Arhivă pentru Martie, 2017

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate

IX. Operațiunea „Apartament bucureștean” cu orice preț, dar…pe gratis

În comparație cu altele, operațiunea „Apartamentul bucureștean” pare a fi una minusculă în biografia secretă a lui Valeriu Matei, care a avut loc în perioada campaniei electorale din toamna anului 2000 și a venirii în fruntea Guvernului român a regelui Zambakcianului, Adrian Năstase. Cheile de la acest apartament bucureștean Valeriu Matei le-a obținut după ce i-a reușit victimizarea familiei, într-un simplu incident automobilistic din Piața Marii Adunări Naționale din capitala Basarabiei. Incidentul s-a întâmplat în ziua de duminică, 22 octombrie 2000. Știu cu exactitate, pentru că în acele clipe, conduceam autoturismul prin Piața nominalizată, stopând mașina la culoarea roșie a semaforului de la intersecția cu str. Pușkin. Întorcând capul la dreapta am observat soția poetului, conducătoarea autoturismului de culoare vișinie, Volkswagen Golf-5, cu numere de înmatriculare CWW 500, dialogând pașnic cu polițistul de la intersecție. Șoferița încălcase regulile de circulație și a fost trasă pe dreapta pentru întocmirea unui proces-verbal. În mașină se afla fiica lor. La culoarea verde a semaforului mi-am continuat drumul lăsându-i pe cei doi să dialogheze mai departe. Am citit mai târziu în presa românească o informație că în timpul acelui dialog pașnic soția și fiica lui Valeriu Matei ar fi fost bătute până la sânge de către poliție, și că Voronin, vecinul său de palier, pusese la cale lichidarea fizică a familiei „patriotului basarabean”. Acest „pericol” a fost folosit pentru argumentarea obținerii unui apartament la București, în care să-și protejeze familia de răfuiala comunistă de la Chișinău.

Având bune relații cu Adrian Năstase, încă de la Conferința P.D.S.R. din iunie 1997, la care a luat cuvântul și „liberalul” basarabean Valeriu Matei, având și sprijinul liderului social-democraților prahoveni, Mircea Cosma, Matei a obținut cheia de la un apartament de 68,33 de metri pătrați în blocul R.A.-A.P.P.S. din centrul Bucureștiului. Următorul premier al României, C. Popescu-Tăriceanu, când a început să facă ordine în casa respectivă, primul care a fost avertizat să părăsească apartamentul a fost Valeriu Matei, dar credeți, că l-a părăsit? Ba! A organizat un nou „spectacol”, de această dată nu cu soția, fiica și polițistul, ci cu ambulanța, producând „trei grave atacuri cerebrale succesive”. Jurnalistul bucureștean Dan Mircea Cipariu, de la cotidianul „Ziua”, revenit chiar în acele zile de la Chișinău unde a participat la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, dar și la masa organizată de familia Matei, primul a strigat „S.O.S.!” publicând a doua zi, după cele „trei atacuri cerebrale succesive”, un articol întitulat „Valeriu Matei, evacuat de Guvernul României!”, articol în care autorul a criticat dur „atitudinea pe care Guvernul României o are față de unul dintre cei mai importanți patrioți români, luptător pentru cauza românismului în Basarabia, poetul și fostul vicepreședinte al Parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, bătut de K.G.B. în 1988 (Sic! – n.n.), rămânând atunci jumătate orb și surd (Sic!-n.n.), a fost bătut el și familia lui, în 2002, pentru că era împotriva sistemului comunist de la Chișinău. După grave incidente, în care soției poetului i-au fost înscenate 3 accidente de mașină (Sic!-n.n.), a fost bătută bestial (Sic!-n.n.), familia Matei s-a refugiat la București primind din partea Guvernului, prin RA-PPS, un apartament de două camere… Luni, după ce organizase la Chișinău, între joi, 6 aprilie 2006, și sâmbătă, 8 aprilie 2006, Festivalul „Nichita Stănescu”, Valeriu Matei e întâmpinat de autoritățile române cu un ordin de evacuare din casa unde se retrăsese din fața orgiilor comuniste de la Chișinău. Vestea îi produce trei atacuri cerebrale succesive”[1].
Nicolae Dabija, a fost primul de la noi care a sărit în sprijinul moral al amicului Valeriu Matei, publicând la numai două zile după „accidentul” cu pricina un articol creștinesc în „Literatura și arta”. Iată un pasaj din acel articol: „Marți, 11 aprilie 2006, poetul și prietenul nostru Valeriu Matei a suferit un grav accident cerebral și în aceste ore se află internat într-o stare foarte gravă în Spitalul Floreasca din București. Ne rugăm Celui-de-Sus să-l ajute să se întremeze cât mai curând. Frate Valeriu, fă-te sănătos, te așteptăm, avem nevoie de tine, te iubim!”[2]. Toată lumea s-a speriat că moare Matei, iar Premierul Tăriceanu a fost nevoit să-și retragă decizia. Peste șapte ani, și guvernul Ponta a încercat să scoată „chiriașul patriot” din apartamentul de stat, dar până la urmă se pare că pe Matei, „nevoit să se refugieze în România ca urmare a presiunilor la care a fost supus în Republica Moldova” l-au iertat și de această dată, egalându-i cauza cu cea a adevăratului patriot Ilie Ilașcu, și el locatar în casa cu pricina, condamnat la moarte de regimul separatist și criminal de la Tiraspol. În viitorul apropiat cei doi locatari ai „apartamentului bucureștean” cu bucluc se vor muta într-un „pălățel bucureștean” ca pe viitor să nu mai fie deranjați de premierii României. Tot atunci va muri și povestea „apartamentului bucureștean” și se va naște o nouă poveste, cea a „pălățelului bucureștean” dar, mai ales, a provenienței exorbitantei sume pentru construcția acestuia (bănuiesc două variante posibile de unde chipurile au apărut acești bani: de la nunta fiicei cu un ginere mai bogat ca socrul mic sau din nou pe seama economiilor harnicei soții, inclusiv din proiectele ei bănoase de la Academia Română, dar de fapt din alte surse).

X. Operația de transplant hepatic care a salvat o viață și o afacere de milioane

Un exemplu mai elocvent decât cel care urmează cu privire la posibilitățile folosirii publicităţii despre starea sănătății unor indivizi în scopul căpătuirii materiale n-au auzit nici absolvenții de la Facultatea de Drept, la cursul de Criminalistică, nici cei de la Facultatea de Management, la cursul de Administrarea afacerilor. Dar mai întâi de toate să-i oferim cuvântul jurnalistului Mihai Sultana Vicol: „Astăzi, Valeriu Matei continuă lupta sa aflându-se acolo de unde nu s-a retras niciodată, ţinând flacăra românismului aprinsă. A trecut printr-o încercare dură a destinului. A suportat o operaţie, un transplant de ficat, dovedind mai mult decât oricare un umanism ortodox rar întâlnit: Lângă patul lui de suferinţă s-a aflat un tânăr care trebuia să suporte aceeaşi operaţie. Deşi medicii îl pregătiseră pe Valeriu Matei pentru operaţie, el a spus că cedează ficatul tânărului, dovedind prin asta că este cu adevărat un mare sufletist, o conştiinţă”[3]. Sultana semnează acest text în pofida altei informații, conform căreia primul ficat donat nu era compatibil și, Valeriu Matei, nici nu era proprietarul acelui ficat ca să-l doneze vecinului de cameră. Mi-am amintit de unde putea fi plagiat acest exemplu de umanism: de la marele filosof și patriot român Mircea Vulcănescu, care și-a oferit corpul său, în calitate de saltea, cu rămășițele de căldură pe care le mai avea, unui vecin de celulă în pușcăria kominternistă de la Aiud. Poate pentru acest act de adevărat umanism creștin ortodox nemaiîntâlnit pe Terra, Alexandru Florian-holocaustologul, fiul și apologetul profesorului marxist și ideologului comunist, Radu Florian, vrea să arunce azi în aer monumentele lui Mircea Vulcănescu?

Dar poate Valeriu Matei de la Valeriu Gafencu a „împrumutat” exemplul său creștinesc: cel în care sfântul închisorilor, aflându-se în pușcăria cominternistă din Târgu Ocna într-o stare foarte gravă, practic, nemaiavând speranță de viață, și nu se știa dacă, medicamentul minune la acea oră, streptomicina, pe care o avea, l-ar mai fi salvat de la moarte, i-a oferit-o colegului de celulă, evreului Richard Wurmbrandt, salvându-i astfel viața. Ca mulțumire pentru salvarea lui Wurmbrand, peste ani (2013), Florianii din România, au protestat vehement împotriva conferirii postmortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Iar Wurmbrand nici măcar n-a amintit de această faptă creștinească în memoriile sale de mai târziu, chiar dacă umanismul lui Gafencu l-a salvat de la moartea sigură. Dar dacă această faptă ar fi fost posibilă și dacă Valeriu Matei ar fi dorit cu adevărat să dea un exemplu de umanism, el nu ar fi ratat o șansă reală în acest sens și ar fi cedat rândul la transplantul de ficat patriotului basarabean Andrei Vartic care s-a stins din viață cu același diagnostic. În perioada 2008-2009, cei de la Spitalul Fundeni, care decideau pe cine să pună în rând la operația de transplant, la un moment dat aveau de ales între pacientul Valeriu Matei, care avea cetățenia statului român, sprijinul masiv al organizației P.S.D. Prahova, avea și bani, dar și perspectiva de a mai avea, și patriotul român Andrei Vartic, care nu avea bani și aștepta cetățenia română de ani buni de zile, fără de care, nici teoretic nu putea fi ajutat de către Statul Român.

Când am aflat că din cauza lipsei cetățeniei române Andrei ar putea șă-și piardă viața am plecat urgent, în aceeași zi, la București, și până în seară am și intrat în casa regretatului poet Adrian Păunescu, care m-a întâlnit noaptea în pragul casei îngrijorat de graba mea nocturnă pe drumurile aglomerate ale României. Când i-am explicat de pericolul morții lui Andrei, poetul a pus mâna pe receptor și nu l-a împiedicat ora târzie să-l sune pe ministrul de externe Cristian Diaconescu, încercând să urgenteze rezolvarea problemei cetățeniei lui Andrei Vartic. Ministrul n-a fost capabil să facă un bine pentru un adevărat patriot basarabean, grav bolnav. Poate de aceea acest ministru n-a încălzit prea mult locul de la M.A.E. Nu știu dacă acei doi oameni îl salvau pe Andrei de la moarte, dar știu cu siguranță că Andrei ar fi murit fericit având cetățenia Țării pe care o iubea la fel de mult ca pe cei doi copii ai săi, Ilinca și Ion. După acest eșec Adrian Păunescu a scris un articol în „Flacăra” sa, și republicat în „Timpul” lui Costel Tănase, deja, la o săptămână după moartea lui Andrei Vartic: „Iartă-ne, române eminent, refuzat de România birocratică”[4], în care, indignat la maximum, a condamnat birocrația românească postdecembristă.

La începutul anului 2011 starea sănătății lui Valeriu Matei se agravase și el cu soția sa și-au intensificat în mai multe direcții activitatea de colectare a sumelor necesare pentru operația de transplant de ficat: la guvernul României, la cel al Republicii Moldova, la Academia de Științe a Moldovei, la organizația prahoveană a Partidului social-democrat și la Fundația „Mihai Viteazu” din Ploiești, apelând și la marea interpretă Irina Loghin să-i organizeze concerte de binefacere pentru colectarea celor 50-70 de mii de euro, necesari operației. Au fost deschise cu acest scop două conturi bancare:
– BRD: 300SV04482433000 Cod IBAN: RO38BRDE300SV04482433000 B.R.D. Groupe Societe Generale București[5];
– B.C.R.: 225 980 11 590 cod fiscal: 0971 7058 80250. B.C.R. Chişinău SA RNCBMD 2x
[6].

Multă lume s-a înspăimântat de posibila pierdere a lui Valeriu Matei și oamenii i-au sărit în ajutor. Social-democrații ploieșteni, ca întotdeauna, au reacționat primii, dând un exemplu demn de urmat pentru guvernele celor două state românești, transferând cea mai frumușică sumă, care depășea de câteva ori costul real al operației (nu cunosc dacă există și în acest domeniu așa-zisul „otkat” pentru cel ce sponsorizează, sau organizează sponsorizarea, și, dacă, da, cât la sută alcătuiește acesta). În asemenea caz n-ar mai fi fost nevoie de continuarea colectării mijloacelor bănești. Pacientul însă nu s-a grăbit să închidă conturile bancare, sumele colectate în plus n-au fost întoarse sponsorilor dar nici n-au fost donate unor case de copii orfani sau satului natal pentru asfaltarea unui kilometru de drum, din sat până la șoseaua Hâncești-Leova, sau pentru elaborarea unei monografii a satului natal și a neamului Maticiuc-Matei (despre care istoricul Vlad Ciubucciu scria fără acoperire documentară în campania electorală prezidențială din toamna anului 1996: „Valeriu Matei este urmașul unui membru al Sfatului Domnesc din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt – Pan Matei Stolnic”), sau pentru reparația bisericii în care a fost botezat pruncul Valerică, însfârșit, pentru construcția unor monumente în cimitirul din sat, dedicate părinților decedați și „celor șapte frățiori morți de foame în anii 1946-1947″.

Cunoscând bine capacitățile intelectuale și faptele lui Valeriu Matei nu ne vom mira dacă se vor adeveri zvonurile despre achitarea operației de transplant hepatic din bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor în Medicină din România, conturile pline ochi ale familiei rămânând neatinse. După doi ani de la anunțata operație Valeriu Matei a solicitat și a publicat în săptămânalul „Literatura și arta” două interviuri cu chirurgii de la Fundeni, basarabeanul Vlad Brașoveanu[7] și academicianul Irinel Popescu[8] , interviuri din care așteptam informații despre succesul operației, și exprimarea recunoștinței pentru reușita transplantului. Am rămas profund mirat să nu găsesc în textul interviurilor nicio referință la operație și nicio expresie de recunoștință, de parcă ea nici n-a avut loc. Nu ne-am pus scopul să informăm cititorii despre sumele adunate pe cele două conturi indicate mai sus, ele fiind secrete. (Valeriu Matei s-a lăudat însă unor admiratori ai licoarei lui Bachus, potențiali bolnavi de ficat, că dacă nu se vor potoli vor fi nevoiți să colecteze și ei suma de 400 de mii de Euro pentru un transplant de ficat). Ceea ce putem face azi cu siguranță pentru satisfacerea curiozității cititorilor este să prezentăm un calcul elementar, punând la socoteală prețul automobilului cumpărat în zilele transplantului (fără a fi indicat în Declarația de avere), cu care operatul a fost adus de soție acasă la Chișinău după operație, pacientul lăudându-se cunoscuților că soția i-a făcut această surpriză costisitoare din propriile economii, care n-au fost folosite pentru operația dificilă, sume din care probabil făceau parte și colectările de bani de la pensionarii A.Ș.M., inclusiv câte o mie de lei de la pensionarii din rândul cercetătorilor științifici ai Institutului de filologie. Abia în Declarația de avere din 25 mai 2015, Valeriu Matei a indicat un alt automobil, nou-nouț, Volkswagen Tiguan, procurat în 2014, și care a costat mai multe zeci de mii de Euro. Fără restricții ne putem referi doar la cel de-al treilea cont, cel de la BC Moldova Agroindbanc, la care se adună economiile curente și nesecretizate ale familiei Matei[9] , deschis în anul 2013, cu prilejul numirii în funcția de director al I.C.R.-Chișinău. Sumele din acest cont sunt indicate în Declarația de avere a lui Valeriu Matei prezentată pe data de 2 iunie 2014[10] sau în cea prezentată pe data de 25 mai 2015[11] Dar să vedeți ce declarație de avere a prezentat V.M. pentru anul financiar 2015, publicarea căreia pe saitul M.A.E. a întârziat ca niciodată, cu mai bine de o lună față de termenul prevăzut de lege și s-o comparați cu declarațiile altor bieți funcționari ai M.A.E.[12].

Nu-l invidiez deloc pe acest „acad.”, care s-a umilit peste măsură, cerșind pentru operația de transplant sume mari, având suficienți bani pentru orice operație, oricât de scumpă ar fi fost ea. Și ar fi putut să scape de această rușine dacă ar fi cedat măcar vreo sută de mii de dolari din prețul imobilului de 320,1 metri pătrați, din str. Alexandru cel Bun, nr. 42, fostul sediu al Partidului Forțelor Democratice, privatizat cu succes, judecându-se pentru asta și cu Doinița Sulac. Pentru că suma de câteva sute de mii de dolari pe care o putea liber incasa vânzând acest imobil cu un preț mai mic i-ar fi fost suficientă pentru achitarea transplantului, pentru construcția unui „cuibușor de nebunii” în Marea Capitală și pentru achitarea celor 240 de mii de lei, datorii istorice din Electorala – 2001 față de Tipografia „Universul” din Chișinău. La câștigul menționat mai sus se adaugă și frumușica sumă incasată de la A.R.din vânzarea apartamentului de 139,7 metri pătrați de pe str. Serghei Lazo, din blocul prezidențial (imobil dispărut împreună cu suma ridicată din vânzare din Declarația de avere pe anul 2015), un milion și 300 de mii de lei moldovenești, venitul anual (2015) al familiei de la ICR, 26 400 lei românești alcătuiește îndemnizația anuală (2015) de membru de onoare al Academiei Române, 64 mii de dolari depuși pe contul de la Agroindbank (a.2013, 24 mai) și 14 mii de euro pe contul de la B.C.R. (a.2015). Suma de 25 de mii de euro depuși în 2015, 25 mai, pe contul de la B.R.D. au dispărut din Declarația completată pe 25 mai 2016, fiind, probabil, cheltuită pe materiale de construcție pentru pălățelul din Marea Capitală. Un mic adaos la averea agonisită până în prezent ar putea aduce o eventuală vânzare a colecției de artă de 21 de mii de euro, casa de 60,9 m.p. și lotul de 16 ari de teren din comuna Bardar. Mai pe scurt, iată un nou „unionist” basarabean, Maticiuc-Matei, devenit peste noapte milionar alături de multimilionarul, și el „unionist convins”, Plahotniuc-Ulinici.

Acumulând cu sudoarea frunții așa sume fabuloase ar fi fost mare păcat să nu folosească o parte din ele pentru procurarea sau construcția unui imobil luxos la curte, ca să nu se strâmtoreze în apartamentul de serviciu al I.C.R. de pe strada Eminescu din Chișinău sau în cel de „patriot basarabean” din București. Dar și mai mare este păcatul îmbogățirii astronomice, dintr-o singură operație de transplant, fie ea și complicată, după care să te faci a uita să exprimi public profundă recunoștință chirurgilor de la Fundeni, să nu le mulțumești donatorilor pentru binele făcut, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu marea interpretă Irina Loghin, care i-a cântat până a răgușit în concertele de binefacere înmulțindu-i considerabil sumele de pe cele două conturi, ca mai târziu să-i mulțumească interpretei în emisiunea din 28 septembrie 2013, de la Vocea Basarabiei, cu următoarele cuvine: „Irina Loghin, s-o spunem așa cum este, a cântat și mai cântă și kitsch-iuri, a încurcat genurile, stilul înalt cu altul de mahala, care nu întotdeauna este de bun gust… Să nu se supere nimeni pe mine, dar dacă facem o analiză a producției muzicale de multe ori avem ce le reproșa unor mari interprete, cum ar fi Irina Loghin. Eu îi cunosc repertoriul și-l interpretez chiar din copilăria mea”.

Nelimitată nerușinare: să-ți cânte „kitsch”-iuri de pomană o interpretă-stea a folclorului românesc, să-ți adune atâţia lei, și să-i mulțumești pentru asta în așa hal la un post de radio care este ascultat de românii de pe ambele maluri ale Prutului?! (Putem doar bănui care-i maneaua care l-a supărat atât de mult pe Valeriu Matei: „Banii, banii, banii/ Mi-am distrus viața și anii”. Și mai putem bănui de ce interpreta i-a cântat manele la concertele de binefacere: ca să adune cât mai mulți bani pentru transplant de la fanii ei români care nu-s puțini, mulți dintre ei preferând manelele în loc de muzica adevărată, iar ea încă neștiind că la acel moment prahovenii ei deja îi donase lui Valeriu Matei suma care depășea cu mult suma necesară pentru operație. Cât privește sumele adunate în anii 2011-2014 pe alte două conturi bancare ale familiei Matei, își va spune cuvântul, la primul control, Agenția Națională de Integritate de la București. Poate doar atunci vor afla radioascultătorii care îi suportă emisiunile și P.S.D.-iștii prahoveni cât de bogată este această familie basarabeană. După care Valeriu Matei are toate șansele să fie acuzat pentru fals în declarația de avere, urmările devenind imprevizibile. În acest caz excludem un scenariu pentru alte „trei accidente cerebrale” pentru că și răbdarea Lui Dumnezeu are limite și nici D.N.A.-ul, după cum ne-a convins până acum, nu doarme. Iată o concluzie pe care am făcut-o de multe ori în viața mea, despre astfel de oameni: n-a rezistat omul ispitei și a mușcat din mărul lăcomiei infinite, iar lăcomia n-a dus la bine pe nimeni niciodată.

Este cunoscut faptul că V.M. posedă o memorie deosebită a textelor lecturate sau audiate. El poate memoriza, ca un dictafon, un dialog de ore întregi cu intervievatul, apoi, venind acasă, îl poate stenografia până în amănunte pe zeci de pagini. Dacă ar fi devenit actor de teatru, V.M. ar fi cunoscut pe de rost toate rolurile femeiești și bărbătești din dramaturgia românească și o parte din cea rusească. În acest sens ne pare rău că azi încă nu-i putem citi memoriile scrise în vara anului 1978 la Festivalul din Havana. Azi putem judeca doar calitatea poeziilor scrise în acea vară splendidă pe „Insula Libertății” și publicate în compartimentul „Stea peste mare” din volumele sale, înțelegând perfect de ce nicio poezie publicată din ciclul cubanez nu este dedicată Festivalului de neuitat. Dar, cu cât interes am citi noi azi memoriile scrise de V.M. în perioada „exilului moscovit”, după întâlnirile sale întâmplătoare din metropola rusă cu scriitori și fruntași din România socialistă și Moldova sovietică: Laurențiu Fulga, Mircea Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Cocora, Ioan Alexandru, Mircea Cosma, Grigore Vieru, Liviu Damian, Nicolae Rusu ș.a.! Drept că Valeriu Matei, având o bună memorie, deseori exagerează și spune minciuni fără limită. Bunăoară, numai cât face perla ieșită din gura lui în emisiunea, din 28 septembrie 2013, „Ora de cultură”, despre Maria Tănase, protagonistul menționând: „Eu pot să vă dau vreo 5 mii de texte/cântece geniale, folclor autentic, pe care le-am învățat de la maică-mea, le și interpretez uneori…” (Sic! Caz demn de Cartea recordurilor! – n.n.). În concertul electoral de la Manej, din 21 februarie 2001, al „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros, în care a evoluat și „solistul” Valeriu Matei, acesta anunțase că știe 500 de cântece (Maria Tănase avea un repertoriu de doar 400 de cântece), interpretând atunci doar două din ele. Deci, din 2001 până în 2013 a mai învățat 4500 de cântece, inexistente, (când să mai scrie și disertația bietul „interpret” ?), folclor autentic, nu kitsch-uri ca la Irina Loghin. Nici măcar Maestrul-lăutar Nicolae Botgros care candida atunci pe o listă electorală cu Valeriu Matei, nu i-a fost de mare folos P.F.D.-ului, acumulând doar 1,22% din electoratul basarabean la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001.

Sau o altă perlă, cea din 13 februarie 2015, de la emisiunea dedicată poetului Grigore Vieru la 80 de ani de la naștere, „Loc de dialog. Contează argumentul”, de la Radio Moldova, în care protagonistul Valeriu Matei, pe parcursul celor circa două ore de emisie, nu mai contenea să obosească radioascultătorii cu ale sale merite, uitând că a fost invitat la emisiune să vorbească despre Grigore Vieru (exact ca în emisiunea recentă de la 10TV, consacrată memoriei Maestrului Ion Ungureanu, în care Valeriu Matei în loc să vorbească despre regretatul om de cultură românească s-a lăudat cu bătăile pe care le-a primit la Lubeanca când lupta cu imperiul sovietic al răului pentru idealurile noastre naționale). Uneori exagerând, ca atunci când menționa că în perioada 1980-1989, fiind interzis la Chișinău, a publicat în periodicele din România 90 de poezii. Nu știu dacă Valeriu Matei avea scrise atâtea poezii, dar dacă le și avea scrise și erau publicate, apoi apare un mare semn de întrebare: cum poți să fii interzis „acasă”, la Moscova, pentru naționalism și antisovietism, și, totodată, să publici în presa românească 90 de poezii și să nu fii închis la balamuc? Dar poate că Valeriu Matei avea „permis” să publice în România, mai ales că Mihai Cimpoi l-a trădat într-o emisiune de la Vocea Basarabiei că Valeriu Matei păstra în garsoniera sa din or. Istra o mașină de dactilografiat cu litere latine, pentru care avea la Moscova autorizație legitimă, deci cu permis de la regimul sovietic, ca să-și însăileze mai productiv scrierile „naționaliste” și „antisovietice” (nepublicate până astăzi). Mai fiind cunoscut și faptul că pe atunci făceai duba dacă îți găseau acasă o mașină de scris cu litere „burghezo-moșierești” românești…

– Va urma –

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4091-promotorii-romanismului-de-parada-4.html

––––––––––––––
[1] [1] Cotidianul ZIUA, 12 aprilie 2006, republicat în „Gazeta liberă”, Chișinău, 13 aprilie 2006.
[2] „Literatura și arta”, 13 aprilie 2006.
[3] „Literatura și Arta, 4.12.2014.
[4]„Timpul”, 9 iunie 2009
[5] vezi: http://www.asociatiatighina.ro/donatii-pentru-valeriu-matei/
[6]vezi http://apropomagazin.md/2011/04/01/scriitorul-si-ex-deputatul-valeriu-matei-grav-bolnav-intinde-i-o-mana-de-ajutor/
[7] Literatura și Arta, 21.02.2013.
[8] Literatura și Arta, 21.03.2013
[9] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[10] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2013/2014.07.10_matei_valeriu.pdf
[11] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2014/05.06.2015_matei_valeriu.pdf
[12] https://www.mae.ro/sites/default/files/file/DADI/2015/2016.06.24_matei_valeriu.pdf

Anunțuri

                                                                            Arestarea generalului.

La 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat (ora 13.00) la comandamentul Grupului de armate „general Jmacenko”, la Divin, în compunerea căruia lupta marea sa unitate. A plecat la ora 15.00 spre postul de comandă al amintitului grup de armate, însoţit de gardă și de câțiva ofițeri, unde a sosit la ora 17.45, fiind primit de generalul F.F. Jmacenko. De atunci nimeni nu a mai știut de el. La același general sovietic a fost adus (de generalul Serștiuk) și generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, care rememora: „Un general sovietic mi-a declarat că sunt arestat. Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor. Doi ofițeri m-au percheziționat. Mi-am adunat toate puterile spre a-mi păstra calmul și adresându-mă generalului Jamcenko i-am spus că îmi dau seama că este ultima dată când îi pot vorbi și țin să-i spun că tot timpul cât am luptat împreună eu am fost credincios țării mele și cinstit tovarăș de arme. Jenat, oarecum, el mi-a replicat ridicând din umeri: «Dar ai fost ministru sub Antonescu». Când m-am întors spre ușa de ieșire, am zărit din treacăt pe generalul Serștiuk, cu care conlucrasem prin greutăți și pericole vreme de jumătate de an și care acum, cu o figură consternată, urmărea plecarea mea”.

Peste numai trei sferturi de oră, generalul sovietic Serştiuk a comunicat ofiţerilor români că generalul Gheorghe Avramescu şi generalul Nicolae Dragomir se deplasaseră, împreună cu generalul F.F. Jmacenko, la postul de comandă al Frontului 2 ucrainean, unde trebuiau să se întâlnească cu mareşalul R.I. Malinovski, şi că era probabil ca, de acolo, să plece la Bucureşti (în unele cercuri politice și militare se zvonise că Gheorghe Avramescu urma să preia postul de ministru de Război, iar Nicoale Dragomir pe ce de șef al Marelui Stat Major). Apoi, însoţit de maiorul Grigore Negoescu şi locotenentul Doroftei, generalul Serștiuk s-a deplasat la postul de comandă al Armatei 4, unde a ordonat (ora 20.30) generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, să preia comanda Armatei 4, iar generalului Ioan Spirea, comandantul artileriei armatei, să gireze funcţia de şef de stat major, comunicând că generalii Avramescu şi Dragomir „vor absenta câteva zile”. Numirea de către sovietici a generalului Nicolae Dăscălescu la comanda Armatei 4 a fost confirmată în scris şi de generalul F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice

A doua zi, pe 3 martie (ora 9.00), Adela Avramescu, soţia generalului, aflată în zona frontului, a primit o scurtă scrisoare, adusă de un ofiţer sovietic, din partea soţului, prin care acesta îi cerea să se deplaseze de urgenţă, cu întreaga familie, la Sibiu, unde urmau să se reîntâlnească. În scrisoare se preciza că pentru a nu avea neplăceri urma să fie însoţită, tot timpul drumului, de doi ofiţeri sovietici. În situaţia în care considera necesar putea să ceară să fie însoţită şi de un ofiţer român. Ca urmare, în aceeaşi zi (ora 11.00), soţia generalului a plecat spre ţară, însoţită de Felicia Sturdza – una dintre fiice – de fetiţa celei de-a doua fiice (Ştefania Basarabescu), de medicul sublocotenent Alexandru Ţăţulescu, de un nepot minor al generalului Gheorghe Avramescu (Paltin Sturdza, în vâstă de numai opt luni) și de alte persoane din antuaraj. Din acel moment, documentele din arhivele militare române nu mai conţin informaţii referitoare la generalul Gheorghe Avramescu, la familia acestuia şi la însoţitori, ci doar la intervenţiile generalului Nicolae Dăscălescu către generalul F.F. Jmacenko (la 5 şi 9 martie 1945) prin care cerea să i se comunice date despre situaţia fostului comandant al Armatei 4 şi a şefului său de stat major. Generalul sovietic l-a sfătuit să se adreseze Ministerului de Război român şi Marelui Stat Major, care ,,cunosc locul unde se află”.

Procedând astfel, la 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat următoarele generalului Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major: „Până azi nu s-au înapoiat nici domnul general Avramescu şi nici domnul general Dragomir. De asemenea, nu s-a mai înapoiat nimeni dintre însoţitorii şi din personalul ataşat pe lângă domnul general Avramescu. În totalitate, lipsesc de 10 zile fără a avea vreo ştire sau informaţie personală”. În încheiere, noul comandant al Armatei 4 ruga să se facă „demersurile necesare pentru a lămuri situaţia” celor în cauză. Neştiind nici el nimic despre ce se întâmplase cu comandantul Armatei 4 române şi cu şeful să de stat major, generalul Constantin Sănătescu a pus următoare rezoluţie pe raportul generalului Nicolae Dăscălescu: „Voi supune domnului ministru de Război”.

Cauze şi pretexte!

Un document al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate din 1956, întocmit în spiritul epocii, cu ocazia repatrierii din Uniunea Sovietică a soţiei generalului (Adela, în ianuarie 1956), menționa că acesta ar fi făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”, că ar fi „înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”, că în timpul campaniei din Est a fost comandant al Corpului de munte (1941-1943) şi al Corpului 3 armată (1943-1944) „ale căror unităţi au avut numeroase acţiuni împotriva partizanilor” etc. Din document mai rezultă că „despre fostul general de armată Avramescu Gheorghe nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”. Prin urmare, la 11 ani de la arestarea sa pe front, în timp ce îşi exercita atributele de comandă, şeful cadrelor armatei române nu avea nici o informaţie despre soarta acestuia.

Realitatea!

Referitor la acuzaţiile aduse, sigur este faptul că în toamna anului 1944, prin dispozitivul Armatei 4 a trecut în dispozitivul inamic (2 noiembrie) ginerele generalului Gheorghe Avramescu (Ilie Sturdza, fiul fostului ministru legionar Mihail Sturdza) şi apoi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să vorbească imediat la radio „Donau” și să devină ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), că în cercurile legionare (ale lui Horia Sima în special) se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu în încercarea de a realiza, împreună cu germanii, o răstunare de front în cazul unei contraofensive a Wehrmacht-ului (care s-a şi produs în primăvara anului 1945 în zona lacului Balaton din Mormântul generalului Avramescu (Budapesta, 1945)Ungaria). Acest lucru îl ştiau şi sovieticii prin agenţii lor dubli. Sugestiv, în acest sens, este faptul că arestarea generalului Gheorghe Avramescu a avut loc la puţin timp după interceptarea (9 februarie 9145), din ordinul mareşalului R.I. Malinovski, la vest de Oradea, a avionului militar românesc în care se aflau Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România, şi a lui Constantin Stoicănescu, omul de încredere al lui Horia Sima, parașutați anterior în România, și care încercau să ajungă în Germania, după ce luaseră contact cu o serie de persoane (civile și militare din țară).

Într-un asemenea context, la începutul lui ianuarie 1945, simțind că ceva se petrece în sectorul armatei, generalul Nicolae Dragomir a informat pe şeful Marelui Stat Major, (prin colonelul Grosu, șeful Secției 2 informații a Armatei 4) că ceva ciudat se petrece în sectorul Armatei. Ca urmare, generalul Constantin Sănătescu a cerut generalului Gheorghe Avramescu să lase comanda Armatei 4 generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, și să se prezinte imediat la Ministerul de Război. Apoi, la 22 ianuarie 1945, generalul Constantin Sănătescu l-a informat pe generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că generalul Gheorghe Avramescu a solicitat un concediu de odihnă de 25 de zile şi că la expirarea termenului va fi trecut în rezervă. La 30 ianuarie 1945 însă mareşalul R.I. Malinovski a cerut însă şefului Marelui Stat Major, să dispună rechemarea lui Gheorghe Avramescu pe front şi să schimbe de la comanda Armatei 1 pe generalul Nicolae Macici şi de la comanda Corpului 7 armată pe generalul Nicolae Șova.

Ca urmare, generalul Gheorghe Avramescu a plecat pe front, fiind primit de sovietici cu gardă de onoare, fanfară și elogii pentru modul în care condusese armata, inclusiv pentru modul cum tratase populațâia civilă din Crimeea. La rându-i, Avramescu l-a felicitat pe R.I. Malinovski cu prilejul celei de-a 27-a aniversări a Armaatei Roșii. Se părea că lucrurile intraseră pe un făgaș normal. La comandament a avut o atitudine rezervată, chiar rece, față de vechii coolaboratori, cerând chiar generalului Nicolae Dragomir să predea funcția de șef al staului major al armatei și să preia comanda unei divizii. Deoarece Marele Stat Major nu a acceptat acest lucru, Nicolae Dragomir a rămas în vechea funcție. În ceea ce-l privește, a preluat (19 februarie 1945) comanda Armatei 4, pe care a condus-o, în grelele lupte de pe cursul superior al Hronului, în Munţii Tatra Mică şi Munţii Metalici Slovaci, până la 2 martie 1945, când a fost arestat în condiţiile prezentate mai înainte.

Părere personală!

Consider că generalul Gheorghe Avramescu nu a luat în nici un moment în calcul o întoarcere de arme, nici la sfârşitul anului 1944, când aceasta avea anumite şanse de succes, dată fiind natura terenului şi apropierea de ţară, nici în martie 1945, când încercarea ar fi eşuat lamentabil în condiţiile de teren, climă şi capacitate operativă redusă a Armatei 4 române, pusă să lupte în munţii înzăpeziţi ai Cehoslovaciei, cu foarte puţine căi de comunicaţie, încadrată, atât la flancul drept cât și la cel stâng, de armate sovietice. În martie 1945, când a fost arestat generalul Gheorghe Avramescu, Armata 4 română se afla în imposibilitate de a efectua o întoarcere de front, chiar şi dacă o bună parte din militari ar fi dorit aceasta. Întorcerea de arme a constituit doar o dorinţă a conducerii militare germane, a conducerii mişcării legionare şi a altor grupări din ţară nemulţumite de intensificarea influenței partidului comunist și abuzurilor sovietice în ţară şi pe front. Cu siguranță, experimentatul general Gheorghe Avamescu și-a dat seama că o „defecţiune” a Armatei 4 române, în contextul dat, ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici (care, şi aşa, acuzau, pe nedrept, guvernul român că nu îndeplineşte cum trebuie prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944) de a trece la ocuparea militară propriu-zisă a ţării. De altfel, arestarea generalului Gheorghe Avramescu a fost bine planificată, fiind folosită ca un excelent pretext de acuzare a armatei române şi de şantajare a regelui Mihai I pentru a numi pe dr. Petru Groza în fruntea noului guvern român impus de Moscova la 6 martie 1945. Chiar dacă ar fi ştiut despre contraofensiva pregătită de Wehrmacht (care s-a declanşat şi a eşuat rapid în aprilie 1945), consider că generalul Gheorghe Avramescu era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla armata sa (şi ţara), de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări, de şansele minime de succes, de faptul că acţiunea sa ar fi avut doar un efect simbolic în condițiile în care se afla armata sa, de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări.

Epilog.

După ce a fost arestat de către sovietci, la 2 martie 1945, despre soarta generalului Gheorghe Avramescu nu s-a mai știut nimic în România. Nicio autoritate a statului român nu s-a mai interesat de fostul comandant al Armatei 4, multă cazul rămânând o enigmă. Ca și cum generalul nu existase. Unele informaţii au fost oferite de către sovietici în 1963, la 8 ani după ce au repatriat-o (în ianuarie 1956) pe Adela Avramescu, soţia generalului, dusă cu avionul la Moscova (martie 1945) şi internată apoi în diferite lagăre de prizonieri până la 11 ianuarie 1956 când a fost repatriată. După ce a sosit în ţară, Adela Avramescu a fost întreţinută de Ştefania Basarabescu (fiică, cu patru copii, soră pediatră la un spital din Bucureşti). Fiind în vârstă şi bolnavă de inimă a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând prin tribunal, conform legislaţiei în vigoare, „moartea prezumată” a soţului. Până la acordarea pensiei de urmaş a adresat autorităţilor politice şi militare române cereri repetate în care evoca personalitatea ilustrului său soţ. La 8 decembrie 1962, Adela Avramescu preciza următoarele într-o scrisoare adresată lui Emil Bodnăraş: „Astăzi, la adânci bătrâneţi şi suferindă duc o viaţă grea şi de lipsuri”. Şi întreba: „Oare cu ce am greşit ?”. În final, la 4 februarie 1963, generalul Gheorghe Cetină, şeful Direcţei Financiare a Ministerului Forţelor Armate, a solicitat Ministerului Justiţiei, Direcţia Coordonării Judiciare, să intervină la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. pentru „obţinerea datelor” în legătură cu „dispariţia” generalului Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist.

Răspunsul Crucii Roşii a U.R.S.S. a sosit în vara anului 1963 şi a fost următorul: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom – un cartier al oraşului Budapesta”. Cu acelaşi prilej a fost pusă la dispoziţie şi o fotografie cu mormântul generalului şi s-a comunicat că Felicia Sturdza (fiica genralului) „s-a sinucis la 6 martie 1945″, fără a se cunoaşte unde a fost înmormântată.

După cercetările efectuate după 1990 de Paltin Sturza, nepotul generalului, în Arhivele sovietice rezultă că la comandamentul Frontului 2 ucrainean, generalul Gheorghe Avramescu a fost urcat într-un automobil, împreună cu generalul Koriolov și doi locotenent-colonei sovietici, ultimii și generalul român lând loc pe bancheta din spate. În apropiere de Iasbereny, coloana de automobile a fost atacată de aviația germană, cu excepția lui Avramescu toți ceilalți reușind să se adăpostească la timp. Singura victimă a fost generalul Avramescu, care nereușind să sară din automobil, a fost lovit în frunte de un glonț din mitraliera avionului. Cele întâmplate au fost prezentate de Beria la 23 martie 1945, într-un raport trimis lui I.V. Stalin (cu fotografii, detalii tehnice și cu declarația lui Nicolae Dragomir, aflat într-u automobil din convoi). Paltin Sturdza a mai aflat că Felicia, mama sa, s-a otrăvit cu cianură de potasiu, la 6 martie 1945.

După 1990, când s-au putut studia documentele clasificate până atunci/sau interzise, am început, împreună cu colega Florica Dobre, să cercetăm problematica generalilor români epurați, închiși, cu sau fără judecată, și condamnați la mulți ani de temniță. Cu acel prilej, am descoperit în arhivă și fotografia trimisă de sovietici în 1963, pe care am publicat-o în revista „Magazin istoric” din mai 1997. Deoarece monumentele funerare din spatele mormântului indicat permiteau localizarea locului unde a fost îngropat generalul Gheorghe Avramescu, am informat și organele specializate ale Ministerului Apărării Naționale spre a face demersurile necesare readucerii în țară a rămășițelor pământești. Peste alți ani (în toamna anului 2000) am aflat, cu totul întâmplător, prin telefon, seara târziu, de la colonlelul (r.) Gheorghe Tudor, fost șef al Institului de Istorie și Teorie Militară, că (a doua zi) osemintele generalului vor fi reînhumate în Cimitirul eroilor din Cluj-Napoca, în cadrul unei impresionante ceremonii militare. Așa s-a și întâmplat! Mi-ar fi făcut plăcere să asist, chiar și dintr-un colț îndepărtat al Cimitirului, la acest act de dreptate!

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4075-2-martie-1945-drama-generalului-gheorghe-avramescu.html

Notă: detalii pot gi găsite în volumele :
– Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944-1964, București, Editura Enciclpedică, 1997.
– Sergiu Balanovici, Generalul Gheorghe Avramescu, Botoșani, Editura Quadrat, 2016.