Arhivă pentru August, 2015

INVITAŢIE: LANSAREA A DOUĂ VOLUME DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ DESPRE MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI BASARABIA ANILOR 1941- 1944

 basarabia-scrisori-catre-maresalul-ion-antonesc-alexandru-moraru-2 (1)Basarabia Maresalului Antonescu 1 001Basarabia Maresalului Antonescu verso 001

Lansarea volumului Basarabia: „Scrisori către Mareşal” (328 pag.,190 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2014) şi culegerea de documente „Basarabia Mareşalului Antonescu” (343 pag., 200 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2015) va avea loc în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova la 3 septembrie 2015 la ora 12.00 in Sala Alexei Rău în cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015 din Chişinău.

gfdgdfgAutorul acestor proiecte şi editorul acestor două lucrări unicale de istorie şi arhivistică este cunoscutul istoric arhivist şi publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor a mai multor culegeri de documente devenite de referinţă, apărute la Iaşi şi Chişinău în anii 2006-2015, Alexandru Moraru.

 Majoritatea cărţilor semnate de istoricul arhivist au fost prefaţate de Marele istoric şi Om politic Gheorghe Buzatu. Tot celebrul şi regretatul savant a depus un efort intelectual major pentru ca cărţile lui Alexandru Moraru să fie editate în România cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Mai mult ca atât, aceste cărţi, savantul Gheorghe Buzatu le-a întrodus în renumita Colecţie „ROMÂNII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ” (vol.128 şi vol.145). Nu vom greşi, dacă vom afirma, că istoricul Gheorghe Buzatu l-a „descoperit şi lansat” pe Alexandru Moraru în istoriografia românească, deşi până a se cunoaşte, domnul Al.Moraru avea deja publicate câteva sute de articole în cele mai prestigioase publicaţii, inclusiv revista „Magazin istoric”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, „Glasul Naţiunii”, „Flux”, „Literatura şi Arta” etc.

Tirajul extrem de mic al ambelor volume (100 exemplare fiecare) ce se lansează, din start le ridică valoarea nu numai după conţinutul inedit al documentelor, dar şi ca raritate bibliografică,  drept dovadă că aceste cărţi nu au fost sponsorizate de vreo instituţie de stat, privată sau structură politică, ci au văzut lumina tiparului prin banii modeşti ai unui intelectual aflat la pensie, care este şi autorul acestor scrieri.

Premiul-Mile-Carpenisan-Civic-Media-2015-Alexandru-Moraru-BasarabiaALEXANDRU MORARU-2015

Ţinem să menţionăm, că volumele nominalizate ale lui Alexandru Moraru au fost deja înalt apreciate de specialiştii consacraţi din România. În lista respectivă un loc de frunte îl au Premiul „Mile Carpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă, acordat primului basarabean de către Asociaţia Civic Media şi Basarabia-Bucovina.Info la 3 mai 2015 de Ziua Libertăţii Presei şi Diploma de Excelenţă acordată de Societatea Culturală Art Emis, Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere – S.R.I (Sucursala Vâlcea) „ pentru valoroasa şi consecventa contribuţie personală adusă istoriografiei şi spiritului unităţii naţionale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.” (12 iunie 2015, Prundeni- Vâlcea).

8946d8fb67be6fbe5719443ac94a0318-2166232-1000_1000Împreună cu Diploma de Excelenţă, istoricul arhivist şi publicist Alexandru Moraru a primit şi Medalia Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945, care i-au adus autorului bucurie şi emoţii plăcute pentru aprecierea muncii sale de zi cu zi.

La această lansare a celor două cărţi- documente sunt invitaţi istorici, jurişti, jurnalişti, feţe bisericeşti, oameni îndrăgostiţi de istoria naţională şi universală, studenţi şi elevi.                                                

Maria Vlas Botnaru

SURSA: http://www.tighinaromaneasca.wordpress.com

Anunțuri

WW3.1Prin 1997, geologii William Ryan şi Walter Pitman de la Universitatea Columbia, din New York, au publicat în faimoasa „National Geographic” dovezi materiale că pământurile ce închideau strâmtoarea Bosfor de astăzi s-au năruit acum aproape şase milenii, şi că un munte de ape uriaş cât 200 de Niagare, dinspre Mediterana, s-a prăvălit peste Marea Neagră şi ţinuturile din jur. Timp de aproape un an nivelul ei a crescut necontenit, toţi oamenii şi toate animalele au pierit, amintirile celor opt supravieţuitori s-a transmis peste generaţii şi au devenit povestea Potopului, a lui Noe, a fiilor săi Şem, Ham şi Iapeth, întemeietorii viitoarelor seminţii din Asia, Africa şi Europa, a celor patru soţii ale lor şi a faimoasei Arce poposite pe muntele Ararat, din Caucaz. Povestea a fost consemnată în documente scrise, în Biblia creştină, Tora evreiască şi Coranul musulman.

După 5.600 de ani de la prima extincţie a omenirii, întâmplată deci în Marea Neagră, recent o sursă anonimă a Armatei Ruse a făcut un anunţ care duce lumea mai aproape de a doua extincţie a omenirii, cea nucleară, iar o coincidenţă stranie face ca dezastrul, dacă nu va fi grabnic oprit, să pornească tot din Marea Neagră. Sursa a afirmat că un distrugător al S.U.A., navigând „provocător şi agresiv” în marginea imediată a apelor teritoriale ale Rusiei, a fost survolat la câţiva metri de un avion de luptă Su-24 rusesc, pregătit să atace – „avionul de atac a demonstrat echipajului american că este gata să prevină o violare a frontierei ruse şi să apere interesele ţării”, a anunţat agenţia naţională „Novosti”, citând sursa menţionată. Simplu şi la obiect, am fost foarte aproape de un conflict militar deschis ruso-american, a fost vorba de prima întâlnire între un avion de luptă rusesc încărcat cu toată muniţia de război şi o navă de luptă americană. Exact atunci când tensiunea China-SUA-Japonia atinge cote insuportabile în Marea Chinei de Sud, se pare că, la marginea Europei, tatonările militare ruso-americane trec de la cuvinte şi lupte prin intermediari la întâlniri de gradul 3. Incidentul este un punct maxim într-o agitaţie belicoasă din zonă – în ultimele luni S.U.A. şi N.A.T.O. „au rotit” în Marea Neagră câteva nave de război; ca răspuns la escaladarea forţelor militare ale N.A.T.O. în estul Europei, Rusia a anunţat zilele trecute o nouă doctrină navală şi întărirea forţelor sale strategice în Marea Neagră, Mediterana şi Atlantic; Poroşenko al Ucrainei îi înfricoşează pe europeni, într-un ziar austriac, că Moscova ar fi gata să-i atace pe toţi riveranii de la această mare etc.

Cum s-a ajuns la aceste provocări şi acte agresive aproape fără precedent între cele două superputeri nucleare aici, în Marea Neagră, la doi paşi de România? Din păcate, tocmai fosta Românie băsistă a jucat un rol-cheie în această evoluţie nefastă, Traian Băsescu a fost cel care a deschis, demult, o adevărată Cutie a Pandorei, nenorocirile scăpate de acolo încep să se întrevadă abia acum. Astfel, derulând invers filmul geo-strategiilor de la Marea Neagră, vedem că, în urmă cu mai bine de un deceniu, la 9 martie 2005, fostul emisar neoconservator în Europa de Est al administraţiei Bush jr., Bruce Jackson, a dat citire în Senatul S.U.A. la o declaraţie politică, „Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre” – un text de o agresivitate extremă faţă de Rusia şi Turcia (Rusia, „putere străină în arealul Mării Negre”, „Neoimperialismul rusesc”, Turcia este plecată pe o cale greşită de „antiamericanism strident, antieuropenism şi xenofobie”, „să înfruntăm Turcia”, „N.A.T.O. trebuie să acţioneze pe toate litoralele Mării Negre” etc.). Şi, surpriză din cale afară, mai vedem că, în alocuţiunea sa, Bruce Jackson a anunţat prezenţa „cu totul întâmplătoare” la Washington a fostului preşedinte Traian Băsescu (?!), „unul dintre cei mai elocvenţi susţinători ai unei strategii ample privind regiunea Mării Negre”. În continuare, a doua zi, la 10 martie şi tot la Washington, evident „cu totul întâmplător”, Băsescu a prezentat şi el o iniţiativă politico-diplomatică pasămite personală, cu titlul „Marea Neagră – promovarea libertăţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale” – în realitate a fost exact textul rostit de emisarul neoconservator cu o zi înainte – ce coincidenţă”! -, dar fără atacuri dure contra Rusiei, Turciei şi Europei. Despre episodul Jackson-Băsescu din martie 2005, de la Washington, ar mai fi de adăugat doar că ambii au cerut anularea Convenţiei de la Montreux, în vigoare de 78 de ani, privind accesul restrictiv în Marea Neagră al navelor de război ale statelor neriverane, inclusiv S.U.A. A vorbit despre document cu aceeaşi agresivitate Jackson, la 9 martie, „[…] este necesar să punem capăt arhaicei Convenţii de la Montreux, care este adeseori invocată ca o justificare pentru a interzice misiunilor de supraveghere ale N.A.T.O. să treacă prin Bosfor”, şi cu aceeaşi perfidie, Băsescu, la 10 martie, despre „internaţionalizarea Mării Negre”, adică „de a face ca Marea Neagră să devină o a doua Mare Mediterană”. Dând filmul şi mai înapoi, vedem că, semnat la 26 iulie 1936 în Elveţia, de către 11 ţări, în esenţă Tratatul internaţional de la Montreux:
– acordă Turciei drepturi depline asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, Ankara le poate militariza, închide pentru nave militare străine în vreme de război sau chiar de pace, dacă se conturează o stare iminentă de agresiune;
– limitează sever tonajul vaselor de război străine la 15.000 tone – imposibil, deci, ca vreun portavion al S.U.A. sau altei ţări NATO şi escortele lor (Task Force) să ajungă în Marea Neagră – de asemenea şederea la Nord de Bosfor a neriveranilor este limitată la maximum 21 de zile;
– calibrul tunurilor străine trecute prin strâmtori nu poate depăşi 203 mm;
– Rusia şi Turcia pot mişca portavioane şi chiar submarine către şi din Mediterana etc.

Cu alte cuvinte, pe când cele două puteri riverane sunt scutite de restricţiile impuse celorlalţi, vasele de război ale S.U.A. şi N.A.T.O. nu au acces în Marea Neagră, „diplomaţia” portavioanelor nu funcţionează acolo, frustrarea din glasurile unor politicieni sau şefi militari de la Washington sau Bruxelles, atunci când vine vorba de Marea Neagră, este de înţeles. Oricum, se constată cu îngrijorare în momentele de faţă că, în apele din estul României, încleştarea titanică a superputerilor se încinge tot mai tare. Bruce Jackson şi Traian Băsescu nu mai sunt ce au fost, dar politicile lor au rămas. Acum mai bine de zece ani, cei doi, un neoconservator aprig şi un quisling, adică un trădător al ţării sale, au apucat să arunce în Marea Neagră seminţele şi mai negre ale discordiei. Le vedem şi astăzi pretutindeni, purtate colo şi colo, de valuri.

RADU TOMA

Grafica – Ion Măldărescu

SURSA: http://www.art-emis.ro

 

 

11214191_378543295668388_7879331953735285575_n11811326_1644418072439910_554721416752757236_n

 

CUM A FOST DECERNAT PREMIUL MILE CĂRPENIŞAN PENTRU CURAJ ŞI EXCELENŢĂ (ANUL 2015) LUI ALEXANDRU MORARU

 gfdgdfg

Premiul-Mile-Carpenisan-Civic-Media-2015-Alexandru-Moraru-Basarabia

Mai întâi de toate, repetat, mulţumesc Asociaţiei Civic Media şi Basarabia-Bucovina. Info, personal celebrului jurnalist şi patriot Victor Roncea pentru preţuirea muncii mele de mai mulţi ani şi pentru onoarea de a fi primul român din Republica Moldova, care a fost menţionat cu respectivul premiu.

Am fost contactat telefonic şi la poşta electronică de rude, prieteni, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi cu mesaje de felicitare pentru faptul că în anul curent, 2015 am fost „recompensat” (aceasta este formularea in materialul iniţial: http://.ziaristionline.ro/2015/05/05/asociatia-civic-media-premiul-mile-carpenisan-2015-pentru-istoricul-arhivistul-si-jurnalistul-basarabean-alexandru-moraru- comunicat-de-ziua-libertatii-presei/ ) cu Premiul Mile Cărpenişan.

Unii chiar glumeau, „ uite acum ai scăpat de sărăcie…”făcând aluzie că acest premiu  ar include şi o sumă de bani.  Trebuie să mărturisesc, că premiul, cu care am fost onorat nu include nici un bănuţ, cel puţin pentru mine sau pentru anul 2015 şi constă dintr-o diplomă în format A3 şi un set de 2 cărţi, de fapt 3, deoarece una din ele este în două volume.

Este vorba de excelenta lucrare a lui Anton Golopenţia „Românii de la Est de Bug” apărută la Editura Enciclopedică din Bucureşti în anul 2006 (vol.I – 615 pag. şi vol.II– 926 pag.) Cealaltă carte este a celebrului istoric american Larry L. Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă”, apărută la Bucureşti la Editura RAO în anul 2013, care numără 702 pagini. Acesta şi este Premiul Mile Cărpenişan pentru basarabeanul pre nume Alexandru  Valeriu Moraru.

01_main_crtzicei-dintai-vor-fi-cei-din-urma-larry-l-watts

 Cred că ar fi bine să ştim cine a fost regretatul jurnalist Mile Cărpenişan? Să urmărim secvenţele video

Cred că predecesorul meu, bucovineanul Vasile Ilica, care a primit acest premiu în anul 2014 a avut ceva mai mult noroc, deoarece a fost invitat, cum se zice oficial de Ziua Libertăţii Presei în 2014 şi înmânat în faţa colegilor de breaslă- jurnalişti cu renume naţional, după care i s-a oferit şi cuvântul. Eu însă, fără un pic de tristeţe şi amărăciune n-am fost invitat la Ziua Libetăţii Presei, deşi eram premiatul anului 2015 şi ar fi fost cazul, dar mă rog- faptul rămâne fapt. Mai mult decât atât, am primit diploma şi cele 3 cărţi în condiţii „casnice”, fiind venit la Bucureşti la rudele mele, l-am anunţat pe domnul Victor Roncea că sunt în capitala României şi dacă are posibilitatea de a ne întâlni cu scopul de a ridica respectivul premiu. După câteva zile, cunoscutul ziarist a găsit timp şi a venit chiar acasă la rudele mele, care locuiesc la Cosmopolis şi în prezenţa lor am primit cele 3 cărţi şi diploma. Sigur că a fost şi un moment amuzant, deoarece aceste cărţi le  aveam procurate cu mulţi ani în urmă încă de la apariţia lor…dar premiul este premiu şi nu se discută. Împreună cu domnul Roncea a fost prezentă şi soţia sa, doamna Cristina Nichituş Roncea, care a dăruit familiei noastre excepţionalul album „Părintele Iustin Mărturisitorul” al cărui autoare este şi o frumoasă iconiţă „Sf. Alexandru”, pentru care i-am mulţumit şi eu şi prietena mea, poeta şi publicista Maria Botnaru. Cam atât pot să vă spun despre ziua de 11 iunie 2015, când a avut loc acest modest eveniment. Vă recomand să vedeţi şi filmuleţul, care vizează acelaş subiect- Premiul Mile Cărpenişan.

Alexandru Valeriu Moraru, Chişinău

 

Istoria Primului Război Mondial ca instrument al noii politici imperiale a Federaţiei Ruse (1999-2015)

Enciu-Nicolae-art-emisÎn alocuţiunea sa, transmisă live de televiziunile din întreaga lume, liderul de la Kremlin, trecând peste „politeţea obişnuită”, a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Occidentului şi, în special, a Statelor Unite şi Alianţei Nord-Atlantice: că Vestul a exploatat unilateral şi fără scrupule dificultăţile prin care trecuseră de curând moştenitorii Uniunii Sovietice; că, în loc să ofere compensaţii pentru pierderile suferite de Rusia, Vestul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a câştiga un avantaj geopolitic în întreaga Europă de Est şi în cea mai mare parte a Asiei Centrale; că relaţia cu N.A.T.O. era, în cel mai bun caz, una încordată; că ruşii se simt înconjuraţi, de la Marea Baltică până în Uzbekistan; că Rusia nu este de acord cu „expansiunea” N.A.T.O. în Europa de Est; că Statele Unite nu au onorat cecul de bunăvoinţă inclus în acordurile privind Germania în procesul de aplanare a Războiului Rece sau în ajutorul oferit şi primit după 11 septembrie 2001 etc.[19]. Şi dacă europenii erau văzuţi ca având doar nişte vini minore, iar ţările satelit ale fostei Uniunii Sovietice, ca fiind doar iritante, Statele Unite au fost ţinta unui atac de amploare al preşedintelui Putin, şi nu numai la nivelul relaţiilor internaţionale. Ceea ce i-a displăcut în mod deosebit lui Putin, nu a fost doar forţa brută a S.U.A., ci şi toate variantele sale de forţă soft, adică neagresivă, pe care Rusia nu ar putea spera niciodată să le egaleze: „Acest lucru se vădeşte în abordările de natură economică, politică, culturală şi educaţională, care sunt impuse celorlalte naţiuni”[20]. Discursul din 10 februarie 2007 al lui Vl. Putin la Conferinţa pentru Securitate de la München a fost nu numai un moment esenţial în relaţiile dintre Rusia cu SUA şi cu Vestul în ansamblu, ci a avut repercusiuni şi în interiorul Rusiei, inclusiv asupra modalităţilor de abordare a evenimentelor din cadrul Primului Război Mondial. Astfel, dacă o primă turnură în evoluţia istoriografiei ruse a Primului Război Mondial se conturase în anii ’90 ai secolului al XX-lea, – marcată, în general, de lărgirea şi diversificarea bazei izvoristice a investigaţiilor, de îmbogăţirea şi completarea tematicii lucrărilor, de renunţarea istoricilor la tradiţionala angajare ideologică[21], – cea de a doua turnură a fost determinată de reluarea ostilităţilor conducerii de la Kremlin, şi nu doar la nivelul retoricii oficiale (vezi agresiunea Federaţiei Ruse contra Ucrainei, anexarea Crimeii), ceea ce a produs consecinţe negative evidente asupra istoriografiei participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial.

Astfel, dacă până la începutul anului 2007, în rândurile istoricilor ruşi a existat un relativ, chiar dacă fragil, consens vis-à-vis de interpretarea „crudului paradox” al înfrângerii Rusiei în Primul Război Mondial, considerându-se, şi pe bună dreptate, că anume Lenin şi partidul său bolşevic au fost cei care nu doar au chemat la înfrângerea Rusiei în războiul cu duşmanul extern, ci şi au contribuit efectiv la declanşarea războiului civil în interiorul propriei ţări, – aceste acţiuni fiind taxate, practic, unanim drept trădare de Patrie, indiferent de faptul dacă Lenin ar fi profitat sau nu de suportul financiar german[22], – toate aceste fapte vor trece, după discursul memorabil al preşedintelui rus Vl. Putin la Conferinţa pentru Securitate de la München, printr-un nou şi inevitabil proces de reinterpretare a istoriei Războiului uitat. În „noua” versiune, de după 2007, a istoriei Primului Război Mondial, la baza declanşării conflagraţiei mondiale ar fi stat contradicţiile imperialiste anglo-germane, aşa cum ele au fost definite de V.I. Lenin în lucrarea sa „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, în timp ce Rusia ar fi jucat doar un rol secund şi subordonat faţă de ambele grupări imperialiste. Mai mult ca atât, fiind atrasă în război contrar voinţei sale, comandamentul militar rus a trebuit să constatate „un egoism extrem al strategiei aliaţilor săi, care făceau tot posibilul pentru a-şi asigura propriile succese militare exclusiv pe seama Rusiei, făcând totalmente abstracţie de pagubele umane imense ale armatei ruse”. Aşa cum pe bună dreptate afirmă autorul bestseller-ului „Putin şi noua Rusie”, Michael Stürmer, în Rusia actuală, atât scena internă, cât şi prezenţa pe cea internaţională, sunt strâns corelate, ba chiar inseparabile[23]. Din care motiv, aşa cum Rusia contemporană este definită drept o ţară cu sentimente amestecate, în care mai domneşte ambiguitatea cu privire la moştenirea ei istorică, fiind nevoită să celebreze un discurs al măreţiei, incluzând atât suferinţa, cât şi marele triumf[24], statul, în aceste condiţii, devine inevitabil arbitrul suprem, cu dreptul autoasumat de a determina adevărul în ultimă instanţă cu privire la trecutul istoric.

În opinia lui Adam Mihnic, istoria oferă nenumărate exemple de tentative ale statului de a-şi legitima propriile iniţiative printr-o „nouă versiune a istoriei naţionale”. Aceste „noi versiuni” urmăresc, în mod obişnuit, să deprindă populaţia de a-şi manifesta entuziasmul şi admiraţia faţă de putere, altfel spus, „perfecţiunea” puterii trebuie neapărat confirmată printr-o versiune perfecţionată a istoriei[25]. Şi, dacă pe parcursul celor peste două decenii, practic, în toate ţările postcomuniste şi postsovietice se pot atesta chemări şi îndemnuri identice la necesitatea elaborării unei „noi politici istorice”, în Rusia contemporană, aceleaşi îndemnuri îmbracă deseori forma apologiei trecutului dictatorial-reformator, respectiv, al trecutului slavofil-ortodox şi al celui bolşevic-stalinist[26]. „Patriotul rus”, conchide Adam Mihnic, nu-l poate suporta pe democratul rus, care are impertinenţa de a se pronunţa critic la adresa istoriei Rusiei. Democraţii ruşi, în viziunea „patrioţilor ruşi”, sunt oamenii cărora le sunt indiferente tradiţiile naţionale şi sentimentul unităţii ruseşti: ei consideră poporul drept un material, care poate fi ticsit în orice formă. În opinia „patrioţilor ruşi”, baza identităţii ruse constă nu în ideile şi teoriile occidentale ale parlamentarismului, individualismului sau ale economiei libere de piaţă, ci în caracterul organic al evoluţiei poporului şi statului rus, în spiritualitatea rusească[27]. „Rusia de astăzi, – afirmă profesorul de istorie la Universitatea Erlangen-Nürnberg, Michael Stürmer, – este o ţară care are sentimente amestecate. Dar, dimpreună cu credinţa eternă pe care o oferă religia […], este celebrat un discurs al măreţiei, care include atât suferinţa, cât şi marele triumf”[28]. În cadrul acestui discurs oficial al măreţiei, accentuat mai ales în al doilea mandat prezidenţial al lui Vladimir Putin, „noua politică istorică” a administraţiei de la Kremlin urmăreşte să redea Rusiei şi cetăţenilor acesteia „adevărata memorie istorică şi demnitatea naţională”[29].

Un rol important în promovarea „noii politici istorice” este atribuit participării Rusiei la Primul Război Mondial. O serie de manifestări ştiinţifice de amploare produse în anul 2014, când s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, au arătat importanţa deosebită acordată acestui eveniment la nivel academic, dar şi în egală măsură politic. Astfel, conferinţe ştiinţifico-practice cu o largă participare internaţională au avut loc în or. Moscova („Primul Război Mondial de la distanţa unui secol”, septembrie 2013), în or. Sankt-Peterburg („Primul Război Mondial, sistemul de la Versailles şi lumea contemporană”, octombrie 2013), precum şi în or. Kaliningrad („Primul Război Mondial în istoria şi cultura Rusiei şi Europei”, noiembrie 2013). O importantă conferinţă ştiinţifică a avut loc în or. Rostov-pe-Don („Războiul şi pacea privite cu ochii populaţiei civile”, aprilie 2014), manifestările anului 2014 culminând cu desfăşurarea conferinţei internaţionale sub egida Institutului de Istorie universală al Academiei Ruse de Ştiinţe „Primul Război Mondial – prologul secolului al XX-lea” şi lansarea dicţionarului enciclopedic „Primul Război Mondial”[30]. Cu acelaşi prilej al împlinirii unui secol de la începutul Primului Război Mondial, s-a recurs la unele încercări de sistematizare şi generalizare a eforturilor istoricilor ruşi de studiere a istoriei Primului Război Mondial, a locului şi rolului, în acea conflagraţie, a Rusiei ţariste, precum şi a consecinţelor acelui conflict global pentru destinele istorice ale Rusiei. Una din cele mai recente încercări, în acest sens, aparţine cercetătorului din cadrul Institutului de istorie rusă al Academiei Ruse de Ştiinţe, E. Iu. Sergheev[31]. În opinia autorului, în pofida unor realizări indiscutabile ale noii istoriografii ruse, obiectivul de bază în perioada imediat următoare ar consta în necesitatea refacerii tabloului obiectiv, integral, policrom şi polifonic al Marelui Război, care rămâne, în continuare, la periferia conştiinţei multor cetăţeni ai Federaţiei Ruse[32]. De rând cu tendinţa tot mai pronunţată de afirmare a caracterului interdisciplinar şi comparativ, precum şi de depăşire a eurocentrismului tradiţional, prezent în majoritatea lucrărilor consacrate perioadei anilor 1914-1918, trăsătura distinctivă a studiilor recente de istorie a Primului Război Mondial ar consta, în accepţia lui E. Iu. Sergheev, în caracterul antropologic al acestora, o serie de istorici ruşi contemporani ca E.S. Seniavskaya, E. Iu. Sergheev, O. S. Nagornaya, A. V. Golubev, O. S. Porşneva etc. axându-şi preponderent investigaţiile pe aspecte mai puţin prezente sau chiar ignorate cu desăvârşire în istoriografia rusă de până la 1991, cum ar fi: viaţa cotidiană în tranşeele Primului Război Mondial; probleme de supravieţuire în lagărele de prizonieri; microistoriile unor simpli ostaşi de pe front, ale ofiţerilor, medicilor, muncitorilor din spatele frontului, ale slujitorilor cultelor, intelectualităţii de creaţie etc.[33].

Spre deosebire de etapele anterioare, dezbaterile istoricilor ruşi prilejuite de centenarul declanşării Primului Război Mondial vizează întreg spectrul problematicii respective, antrenând inclusiv reflecţii asupra locului şi rolului istoricului şi ştiinţei istorice în societatea contemporană, metodologia cercetării istorice, perspectivele colaborării pe plan internaţional şi elaborarea colectivă a problemelor de interes comun etc. Astfel, un loc important în dezbaterile actuale ale istoricilor ruşi îl ocupă problemele de metodologie a istoriei[34], analiza perspectivelor adoptării şi implementării, în ştiinţa istorică rusă, a teoriei civilizaţiilor ca substitut al teoriei marxist-leniniste a formaţiunilor social-economice şi al determinismului economic[35]. Este urmărit cu atenţie procesul „tranziţiei spaţiale” din cadrul istoriografiei europene contemporane şi perspectivele de aplicare a aceloraşi modele de cercetare în istoriografia rusă actuală, în condiţiile globalizării istoriei universale[36]. În mod firesc, problematica Primului Război Mondial ocupă un loc central în dezbaterile istoriografice actuale din Rusia. Au fost depuse, în această privinţă, eforturi notabile de sistematizare şi editare a unor îndrumare bibliografice la tema participării Rusiei la Primul Război Mondial şi a noilor direcţii de investigare afirmate în ultimele decenii[37]. Au fost publicate, de asemeni, materialele unor importante „mese rotunde”, cu participarea unor specialişti de vază în domeniu (Iu. A. Pisarev, P. V. Volobuev, S. V. Tiutiukin, B. I. Grekov, T. M. Islamov ş.a.), constatându-se necesitatea axării, în primul rând, pe aspectele controversate şi nesoluţionate ale acestei teme multidimensionale, ce poate oferi cheia înţelegerii istoriei întregului secol XX [38]. O seamă de autori ca acad. Iu. A. Pisarev sau V. N. Vinogradov au urmărit cu precădere noile metode de investigare a istoriei Primului Război Mondial[39], în timp ce B.D. Kozenko sau Svetlana Svilas au publicat ample analize privind etapele evoluţiei istoriografiei ruse despre prima conflagraţie mondială[40]. Au fost susţinute, de asemeni, teze de doctorat în domeniul istoriografiei Primului Război Mondial şi al noilor abordări ale temei în cauză[41], iar, pe această bază, au putut fi organizate importante conferinţe ştiinţifice internaţionale, consacrate diferitelor aspecte ale istoriei primei conflagraţii mondiale[42], precum şi editate o seamă de lucrări originale la aceeaşi temă[43].
– Va urma –

Prof.univ.dr.hab. Nicolae Enciu

Fragment din volumul în curs de apariţie „Scrierea si rescrierea istoriei. Tendinţe recente în istoriografia rusă de reinterpretare a participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial” (Seria Istoria istoriografiei), autor Nicolae Enciu.

–––––––––––––––––-
[19] http://izvestia.ru/news/321595#top#xzz33ygpzINr
[20] Ibidem.
[21] Н.А. Шубин. Россия в Первой мировой войне: Историография проблемы, 1914-2000 гг. Диссертация на соискание ученой степени доктора исторических наук. Москва, 2001.
[22] Vezi: С.В. Волков. Забытая война (2004 г.) // http://www.swolkov.narod.ru/publ/27.htm
[23] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 234.
[24] Ibidem, p. 172-173.
[25] Адам Михник. Историческая политика. Русский вариант//Перекрестки. Журнал исследований восточноевропейского пограничья. Вильнюс: Европейский гуманитарный университет, Центр передовых научных исследований и образования (CASE), 2013. C. 8-9.
[26] Ibidem, p. 17.
[27] Ibidem, p. 14.
[28] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 173.
[29] Адам Михник. Историческая политика. Русский вариант // Перекрестки. Журнал исследований восточноевропейского пограничья. Вильнюс: Европейский гуманитарный университет, Центр передовых научных исследований и образования (CASE), 2013. C. 10-11.
[30] http://www.rusasww1.ru/view_news_about.php?id=89
[31] Е.Ю. Сергеев. Новые подходы к исследованию Первой мировой войны // Великая война: сто лет / Под ред. М.Ю. Мягкова, К.А. Пахалюка. Москва; Санкт Петербург: Нестор-История, 2014. С. 13-22.
[32] Ibidem, p. 22.
[33] Ibidem, p. 21-22.
[34] Проблемы методологии истории // Новая и новейшая история. 1993. № 3. С. 3-8; Б.Г. Могильницкий. Некоторые итоги и перспективы методологических исследований в отечественной историографии // Новая и новейшая история. 1993. № 3. С. 9-20 и др.
[35] И.Н. Ионов. Теория цивилизаций: этапы становления и развития // Новая и новейшая история. 1994. № 4-5. С. 33-50; В.М. Хачатурян. Теория цивилизаций в русской исторической мысли // Новая и новейшая история. 1995. № 5. С. 8-18 и др.
[36] Н.В. Трубникова. «Пространственный поворот» современной западной историографии: лики всемирной истории в эпоху глобализации (2012 г.) // http://cyberleninka.ru/article/n/prostranstvennyy-povorot-sovremennoy-zapadnoy-istoriografii-liki-vsemirnoy-istorii-v-epohu-globalizatsii
[37] Россия в Первой мировой войне: Указатель литературы 1992-2011 гг. (Препринт) / Сост. Слива А.И.; Отв. ред.: Большакова О.В. Москва: ИНИОН, 2013, 98с.; Россия в первой мировой войне: новые направления исследований. Сборник обзоров и рефератов (Препринт). Москва: ИНИОН, 2013, 241с. и др.
[38] Происхождение первой мировой войны (Материалы «круглого стола», 28-29 сентября 1993 года) (П.В. Волобуев, В.Л. Мальков, З.П. Яхимович, В.П. Булдаков, В.С. Васюков, В.Н. Виноградов, Я.С. Драбкин, В.А. Емец, Т.М. Исламов, Б.М. Туполев, Л.Г. Истягин, В.И. Миллер, А.М. Пегушев, А.В. Ревякин, Ю.В. Кудрина, Э. Урибес Санчес) // Первая мировая война: Пролог XX века. Москва: Наука, 1999. С. 12-77; С.В. Васюков, В.Н. Виноградов, Ю.В. Кудрина. «Круглый стол»: Первая мировая война и ее воздействие на историю XX века // Новая и новейшая история. 1994. № 4-5. С. 109-131 и др.
[39] Ю.А. Писарев. Новые подходы к изучению истории первой мировой войны // Новая и новейшая история. 1993. № 3. С. 46-57; В.Н. Виноградов. Еще раз о новых подходах к истории первой мировой войны // Новая и новейшая история. 1995. № 5. С. 62-74.
[40] Б.Д. Козенко. Отечественная историография первой мировой войны // Новая и новейшая история. 2001. № 3. С. 3-27; Светлана Свилас. Российская историография Первой мировой войны // Белорусский журнал международного права и международных отношений. 2004. № 4 (www.evolutio.info/content/view/724/55)
[41] Н.А. Шубин. Россия в Первой мировой войне: Историография проблемы, 1914-2000 гг. (2001 г.) // http://www.dissercat.com/content/rossiya-v-pervoi-mirovoi-voine-istoriografiya-problemy-1914-2000-gg#ixzz2mVTfxuev ; Е.Ю. Сергеев. Новые подходы к исследованию Первой мировой войны // http://histrf.ru/uploads/media/default/0001/07/030c4d43214e000dc0b9d98dadc373e06f6f7ee3 ; А.И. Степанов. Россия в годы Первой мировой войны: изменения власти и геополитического статуса. Автореферат диссертации доктора исторических наук. Москва, 2000.
[42] Ю.В. Кудрина. Международная научная конференция «Первая мировая война и XX век» // Первая мировая война: Пролог XX века. Москва: Наука, 1999. С. 666-678.
[43] Первая мировая война: дискуссионные проблемы истории. Сб. статей / Писарев Ю.А., Мальков В.Л. (отв. ред.). Москва: «Наука», 1994, 306с.; Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: Наука, 1999, 698с. и др.

SURSA: http://www.art-emis.ro