Arhivă pentru Iulie, 2015

Istoria Primului Război Mondial ca instrument al noii politici imperiale a Federaţiei Ruse (1999-2015)

Enciu-Nicolae-art-emisÎncepând cu primii ani ai noului secol şi noului mileniu, în istoriografia rusă se remarcă o tendinţă tot mai pronunţată de interpretare a evenimentelor şi proceselor din cadrul Primului Război Mondial prin prisma Marelui Război pentru apărarea Patriei. În 2004, bunăoară, istoricul Serghei Vl. Volkov a publicat un studiu cu titlul „Războiul uitat”, în care menţiona că contemporanii Primului Război Mondial îl defineau drept Marele Război, în timp ce în fosta Uniune Sovietică, Primul Război Mondial s-a pomenit nu numai „în umbra” celui de-al Doilea Război Mondial, ci chiar a fost dat uitării[1]. Totodată, fără să fi cedat cu nimic în privinţa pagubelor umane şi materiale pe care le-a cauzat, Primul Război Mondial a avut, în opinia autorului, o importanţă chiar mai mare asupra destinelor omenirii, comparativ cu cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât afirmaţiile potrivit căror „secolul al XIX-lea s-a încheiat în 1914″, respectiv, „epoca contemporană a început odată cu declanşarea Primului Război Mondial”, sunt în întregime justificate. Cu referire expresă la destinele Rusiei ţariste, autorul întrevede un mare şi crud paradox: membru foarte important al Antantei victorioase, care a contribuit enorm la obţinerea victoriei finale şi care şi-a salvat, de atâtea ori, aliaţii în cele mai dificile momente, „a fost, cu toate acestea, nu numai lipsit de roadele victoriei, ci chiar a dispărut ca stat, a fost ciopârţită în «fragmente naţionale» şi transformată în cap de pod pentru exportul „incendiului mondial”. Acea „lovitură revoluţionară în spate” s-a datorat, precum cu justificat temei afirmă Serghei Vl. Volkov, propagandei bolşevice, care a contribuit în mod decisiv la transformarea, în conştiinţa publică, a Primului Război Mondial în „război imperialist ruşinos”, astfel încât eroismul ostaşilor ruşi nu doar a fost dat uitării, ci chiar interzisă evocarea acestuia. Pornind de la caracterul principial internaţionalist şi antirusesc al doctrinei bolşevice, S.V. Volkov i-a incriminat la modul direct lui V.I. Lenin nu doar îndemnurile de „transformare a războiului imperialist în război civil în Rusia”, ci şi activitatea sa nemijlocit practică, în calitate de lider al partidului bolşevicilor, în vederea demoralizării armatei ruse prin asmuţirea ostaşilor împotriva ofiţerilor şi executarea acestora fără judecată [2].

Totodată, considerând perfect adevărată afirmaţia autorului, potrivit căreia, la o distanţă de circa 100 de ani, semnarea Păcii de la Brest-Litovsk de către Rusia apare drept o „plată logică”, efectuată conducerii germane pentru ajutorul acordat bolşevicilor în preluarea puterii, în schimb, sunt fără nici un suport logic şi raţional acuzele lui Serghei Vl. Volkov la rezultatele Primului Război Mondial, din care cauză Rusia s-ar regăsi, în prezent, în limitele hotarelor sale din secolul al XVI-lea, iar comerţul cu gaze naturale nu-l poate efectua, decât iertând furtul deşănţat al acestora de către „suveranităţile limitrofe” şi, mai mult ca atât, o singură armată a 3-a turcească fiind mai performantă decât toate trupele ruse terestre[3]. În mod evident, nici faptul mobilizării, de către Rusia ţaristă, a unui contingent de 39 % din totalul populaţiei masculine între 15 şi 49 de ani şi nici pierderile armatei ruse pe câmpurile de luptă între 775 şi 908 mii de persoane, nu poate constitui un „argument” în favoarea pretinsului „drept” al acesteia de a intra în posesia Constantinopolului şi a Strâmtorilor Mării Negre, precum şi de ridicare a Crucii pe cupola Catedralei „Sf. Sofia”. Un important studiu privind alternativele derulării evenimentelor din vara-toamna anului 1914, aparţine cunoscutului istoric V.N. Vinogradov [4]. Aşa cum menţionează autorul, în fiecare an, în ziua de 11 noiembrie, la orele 11.00, preşedintele Franţei, cu flori de recunoştinţă în mâini şi înconjurat de copii, merge la Arcul de Triumf pentru a depune coroane şi jerbe de flori la Monumentul Ostaşului Necunoscut. În atare mod, Franţa îşi onorează eroii căzuţi în Primul Război Mondial – 1 mln. 300 mii de morţi pe câmpurile de luptă sau în spatele frontului. Războiul a adus, de asemeni, pagube enorme Rusiei, Serbiei, Belgiei, Poloniei, României, Greciei, Macedoniei, Muntenegrului, Letoniei şi Lituaniei. Marea Britanie a fost obiectul unui crâncen război al submarinelor. Austro-Ungaria s-a destrămat, sub povara războiului, iar Germania era la discreţia ţărilor învingătoare.

Întreaga Europă este împânzită de monumente ridicate şi doar în Rusia, în opinia lui V.N. Vinogradov, Primul Război Mondial a fost „uitat” în mod intenţionat, fiind pus în umbra revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Pe un fundal în general sumbru al evenimentelor Primului Război Mondial, descrise în istoriografia sovietică, se recunoştea doar caracterul eliberator al luptei purtate de Belgia şi Serbia, fără ca aceste două excepţii să poată schimba tabloul de ansamblu extrem de sever. Oricum, consideră autorul, graţie activităţii desfăşurate de Asociaţia Istoricilor Primului Război Mondial din Rusia, fosta abordare sovietică unilaterală şi ideologizată poate fi considerată deja depăşită, iar discuţiile şi dezbaterile actuale ale istoricilor pot fi şi trebuie purtate la un alt nivel, cum ar fi, bunăoară, posibilitatea şi şansele evoluţiei alternative a evenimentelor din vara-toamna anului 1914 [5]. Astfel, în opinia lui A. V. Ignatiev, „din punct de vedere exclusiv economic, Rusia nu făcea parte din rândul marilor puteri industriale şi financiare, contradicţiile dintre care ar fi condus în mod inevitabil la o confruntare militară globală”. Însă Petersburgul a acceptat, cu toate acestea, provocarea Puterilor Centrale, iar explicaţia acestui fapt „se regăseşte, în primul rând, în mentalitatea imperialistă a cercurilor conducătoare ruseşti”[6]. În aceeaşi manieră expune şi istoricul L.G. Istiaghin, considerând că, „în esenţă, contradicţiile imperialiste, inclusiv cele privind coloniile, nu erau într-atât de antagoniste şi de ireconciliabile, încât să conducă neapărat spre un război mondial. Ar fi mai raţional să se pună problema factorilor subiectivi, a elementelor de întâmplare care au condus la o evoluţie conflictuală a evenimentelor”[7].

Spre deosebire de autorii menţionaţi, V.N. Vinogradov consideră că la baza declanşării Primului Război Mondial s-a aflat, pe de o parte, „tendinţa Imperiului German de a-şi impune, cu forţa armelor, hegemonia dominantă în Europa şi în lume”, şi „hotărârea Antantei de a nu admite o atare situaţie”, pe de altă parte[8]. Altfel spus, pericolul dezechilibrării balanţei puterilor în Europa a constituit motivul de bază, care a condus la declanşarea Primului Război Mondial. Pentru Rusia, afirmă V.N. Vinogradov, participarea victorioasă la Primul Război Mondial constituia un bun prilej de consolidare a statutului şi poziţiilor monarhiei, precum şi posibilitatea intrării în posesia Bosforului şi Dardanelelor, în detrimentul Germaniei. În opinia aceluiaş autor, „există nişte axiome ale interesului naţional, care nu au tangenţă nici cu orânduirea de stat, şi nici cu epocile istorice, valabile atât în feudalism, cât şi în capitalism sau în socialism, iar axioma interesului naţional al Rusiei constă, evident, în faptul că, „începând cu domnia lui Ioan cel Groaznic şi până la domnia Ecaterinei a II-a, a purtat 70 de ani de războaie pentru ieşirea la Marea Baltică şi Marea Neagră, din care motiv, nu era în drept să asiste impasibil la lupta inegală între Franţa şi Imperiul German”[9].

O contribuţie esenţială la transformarea, în noua istoriografie rusă, a Razoiului uitat în Marele Război pentru apărarea Patriei, aparţine factorilor de decizie politică din Rusia contemporană. Pe 9 august 1999, în condiţiile în care Rusia se afla în situaţia de a alege între întoarcerea la Uniunea Sovietică şi la un regim de tip sovietic, sau la continuarea drumului spre un sistem sustenabil de guvernare mai mult sau mai puţin postsovietic, preşedintele Boris Elţin l-a numit pe Vladimir Vladimirovici Putin în calitate de prim-ministru, pentru ca, peste puţin timp, să-l desemneze drept succesorul său la preşedinţia Federaţiei Ruse[10]. Noua rocadă de la Kremlin a fost explicată de anturajul lui Elţin prin faptul că, „în timpul tranziţiei, avem nevoie de măsuri autoritare pentru a proteja modelul nostru de capitalism. Aceasta este singura cale de a găsi o perspectivă pentru o ordine democratică a societăţii”[11]. Chiar dacă, în momentul învestirii sale în funcţia de prim-ministru al Federaţiei Ruse, Putin nu avea mai mult decât un modest 5 % în sondajele de opinie şi chiar dacă nu era decât un alt şef de servicii secrete în fruntea guvernului, – cu un trecut nu tocmai lăudabil de agent KGB la Dresden[12], – noul prim-ministru a devenit, în doar un singur an, datorită, în mare măsură, războiului victorios, cu mari sacrificii şi cu multă vărsare de sânge, purtat de Rusia în Caucazul de Nord, un erou naţional şi un „mântuitor al naţiunii”, câştigând cu 52,6 % din totalul voturilor exprimate, la o rată de participare de peste 70 % dintre cei cu dreptul de vot, cursa pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Ruse[13]. În pofida faptului că noua ordine instituită, în scurt timp, de noul lider de la Kremlin a fost şi rămâne în continuare calificată în Occident nu mai mult decât o „demokratură”[14], aceasta reuşeşte să se justifice prin ea însăşi, guvernarea Putin sugerând cu succes poporului că nu piaţa mondială, globalizarea sau cererea din partea lumii industrializate este ceea ce duce la creşterea economică rusească, ci înţelepciunea celor care conduc astăzi Kremlinul, Gazpromul şi serviciile secrete de informaţii[15].

În concepţia geopoliticienilor ruşi contemporani, – inclusiv şi mai ales a lui Alexander Dughin[16], – îmbrăţişată şi de noul lider de la Kremlin, „Noul Imperiu Rus” urmează să se nască nu printr-o evoluţie social-politică, ci printr-o revoluţie geopolitică. Contururile geopolitice şi ideologice ale „Noului Imperiu Rus” trebuie să fie realizate ca urmare a însuşirii învăţămintelor din analiza acelor momente, în urma cărora formele precedente s-au prăbuşit de-a lungul istoriei. Geopoliticienii ruşi apreciază că „Noul Imperiu Rus”, născut de data aceasta conform logicii geopolitice, va fi net superior, din punct de vedere strategic şi spaţial, faţă de fosta U.R.S.S., eurasiatic, continental, iar în perspectivă, şi mondial [17]. Deja în al doilea său mandat prezidenţial, după ce testase cele trei elemente ale pretenţiei Rusiei la statutul de putere mondială, – dreptul de veto al acesteia, în calitate de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, în orice problemă discutată în Consiliu; bogăţia resurselor sale minerale; puterea forţelor sale armate, în special a arsenalului său nuclear, – Vladimir Putin a considerat necesar şi oportun să facă cunoscut întregii lumi, că „ursul a ieşit din vizuină” şi că lucrurile, de acum înainte, urmează să se schimbe [18]. Data aleasa de Vl. Putin pentru a aduce această ştire la cunoştinţa întregii opinii publice internaţionale a fost 10 februarie 2007, iar locul – Bayerischer Hof, un hotel de cinci stele, unde anual se ţine, timp de două zile, „Conferinţa pentru Securitate de la München”, un eveniment la nivel înalt.
– Va urma –

Fragment din volumul în curs de apariţie „Scrierea si rescrierea istoriei. Tendinţe recente în istoriografia rusă de reinterpretare a participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial” (Seria Istoria istoriografiei), autor Nicolae Enciu.

–––––––––––––––
[1] С.В. Волков. Забытая война (2004 г.) // http://www.swolkov.narod.ru/publ/27.htm
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] В.Н. Виноградов. 1914 год: быть войне или не быть? // Новая и новейшая история. 2004. № 6. С. 17-25 (www.rusasww1.ru/view_post.php?id=136 )
[5] Ibidem.
[6] А.В. Игнатьев. Россия и происхождение великой войны // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 94, 98.
[7] Л.Г. Истягин. Диалектика факторов с исторической дистанции // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 54-58.
[8] В.Н. Виноградов. «Вклад» малых стран в развязывание Первой мировой войны // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 32-35.
[9] В.Н. Виноградов. 1914 год: быть войне или не быть? // Новая и новейшая история. 2004. № 6. С. 17-25 (www.rusasww1.ru/view_post.php?id=136 )
[10] Putin, Vladimir Vladimirovici (n. 7.10.1952, Leningrad, URSS). A lucrat 15 ani în structurile KGB, din care 6 ani la Dresda, în Germania de Est. În 1990 s-a retras din serviciul activ al KGB şi s-a întors în Rusia, devenind prorectorul Universităţii de Stat din Leningrad. În 1994 a devenit viceprimar al oraşului. S-a stabilit la Moscova în 1996, intrând în echipa prezidenţială, ca asistent al lui Pavel Borodin, administratorul şef al Kremlinului. În 1998, preşedintele Boris Elţin l-a numit director al Serviciilor Federale de Securitate. În 1999, Elţin l-a numit pe Putin prim-ministru, iar pe 31 decembrie al aceluiaşi an a renunţat la funcţia de preşedinte în favoarea sa. Trei luni mai târziu, Putin a înregistrat o victorie electorală răsunătoare, parţial ca rezultat al succesului său în lupta contra retragerii din federaţie a Ceceniei. În timpul primului său mandat, a întărit controlul central asupra celor 89 de regiuni şi republici ale Rusiei şi a redus puterea nepopularilor oameni de afaceri şi magnaţi media din Rusia. A fost reales preşedinte în 2004 şi în 2012, iar între 2008 şi 2012, a deţinut funcţia de prim-ministru. Actualul mandat al lui Vl. Putin de preşedinte al Federaţiei Ruse expiră în 2018.
[11] Cf. Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 54.
[12] Vezi Wladimir Usolzew, Mein Kollege Putin. Als KGB – Agent in Dresden 1985-1990. Aus dem Russischen von Dieter Stammer, Edition Berolina, Berlin, 2014.
[13] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 55-56.
[14] Vezi Boris Reitschuster, Putins Demokratur. Ein Machtmensch und sein System. Aktualisierte und erweiterte Auflage. Spiegel Bestseller, Ullstein Buchverlage GmbH, Berlin, 2014, passim.
[15] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 96.
[16] Александр Дугин. Основы геополитики. Геополитическое будущее России. Москва: «Арктогея», 1997. С. 412-418, 419-431.
[17] Vezi Constantin Corneanu, De la perestroika la „Noua Rusie”, în Europa XXI. Vol. XIII-XIV / 2004-2005. Românii între ruşi şi sovietici. Redactor şef Gheorghe Buzatu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 377-378.
[18] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 22.

 

SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri

De ce rescrie istoria TVR CLUJ în favoarea Ungariei? Cazul 1956, Afacerea Imre Nagy şi Transilvania – „Nem, nem, soha!”

Romania atacata de Ungaria in TransilvaniaIncompetenţă şi rea-credinţă

Un documentar al TVR Cluj rescrie istoria.

Revoluţia ungară din 1956 a redat lumii spiritul libertăţii şi a legitimat dorinţa de suveranitate a popoarelor, demonstrând că nu poţi sechestra, pentru totdeauna, un întreg popor într-un sistem politic străin şi neviabil. Aspiraţia către democraţie, libertate naţională şi libertate politică au fost plătite cu o mare jertfă de sînge. De aceea, tratarea tragediei de acum cinci decenii cu superficialitate, conformism sau nesinceritate echivalează cu o blasfemie. Este cazul unor episoade ale documentarului „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, difuzat pe postul public de televiziune în două părţi: „Revoluţii eşuate” şi „Afacerea Imre Nagy”, la 4 şi 11 noiembrie.

Cea mai reprobabilă este folosirea dramei trăite de Imre Nagy, prim-ministrul guvernului revoluţionar din 1956, pentru a promova un fals istoric. Astfel, în a doua parte a documentarului realizat de TVR Cluj, printr-o manipulare grosolană se încearcă acreditarea ideii că azilul politic oferit lui Nagy şi apropiaţilor săi în România (de fapt, un domiciliu obligatoriu strict supravegheat) a fost parte a unui troc între Hrusciov şi Gheorghiu-Dej. În urma acestuia s-ar fi obţinut, nici mai mult, nici mai puţin decât retragerea din România a trupelor sovietice!

Această inepţie a fost lansată prin intermediul numeroaselor „promo-uri” care au anunţat „Afacerea Imre Nagy”. Spre finalul documentarului, este evocată dramatica transformare a găzduirii la Snagov într-o adevărată detenţie, urmată de transferarea lui Imre Nagy în Ungaria de către agenţii poliţiei politice ungare şi execuţia sa, la 16 iunie 1958, de către regimul lui János Kádár. După o pauză de efect, se accentuează faptul că în acelaşi an are loc şi retragerea trupelor sovietice din România. „Afacerea Nagy s-a dovedit profitabilă pentru toţi partenerii!”comentează insinuant o voce din off… Bazată pe efectul falsei consecuţii dintre cauză şi efect („post hoc, ergo propter hoc” – „după aceea, deci din acea cauză”), formularea este o mostră de dezinformare.

De fapt, arată istoricul Florin Constantiniu, cererea retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României fusese iniţiată de Biroul Politic al CC al PMR încă din august 1955. După înăbuşirea Revoluţiei ungare de către sovietici, reluarea cererii devenea foarte delicată. Totuşi, la 15 aprilie 1957 a fost semnat un acord româno-sovietic privind „staţionarea temporară” a trupelor sovietice pe teritoriul României cu condiţia ca acestea „să nu se amestece în treburile interne ale ţării”. În iunie 1958, Moscova va consimţi să-şi retragă cei 25000 de militari. Motivele sunt două, precizează istoricul. Primul era că intervenţia sovietică în Ungaria îngheţase cursul destinderii lansat după moartea lui Stalin, iar pentru Moscova această destindere era imperioasă pentru a câştiga un răgaz necesar întăriri potenţialului său militar. Retragerea trupelor sovietice din România se înscria în acel gen de acţiune care ar fi demonstrat bunele intenţii ale Moscovei. Al doilea motiv era că staţionarea trupelor sovietice în ţările satelite era foarte costisitoare, în timp ce Uniunea Sovietică avea nevoie de fonduri pentru a pune la punct producţia sa de rachete intercontinentale şi pentru dezvoltarea producţiei bunurilor de consum necesare propriei populaţii care începuse să dea semne de nemulţumire. (O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 1997, pp. 491 – 492)

O altă „inexactitate” a documentarului este cea referitoare la manifestarea unor atitudini iredentiste privind Transilvania. Documentarul ne asigură că acestea nu au existat, ceea ce este neadevărat. La 30 octombrie, sub acoperirea unei misiuni de Cruce Roşie, fuseseră trimişi la Budapesta Valter Roman, directorul Editurii Politice, şi Aurel Mălnăşan, ministru adjunct de externe, fost ambasador al României în capitala ungară. Într-o culegere de documente întocmită de istoricii Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan (1956 Explozia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 168) se arată că în raportul făcut la întoarcere pentru Biroul Politic al CC al PMR, Mălnăşan redă o convorbire pe care a avut-o cu Zoltán Vas, comisarul cu probleme de aprovizionare al guvernului Nagy. Acesta îl informează că în Ungaria a fost relansată vechea lozincă revizionistă „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) şi îl avertizează de „primejdia izbucnirii unui val şovinist, iredentist şi antiromânesc”. La rândul său, Valter Roman susţine că a simţit „o stare de spirit antiromânească în conducerea ungară”, cauzată probabil „de o presiune de jos”, şi că János Kádár, care încă nu dezertase din guvernul Nagy, i-ar fi spus „daţi autonomie Ardealului”.

Aserţiunea lui Roman a fost pusă la îndoială de unii istorici, dar documente din arhivele ungare atestă că la 3 noiembrie, într-o convorbire avută la Moscova cu Nikita Hrusciov, în care era pregătită intervenţia militară sovietică în Ungaria, Kádár va aborda atât problema Transilvaniei, cât şi pe cea a „Provinciei de sus” (partea de sud a Slovaciei locuită şi de o importantă minoritate maghiară) ca pe unele care „au rănit frecvent sentimentele naţionale”. (Arhivele Naţionale Ungare, documentele Ministerului de Externe, XIX – J – l – k, însemnările fostului ministru de externe Imre Horváth, dosarul 55).

În ceea ce priveşte existenţa unor atitudini iredentiste în România, scrierile lui Paul Goma – care în 1956 a fost aruncat în puşcărie pentru că îşi exprimase solidaritatea cu Revoluţia ungară – sunt revelatoare. Redau un fragment dintr-un eseu intitulat Ungaria ’56 prezentat la colocviul internaţional Budapest 1956 – 1996, ţinut la Paris între 28 şi 29 octombrie 1996: „(…) Lucrurile nu s-au aranjat deloc după octombrie 1956, când au început a fi arestaţi şi „bandiţi” unguri. În închisori, în deportare, am avut nu doar colegi de celulă, de domiciliu obligatoriu, ci şi prieteni unguri. Nici unul dintre ei – ţărani, militari, preoţi, intelectuali – nu declara faţă de noi, fraţii lor de suferinţă, că ar fi fost arestaţi pentru anticomunism, pentru antirusism, ci pentru că ceruseră „Ardealul la Ungaria!” (…) Spuneam că ungurii nu aveau nevoie de solidaritatea ne-maghiarilor, cel puţin aşa s-au comportat în România. Revoluţia din 1956 era a lor, numai a lor: priveau cu mirare şi cu agasare la numeroşii deţinuţi nemaghiari care umpluseră închisorile sub denumirea de „ungarişti”, studenţii din 56 de pildă (…)”.

Trebuie accentuat că nici atitudinile iredentist-revizioniste şi nici cele antisemite nu au fost caracteristice Revoluţiei ungare din ’56. Ele au fost promovate de cercuri naţionaliste şi de extremă dreaptă însă trecerea lor sub tăcere, sau chiar negarea lor, este descalificantă.

Istoria arată că revoluţiile sunt fenomene incontrolabile, ca şi erupţiile vulcanice. Şi, asemenea erupţiilor în care lava incandescentă poartă cu sine zgura, revoluţiile sunt însoţite de excese de tot felul, ideologice, politice şi, nu de puţine ori, de evenimente sângeroase. De aceea, orice încercare de a prezenta ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani în Ungaria drept un fenomen „politically correct”, în toate aspectele sale, ţine fie de domeniul gogomăniei, fie de cel al manipulării.

Documentarul „1956”, realizat de Alin Gelmărean şi Emese Vig de la TVR Cluj, este o ilustrare a butadei care spune că deosebirea dintre Dumnezeu şi istorici este că, spre deosebire de aceştia, Atotputernicul nu poate schimba trecutul…

Dorin Suciu

Sursa: Ziaristi Online

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/07/13/de-ce-rescrie-istoria-tvr-cluj-in-favoarea-ungariei-cazul-1956-afacerea-imre-nagy-si-transilvania-nem-nem-soha/#sthash.gZEIIN3a.dpuf

Iulie_2015_Chisinau_Bucuresti1La aşa-numitele alegeri prezidenţiale din noiembrie 2014, cu finala consumată pe Facebook, mi-am făcut datoria de cetăţean al Ţării. M-am prezentat la secţia de votare, am votat, dar nu am ales. N-am avut pe cine să aleg dintre cei doi, unul mai nociv decât celălalt. Undeva, pe spaţiul buletinului de vot am scris vizibil: VOT ALB! peste care am aplicat ştampila electorală şi am introdus votul în urnă. Dintre cei doi candidaţi, finalişti total nepotriviţi pentru funcţia de şef al statului. Nu Poporul Român, ci tastele Facebook-ului l-au „ales” pe cel mai nociv. Nu m-am înşelat. Iohannis nu este şi nu va fi preşedintele meu! El nu simte româneşte şi nu slujeşte România. Predecesorii lui postdecembrişti au procedat precum şefii de stat de la Casa Albă, de la Palatul Elysee sau din alte reşedinţe prezidenţiale „cu pretenţii” mai mari decât ale Cotroceniului. Au locuit în spaţiile amenajate şi destinate acestui scop, fără a face nazuri. Actualul chiriaş, nu! El vrea lux, vrea risipă, vrea plimbări peste mări şi ţări, vrea reşedinţe renovate cu milioane de euro din puţinii bani ai ţării. Vrea navetă săptămânală, vrea să-şi plimbe „prima” pe terasa Turnului Babel de la Bruxelles şi să se auto-invite în cât mai multe palate ale planetei. Qui prodest? Nu naţiunii! Prin anii 80 ai veacului expirat, circula o snoavă foarte actuală şi valabilă pentru familia navetistă, umblătoare pe te miri unde:
„Ea către El: Mai-e-state…!
El către ea: Mai încet, că poate aude cineva. Nici chiar aşa!
Ea către El: Nu, măi, vroiam să spun că mai-e-state pe care nu le-am vizitat!”.

Un Sarkozy de Sibiu… „Curat murdar!”

Şase luni de zile au fost mai mult decât suficiente pentru a demonstra, dacă nu întotdeauna intenţia de a-i sfida pe români, incompetenţa, în mod sigur! Încă de la „Primul pas”, „stângăciile” preşedintelui au fost la ordinea zilei, reuşind în timp record să surclaseze detaşat „performanţele” inedite ale campionului gafelor, „Yes-manul” de la externe de pe vremea guvernului Tăriceanu. A gafat „Pas cu pas” şi, dacă n-a gafat, a sfidat în mod conştient, nu doar bunul simţ, ci foarte grav, sentimentul naţional. Chiar de-ar fi fost numai gafe, tot ar fi fost suficient să fie chemat la ordine. De cine?, veţi spune. Să cheme la ordine pe oricare demnitar al statului, indiferent de poziţia pe care o deţine, este obligaţia Parlamentului României. Dar, prevăzător şi machiavelic, însuşi majestatea sa, Mutu-Klaus-Iohannis a avut grijă – incluzându-se pe sine – de membrii acestui forum naţional, majorându-le „renumeraţia”, gest ce ne oferă prilejul retrăirii în actualitate a celebrului dialog Tipătescu-Pristanda din „O scrisoare pierdută”:
„- Ruşine pentru ţara asta să suporte gugumăniile unui individ!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă una din cele mai frumoase ţări ale planetei pradă în ghearele unui vampir!… […] Caraghioz!
– Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Iohannis, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?
– Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!…
– Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu!
– Mişel!
– Curat mişel!
– Murdar!
– Curat murdar!
– Cu […] toată societatea moftologică a lor… degeaba, […] las plebea asta să urle ca un câine!
– Curat ca un câine!
– Începuseşi să-mi spui ce vă doare, pe voi, parlamentarii…
– Cum vă spuneam, coane Iohannis […], precum e misia noastră, greu de tot… Ce să zic? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Iohannis. Încă d-aia nevastă-mea zicea: « Mai rugaţi-vă şi voi […] să vă mai mărească leafa, că vă prăpădiţi de tot!… » […] Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de, […] famelie mare, renumeraţie mică, după buget.
– Nu-i vorbă, după buget pare cam mică, aşa e… decât că voi nu sunteţi proşti; o mai cârpiţi, de ici, de colo; dacă nu curge, pică… Şi nu-mi pare rău, dacă ştiţi să faceţi lucrurile cuminte şi nu află D.N.A.-ul: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă… Când e om de credinţă… […] Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două…sau cu şefia S.R.I. ori S.I.E., mai ales un om cu o familie grea.
– Renumeraţie după buget, mică, sărut mâna, coane Iohannis!
Bine, bine, cu noile salarii pe care vi le-am aprobat aţi tras frumuşel
condeiul şi aţi tulit-o în concediu, prin ţările calde. I-aţi lăsat pe golani cu buza umflată şi cu buzunarele goale…
– Curat murdar!”

A plecat pe uşa din spate

Revenind în actualitate, la sobrietatea şi la gravitatea faptelor, conform prevederilor legislative, se impune prezentarea Preşedintelui României în faţa Parlamentului României, ca să dea explicaţii pentru actele anti-naţionale comise, dar şi pentru că niciuna dintre vizitele sale nu a fost urmată de un raport în faţa poporului român, măcar să ştie şi acesta pe ce cheltuie banii alesul Facebook-ului. Punându-l faţă în faţă pe Klaus Iohannis cu mult şi pe nedrept hulitul Nicolae Ceauşescu, acesta din urmă, comunica naţiunii, de fiecare dată, ce beneficii a avut deplasarea sa şi a delegaţiei pe alte meleaguri. Iohannis nu se dezminte: este şi face pe mutul. Nu am fost, nu sunt nici pe departe fan al „timonierului” care a adus mari prejudicii României, transformând-o în colonie sub ocupaţie străină, dar sunt obligat să-i dau dreptate în cel puţin două cazuri inacceptabile pentru un Preşedinte al României, fapte comise de actualul chiriaş navetist Cotroceni-Sibiu:
– nu se poate uita că prima măsură după venirea lui Poroşenko la putere a fost să anuleze statutul limbii române ca limbă regională, în Ucraina, iar când proaspătul Preşedinte al României a mers în Ucraina (sub misiune), nu l-a interesat deloc soarta românilor de pe pământul românesc aflat sub cizma ucraineană. I-a ignorat, i-a sfidat, a pupat papucii lui Poroşenko şi… dus a fost;
– Iohannis a beneficiat de voturile românilor din stânga Prutului, dar i-a minţit cu neruşinare pe tinerii unionişti entuziaşti care au luat drumul Ţării în picioare. Duminică, 5 iulie 2015, imediat după Marea Adunare Națională de la Chişinău, tinerii au mers pe jos cu drapele tricolore în mâini, pentru a ajunge la Prut și, mai apoi, în Țară. După ce, cu ipocrizie s-a arătat foarte „impresionat” de drumul parcurs de tinerii de la Chişinău la Bucureşti, Preşedintele României şi-a exprimat regretul că nu va fi „în Ţară” pentru a-i primi la Palatul Cotroceni. A plecat pe uşa din spate în obişnuita şi anormala navetă săptămânală, fără însă a neglija să reprogrameze ruta avionului, adăugându-i o escală – după afirmaţia sa – „în afara ţării”, adică la Sibiu. Deci Preşedintele consideră că Sibiul nu este în România! Grav, domnule Iohannis! Să se fi datorat fuga trasă la Hermannstadt faptului că prima doamnă îşi lăsase poşeta preferată (pe care vroia s-o poarte la recepţia Regelui Spaniei) într-una din casele fostului primar? Cine ştie? În timp ce la Cotroceni tinerii sperau să-l vadă pe Vodă, acesta, împreună cu consoarta îmbrăcată în haine de mii de euro, hopa-sus în aeroplan spre Spania. O altă vizită inutilă, folositoare României precum frecţia la piciorul de lemn! Oricât s-ar strădui, Regina Marii Britanii nu-l va purta pe actualul şef al statului în caleaşca regală ca pe Nicolae Ceauşescu!

Un Preşedinte care nu respectă Poporul şi Neamul Românesc, nu merită respect!

Pentru praf în ochii lumii, la reşedinţa prezidenţială din Bucureşti a lăsat doi argaţi să-i întâmpine pe tinerii români basarabeni. După atâta drum străbătut pe jos, pentru entuziaştii unionişti, nu s-a găsit nici măcar scaune. Ca apogeu al umilinţei, tinerilor români din stânga Prutului le-a fost oferită podeaua încăperii pe post de fotolii. Aşa a fost ordinul! Ruşine, domnule preşedinte! Al altora, nu al meu! Măcar pentru drumul luat în picioare meritau mai multă atenţie şi chiar dacă Parlamentul României este în vacanţă, domnul Tăriceanu, Sgonea sau alt „ales al neamului” puteau să-şi deplaseze costumele pentru a arăta acelor tineri că voinţa lor contează! Aceşti tineri şi alţii ca ei sunt viitorul Ţării şi vă reamintesc, domnule Preşedinte al României, cuvintele lui Ştefan, adaptate momentului: „Oh! pădure tânără!… Unde sunt moşii voştri? Presăraţi… la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni, la Călugăreni, la Rovine, la Plevna… Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti, la Mărăşeşti şi Oituz, la Odesa, la Cotul Donului, la Stalingrad şi în munţii Tatra… Unde sunt… bătrânul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului… Boldur?… Unde este Mareşalul Antonescu, unde este mult-hulitul prim Preşedinte al Ţării? Pământ!… Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul României ca pe umerii unor uriaşi! România n-a fost a strămoşilor mei, nu este a ta – domnule Iohannis – şi nu e a noastră, ci a urmaşilor noştri ş-a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!… „. Dacă Adrian Păunescu spunea: „Aș vrea să fiu noroiul de pe bocancii soldatului român care a făcut Unirea”, cei care i-au umilit duminică, 12 iulie 2015, pe tinerii veniţi de la Chişinău în Capitala României nu valorează nici măcar praful de pe încălţările lor, iar un Preşedinte care nu respectă Poporul şi Neamul Românesc, nu merită respect! Nu merită să-i fie căpetenie! Eu nu l-am votat, NU este Preşedintele meu!

ION MĂLDĂRESCU

SURSA: http://www.art-emis.ro

Hogea-Vlad-art-emisÎntr-o Românie în care democrația a dat cu oiștea-n gard, iar mafioții și trădătorii au devenit mai populari decât elitele naționale – o nulitate doctă ca Neagu Djuvara face carieră. Ce-i drept, între bătrânețe și moarte. În loc să-și plimbe strănepoții prin Cișmigiu, ipochimenul răscolește, cu un băț putred, istoria noastră multimilenară, pe care o terciuiește după bunul plac al stăpânilor săi din umbră. Mașinăria de propagandă manipulatorie l-a teleportat pe noul „Dascăl Național” (sic!), pe soclul lui Nicolae Iorga… Ce blasfemie! Pentru puștime, „istoricul, diplomatul, filozoful și romancierul” Neagu Djuvara (cum se recomandă sus-numitul prin bâlciuri și talciocuri) a devenit principalul reper (poate singurul!) de înțelegere (din păcate, greșită!) a trecutului nostru, mai recent sau mai îndepărtat. Trăim în secolul vitezei, așa că junimea nu se mai complică. Djuvara le dă mură în gură „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” – compunere neroadă și mincinoasă, dar viu colorată, cu multe poze – iar aceștia o înghit pe nemestecate. De la înălțimea la care l-au cocoțat tabloidele bălțate și talk-show-urile (unde stă cu mâna dreaptă la falcă și cu arătătorul stâng în gură), mitomanul de profesie crede că își poate permite orice. Chiar să afirme că primii domnitori ai Țării Românești au fost alogeni, mai precis… cumani! Iată ce scrie, negru pe alb, în cartea sa „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești” (apărută la Editura Humanitas, de al cărei patron ne-am ocupat mai demult, în pamfletul „Un filozof de bucătărie: Gabriel Liiceanu”, publicat în în aprilie 2003):„Thocomerius, tatăl lui Basarabă, trebuie asimilat cu legendarul Negru Vodă. […] Toate adunate alcătuiesc ceea ce se numește în jargon juridic un mănunchi de prezumții atât de convingător, încât în ochii mei n-ar mai trebui să existe nici o îndoială asupra originii cumane a spiței Thoctomeru-Basaraba”. Pe aceeași linie a spurcării originilor și parcursului nostru istoric se plasează și afirmația, de-a dreptul imbecilă, pe care a făcut-o moșneagul graseiat la TVR 1 (în emisiunea „Garantat 100%”, realizată de Cătălin Ștefănescu): „1 Decembrie – în mintea rumânului – este data la care se creează România Mare. Nu-i adevărat! 1 Decembrie este numai data la care două provincii – anume Transilvania și Banatul – emit dorința de a fi legate de Regatul României (sic!). De remarcat și faptul că Djuvara spune rumân (adică iobag!), nu român, tot în bătaie de joc…

Istoricul și teologul Dan Zamfirescu i-a dat o amplă replică bătrânei caiafe, în cartea intitulată sugestiv: „Istoria românilor văzută de Neagu Djuvara – fals științific sau trădare de țară?” (apărută la Ed. Roza Vânturilor & Ed. Semne). Aflăm că „Neagu Djuvara deține în cultura română recordul absolut în materie de ediții ale unei cărți de istorie. […] Cele 11 ediții de până acum ale cărții domniei sale « O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri » nu-și au concurență. […] Ea a dublat textul tipărit cu vorbirea lui de către autor pe zece compact-discuri”. Bani aruncați aiurea, fără îndoială, doar pentru a asigura propagarea unor teze antiromânești, prin care se spală (încet, dar sigur!) creierele tinerei generații. Djuvara „a fost selectat și propulsat în prim-plan, pe toate căile, tocmai în virtutea unei calități aproape geniale, dacă o raportăm la interesele pe care le servește: aceea de a transforma piscurile și munții în mușuroaie și de a face din uriașii istoriei noastre aproape niște pitici”. Acesta „s-a dovedit istoricul ideal pentru exact ceea ce se vrea acum: să i se smulgă Neamului Românesc acel nerv vital reprezentat de memorie”. În viziunea lui Neagu Djuvara, „sunt estompate, minimalizate și chiar trecute total sub tăcere acele elemente care contribuie la grandoarea unei personalități sau a unei epoci, sau chiar a unei instituții cum este Biserica Ortodoxă Română”. Mai mult, falsificatorul de istorie are tupeul să afirme următoarele: „Suntem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă. […] Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune”. Zamfirescu îl contrazice cu fermitate, arătând că „la baza unității românilor a stat, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare […], conștiința apartenenței tuturor vorbitorilor acestei limbi la același neam: la neamul românesc”. Cât despre sacrificiile făcute de români în cele două războaie mondiale (a căror dimensiuni îi scapă lui Neagu Djuvara), Dan Zamfirescu precizează că „românii, la fel ca în răsărit, nu s-au bătut cu poporul german, după cum nu au trecut Nistrul împotriva poporului rus. În ambele direcții, ei au luptat și s-au jertfit pentru lichidarea a două monstruozități ale istoriei universale: în răsărit bolșevismul și în apus nazismul”.Ne oprim, deocamdată, aici cu cazul Neagu Djuvara (emblematic pentru operațiunea diabolică de distrugere a Pantheonului Național și a memoriei noastre colective). Pentru noi, acest individ ridicat în slăvi de o adunătură de ticăloși cu simbrie străină nu este altceva decât un vampir care pângărește Istoria Românilor. El se hrănește cu sângele vărsat de eroii neamului – de la Posada și Călugăreni, până la Mărășești și Podu Înalt. Ar trebui înfipt un țăruș în tomurile mincinoase ale lui Neagu Djuvara, iar autorul acestor infamii scelerate să poarte la gâtul lui de curcan bătrân nu un colan de aur, ci o salbă de căței de usturoi. Poate așa va mai sta locului, măcar o vreme. Iar dacă tot nu și nu – atunci să chemăm Exorcistul!
Notă: Textul a fost publicat marți, 3 iunie 2014 – vezi [1]

VLAD HOGEA
––––––––––––––
[1]https://vladhogea.wordpress.com/2014/06/03/vlad-hogea-vampirul-djuvara-pangareste-istoria-romanilor-3-iunie-2014/

SURSA: http://www.art-emis.ro