Populaţia l-a primit ca pe un Mesia; ameninţarea Rusiei sovietice asupra acestei provincii apăsa sufletele basarabenilor şi pentru ei prezenţa regelui în mijlocul lor era o linişte (…). Când regele şi-a făcut apariţia, mulţimea, delirândă de entuziasm, a rupt cordoanele, astfel că regele s-a găsit izolat în mulţimea care-l aclama. În acea atmosferă de bucurie se putea descifra rugămintea disperată a întregii provincii: „Nu ne părăsi: apără-ne !”. Sub influenţa magnetismului popular, regele a ţinut un discurs în care a rostit un legământ solemn, rezumat în declaraţia: „Nici o brazdă de pământ nu vom ceda” .

La doar şase luni de zile de la acel legământ, Carol al II-lea va încerca să se justifice: „Ce puteam eu oare face, […] nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate ?”. Nu numai că putea, dar şi avea obligaţia constituţională de a-şi asuma întreaga responsabilitate, deoarece, potrivit Constituţiei din 27 februarie 1938, articolul 46, regele era comandantul suprem al armatei şi avea „dreptul de a declara războiul şi a încheia pacea”, în timp ce Consiliul de Coroană era „un for pur consultativ” . Tocmai din aceste considerente, liderii opoziţiei din acea perioadă, în numeroasele memorii şi proteste împotriva cedării teritoriale aveau să menţioneze, şi pe bună dreptate, că „Poporul român (…) nu poate să înţeleagă pentru ce, în momentul când armata trebuie să apere fruntariile ţării, a primit ordin să se retragă precipitat şi să lase vrăjmaşului mâna liberă pentru ocuparea a două provincii, părăsind în voia U.R.S.S. trei milioane de români” .

– Va urma –

Sursa: art-emis.ro