FENOMENUL TRANSNISTREAN ŞI NATURA SA

Dr.VIORICA OLARU-CEMÂRTAN:   FENOMENUL TRANSNISTREAN ŞI NATURA SA

1.1   CAUZELE RĂZBOIULUI

Geneza războiului trebuie găsită în evoluţia evenimentelor începând cu vara anului 1989, care au dus la apariţia conflictului transnistrean. Anume cu calificativul “conflict transnistrean” etichetăm evenimentele ce s-au desfăşurat în intervalul dintre vara 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a evoluat într-un adevărat război.

Deci, depistăm faptul că conflictul transnistrean a apărut înaintea proclamării independenţei de stat a RM, dar s-a agravat odată cu proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către ONU a RM, transformându-se  într-un război nedrept.

Transnistria este o regiune care pe parcursul istoriei a fost victima Rusiei (în toate ipostazele ei istorice: Rusia Kieveană, Imperiul Ţarist, Uniunea Sovietică, Federaţia Rusă). Interesul Rusiei în această regiune este evident şi recunoscut la nivel oficial de către conducerea politică şi militară rusă (A. Lebed’ a afirmat: “Transnistria este cheia Rusiei spre Balcani”[1], “RMN este o mică parte a Rusiei”.[2])

De aceea, războiul de pe Nistru a comportat un caracter tripartit, deoarece pe de o parte Federaţia Rusă şi liderii tiraspoleni (atenţie! nu întreaga populaţie a Transnistriei), având suportul Armatei a 14-a şi a cazacilor, au provocat un conflict, apoi un război, mascându-le sub pretexte de discriminare naţională şi încălcare a drepturilor minorităţilor; iar pe de altă parte, Republica Moldova care îşi apăra independenţa şi integritatea. Schema aceasta tripartită se poate reduce la una bipartită, şi anume: un război al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova, deoarece:

1) Liderii tiraspoleni  (I. Smirnov, D. Kogut, etc. ) au fost toţi cetăţeni ai Rusiei. Ei reprezintă Rusia şi interesele ei. Scopul venirii lor aici a fost anume acela de a ţine situaţia sub controlul Moscovei, iar când situaţia iese de sub control, ei încep promovarea politicii “devida et impera”. În acest sens, analistul american Goltz afirmă că: “…nu există conflict separatist în fosta URSS fără ruşi…”.[3]

2) Armata a 14-a este succesoarea Armatei Sovietice. Corpul ofiţeresc, conducerea ei este completamente de orientare rusofilă şi în mod indubitabil interesele Rusiei sunt pentru ea legi sfinte.

3) Cazacii, veniţi ca suport pentru regimul separatist, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi au luptat pentru  Rusia, nicidecum pentru apărarea a careva drepturi şi minorităţi oprimate.

Transnistria a fost doar teatrul, scena unde s-au desfăşurat dezbateri şi dueluri între “fratele mai mare” şi “naţionaliştii moldoveni”. Ea a devenit o victimă a intereselor Federaţiei Ruse şi, pe parcurs, prin intermediul mass-mediei transnistrene şi ruse, deoarece doar acestea aveau accesul în zona monopolizată de rusofili, s-a reuşit sperierea populaţiei locale, dezbinarea ei şi dirijarea  ei, în sensul de supunere a transnistrenilor faţă de interesele meschine şi machiavelice ale separatiştilor, lideri autoproclamaţi ai populaţiei locale.

Scopul acestui conflict şi al războiului a fost multiplu. Rusia urmărea obiectivele (le voi enumera în sens ascendent):

1)      Moldova pentru Rusia  semnifică:

–         zonă agrară, sursă de cereale, legume, fructe, vin,etc.

–         Rusia a făcut investiţii în complexul militar-industrial al Transnistriei şi el era o parte componentă al sistemului economic sovietic.

–         În Transnistria s-a urmărit crearea unei  baze militară a Federaţiei Ruse, care ar controla regiunea atât de râvnită de ruşi, pe parcursul multor secole.

2)      Transnistria reprezintă cap de pod pentru extinderea nu doar a influenţei ruse, dar şi a puterii reale a Federaţiei Ruse în Balcani.

3)      Transnistria, administrată de Rusia, i-ar asigura ultimei:

–         o şansă reală de recăpătare politică şi militară a Republicii Moldova.

–         controlul şi presiunea asupra Ucrainei.

–         posibilitatea tergiversării eventualei creări a unei Românii mari şi puternice în Sud-Estul Europei, care să devină lider în Balcani şi rival al Rusiei în această direcţie.

–         neadmiterea extinderii NATO în această regiune, care ar fi în mod cert inconvenabilă Rusiei, deoarece ar pierde toată influenţa ce o exercită asupra părţii europene a ţărilor CSI.

Astfel, Federaţia Rusă a fost stimulată să provoace conflictul şi apoi războiul transnistrean din considerente politice, ideologice şi militare, şi nicidecum din mobile etnice sau juridice.[4] Rusia, în toate statutele sale istorice, niciodată nu şi-a făcut griji pentru populaţia ei, pentru asigurarea ruşilor cu drepturi şi libertăţi; din contra, locuitorii Rusiei (indiferent de naţionalitate) erau trataţi în modul convenabil conducerii pentru realizarea “marilor” scopuri finale, himerice (exemple sunt destule pe parcursul întregii istorii a poporului rus, în special în ultimii o sută de ani). Se făcea apel la drepturile umane şi naţionale doar atunci când era convenabil şi când acestea serveau ca pretext “nobil”, “uman” şi “just” pentru realizarea unor scopuri, în fond, “diabolice”, “inumane” şi “nedrepte” (există un şir întreg de exemple, iar războiul din Transnistria se alătură lor).

1.1.1            – CAUZE POLITICE

La baza războiului stau interesele geopolitice şi geostrategice ale Rusiei. Pentru Rusia, indiferent dacă s-a proclamat democratică sau nu, susţinerea războiului nedeclarat, sub masca unui conflict, e o continuare a geopoliticii şi a geostrategiei care i-au fost din totdeauna caracteristice.

Începând cu 1989 conducerea URSS realizează faptul că fatalitatea crizei sovietice este inevitabilă şi se străduie să creeze teren favorabil unui conflict de durată care ar menţine influenţa Rusiei în zonă. Acum venise momentul de a vedea roadele politicii impuse RSSM pe parcursul deceniilor de încarcerare în “închisoarea popoarelor”: politica migraţionistă, politica economică, politica naţională. În acest context, Transnistria pentru Moldova reprezintă “călcâiul lui Ahile”, deoarece aici s-a reuşit într-o măsură mai mare crearea unei identităţi sovietice, alimentată de amalgamul interetnic, “frăţia popoarelor” şi “dreptul fratelui mai mare”. De facto, Transnistria a fost regiunea unde artificial s-au implantat germeni prosovietici, în ansamblu, şi proruşi, în special.[5] De-aceea, astăzi, raioanele din Estul Republicii Moldova par a fi “copiii lui Brejnev”,[6] o “rezervaţie naturală a puterii sovietelor”[7] sau un “bastion al URSS”.[8]

Realizând faptul că odată cu dezintegrarea URSS, Rusia pierde statutul său de supraputere, conducerea comunistă a încercat să menţină în zona sa de influenţă, cel puţin punctele strategice. În acest mod, Transnistria a devenit unul din obiectivele principale ale supravieţuirii geopoliticii ruse.

Odată cu colapsul URSS, Rusia s-a îndepărtat de Occident cu peste 1000 km (24% din teritoriul şi 40% din populaţia URSS şi-au declarat independenţa ), ea, însă, are interese deosebite în Sud-Estul Europei:

– influenţa şi presiunea asupra Ucrainei.

– control asupra RM pentru a nu admite unirea celor două state române într-un stat mare şi puternic.

– tutela asupra slavilor şi ortodocşilor din Balcani, în scopul perpetuării panslavismului.

Deşi URSS s-a prăbuşit, Rusia manifesta tendinţa de a păstra controlul asupra teritoriilor ex-sovietice. În special, Moscova nu vrea să admită extinderea NATO în zona respectivă. În acest context, teritoriul dintre Prut şi Nistru, iar Transnistria, în particular, serveşte doar ca un cap de pod al Rusiei spre obiectivul final: „devide et impera!”. Federaţia Rusă, care, de jure, merge spre democratizare, a susţinut liderii tiraspoleni şi a agresat Republica Moldova, pentru că, de facto, nu a renunţat la vechea politică externă, promovând neoimperialismul[9] care contribuie la crearea unor zone separatiste în tot spaţiul ex-sovietic.[10] Deci, FR este succesoarea URSS, ca concepţie geostrategică şi geopolitică.

Pentru a-şi menţine influenţa, Federaţia Rusă a inventat noi concepte de drept internaţional, sau le-a dat noi sensuri celor existente: “străinătate apropiată”, “interese strategice”, “interese vitale”, “legături vechi şi tradiţionale”, “dreptul de a-şi apăra conaţionalii”, “zone de influenţă”, “zone de securitate”, “zone speciale de interese”, “dreptul de veto asupra politicii externe a altor ţări”, “intervenţii şi presiuni civilizate”, “dreptul de a menţine pacea şi stabilitatea altora”, “independenţă moderată”, “independenţă extremistă”, “independenţă naţionalistă”, “suveranitate negociată” etc. Sub aceste accepţiuni este acoperită şi realizată tendinţa neoimperialistă rusă. Generalizând aceste idei, Europa de Est a fost declarată zonă de interes special pentru Rusia[11], adică s-a stabilit doctrina “Monroe” a Rusiei.[12] Apare întrebarea dacă a acceptat comunitatea internaţională poziţia de lider a Rusiei pe plan militar şi strategic în această parte a Europei şi ca moştenitoare a URSS? Comunitatea internaţională nu este echivocă în acest sens: pe de o parte, se pare că a acceptat acest capriciu al Rusiei[13], iar pe de alta, ONU, NATO şi UE îşi manifestă interesul de colaborare cu statele din S-E Europei şi de cooptare a unora dintre ele.

Rusia, însă face paşi concreţi pentru “realizarea visului în realitate”. Din 1989, an esenţial pentru mişcările de renaştere şi eliberare naţională a multor republici unionale, Rusia a început să facă apel la mitul despre apărarea drepturilor rusofonilor[14] din spaţiul ex-sovietic, care chipurile ar fi dezavantajaţi, neapăraţi, discriminaţi, şi ar necesita intervenţia directă a Federaţiei Ruse, cu forţe militare şi lideri ruşi  în zonele respective. Astfel, Rusia sprijină grupurile minoritare etnice din noile state independente ca să-şi creeze “state” proprii, şi , eventual, să ceară unirea cu Rusia.[15] Chiar dacă Rusia este slăbită considerabil faţă de Occident, ea poate ameninţa cu folosirea forţei şi poate presa economic, politic şi militar statele din jur. Astfel, “transformând opoziţia legitimă a populaţiei băştinaşe contra încercării ruşilor de a-şi păstra privilegiile şi rolul conducător ca pe vremea ţarismului şi bolşevismului, în lozincă de “încălcarea drepturilor omului” şi de “discriminare”, ea intervine pentru “apărarea”  conaţionalilor săi şi intervine pentru ajutorarea economică şi militară a fostelor grupări  conducătoare proruse”.[16] Deci, ceea ce se întâmplă în Republica Moldova nu reprezintă un caz izolat, ci face parte dintr-o strategie generală coerentă a Rusiei. Toţi analiştii occidentali, în special cei americani, remarcă acest fapt, menţionând expres “războiul din Transnistria din 1992 contra RM”,[17] încadrându-l în tendinţa neoimperialistă a Rusiei.

Politica neoimperialistă a Rusiei este prea evidentă pentru a nu fi observată. Ea a fost acceptată, formulată şi perpetuată de noua conducere a Federaţiei Ruse.[18] În acest context, merită atenţie declaraţia lui Boris Elţin, primul preşedinte al Federaţiei Ruse, cum că “Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!”[19] Un alt argument în acest sens este  faptul că Duma de Stat a Federaţiei Ruse nici până azi nu a ratificat Tratatul privind principiile relaţiilor interstatale dintre RSSM şi FR, care a fost semnat la 2 noiembrie 1990. Clauzele acestui tratat stipulează: a)respectarea integrităţii teritoriale a părţilor semnatare; b) inviolabilitatea frontierelor ambelor părţi. Aceste prevederi sigur că nu au fost acceptate de către naţionaliştii ruşi care militau pentru recunoaşterea aşa-zisei Republicii Moldoveneşti Nistrene.

În acest fel, politica neoimperialistă poate crea sau întreţine conflicte în cadrul  fostelor republici unionale, pentru ca una dintre părţi să solicite “sprijinul” atotputernicii Rusii, şi ea să-l ofere cu cea mai mare plăcere. Fie sub denumirea de Federaţia Rusă, fie sub cea de CSI, Rusia are aspiraţia de a-şi reface puterea şi dominaţia de altădată.

Încadrată în politica neoimperialistă rusă, Republicii Moldova i se atribuie particularitatea: “independenţa faţă de fraţi – zid de oţel; independenţa faţă de Imperiu – zid de paie.”[20] Spaţiul român, în general, a fost un  obstacol în calea realizării visurilor de veacuri ale imperialismului rus: ocuparea Constantinopolului şi unirea slavilor nordici cu cei sudici. De-aceea Rusiei îi este atât de scumpă “independenţa” acestei ţări. Şi evident, aceeaşi “independenţă”, în raport cu Rusia, trebuie să fie, în fond, exact ceea ce a fost faţă de URSS – o simplă aparenţă, o ficţiune.

Astfel, Rusia încalcă independenţa Moldovei în mod sistematic, însă o “apără” când e vorba de România.[21]

Deci, trei coordonate ale politicii externe ruse (geopolitica, geostrategia, neoimperialismul) au proiectat, alimentat şi realizat iniţial conflictul, apoi războiul de pe Nistru. Aceste premise de ordin politic atribuie războiului un caracter inuman accentuat, deoarece, în numele supravieţuirii lor şi a speranţei de refacere a Imperiului bolşevic, au fost comise greşeli fatale şi irecuperabile, acţiuni nelegale, a fost înjosit nu numai poporul român din Basarabia, ci toţi locuitorii ei (dezbinându-i artificial, inducându-i în eroare, contrapunându-i unul altuia şi făcându-i sclavii “intereselor” Rusiei, prin şantaj politic şi militar).

1.1.2 – CAUZE MILITARE

Militarii au conştientizat primii impactul dezintegrării URSS asupra potenţialului combativ al Forţelor Armate şi asupra complexului militar-industrial rus. Ei şi-au dat seama că după eventuala destrămare a URSS pe teritoriul noilor state vor rămâne un număr impunător de obiective, instalaţii militare de o importanţă strategică excepţională pentru Rusia, fără de care aceasta pierde multe din trăsăturile de supraputere.

Dacă în primele luni ale anului 1989, militarii ruşi au optat într-un mod voalat pentru păstrarea punctelor strategice ale Rusiei, apoi după  destrămarea URSS ei s-au pronunţat ferm şi deschis pentru crearea  bazelor militare  ruse  pe teritoriile noilor state independente. Erau invocate ca argumente a) necesitatea protecţiei populaţiei ruse şi rusofone rămase în afara frontierelor Federaţiei Ruse; b) numărul mare al veteranilor războiului “pentru apărarea patriei”  şi a militarilor  în rezervă stabiliţi cu traiul la periferiile URSS, şi pomeniţi peste noapte departe de “măicuţa Rusie”; c) ţinerea sub control a conflictelor ce au loc pe perimetrul frontierelor Rusiei şi influenţează destabilizator asupra regiunilor de frontieră ale  Rusiei.

În acest mod, militarii aveau cele mai bune intenţii în privinţa Transnistriei, unde “se încalcă flagrant drepturile minorităţii ruse, are loc discriminarea rusofonilor de către naţionaliştii moldoveni care doresc unirea cu România…”[22] Faptul că în Transnistria situaţia era de altă natură (conform anuarelor publicate de ONU la Geneva în 1991, doar 40% din cetăţenii alogeni ai Republicii Moldova considerau că le-au fost încălcate drepturile), s-a rezolvat imediat, prin puternice măsuri de ideologizare, agitaţie şi răspândire a fricii şi urii faţă de malul drept al Nistrului. Mass-media rusofilă a prezentat situaţia din Transnistria în cele mai negre culori şi mai sumbre calificative.[23] Însă în Transnistria, într-adevăr, existau foarte mulţi militari în rezervă şi veterani ai războiului al doilea mondial (numai în Tiraspol locuiau 70 000 militari), care şi-au pierdut o bună parte din privilegiile şi prestigiul lor în societate, la care se mai adaugă şi factorul psihologic că din ostaşi ai armatei de neînvins, s-au pomenit într-o ţară cu zece mii de kilometri depărtare de Rusia, iar din “eliberatori” ai “republicilor surori” – în “ocupanţi”. Astfel, cauzele subiective de păstrare atât a punctelor strategice ale Rusiei, cât şi cele de conservare a statutului şi privilegiilor militarilor rămaşi în Moldova, au stimulat ideea provocării dezbinării dintre populaţia Moldovei, pentru a avea o scuză nobilă de implicare directă, evitând retragerea care reieşea din logica şi evoluţia evenimentelor.

Militarii ruşi priveau cu totul altfel interesele Rusiei în teritoriile ex-sovietice, decât conducerea de la Moscova (imediat după proclamarea independenţei republicilor ex-unioniste). De aceea, M. Gribincea deosebeşte  două direcţii în politica externă rusă, în perioada atlantistă.[24] Şi anume: a)politica externă a civililor, care era îndreptată spre negarea vechilor tendinţe de politică externă; şi b)politica externă a militarilor, care încercau să păstreze dominaţia Rusiei în arealul ex-sovietic, sugerând că NATO şi ONU reprezintă pericolul principal pentru securitatea Rusiei. Astfel, B. Elţin se afla sub o presiune crescândă atât din partea conducerii militare ruse, cât şi din partea blocurilor naţionaliste[25] ale parlamentului rus. Anume aceste două grupări ruse, opoziţioniste cursului nou iniţiat de către preşedintele B. Elţin, şi conduse de vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi, “campion al cauzei ruşilor din Transnistria în politica Rusiei”,[26]  au provocat  apariţia problemei transnistrene, acţionând iniţial voalat, iar apoi, făţiş. S-a creat un caz fără precedent în istoria vreunui stat democratic, deoarece vicepreşedintele  rus susţinea punctul de vedere  al opoziţiei. Însăşi presa occidentală remarca faptul că: “Pentru Moscova, Moldova e un caz în care B. Elţin se dezice de soarta ruşilor cu scopul  aprobării politicii date de către Vest. Elţin se află sub o presiune crescândă din partea blocurilor naţionaliste din cadrul parlamentului.”[27] Însă, în afara preşedintelui rus care făcea eforturi de reorientare a politicii externe ruse, existau mulţi politicieni şi militari care acţionau în sens opus. Spre exemplu, un şir de lideri politici ca N. Travkin (preşedintele Partidului Democrat din Rusia), E. Ambarţumov (preşedintele Comitetului Parlamentar pentru Relaţiile Externe), S. Stanchevici susţineau pretenţiile ultranaţionaliştilor ruşi asupra Transnistriei. Ei erau susţinuţi de mass-media, primul organ de presă care a cerut nu doar susţinerea morală, dar şi militară a regimului lui Smirnov, a fost revista “Deni”.[28] Militarii, în special cei care şi-au creat o reputaţie în perioada sovietică (Alexandr Lebed’, A. Şapoşnicov, V. Netcaciov, V. N. Jacovlev), se găseau în fruntea opoziţiei ruse referitoare la această problemă, acţionând în consens cu vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi. Delimitarea în cadrul politicii externe a Rusiei era bine reflectată în presă, care scria despre două politici: una a lui Elţin, alta a generalilor.[29] Însă faptul că în perioada atlantistă generalii ruşi promovau o politică proprie,  nu înseamnă nici într-un caz că amestecul Rusiei în afacerile interne ale Moldovei poate fi pus numai pe seama militarilor, în special pe seama comandanţilor de nivel local. De fapt, comandanţii de nivel local primeau instrucţiuni stricte din partea Moscovei.[30] Şi ca urmare a realizării lor, erau ridicaţi în grad şi decoraţi cu medalii.[31]

Astfel, B. Elţin era într-o situaţie dificilă: pe de o parte –  a)integritatea teritorială nu numai a republicii Moldova era ameninţată, ci şi a Rusiei, deoarece dacă Rusia ar recunoaşte independenţa Transnistriei şi a Găgăuziei, atunci şi alte state ar fi recunoscut independenţa teritoriilor din Rusia  – Cecenia, Tatarstan; b)M. Snegur a fost unul din puţinii lideri din fosta URSS care i-a susţinut pe M. Gorbaciov şi pe B. Elţin împotriva puciştilor; iar pe de alta – a)regimul lui B. Elţin era foarte sensibil la ideile neoimperialismului rusesc; b)vicepreşedintele Rusiei era liderul opoziţiei, care încerca împreună cu militarii ruşi, să realizeze obiectivele tradiţionale, imperialiste ale ruşilor. Comunitatea mondială a sesizat acest fapt, şi analiştii străini  menţionau că “pe de o parte, Transnistria a cerut  ocrotire de la Rusia,  iar pe de alta, Moscova a recunoscut deja Moldova ca stat independent şi membru al CSI.”[32]

S-au  observat mai multe confruntări dintre conducerea civilă şi cea militară a Rusiei. Spre exemplu, la 27 mai 1992 B. Elţin a anunţat intenţia Rusiei de a retrage trupele din Moldova, la care au apărut o serie de obiecţii din partea militarilor ruşi.[33] Iar generalul A. Lebed’ spunea că are “senzaţia de vomă  când aude despre  retragerea trupelor ruse din republicile ex-sovietice, şi că majoritatea soldaţilor şi ofiţerilor simt la fel.”[34] În acelaşi timp, conducerea militară a Rusiei a elaborat un plan de anexare  a Transnistriei la Rusia.[35]

Însă pe parcurs, B. Elţin a preluat aceste idei. O dovadă a acestui fapt este că B. Elţin a repetat şi a confirmat declaraţiile făcute de către A. Ruţkoi în privinţa “marilor schimbări în politica externă a Rusiei” spre o linie mai activă.[36] Preşedintele rus şi-a schimbat radical concepţiile, afirmând că: “ Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!”[37] şi “Rusia va apăra drepturile ruşilor din alte state ale CSI. Aceasta constituie o prioritate. Vom folosi, desigur, dacă va fi cazul, şi metode bazate pe forţă.”[38] Deci, se evidenţiază faptul că în urma confruntării dintre concepţiile tradiţională şi novatoare vis-a-vis de politica externă a Rusiei, conducerea civilă şi militară a Rusiei a ajuns la un consens, promovând în modul cel mai cert o politică tradiţională.

1.1.3         – CAUZE IDEOLOGICE

În perioada când în ex-URSS domina un singur partid, care substituia  toate cele trei puteri în statul bazat pe drept, se susţinea sporit mitul despre inexistenţa conflictelor în societatea sovietică. În realitate însă, o serie de contradicţii principiale nu-şi găseau rezolvarea şi erau trecute sub tăcere.

Complexe procese  încep să se desfăşoare din momentul renunţării lui M. Gorbaciov la vechile concepţii staliniste în privinţa politicii naţionale, printre care era şi teza despre existenţa “naţiunii moldoveneşti”,[39] şi promovarea   reformelor economice, pe care le considera o rezolvare a tuturor celorlalte dificultăţi cu care se confrunta muribundul Imperiu. Decretarea politicii transparenţei a dus la deschiderea “cutiei Pandorei”,[40] deoarece  restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a însemnat pentru popoarele oprimate ale URSS o posibilitate de regăsire naţională şi eliberare. În acest mod, problema naţională a devenit cea mai dramatică dintre toate contradicţiile existente, deoarece era una definitorie pentru “închisoarea popoarelor”. Astfel, sub motoul luptei de eliberare naţională s-a început cursul spre suveranitate a subiecţilor URSS şi s-au agravat contradicţiile dintre centru şi periferii: periferiile tindeau spre o independenţă reală şi naţională, în timp ce Moscova (vechea conducere politică) nu putea admite o asemenea catastrofă.

În RSSM mişcarea de renaştere naţională a fost expresivă şi ireversibilă. În mod expres, caracteristicile ei au fost: a) antisovietică, b) anticomunistă, c) naţională, d) bazată pe principiile general-umane. Valului renascentist i s-a opus, însă conservatorismul, care mai deţinea puterea la Moscova, şi care şi-a făcut un fidel partener în Estul Republicii Moldova. Aşa-zişii lideri tiraspoleni, agenţi ai Moscovei şi ai Partidului Comunist, sigur că nu au cedat în faţa fluxului libertăţii care venea de la Chişinău. Reprezentând interesele centrului şi având  susţinerea lui, ei au recurs la acţiuni anticonstituţionale şi inumane, cu scopul evitării decăderii Uniunii, Partidului Comunist şi conceptelor derivate din acestea.

Iată de ce afirmăm că una dintre cauzele conflictului şi războiului transnistrean a fost confruntarea sau neconcordanţa ideologică dintre Moscova/Tiraspol  şi RSSM, reprezentată de Marea Adunare Naţională, de primul parlament ales în mod democratic, apoi declarată suverană şi independentă (Republica Moldova).

Incompatibilitatea ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi Chişinău s-a reliefat prin următoarele antonime:

1)      sovietic – antisovietic;

2)      comunist=totalitar – anticomunist=antitotalitar;

3)      antinaţional=frăţia popoarelor (citeşte dreptul fratelui mai mare) – naţional;

4)      lupta de clasă şi crearea “omului sovietic” – concepţia general-umană;

5)      adevăr istoric – fals istoric;

De facto, ultima contradicţie, veche de când este lumea, a însemnat şi un mijloc de realizare a planurilor urzite de centru, pentru că printr-un eficient mecanism de ideologizare şi agitaţie s-a reuşit promovarea conceptelor false şi antiştiinţifice, atât în  Transnistria, cât şi în Rusia.

“Agitaţia şi propaganda s-au făcut prin metode vechi, comuniste de lucru cu masele: cu forţa, cu minciuna.”[41] I. Smirnov a pus accentul pe acestea, fiind realizate prin intermediul mass-media.

Este necesară studierea acestui aspect din momentul ce: a)populaţia locală era izolată informaţional;  b)presa rusă o prelua şi o amplifica; c)presa are capacitatea reală de dirijare cu spiritele umane.

În pofida varietăţii ziarelor, informaţia difuzată pe paginile lor era distorsionată, omogenă şi purta un caracter prorus, antiromânesc, separatist (câteva titluri: “Ja slavlju respubliku kotoraja est’, no trizdj kotoraja budet!”[42], “Rosijskie voiska kak garant stabil’nosti”[43], “V. N. Jakovlev: zascitnic PMR”[44], “M. Snegur-agressor”[45]). Presa transnistreană a fost supusă totalmente liderilor locali – I. Smirnov, Alex. Caraman, Grig. Maracuţa, Alex. Lebed’, declaraţiile şi concepţiile cărora  se răspândeau rapid printre localnici, în condiţiile în care orice mijloc de informare a Republicii Moldova era sistat, iar presa rusă doar susţinea şi, de fapt, prelua informaţia “nepărtinitoare” a colegilor lor transnistreni.[46]  Ziarele nistrene au promovat falsurile despre caracterul extremist-naţionalist, fascist şi unionist al actelor naţionale din august 1989. Proclamarea limbii române ca limbă de stat, a grafiei latine, a tricolorului erau relatate în mijloacele de informare ca acţiuni de românizare, de supunere şi discriminare a rusofonilor.[47] S-a dat curs liber ideilor despre inadmisibilitatea rusofonilor la serviciu, la posturile de conducere şi impunerea forţată a limbii române în toate sferele vieţii.[48] Ele aduceau exemple “veritabile” de terorizare şi maltratare a celor ce refuzau să accepte româna ca limbă de stat. Numeroase articole îşi propuneau un recurs în istorie şi demonstrau că Transnistria, din punctul de vedere istoric, aparţine Rusiei. Era elogiat regimul sovietic şi se condamnau mişcările renaşterii naţionale de la Chişinău şi din Ţările Baltice.[49]

Numeroase învinuiri şi jigniri  răsunau la adresa României, căreia i se imputau “amintiri neplăcute” ale generaţiei în vârstă, calificative de “fascişti”, “moşieri”, “exploatatori”, “ocupanţi”[50]. Paralel cu această latură negativă a “duşmanului”, se treceau în revistă “argumentele” existenţei “poporului şi limbii moldoveneşti”, ca entitate deosebită şi superioară celor române. Paroxismul “moldovenismului argumentat” ajunse până la declaraţii de genul: “…limba moldovenească cu grafie chirilică a apărut cu mult înainte decât România ca stat. Şi de ce nu am afirma că există limba moldovenească cu un dialect al ei româna?”.[51]  Lumea era speriată şi îmbibată cu idei “lucide”: tot ce se realiza la Chişinău era expus în mod acerbic, negativist şi într-o atmosferă de ură şi duşmănie. Membrii Frontului Popular erau numiţi “duşmanii moldovenilor, deoarece sunt unionişti”.[52] Paginile ziarelor abundau în declaraţii ale “apărătorilor” Transnistriei – I. Smirnov, V. Jacovlev, G. Maracuţa, A. Caraman – care chemau populaţia locală să se apere de “agresiunea Moldovei”, să nu cedeze în faţa “naţionaliştilor români”[53].

Impactul dezinformării populaţiei locale din raioanele din stânga Nistrului şi a opiniei publice mondiale a fost dezastruos, reflectându-se negativ asupra stării de spirit a transnistrenilor şi a evoluţiei evenimentelor din ultimul deceniu al mileniului trecut.

Concluzia survine iminent: presa transnistreană a fost subordonată completamente intereselor separatiste şi reprezenta un mijloc eficient de ideologizare, dezinformare şi dezbinare a populaţiei. Consecinţele au fost fatale pentru integritatea RM.

Mass-media transnisterană a fost unul dintre mijloacele de luptă, de confruntare a aspectelor ideologice ale războiului.[54]

Anume această neconcordanţă dintre ideologiile împărtăşite de Moscova/Tiraspol şi Chişinău a dus la apariţia fenomenului transnistrean, mai întâi ca un conflict, iar apoi, ca un război.

Sigur că tendinţele separatiştilor nu puteau să fie viabile şi să supravieţuiască concurenţei cu cele noi, general-umane, decât prin susţinerea Rusiei şi prin utilizarea forţei, minciunii şi a machiavelismului. Aceste obiective se pot rezuma la tezele:

• · Păstrarea regimului vechi comunist şi a Imperiului Sovietic, schimbând exteriorul formal, iar în esenţă, să rămână intact, ca în anii stagnării. Deci, comportă un caracter conservatist, totalitarist, sovietic, comunist şi nedemocratic. Acestei tendinţe i se opune dorinţa Basarabiei  de autodeterminare, eliberare naţională, democratizare şi revenire la simbolurile şi valorile tradiţionale, româneşti.
• · Păstrarea şi perpetuarea în posturi a cadrelor nomenclaturiste de partid. Iarăşi survine caracterul conservatist, comunist, căruia i s-au opus transformări democratice, pluralismul politic şi conceptul statului de drept.
• · Neagrearea reformelor democratice din Republica Moldova şi a însăşi proclamării independenţei ei. Se observă un caracter antidemocratic, antinaţional şi anticonstituţional.
• · Perpetuarea ideilor derivate din “politica naţională stalinistă”: moldovenismul, omul sovietic, frăţia popoarelor, lupta de clasă etc. În contrapondere cu  acestea erau adevăratele valori seculare ale poporului român, tradiţiile democratice şi istorice.
• · Atentatul la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova, deşi ea fusese recunoscută de majoritatea absolută a comunităţii internaţionale. Acest obiectiv este încărcat cu un statut semiotic deosebit, deoarece reprezintă punctul culminant al incompatibilităţii dintre cele două blocuri ideologice, care se exclud reciproc. În cel mai firesc mod, această agresiune  a ideologiei comuniste, sovietice, anticonstituţionale, antiromâneşti, antidemocratice (întruchipate în Moscova şi Tiraspol), asupra celei democratice, naţionale, constituţionale (în persoana juridică a Republicii Moldova) este nu altceva decât o luptă inutilă, cu evoluţia firească a istoriei, şi  are consecinţe regretabile, suportate de cei care au devenit ostaticii vechiului regim amorf.

1.2      – PRETEXTUL RĂZBOIULUI

 

Restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a semnificat pentru moldovenii basarabeni o posibilitate de a revendica “reabilitarea simbolurilor adevărate ale naţiunii române.”[55] Ea a dus la conştientizarea ideii de apartenenţă culturală şi istorică la naţiunea română. Faptul că “naţiunea  “moldovenească” era o ficţiune bazată pe o ideologie totalitară […] s-a dovedit odată cu începutul destinderii regimului sovietic […]. Creşterea prestigiului ideii naţionale, a autodeterminării, a secesiunii, a naţionalismului ca ideologie politică legitimată, a avut loc pe fondul erodării încrederii în ideologia comunistă.”[56]

M. Gorbaciov a considerat că aplanarea problemelor economice, va soluţiona în mod automat şi problematica naţională. Însă, în Basarabia problema limbii a fost chintesenţa mişcării de renaştere şi eliberare naţională, astfel încât, Ch. King considera că nici într-o altă republică sovietică problema limbii nu a avut asemenea importanţă ca în Moldova.[57] Aceasta este un argument în plus ce demonstrează că naţiunea “moldovenească” a fost mai întâi de toate un “artefact ideologic.”[58]

Valul mişcării de eliberare naţională a adus unele realizări.[59] Însă ele au fost umbrite de comportarea sfidătoare a multor deputaţi rusofoni, care pe parcursul sesiunii a XIII-a au desfăşurat o activitate plină de ură faţă de autohtoni, faţă de actele primite în ziua de 31 august 1989.

Cosmopoliţii şi şoviniştii ruşi, aflându-se la diferite posturi de conducere şi avantajaţi până atunci de apartenenţa la etnia majoritară şi dominantă din URSS, s-au speriat că pot pierde tot. Înălţarea tricolorului şi discutarea proiectului legii cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM au fost folosite de ei ca pretext  de luptă contra statului. Organizaţi de falsa mişcare internaţionalistă “Edinstvo” (liderul ei fiind profesorul de drept, rector al Universităţii din Tiraspol, V. Jacovlev), ei au mers pe calea confruntărilor, grevelor, acţiunilor anticonstituţionale. Moment unic în istorie: grevă împotriva limbii autohtonilor.[60]  Deşi limba rusă era recunoscută alături de limba română ca mijloc de comunicare, greviştii cereau două limbi de stat, se pronunţau împotriva grafiei latine, cereau să  “nu fluturăm noi, românii basarabeni, cu tricolorul.”[61]  Cine au fost aceşti grevişti, care atât de înverşunat apărau “limba şi poporul moldovenesc”? Structura socială şi etnică a grupurilor implicate în greva împotriva limbii române a fost: a)Funcţionari, veniţi de la Moscova, care trebuiau să asigure securitatea acesteia prin prezenţa masivă în conducerea de vârf a Moldovei. Evident că începutul procesului de renaştere naţională s-a soldat pentru mulţi dintre ei cu pierderea posturilor de conducere la Chişinău. Astfel, ei s-au retras la Tiraspol, şi au pus baza acţiunilor de păstrare a URSS. b)Imigranţi rusofoni veniţi, în special în partea de Răsărit a republicii, în calitate de specialişti de calificare înaltă, cărora li s-au acordat privilegii etc. c)Pensionari din rândul militarilor, care s-au bucurat de beneficii considerabile în cadrul URSS. Unul dintre patrioţii Moldovei, născut în Tighina, scria: “Cui nu i-a convenit şi nu-i convine legea cu privire la limba de stat? Acelora care s-au stabilit în Bender şi care au deţinut posturi de conducere şi privilegii corespunzătoare. Comitetul de grevă, creat în august 1989, era condus de reprezentanţii personalului tehnic şi ingineresc al întreprinderilor complexului militaro-industrial. Acolo s-au format liderii Kogut, Dobrov, Zenovija, la care au aderat pensionarii forţelor armate – Egorov, Zapolschi.”[62] Deci, observăm că toţi erau rosofoni şi foşti monopolişti ai puterii, care acum s-au pomenit în afara jocului puterii. Ei “apărau limba şi naţionalitatea moldovenească”, cereau poziţia de altădată a limbii ruse, oprirea valului distrugător faţă de URSS, pentru că reprezentau “homo sovieticus”, care nu este apt de a trăi într-o altă societate decât cea care l-a născut şi creat. Deci, cu aportul Moscovei, inima sovietică, ei au purces la crearea spectacolului politic despre încălcarea drepturilor minorităţilor naţionale.

De facto, momentele istorice ale lunii august 1989 au fost folosite de către liderii rusofoni, sprijiniţi de centru (Moscova), ca mască pentru trucarea, provocarea separatismului. Este oportun să ridicăm întrebarea pusă de V. Malahov: “În general, au dreptul persoanele ce au venit în ţară cu câţiva ani în urmă, să rezolve  şi să decidă probleme ce ţin de suveranitatea şi unitatea acestei ţări?”[63] Răspunsul este evident. Însă, tendinţa separatistă nu a ţinut cont de aceasta.  Un alt martor ocular scria că: “…impulsul acestui război a venit din dispreţul, din orgoliul bolnav al superiorităţii faţă de noi, băştinaşii. Era de aşteptat că, ridicând noi capul, să provocăm iritarea celor bolnavi de iubire de sine.”[64]

Se afişa discordanţa etnică şi lingvistică care, după părerea lor, a apărut în vara anului 1989, şi se justificau acţiunile liderilor tiraspoleni.

Sigur că au fost exagerate şi interpretate în mod eronat consecinţele legilor din 31 august 1989, vorbindu-se despre discriminare naţională şi neadmiterea rusofonilor la servicii, din cauza necunoaşterii limbii române.

Însă, V. Malahov dezminte această idee foarte des găsită în mijloacele mass-media ruseşti şi rusofile, relevând că: “Primul lucru care şochează un moscovit, e că în Chişinău şi în alte sate, oraşe limba rusă este vorbită în  egală măsură  cu cea română: în presă, pe stradă, la scrierea anunţurilor. Nu e adevărat nici faptul că  rusofonii nu sunt acceptaţi la serviciu din cauza necunoaşterii limbii române. Documentele de la primărie demonstrează acest fapt.”[65]

Numeroase sunt dovezile care infirmă caracterul de discriminare a rusofonilor, dovezi ce nu sunt altceva decât observaţiile, sondajele, studiile (atât a documentelor, cât şi pe teren) efectuate de diferiţi specialişti străini, acreditaţi de organizaţii internaţionale, comitete pentru apărarea drepturilor omului etc.[66]

Însă, spre  regret, presa transnistreană a devenit servilă separatiştilor şi făcea jocul lor. Un martor ocular la aceste evenimente scria mai târziu: “… am văzut că atât greviştii, cât şi instigatorii grevei împotriva limbii de stat, nu cunoşteau conţinutul legii despre limba de stat, comentând-o din auzite, vorbind despre discriminare fără a avea argumente […]. Ceea ce m-a uluit era ura şi dispreţul furibund, intransigenţa ajunsă la paroxism faţă de limba noastră, de tricolor, de noi, ca naţionalişti şi fascişti români.”[67]

O altă chestiune care a fost interpretată în mod tendenţios a fost eventualitatea unificării Moldovei cu România. Într-adevăr, Moldova era unica republică a URSS, naţionalitatea căreia avea un stat în afara graniţelor ei. Însă, posibilitatea unificării cu România în acele momente, se reducea doar la  declaraţiile membrilor Frontului Popular.  Ele, însă,  erau departe de a fi realizate, deoarece nu le  împărtăşea  majoritatea populaţiei. Acest fapt a fost constatat şi de către analiştii străini, care scriau: “În 1989 în RM a fost un val de simpatie faţă de Frontul Popular, care timp de jumătate de an a devenit forţa dominantă pe arena politică a Moldovei. Totuşi, aspiraţiile RM au fost spre independenţă faţă de URSS, dar nici un guvern al României de după 1989 n-a cerut deschis şi în mod internaţional alipirea RM la România. La fel, nici un guvern al RM nu s-a adresat cu asemenea rugăminte faţă de România.”[68]  În acelaşi timp, liderii separatişti, presa şi televiziunea rusofilă hiperbolizau dorinţa moldovenilor de a se uni cu România, şi au insuflat populaţiei din raioanele de Est ale Republicii Moldovei legitimitatea acţiunilor lor de păstrare şi perpetuare a “moldovenilor” veritabili. Deci, se crea iluzia că separatismul transnistrean este o reacţie firească şi legitimă la “naţionalismul” şi “fascismul” de la Chişinău, care vrea unirea cu România. V. Malahov medita asupra acestei probleme: “…teama de românizare este numită de transnistreni, ca cauză  de bază a nesupunerii faţă de Chişinău. Însă majoritatea moldovenilor la fel nu doresc unirea, şi nu trebuie să suprapunem părerea FPCD cu cea a majorităţii populaţiei RM şi a conducerii ei.”.[69]

Panica referitoare la “românizare” a fost necesară pentru a justifica intervenţia  în afacerile interne ale Moldovei a fostelor structuri sovietice, care acum au devenit ruse. V. Malahov este sigur că: “Problema despre unirea la România este mai mult discutată la Tiraspol, decât la Chişinău.”[70]

Deci, putem evidenţia fără nici o rezervă: chiar de la începutul  Mişcării de Eliberare Naţională a moldovenilor basarabeni, a apărut şi o altă mişcare a rusofonilor din Răsăritul republicii – cea de separatism şi de creare a structurilor paralele de stat. În provocarea separatismului un  mare rol l-a jucat “sindromul dezinformării.”[71]  Noi nu putem fi de acord cu ideea împărtăşită de liderii separatişti care etichetează războiul cu calificativul de “interetnic,” pentru că nu există nici o dovadă reală care ne-ar permite acest fapt. Unica “dovadă” în acest sens vine din partea liderilor separatişti, care  fac declaraţii, deoarece trebuie s-o facă, în interesele “marii Rusii.”

Deci, pretextul apariţiei separatismului  transnistrean a fost mişcarea de renaştere naţională a basarabenilor, care avea să respingă idiomurile impuse forţat românilor moldoveni de către totalitarismul sovietic, şi care urma să restabilească adevărul istoric, prin revenirea la limba maternă, grafia latină, simbolurile naţionale şi de stat etc. Separatiştii au dat, însă acestei mişcări un caracter de discriminare şi nerespectare a drepturilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova. Printre argumentele separatiştilor care justificau agresia un rol aparte revine posibilităţii unirii Republicii Moldova cu România, argument care absolut nu este fundamentat şi real. Astfel, mişcarea separatistă s-a conturat ca una anticonstituţională, antiromânească,  prosovietică sau imperialistă, prorusă şi comunistă. Odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, conflictul transnistrean se agravează, se extinde şi susţinerea din partea Federaţiei Ruse este vădită. Din acest moment, separatismul transnistrean capătă şi un caracter de violare a integrităţii teritoriale şi a inviolabilităţii Republicii Moldova şi evoluează tot mai mult şi mai vizibil către o confruntare deschisă cu  ea,  şi acest fapt avea să fie imposibil dacă nu se conta pe ajutorul tacit, implicit, total şi necondiţionat al Rusiei. Aceasta  demonstrează foarte clar că, de facto, cauzele războiului nu au fost de ordin etnic şi juridic, ci în mod eminamente de ordin politico-militar şi ideologic. Pentru că de ce avea s-o deranjeze pe Rusia proclamarea independenţei Republicii noastre, decât din cauză că pierde  poziţia de control  asupra ei şi capul de pod spre mult râvniţii Balcani. Iar ruşii şi rusofonii au servit doar ca decor, care trebuia să justifice intervenţia ei în treburile statului independent – Republica Moldova.

---

[1]Citat din  P.Kolsto, A.Edemsky, N.Kalashnikova, The Dniestr Conflict : between Irredentism and Separatism în Europe-Asia Studies, 1993,  vol. 45,  nr. 6,  p. 973-1000.

[2] Citat din ibidem.

[3] Citat din I.Pop, Basarabia din nou la răscruce, edit. Demiurg, Bucureşti, 1995,  p. 99.

[4] Presa anglofonă a depistat acest lucru. De exemplu, interesele Rusiei în Transnistria sunt mai mult de ordin strategic şi politic, decât de ordin etnic. Rusia doreşte consolidarea tuturor structirilor CSI. Ea vede în Moldova un punct important de tranzit şi o sursă imensă de produse agricole.,  Vezi  Moldova, în The economist intelligens unit report, second quarter, 1993, p. 34.

[5] Vezi detalii V.Bârsan, op.cit., p. 16-23.

[6] Financinal Times, 1992, 12 septembrie.

[7] V.Socor, op.cit, p. 38-43.

[8] Ibidem.

[9] Vezi M.Gribincea, Politica rusă …, p. 3-5.

[10] Presa anglofonă descria această tendinţă a Rusiei chiar după descompunerea URSS. De exemplu, Henry A. Kissinger scria : Situaţia nouă, creată după descompunerea URSS, bivalentă şi instabilă, este un pericol în păstarrea păcii, dat fiind faptul renaşterii, redefinirii tendinţei istorice a Rusiei spre dominaţie. Asemenea ideologie recunoaşte că Imperiul poate fi reconstituit doar prin forţa armelor şi prin izolarea faţă de opinia publică mondială, Vezi Henry A. Kissinger, The new Russian Question, în Newsweek, 1992, 10 februarie.

[11] Una dintre deciziile Seminarului  Perspectivele reglementării conflictului transnistrean, care a avut loc la Moscova, 17 decembrie, 1993, stipula : A păstra poziţiile strategice ale Rusiei în Sud-Estul Europei. Vezi detalii M.Gribincea, Politica rusă…, p. 5.

[12] G.Arbatov, A new cold war ?,  în Foreing policy,  nr. 95, summer, 1994, p. 90-105

[13] I.Pop, op.cit., p. 71.

[14] Drepturile omului, socotite altădată ca formulă de amestec imperialist în afacerile statelor socialiste şi ale URSS, sau coloana a cincea a Germaniei naziste, capătă acum statură de doctrină oficială, pentru ca prin ea să li se acorde ruşilor – cei mai mulţi dintre ei adevăraţi colonişti, care i-au  dislocat brutal pe băştinaşi din teritoriile înglobate Imperiului Sovietic – drepturi speciale şi să rămână un instrument de dominaţie a Rusiei în fostele ţări ocupate. Vezi I.Pop, op.cit., p.63.

[15] idem, p. 60.

[16] Ibidem.

[17] Vezi detalii V.Moşneaga, V.Rusnac, Gh.Rusnac, A.Zavtur, Procesele sociale în Republica Moldova în analiza politică anglofonă, 1992-1993, Chişinău, 1995, partea I.

[18] Vezi Nezavisimoe voennoe obozrenie, 1996, martie, nr. 5(9).   

[19] Citat din I.Pop, op.cit., p. 68.

[20] Idem, p. 100.

[21] Vezi detalii idem,  p.103.

[22] Krasnaja zvezda, 19 octombrie 1989.

[23] Vezi ziarele ruse din perioada 1989-1992 (Rosijskaja gazeta, Zavtra, Krasnaja  zvezda, Sovietskij patriot.,etc.)

[24] M.Gribincea, Politica  rusă…, p. 9. După el, perioada antlantistă este etapa iniţială a politicii externe ruse, când conducerea politică rusă,  A.Kozyrev îşi propunea integrarea Rusiei în structurile europene, iar B.Elţin vorbea despre un sistem de securitate paneuropeană.

[25] Ch.King,  Moldova and  the new  Bassarabian question, în The World Today,  1993, july,   p. 135-139.

[26] Europe-Asia studies…,  p. 236.

[27] Ch.King, op.cit., p. 138.

[28] Europe-Asia studies…, p. 243.

[29] Ziarul Izvestia scria : Declaraţiile generalului Lebed’ ridică într-o formă severă întrebarea dacă generalii Federaţiei Ruse au de gând să se supună guvernului ori  vor continua să promoveze o politică proprie, care este contrară politicii preşedintelui rus., 7 iulie, 1992.

[30] La 3 decembrie 1991 general-locotenentul Jacovlev, comandantul de atunci al  Armatei a 14-a, pentru a grăbi procesul de creare a armatei RSSMN,  la ordinul ministrului Apărării a Federaţiei Ruse, a trecut în subordinea  liderilor separatişti; iar cu puţin timp înainte de escaladarea  conflictului armat din Transnistria, P. Graciov a dat generalului Netcaciov  (nou comandant al trupelor ruse în Transnistria) ordinul : Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe  toate căile. Pentru aceasta vi se cere : 1) să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei. 2) să  fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă  toate unităţile militare.  3) să fie deblocate toate unităţile militare pentru  a  face posibilă deplasarea  tehnicii de luptă pe teren. Vezi Sfatul Ţării, 1992, 26 mai.

[31] Vezi detalii  M.Gribincea, Trupele ruse…,  p. 182.

[32] D.Elliott şi S.Viets, Return of the Cassacks, în Newsweek, 20 aprilie 1992, p. 13.

[33] S. Verone, Political-Economies Assessments : Moldova – The former Soviet Union in Transition, New-York, 1993,  p. 998.  RFE/RL Research Report, vol. 1, nr. 24, 12 iunie1992,  p. 57.

[34] Citat din M.Gribincea, Politica rusă…,  p. 11.

[35] M.Gribincea scrie că : În mai, 1992 un asemenea plan a constituit obiectul discuţiei între generalul Stolearov şi conducătarii Transnistriei, la care au participat şi ofiţerii de rang superior din Armata a 14-a. Stolearov a declarat că Armata a 14-a nu va fi retrasă din Transnistria, pentru că ea apără interesele strategice ale Rusiei în regiune., Politica rusă…., p. 12.

[36] Europe-Asia studies…, p. 248.

[37]Citat din I.Pop, op.cit., p. 68.

[38]Citat din I.Chifu, Războiul din Transnistria…, p. 15.

[39] Vezi I.Caşu,  Politica naţională în Moldova Sovietică 1944-1989, Chişinău 2000, p. 38-82.

[40] Expresia este preluată de la O.Nantoi, Spre regretul nostru Moldova  nu a fost în stare să urmeze calea Ţărilor Baltice, în Pacea civică şi democraţia în societăţile polietnice, Chişinău, 1995, p. 63.

[41] M.Gheorghiţă, Organele speciale şi militare ale Republicii  Moldova în apărarea intereselor de stat şi puterii constituţionale (1989-1992),  în Conflictul din Transnistria : adevărul …,  p. 27.

[42] Prednestrovje, 1990, 25 octombrie.

[43] Adevărul nistrean, 1991, 11 ianuarie.

[44] Dnestrovskaja pravda, 1994, 19 martie.

[45] Bastujuscii Tiraspol’, 1992, 27 mai.

[46] Ziarele Krasnaja Zvezda,  Sovietskii Patriot încă din 1988 educau armata în spirit antimoldovenesc, îi pregătea pentru război împotriva Moldovei.

[47] Vezi Adevărul nistrean, septembrie-decembrie 1989 ; Prednestrovije, august 1989-mai 1990, iulie-septembrie 1990,  noiembrie 1990-ianuarie-decembrie 1991 ; Dnestrovskaija pravda, august 1989-mai 1991, august 1991-martie 1992 etc.

[48] ibidem

[49] ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Dnestrovskaja pravda, 1991, 8 februarie.

[52] Bastujuscii Tiraspol’, 1989, 28 septembrie.

[53] Dnestrovskaja pravda, 1991, 2 septembrie.

[54]Vezi detalii V. Malahov, op.cit., p. 30.

[55] I.Caşu, op.cit., p. 81.

[56] Ibidem.

[57] Ch.King, The politic of language in  Moldova, în  Newsweek,  1992, 12 februarie.

[58] I.Caşu, op.cit., p. 81.

[59] Vezi M.Cernencu, A.Galben, Gh.Rusnac, C.Solomon, Republica Moldova: istoria politică (1989 – 2000). Documente şi materiale. Volumul I, Chişinău, 2000, p. 5 – 12.

[60] V.Ursu, Moldova pe calea suveranităţii reale şi independenţei statale,  Chişinău, 1993,  p. 7.

[61] Ibidem.

[62] V.Gusleacov, Ce şi cum a fost ? Şi ce se mai întâmplă ?, în Conflictul din Transnistria :adevărul…,  p. 6.

[63] V.Malahov, op.cit., p. 22.

[64] N.Negru, Un război cu propria istorie, în Conflictul din Transnistria :adevărul …, p.37.

[65] Ibidem.

[66] Vezi A.Pascaru, Societatea între conciliere şi conflict : cazul Republicii Moldova, Chişinău, 2000; Vezi Moldova Suverană, 1992, 25 ianuarie.

[67] N.Negru, op.cit.,  p. 37.

[68] J.F.Brown, Nationalism, democracy and security in the Balkans, 1992, USA, p. 169-173. ; Vezi şi V.Socor, Moldavian-Romanian relations are slow to develop, în RFE/RL Research Report, 26 iunie 1992, p. 38-45. ; Vezi şi J.Bremmer, R.Taras, Nations and Politics in the Soviet Union Successor States, Cambridge, 1993 ; Ch.King, Moldova and the new Bassarabian …, p. 135-139.

[69] V.Malahov, op.cit., p. 22.

[70] Idem, p. 27.

[71] E.Mazâlu, Sindromul dezinformării,  în Conflictul din Transnistria : adevărul…, p. 51-54.

Material pregătit în exclusivitate pentru Revista de Istorie Militară „Cohorta”