Archive for the ‘ÎN MEMORIAM:’ Category

Manifestări, atitudini neostăşeşti

Mai mult decât la alte instituţii ale statului, apartenenţa la instituţia militară presupune/impune (în permanenţă) manifestări şi atitudini ostăşeşti (în orice împrejurare) din partea fiecărui militar (indiferent de grad şi funcţie), activ sau concentrat, inclusiv în timp de război. Documentele epocii relevă (şi în această privinţă) numeroase situaţii de indisciplină încă de la începutul războiului, generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, făcând cunoscut, la 16 iulie 1941: „Domnul Mareşal Antonescu observă zilnic ofițeri într-o ținută neîngrijită şi chiar destrăbălată şi într-o atitudine complet neostăşească, nebărbieriți, murdari, fără centură, nu salută ostăşeşte, nu au ținută corectă şi atitudine corespunzătoare gradului şi situației lor sociale. Domnul general Antonescu atrage atenția asupra acestei atitudini lipsită de orice demnitate ostăşească şi cere în mod categoric ca de la general până la soldat fiecare să-şi facă datoria, intrând în ritmul obligațiilor impuse de haina militară. Acei care nu se pot obişnui cu datoria imperioasă de a se supune acestor obligații să plece din oştire”.

Câteva exemple:

– 4 aprilie 1942. Generalul Petre Dumitrescu constată că există ofițeri care „nu răspund la salutul gradelor inferioare sau răspund foarte neglijent, abia ridicând un deget și fără a se uita spre acel care salută”;
– 8 mai 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major informează că unii ostași au cerșit, implorând mila trecătorilor”;
– 18 iulie 1942. Sublocotenentul (r) Teodor Sâciu din Compania 38 anticar este pedepsit cu 10 zile de arest sever pentru că nu și-a păstrat demnitatea de ofițer, stând „în societatea intimă a doi reangajați cărora le-a permis să insulte două profesoare de liceu”;
– 4 octombrie 1942. Biroul 2 al statului major al Diviziei 6 cavalerie informează Corpul de cavalerie că în Krasnodar subofițerii erau „foarte murdari, împestrițați cu fulare, cămăși albe și cravate civile”;
– 28 noiembrie 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major constată că în pofida ordinelor date ostașii noștri continuă să deposedeze pe dezertori și prizonierii capturați din armata rusă de obiectele personale ce au asupra lor (ceasuri, bani, uniformă, rufărie, insigne, grade etc.)” și cerea din nou să se dea „dispoziții severe unităților în subordine să nu se mai ridice nici un obiect de uz personal găsit asupra ostașilor ruși predați de bunăvoie sau asupra prizonierilor ofițeri capturați”;
– noiembrie 1942. Generalul Ioan Dumitriu, comandantul Diviziei 4 infanterie atrăgea atenția că „ostașul manifestă tendinţa de a pierde conduita ostăşească, putând fi văzut fără grijă în ţinută, fără prestanţă în atitudine, fără vigoare în mişcări sau vorbă, o moleşală generală îl cuprinde”;
– 8 decembrie 1942. Pretorul Corpului 4 armată, locotenent-colonelul E. Enghiurloiu, preciza și el: „Moralul militarilor este foarte scăzut. […] Rătăciții continuă să umble dezorientați și flămânzi prezentând un aspect jalnic cerșind hrană, dedându-se chiar la furturi de alimente de la gazdele care le-au dat adăpost”;
– 24 decembrie 1942. Prin ordin general pe armată, Ministerul Apărării Naționale atrăgea atenția că subofițerii nu își respectau cuvântul dat la promisiunile de căsătorie”, nu își achitau sumele datorate pentru chirie și masă la diferiți particulari, făceau scandaluri în localuri și în alte locuri din garnizoane;
– 29 martie 1943. „Coloanele care trec din Caucaz și Crimeea  se prezintă sub un aspect care coboară prestigiul armatei române în ochii aliatului german și chiar al populației civile. […] Destrăbălare și debandadă în ceea ce privește trupa, delăsare din partea ofițerilor și subofițerilor ce o comandă, fac din aceste coloane o rușine pentru o armată care s-a luptat și luptă încă atât de brav” – constata un document al Corpului de cavalerie.
La rându-i, locotenent-colonelul Virgil Popescu observa oameni îmbrăcați cu uniforme germane, rusești sau chiar combinate, descheiați la nasturi, nebărberiți de 10 zile, nespălați;
– 12 aprilie 1943. Curtea Marțială a Diviziei 2 munte constata că „aproape la toate detașamentele care vin din Caucaz s-a observat o stare de spirit deosebită și o indisciplină în atitudine și ținută care dă de gândit. Astfel: ofițeri fără trese, cu capele sau căciuli de trupă, cojoace etc.; la subofițeri și trupă aceeași delăsare în ținută și mai ales o tendință generală în folosirea efectelor rusești; la orice observație se capătă orice răspuns tipic: «Vin de pe front! ». Alții au mâncat și băut în diferite localuri și în loc de plată au amenințat cu împușcarea pe patroni. O tendință generală spre jaf și distrugere. Apoape că nu există coloană care să nu distrugă ceva din clădirile în care a fost cazată. Semnele exterioare de respect numai sunt cunoscute decât de foarte puțini”;
– 10 mai 1943. Constatând că „mai sunt ostași care beau peste măsură, se îmbată, devin turbați și încep să tragă cu arma și să lovească cu baioneta în camarazii lor”, generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 munte, a ordonat, din nou, ca băutura să se dea „cu măsură și numai în fața ofițerilor”;
– 18 decembrie 1943. Prin Ordinul general nr. 108, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi atragea atenția că „încă se mai întrebuințează plocoanele” și ordona să se aplice „sancțiuni severe”;
– 24 decembrie 1943. Văzând pe stradă un ofițer superior de cavalerie „purtând sabia ca pe un baston”, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, îl pedepsește cu 5 zile de arest sever;
– August 1944. Printre cauzele pedepselor disciplinare date la Divizia 20 infanterie s-au numărat: folosirea ostașilor fără aprobare (arest 4 zile), intervenții pentru obținerea de concedii pentru unii ostași, scandal în restaurante (10 zile arest), lipsă de la program/apel, neglijență în serviciu, abuz de autoritate, purtare necuviincioasă, lipsă de tact, beție, neexecutare de ordin, întârzieri de la program etc.;

– 17 octombrie 1944. În timpul luptelor din Transilvania, colonelul Ioan Iucăl, comandantul Brigăzii 9 infanterie, constata și făcea cunoscut următoarele: „În timpul urmăririi inamicului s-au făcut următoarele constatări: oameni rămași foarte mult în urma unităților, la distanță de 7-8 km, pretextând că nu mai pot de oboseală; aspectul lor era lamentabil, nedeosebindu-se cu nimic de al prizonierilor și dezertorilor; unități constituite sub comandă de ofițeri activi rămase sub același motiv la 5-6 km în spatele frontului; batalioanul din rezerva brigăzii înșirat pe 3-4 km neputând înterveni dacă ar fi fost nevoie nici în 2 ore; batalion mărșăluind după 15 ore de repaus în acelaș hal de murdărie în care intrase în cantonament; începând cu comandanții de batalion, companii și plutoane, toți erau nebărbieriți și cu ținuta în dezordine; trupa cu noroiul gros și uscat pe bocanci și moletiere; armamentul roșu de rugină. Cea mai alarmantă constatare este destrăbălarea ce se observă la unii ofițeri, care a contaminat trupa, în specila moda de a se umbla descheiat la manta și la veston… Soldați care cerșesc de la locuitori, spunând că nu au mâncat de zile întregi… Soldați care fură. Furturi patronate”[1].

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Nota autorului – Chiar dacă nu plac (şi vor supăra pe mulţi), asemenea manifestări şi atitudini au făcut parte din istoria participării româneşti la război şi nu trebuie ignorate!

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/adevarata-fata-a-razboiului-1941-1945-5

––––––––––––––––

[1] Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2019.

Economie şi criză de muniţii!

Noiembrie 1942. Căpitan Dumitru Păsat: „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă decât un număr mic de obuze, ca să facă economie… Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”.
Rezistența puternică opusă de inamic, insuficienta producţie a stabilimentelor industriale, insuficienţa mijloacelor de transport şi alţi factori au făcut ca, în multe situații unitățile și marile unități din linia întâi să nu dispună de muniții suficiente, impunându-se economii/raționalizări riguroase, consumul făcându-se după posibilități și nu după nevoile câmpului de luptă. Ca urmare, dispozitivul inamic nu au fost neutralizat suficient, iar pierderile umane au fost mai mari. Câteva exemple:
– Căpitan Dumitru Păsat, comandant de companie în Batalionul 991 infanterie (în Cotul Donului): „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă (înainte de 19 noiembrie 1942 – n.n.) decât un număr mic de obuze, ca să facă economie, mai ales că aprovizionarea cu muniție din țară se făcea foarte greu din lipsă de mijloace de transport. Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”;
– Locotenent Gheorghe Tănăsescu din Regimentul 7 artilerie (în Cotul Donului): „Din lipsă de muniţie, nu aveam voie să tragem decât la cererea infanteriei sau când obiectivul este prea important şi am obţinut în prealabil aprobarea divizionului”;
– Regimentul 95 infanterie (jurnal de operații, 24 noiembrie 1942, în Caucaz): „Cerem foc de artilerie pe cuib de branduri identificat. Ni se alocă foarte puţin, numai 4 proiectile. Economia de muniţii e prea mare. Tragerile artileriei au efect şi material şi moral, în special asupra inamicului, aşa că luptătorii nu prea sunt mulţumiţi de atâta economie”;
– Divizia 3 munte (în Caucaz). Cu toate că solicitase, în numeroase rânduri, Corpului 5 armată german (căruia îi era subordonată) trimiterea muniției necesare, aceasta nu a sosit decât la 25 septembrie 1942 (la 6 zile de la intrarea în luptă) și atunci trimisă (cu avioanele de transport) de către Marele Cartier General român (în acel moment, marea unitate nu dispunea de niciun proiectil de artilerie sau de brandt, de nicio grenadă ofensivă, ci de doar 2 000 de grenade defensive și de 171 000 de cartușe);
– Divizia 2 munte (în Caucaz). În timp ce era contratacată de către sovietici, în zona râului Baksan, nu a dispus de muniția suficientă spre a reacționa pe măsură;
– Divizionul 63 artilerie (al Corpului 4 armată). În decembrie 1944, a rămas, timp de trei zile, fără niciun fel de muniție.
În unele situaţii criza a fost determinată şi de tendința unităților de a consuma (chiar și inutil) prea multă muniție, cauza principală constând în instrucţia deficitară:
– Încă de la 28 iunie 1941, de exemplu, s-a constatat că la apariția doar a câtorva tancuri sovietice pe înălțimile de la est de Prut o baterie de artilerie grea a tras peste 100 de proiectile, în timp ce un regiment a consumat într-o singură noapte 240.000 de cartuşe, fără să fi fost atacat.
– Cele două situații nu au fost singulare de vreme ce la 20 noiembrie 1942 cele două tunuri anticar, calibrul 75 mm, din sectorul de luptă al postului de comandă al Regimentului 91 infanterie din Divizia 20 infanterie au consumat toată muniția în trageri directe la mare distanță, rămânând fără proiectile în momentul în care tancurile inamice au ajuns în apropiere.
– Peste o lună, în aceeași zonă, comandantul Diviziei 297 infanterie, aprecia că „toate le face foarte bine Regimentul 82 infanterie numai să nu mai tragă degeaba în timpul nopții nu se poate dezbăra”.

Situația a devenit dramatică în ianuarie-februarie 1945, în timpul luptelor din zona muntoasă a Cehoslovaciei, cauza principală constând în faptul că sovieticii nu au pus la dispoziţie trenuri suficiente pentru reaprovizionare (cu toate că Marele Stat Major a programat toate transporturile de muniții solicitate de armate). Ca urmare, unitățile Armatei 1 au atacat, în unele situații, în Munții Javorina, cu cantități infime de muniții (0,03 – 0,10 Unități de foc/UF). Raportat la cele 180 de zile de atac ale armatei, consumul de munții pentru o zi de atac a fost de doar 0,10 UF, când în mod normal trebuia să se afecteze cel puțin 1 UF. Astfel, s-a ajuns la un adevărat „record sub raportul de economisirii”.

Distanța mare față de depozite și insuficiența mijloacelor de transport a făcut ca și în perioada urrmătoare criza de muniții să persiste. În timpul ofensivei spre Hron (februarie-martie 1945), Armata 1 a înregistrat, timp de 32 de zile, un consum mediu de 0,06 UF pe zi, pierderile înregistrate fiind invers proporționale cu consumul de muniții. O situație asemănătoare s-a înregistrat, în februarie 1945, și la Armata 4 în Munții Tatra Mică.
„Din cauza crizei de munițiuni artileria trage numai cu o parte din material. Tragerile de pregătire și de sprijin nu au efect material, ci numai moral pentru îmbărbătarea trupelor. Mă găseam la postul de comandă al unei divizii când în urma cererilor repetate ale infanteriei oprită de un foc puternic inamic în fața unei cote s-a aprobat, după multă chibzuință, să se facă o concentrare de 20 de proiectile. Ce efect materal putea să aibă această tragere asupra unui inamic bine adăpstit, ținând seama și de faptul că artileria nu era axată, iar observarea se făcea în condițiuni foarte grele?” (locotenent-colonelul Gheorghe Nicolescu, delegatul Marelui Stat Major la Armata 4, raport la 2 martie 1945).

Dar criza de munițiuni se simțea și la celelate categorii de armament, nu numai la artilerie. Astfel, la 26 februarie „nu mai era în cadrul Armatei 4 niciun cartuș pentru pistol-mitralieră și nicio lovitură pentru tunurile de 47 mm « Bohler » și « Schneider ». Armata roagă să i se comunice precis pe ce fel de munițiuni se mai poate conta pentru ca armamentul care nu mai este utilizabil, din lipsă de munițiuni, să nu mai fie târât degeaba după unități. În felul acesta ar putea trmite înapoi și o unitate de cai a căror hrănire este atât de grea. De asemenea, armata roagă să i se comunice din timp pentru fiecare tren de muniție când pleacă și ce conține, ca să știe pe ce poate conta”.

Cu toate că în februarie 1945, Armata 4 a primit 10 trenuri cu muniție, iar Armata 1 șapte trenuri, situația nu s-a ameliorat decât într-o mică măsură. „Lipsă de muniții mai ales la aruncătoarele de mine, pistoale mitralieră și grenade, în special la Armata 4, unde «s-a ajuns la o raționalizare de nepermis »” (General Constantin Vasiliu-Rășcanu, Ministru de Război, aprilie 1945).

Conform datelor oferite de Secția 4 a Marelui Stat Major, armatele 1 și 4 au consumat (în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945) următoarele cantități de muniție: cartușe armă, pușcă mitralieră (exclusiv calibrul 7, 92 mm) – 6 022 383 bucăți, cartușe armă, pușcă mitralieră calibrul 7,92 mm – 52 855 963, cartușe mitralieră calibrul 7,92 mm – 26 150 116, cartușe pistoale mitralieră calibrul 9 mm – 7 466 351, grenade – 373 298, lovituri tun antiaerian calibrul 20 mm „Gustlof” – 45 577, lovituri tun antiaerian „Oerlikon” – 29 738, lovituri tun antiaerian calibrul 25 mm „Hotchkiss” – 22 199, lovituri brandt calibrul 60 mm – 676 856, lovituri brandt calibrul 81,4 mm – 458 593, lovituri brandt calibrul 120 mm – 208 242, lovituri tun anticar ,,Bofors” calibrul 37 mm – 40 893, lovituri tun anticar calibrul 45 mm rus – 334 335, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Böhler” – 15 225, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Breda” – 929, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Schneider” – 4 200, lovituri tun calibrul 50 mm german – 58 27, lovituri tun calibrul 75/1940 – 113 085, lovituri tun calibrul 75mm (model 1943) – 9 521, lovituri tun calibrul 75 mm (FF) – 331 388, lovituri tun calibrul 75 mm (KF) – 76 899, lovituri tun calibrul 75 mm diferite – 21 544, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (14/19) – 271 054, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (36) – 74 870, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (30/34) – 74 870, lovituri tunuri lungi calibrul 105 (36) – 83 692, lovituri obuzier de câmp greu calibrul 150 mm (34) – 71 080.

În aceeași perioadă, în pofida multiplelor dificultăți, în țară au fost fabricate: 40.163.024 cartușe și proiectile, din care 3.576.653 în august 1944, 1.868.611 – septembrie 1944, 2 660998 – octombrie 1944, 2.845.682 – noiembrie 1944, 234.631 – decembrie 1944, 6 638 507 – ianuarie 1945, 2.804.815 – februarie 1944, 2.216.848 – martie 1945 – 2.216.848 – martie 1945, 12.311.322 – aprilie 1945 și 5.004.957 – mai 1945).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-4

Modalităţi de aprovizionare.

„Către sfârșitul lunii februarie (1945 – n.n.) ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje”. (Generalul Constantin Sănătescu)

După semnarea Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, funcționarea sistemului logistic românesc a fost influențată decisiv de Comisia Aliată de Control (partea sovietică), care a preluat controlul și în acest domeniu, aprovizionarea armatei române operative făcându-se concomitent cu îndeplinirea obligațiilor asumate și asigurarea a numeroase alte cereri ale comandamentelor și trupelor sovietice.

O sinteză întocmită la sfârșitul războiului menționa: „De la 23 august 1944 și până la 10 mai 1945 s-au pus la dispoziția Armatei Roșii stabilimente, aerodromuri, instalații portuare maritime și fluviale, precum și diferite uzine și fabrici pentru a fi ocupate de unitățile sovietice sau pentru a lucra și repara materiale de război. Prin punerea acestora la dispoziția Armatei Sovietice s-a sistat aproape în procent de 80-100% producția pentru armata română, rămânând ca aceasta să-și satisfacă nevoile numai din disponibilul rămas după 23 august 1944 în majoritatea compartimentelor și numai disparat și în cantități minime s-au mai produs pentru armata română”.

În afara obligaţiilor asumate prin Armistiţiu, trupele sovietice care afluiau prin sudul României spre zonele de luptă din podișul transilvan și Banat și Crișana, s-au aprovizionat prin preluări (cu acte sau fără acte) din depozitele românești întâlnite pe traseu și prin exploatarea nerațională a zonele prin care se deplasau. „Dacă se va continua așa și trupele vor mai sta – aprecia șeful Serviciului intendență al Armatei 4 – populația va rămâne fără alimente. Sunt sate și orașe unde s-au luat toate vitele, chiar și cele de muncă”. Pentru a stopa numeroasele abuzuri, generalul Gheorghe Mihail a ordonat (9 septembrie 1944): „Niciun ostaș sovietic nu are voie să se atingă de niciun fel de bunuri ale armatei sau populației române. Nu se va admite sau suporta niciun fel de intimidare. Toate cererile sovieticilor se vor adresa organelor de resort respective”.

După numeroase întâlniri și consfătuiri, Marele Stat Major român a făcut cunoscut că în urma Convenției încheiate între Comisia Română pentru aplicarea armistițiului și delegatul Frontului 2 ucrainean ,,toate aprovizionările cu materiale și subzistențele necesare armatei sovietice să fie satisfăcute numai în urma cererilor făcute de colonelul Sidorov și aprobate de Comisia română pentru aplicarea armistițiului”. În realitate, comandamentele și trupele sovietice nu au ținut seama de reglementările stabilite de comun acord. Referindu-se la cheltuielile făcute pentru întreținerea trupelor sovietice până la sfârșitul anului 1944, un Memoriu al guvernului român menționa cifra de circa 50 miliarde lei, care reprezentau valoarea totală a exportului românesc din 1943 sau dublul cheltuielilor medii lunare ale statului român.

După înfrângerea trupelor germane din spațiul situat la sud de Carpații Meridionali (23-31 august 1944) asigurarea materială a trupelor operative a revenit corpurilor teritoriale și departamentelor economice, Comandamentele de Etape primind misiunea să-și reorganizeze structurile și activitățile în vederea asigurării materiale a trupelor care urmau să acționeze în Transilvania, Banat și Crișana. În acest scop, Comandamentul de Etape nr 1, cu sectoarele 1, 4, 5 și 6 au fost puse la dispoziția Armatei 4 (în podișul transilvan), iar Comandamentul de Etape nr. 2 (cu sectoarele 2 și 3) la dispoziția Armatei 3 (în Banat și Crișana).

În condițiile în care zonele de exploatare încredințate armatelor române au fost restrânse și sărace în resurse, iar sovieticii au impus severe restricții de circulație pe calea ferată, multe din atribuțiile comandamentelor de Etape au fost preluate de secțiile/birourile 4 din statele majore ale armatelor, respectiv ale corpurilor de armată și divizii și de către organele de intendență de la toate comandamentele. În general, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, asigurarea materială a armatei nu a ridicat probleme deosebite. Cu toate acestea, procesul a fost influențat negativ de faptul că întoarcerea de arme a „răsturnat”/„întors” frontul cu 180 de grade, surprinzînd în estul țării însemnate cantități de alimente, din care doar o mică parte au mai putut fi recuperate. S-au adăugat distrugerile efectuate de bombardamentele aviației anglo-americane în perioada 4 aprilie – 19 august 1944, perturbarea sistemului de comunicații feroviare, distrugerile efectuate de trupele germane în retragere, colectările efectuate de către structurile destinate aplicării prevederilor Convențiilor de armistițiu din 12 septembrie 1944 (cantitățile de subzistențe solicitate de Comisia Aliată de Control-partea sovietică și cererile făcute de comandamentele sovietice au fost de cele mai multe ori exagerat de mari, grevând nevoile asigurării trupelor de pe front și consumul populației), ridicările de materiale efectuate de trupele sovietice și nu în ultimul rând necesitatea de a asigura populației civile consumul în limitele rațiilor stabilite. Greutăți au apărut și datorită insuficienței mijloacelor auto, care au făcut ca aprovizionarea trupelor și a populației să se facă în proporție de 50% cu căruțele.

Pe teritoriul Ungariei asigurarea trupelor cu subzistențe s-a făcut prin exploatări locale (din zona stabilită de Frontul 2 ucrainean, cu o adâncime de 100 km de la front) și prin aduceri din interiorul țării a categoriilor care nu se găseau în zonă (coloniale, tutun etc.), până la Tisa neînregistrându-se probleme deosebite. Dificultăți au apărut dincolo de Tisa datorită faptului că depozitele armatelor rămăseseră la peste 120 – 150 km de zona operațională. În acest context s-a recurs la trimiteri din interiorul țării și, în măsura posibilului, la exploatarea locală îngreunată de lipsa monedei în circulație (pengő de război), cu care să se facă plățile către populația civilă care furniza subzistențele și de faptul că sovieticii nu au aprobat ca aprovizionarea să se facă și pe bază de bon de rechiziţie. Situația a fost agravată și de neprogramarea de către sovietici a trenurilor necesare aprovizionării armatei române, la 13 decembrie 1944, Marele Stat Major informând guvernul că armatele operative nu mai dispuneau de alimente decât pentru șase zile. Ca urmare, Armata 1 a fost pusă în situația de a solicita alimente de la sovietici. După îndelungate tergiversări, a primit 1.400.000 pengő (ianuarie 1945), apoi și diferența până la 10.000.000, iar mai târziu 15.000.000 coroane cehoslovace.

Aflată într-o situație asemănătoare, Armata 4,  generalul Gheorghe Avramescu a solicitat generalului Socrate Mardari din Marele Stat Major (17 decembrie 1944) să obțină „aprobarea organelor supreme sovietice pentru ca marile unități să poată exploata zona, deoarece toate resursele sunt blocate la dispoziția armatei sovietice sub a căror pază se găsesc. […] Este imperios necesar ca să se aprobe și da ordine precise tuturor unităților sovietice operative, ca la cererea unităților române, mai ales în situațiile în care acestea operează în regiuni muntoase și sărace, să le distribuie necesarul contra bon sau recipisă regulamentară, lichidarea urmând să se facă ulterior între guverne. Suntem în situația că marile unități nu mai au rezerve de hrană și nici posibilitatea de a face noi aprovizionări, iar pe transporturile din interior nu se poate conta deoarece nu avem nici dotație suficientă în depozite și nici mijloace de transport rapide și sigure. Cele de mai sus s-au raportat dvs. în repetate rânduri și dacă nu se dă o grabnică soluționare a problemei în sensul solicitat de noi riscăm să ne găsim în scurt timp în situația de a nu mai putea hrăni trupele”.

Pentru a preveni situația de criză alimentară pe front, Marele Stat Major se adresase încă de la 18 noiembrie generalului Vorobiev propunând mai multe modalități de aprovizionare a trupelor aflate pe front: prin exploatarea teritoriului; prin folosirea subzistențelor din depozitele capturate de la inamic; prin ridicări din depozitele trupelor sovietice, contravaloarea urmând a fi achitată de Serviciul intendență al Marelui Stat Major; prin expedieri din interior cu mijloace de tranport, aprobate de organele de profil sovietice. Până la 21 decembrie 1944, la „repetatele intervenții” nu se obținuse „niciun rezultat”.

În contextul în care operațiile militare s-au desfășurat (din decembrie 1944) în regiunile muntoase și înzăpezite din Cehoslovacia, aceste zone nu au mai putut oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor. Ca urmare, cele două armate au trebuit să se aprovizioneze din ceea ce aveau în depozite sau din trimiterile primite din țară. Zona săracă, în special în furaje și făină, distanțele de peste 100 km de bazele de aprovizionare, imposibilitatea de a se face transporturile pe calea ferată au pus, la un moment dat, problema continuării operațiilor militare datorită crizei de muniții și subalimentației.  Rezultatul a fost (ianuarie 1945) o situație de „criză alimentară” din care s-a ieșit cu sacrificii și mari eforturi. Terenul accidentat, muntos, și lipsa de drumuri (chiar a potecilor) a făcut ca în numeroase cazuri hrana luptătorilor din linia întâi să fie dusă în spinare pe distanțe destul de mari. În lipsa samarelor, unitățile au recurs la improvizații (sănii, tălpice, funiculare etc.). La acestea s-a adăugat faptul că în Slovacia, subzistențele nu au putut fi achiziționate prin rechiziții, ci numai prin bună învoială cu localnicii, care nu voaiu să ofere mai nimic românilor (sovieticii ofereau prețuri mai mari sau chiar cereau populației să nu ofere nimic aliaților români). Problema nu a fost reglementată nici în urma intervenției colonelului Blaga pe lângă ministrul Nemec, delegatul guvernului slovac.

Răspunzând cererii Marelui Stat Major român din 23 ianuarie 1945 cu privire la lărgirea zonei de exploatare a armatelor române în vederea aprovizionării, mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut că acest lucru nu era posibil, dar că în situația în care alimentele nu erau suficiente acestea puteau fi aduse din țară, solicitându-se vagoanele necesare prin generalul-maior Kvașnin. Aprobările pentru punerea vagoanelor la dispoziție au fost însă puține.

Pentru remedierea situației, Marele Stat Major a solicitat repartizarea unor zone mai bogate din Ungaria sau prelungirea acestora până la frontiera de vest a României, precum și noi aprobări de transporturi din țară. Intervențiile nu au avut niciun efect de vreme ce la 31 ianuarie 1945, Armata 4 raporta Ministerului de Război și Marelui Stat Major că situația aprovizionărilor era „foarte gravă” deoarece:
„- De la 21 ianuarie s-a interzis exploatarea zonei Carei-Nyíregyháza, singura care putea satisface nevoile pe circa 2-3 luni.
– Nu se admit colectări din zonă decât pentru maximum 15 zile. c) Zona nouă de exploatare, săracă și exploatată de aliați, nu satisface necesarul pe 15 zile.
– Nu dispunem de mijloace de transport pentru a duce la trupe subzistențele colectate.
– Nu avem nici organele necesare pentru colectare, deoarece ni s-a impus reducerea Etapelor la numai 400 de oameni.
– Cererile noastre insistente în sensul de mai sus nu sunt satisfăcute de către Grupul de armate”. Situația s-a agravat prin faptul că pe măsura pătrunderii în Cehoslovacia, sovieticii nu au mai admis „nicio exploatare, totul trebuind procurat prin bună învoială, ceea ce locuitori nu consimt, în special din cauza sărăciei zonei”.

Numeroase au fost și cererile pentru asigurarea mijloacelor de transport a subzistențelor și altor materiale din interiorul țării (la 27 decembrie 1944, 10, 12, 15, 17, 20, 26 februarie 1945), obținându-se următoarele programări pentru transporturi de subzistențe și grăunțe, cu începere de la 14 februarie 1945: 4 trenuri cu subzistențe, 4 trenuri cu grâu, 1 tren cu făină, 8 trenuri cu grăunțe, 3 trenuri cu brichete furajere. În afara acestora s-au mai expediat subzistențe cu trenurile sanitare și 27 000 de brichete furajere cu autocamioanele. Grav a fost și faptul că atunci când s-au aprobat, transportul acestora a durat foarte mult, în unele situaţii chiar 2-3 luni, în garnituri cu vagoane deschise, determinând deteriorarea grâului, brichetelor furajere, păioaselor cartofilor, însoţitorii trenurilor fiind nevoiți să suporte numeroase privațiuni. ,,Este un miracol cum au trăit și au supraviețuit acești camarazi în tot cursul lunilor când însoțeau transporturile – menționează un document al vremii. Unii au făcut adevărate acte de eroism, ca și dovada unor înalte virtuți ostășești. Am avut cazul unui delegat care a golit și reîncărcat singur cu o găleată un vagon de grâu, căruia i se aprinsese o osie. În țară străină, la 100 km de patrie și fără să cunoască limba țării”.

Una din cauzele care au provocat mari neajunsuri aprovizionării armatei române a fost generată de insuficiența mijloacelor de transport feroviare și rutiere în condițiile în care căile ferate de pe teritoriile României, Ungariei și Cehoslovaciei se aflau sub controlul organelor de specialitate ale Frontului 2 ucrainean (VOSO), majoritatea parcului de vagoane și locomotive, precum și circuitele feroviare fiind folosite pentru armatele sovietice. Când la 29 ianuarie 1945, Marele Stat Major a solicitat reprezentantului Frontului 2 ucrainean programarea a 24 de trenuri pentru subzistențe, Direcția transporturi a frontului sovietic a răspuns simplu: „Nu se aprobă executarea transporturilor de aprovizionare”. Acesta în contextul în care, în condiții de trafic normal, pentru asigurarea cu subzistențe a trupelor operative prin aduceri din interior ar fi fost nevoie de 134 vagoane zilnic.

Spre comparație cu situația trupelor sovietice, în timp ce Armata 53 dispunea pentru transport de 260 autocamioane, Armata 1 avea doar 75 de maşini din care puteau fi folosite zilnic numai 20-25 pentru nevoile de transport ale serviciilor (inclusiv pentru muniții), restul fiind defecte sau în reparații.  În acest context, căruțele au rămas (în multe situaţii) unica soluție de soluționare a problemelor aprovizionării.  Ca urmare, dese au fost situațiile în care subzistențele au fost descărcate în gări pe rampe în aer liber, după ce fuseseră transportate în vagoane deschise pe timp de ploaie și ninsoare.

Sugestive pentru situația precară în care s-au aflat armatele române în perioada ianuarie-februarie 1945 sunt aprecierile generalului Constantin Sănătescu din 15 martie 1945: „Către sfârșitul lunii februarie ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje. Mortalitatea cailor fusese un aspect atât de îngrijorător încât Armata 4 luase hotărârea să scoată de la artilerie armamentul greu și trenuri 9.000 de cai pe care să-i trimită într-o zonă mai bogată, înapoi. Cauzele principale ale acestei crize sunt zona de exploatare săracă, insuficiența mijloacelor de transport auto, greutatea de a obține trenuri suficiente pentru aduceri din interior și întârzierea pe traect… Conform dispozițiunilor Frontului 2 ucrainean s-au repartizat pentru armatele române câte o zonă de exploatare, având o adâncime de 100 km de la front. Prin deplasarea frontului spre vest, într-o regiune muntoasă și acoperită de păduri, zonele de exploatare pe o adâncime de 100 km nu puteau oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor, armatele fiind puse în situația să transporte o parte din necesar de la distanțe prea mari de front, iar restul să fie completat prin trimiteri din interior. Terenul muntos, lipsit de păduri și chiar de poteci, din care cauză nu se putea duce în linia întâi hrana și munițiile decât în spinarea omului, completează seria de greutăți în aprovizionarea trupelor luptătoare… Pe lângă toate dificultățile se adaugă și aceea a regimului special stabilit în Slovacia. Nu se poate procura nimic din regiune, ci numai prin bună învoială. Prin acest sistem nu se poate procura mai nimic pentru că populația nu vrea să dea la români: fie din cauza supralicitării aliaților, care oferă prețuri mult mai mari decât noi, fie din cauza propagandei pe care aliații o fac de a nu da nimic la români. Se întâmplă de multe ori ca furajele colectate de trupele noastre să fie luate cu totul de aliați”.

Situația s-a mai ameliorat în primăvară, cu concursul organelor de intendență slovace și a unora din autorităţile locale, chiar dacă guvernul cehoslovac (Comitetul Național de la Košice), prin ordinele date către intendența armatei cehoslovace asupra condițiilor în care urmau să fie făcute cumpărăturile de către armatele sovietice pe teritoriul cehoslovac  ignora prezenţa celor două armate române. Mai mult chiar, în unele localități s-a bătut toba cerându-se să nu se vândă nimic trupelor române. Abia în iunie 1945, delegații Armatei 1 au încheiat cu Ministerul Aprovizionării cehoslovac un protocol prin care acesta se angaja să furnizeze anumite cantități de subzistențe.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-3

Echipamentul soldatului român

Căpitanul Dumitru Păsat: „Noi eram echipați…, în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți”.
Generalul Gheorghe Zamfirescu: „Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil”.

În mod cu totul surprinzător, cu toate că la 22 iunie 1941, armata dispunea de 1.163.422 de mantale, 1.231.983 bocanci și 213.996 cizme, iar până în 1945 au fost confecționate și distribuite unităților 896.888 mantale, 1.975.399 bocanci și 220.175 cizme (ceea ce a făcut ca în timpul războiului, armata să dispună de 2.060.310 mantale, 3.207.382 bocanci și 434.171 cizme), numeroase au fost cazurile în care soldaţii de pe front nu au fost echipaţi corespunzător, mai ales în perioada de iarnă când situaţia a devenit chiar dramatică.

La 4 decembrie 1941, de exemplu, Corpul de cavalerie dispunea, în munții Crimeii doar de 25% din necesarul echipamentului de iarnă pentru trupă, 50% fiind în curs de transport. În aceeaşi perioadă, în timpul marșului executat spre Kerci, ostașii Brigăzii 8 au fost cu totul neechipaţi pentru o iarnă grea. „Noroc că truparomânul prevăzător cum este, a plecat de acasă cu cojocelul şi nelipsita căciulă pe fundul coburilor sau a trăsurii, aşa că a putut suporta gerul neobişnuit” (Generalul Corneliu Teodorini).

Problemele nu au fost soluționate nici în 1942 de vreme ce în martie starea echipamentului trupei aflată în patrule și gărzi în Odessa „lasă o impresie deplorabilă, în comparative cu felul îngrijit în care se prezintă soldații germani și italieni”. Peste câteva luni, majoritatea celor 50 de permisionari aparţinând regimentelor 23 şi 38 infanterie sosiți în gara Ploiești la 30 august 1942 (mergeau în Ardeal pentru 20 zile de concediu) erau cu „picioarele goale până la brâu, cu capetele descoperite, iar o parte din ei îmbrăcaţi în nişte zdrenţe ce nu puteau să le acopere nici părţile intime ale corpului. […] În acest hal, nici cerşetorii nu se văd azi… Această grozavă scenă de umilinţă şi înjosire pentru armata noastră s-a produs în văzul a sute de călători, mulţi germani, care tranzitau prin acea gară importantă şi care s-au adunat pentru a-i privi” (consemna Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi în ordinul general nr. 100 din 20 septembrie 1942). –

Insuficiența/lipsa materiilor prime a făcut ca în 1942 să nu se poată asigura decât un singur rând de echipament pentru fiecare ostaș. Trimiterea pe front a eșalonului 2 a impus folosirea întregului echipament existent, inclusiv a rezervelor, din care cea mai mare parte a fost degradat în campania din acel an. Pentru completarea lipsurilor, Marele Stat Major a cerut germanilor să ofere postav sau alte materii prime pentru confecționarea a 300.000 rânduri de echipament complet și materii prime pentru 800.000 de rânduri de mic echipament.

Nici în toamna anului 1942, trupele române aflate pe frontul de la Stalingrad nu au fost echipate pentru a putea face față gerului din stepa rusească. „În timpul acesta iarna se arăta, cu fiecare zi ce trecea, tot mai geroasă. Noi eram echipați, așa cum am mai spus înainte, în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți” (Căpitan Dumitru Păsat).

Datorită dificultăților de transport, echipamentul de iarnă nu a ajuns în întregime la trupele Armatei 3, echiparea asigurând, după sosirea ultimului tren (50 de vagoane) doar 75-80% din necesar. „Mantaua scurtă și necăptușită suficient, pantalonii nevătuiți, izmenele scurte ca și bocancii prea mici au contribuit ca trupele să fie slăbite fizicește și din cauza frigului (în afară de alimentarea săracă). Foarte multe pierderi din cauza degerăturilor, puteau fi evitate dacă trupele noastre ar fi avut un echipament bun de iarnă. Echipamentul de hârtie german, ca și cel îmblănit trimis din țară (căciuli, cojoace etc.) a sosit în cea mai mare parte prea târziu, după bătălie” (General Petre Dumitrescu).

Divizia 20 infanterie primise până la 17 noiembrie 1942, doar o parte din căciuli, cojoace și câte o pătură pentru fiecare om din prima linie de luptă (majoritatea echipamentului se afla în gara Tinguta). Deplângând această situație, la 3 februarie 1943, un document al Regimentului 39 artilerie consemna următoarele: „Soldaţii noştri care au luptat alături de germani au avut un sentiment de inferioritate din însăşi felul cum erau echipaţi. Germanul cu trei pături şi fel de fel de efecte bune şi călduroase, iar al nostru fără ciorapi de lână în picioare”. Chiar și în decembrie 1943, pe litoralul Mării de Azov, unii militari ai Diviziei 3 munte aveau încă pantaloni subțiri de vară, cei vătuiți fiind foarte „slabi, nerezistând decât la 2 ploi”. Insuficient era și micul echipament (cămăși, izmene, ciorapi de lână, ciorapi, mănuși etc.). Situația nu era singulară deoarece, în ianuarie 1944, soldații Diviziei 4/24 infanterie nu aveau decât o singură cămașă și o singură pereche de izmene (la unii rupte); la bocanci se dezlipeau tălpile.

Cu toate că în perioada septembrie-decembrie 1944, armatele 1 și 4 au fost reaprovizionate cu o parte din echipamentul necesar, necesitățile nu au fost acoperite, în decembrie 1944, o parte din ostașii Armatei 4 purtând încă, sub manta, bluza de vară. Lipseau, de asemenea, foile de cort, chiar și nasturii. S-a ajuns în situația în care Secția 4 a Marelui Stat Major a cerut (10 ianuarie 1945) să se recupereze echipamentul de la ostașii morți pe câmpul de luptă și în spitale, urmând ca aceștia să fie îngropați într-o ținută cât se poate de sumară. Chiar dacă armata a precizat că acțiunea va avea „un efect extrem de demoralizant”, la 1 martie 1945 Marele Stat Major a revenit cu ordinul ca „ostașii morți vor fi înmormântați numai cu elemente de mic echipament și anume: 1 cămașă, 1 pereche izmene sau chiloți, ciorapi, eventual. Ostașii morți în prima linie și care nu vor putea fi dezbrăcați din diferite motive, vor fi înmormântați cu efectele respective”.

Deoarece Armata 4 nu a mai primit de bocanci din octombrie 1944, în februarie 1945 i s-au distribuit… 3.000 perechi de opinci. Chiar și militarii din unitățile de marș sosiți pe front în februarie 1945 au fost încălțați în pâslari de proastă calitate și doar cu câte un rând de echipament. Lenjeria a fost și ea de proastă calitate, deteriorându-se rapid. Pentru asigurarea necesarului, armata a solicitat 20.000 de rânduri de cămăși și izmene. Echipamentul se prezenta în condiții rele și la Armata 1, mai ales în ceeace privește bocancii, pâslarii și micul echipament. Referindu-se la această situație, generalul Gheorghe Zamfirescu consemna: „Echipamentul a ajuns în stare rea din cauza imposibilității de a fi îngrijit. Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil. Numai la Divizia 3 munte se vede o mai mare grijă de oameni și materiale, datorită inspecțiilor zilnice și personale ale domnului commandant al diviziei. Oamenii sunt zilnic bărbieriți, iar deparazitarea funcționează din plin”. La rându-i, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu constata (aprilie 1945) lipsă de bocanci și pantaloni, și chiar de cămăși, izmene, bluze de primăvară (aprecia că fiecare armată mai avea nevoie de circa 20.000 perechi de bocanci și pantaloni).

La toate acestea se adaugă și faptul că nu a existat un echipament special pentru lupta în munți. Arhivele fac referire şi la numeroase alte situaţii asemănătoare. fiecare caz prezentat având baza documentară în lucrarea menţionată mai jos.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din volumul Războiul (1941-1945). O altă abordare, autor Alesandru Duţu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-2

Modalităţi de aprovizionare a trupelor

„Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”. (Mareşal Ion Antonescu)

Cu toate că ţara şi armata dispuneau de un sistem logistic propriu (de la nivel central până la subunitate), atât în Campania din Est, cât şi în cea din Vest, aprovizionarea armatei române a depins în primul rând de aliatul german, respectiv sovietic, în 1942, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, recunoscând (1942) că România nu avea în acel moment nici organele și nici mijloacele de conducere, execuție și transport pentru a se asigura aprovizionarea armatei. Conştient de acest lucru şi Ion Antonescu, atunci când a acceptat cererea lui Hitler de participare masivă la campania din 1942, a pus condiţia (15 ianuarie 1942) ca trupele române să fie aprovizionate în permanență „cu tot ce este necesar pentru lupte”. Deși au acceptat acest lucru, comandamentele germane nu au transpus în practică (în totalitate) angajamentul, multe dintre cererile de transport rămânând fără răspuns. Ca urmare, aprovizionarea armatei române a devenit – așa cum aprecia istoricul german Manfred Kehrig – „total dependentă de sistemul german de transport şi aprovizionare”. Mai mult, în martie 1942, germanii au cerut ca exploatarea locală să fie făcută de către structurile de profil germane, în care scop pe lângă fiecare armată română urma să funcționeze câte un șef german al exploatării locale.

Peste câteva luni (25 mai 1942), germanii au mai solicitat ca aprovizionarea cu alimente, furaje și mărfuri a trupelor române să se facă „din depozitele armatei române și din interiorul țării”, comandamentele germane din zonă urmând să asigure mijloacele de subzistență și materiale din depozitele lor numai în cazuri speciale. În situația în care alimentele și furajele livrate (de germani) proveneau din alte regiuni decât din zona operațiilor (inclusiv cele din capturi), acestea trebuiau restituite ,,în natură” de către români. Prin urmare, aprovizionarea armatei române urma să rămână exclusiv în grija statului român. Analizând aceste propuneri/cerințe, generalul Ilie Șteflea a cerut lui Wilhelm Keitel (5 iunie 1942) să reanalizeze situația deoarece românii ar fi fost puși în situația „de a nu putea hrăni nici chiar trupele din eșalonul I, cu atât mai puțin pe acelea ce vor sosi în eșalonul doi”.

După îndelungi discuţii, germanii şi-au luat obligația să aprovizioneze trupele române prin intermediul propriilor organisme de asigurare logistică, hrana urmând a fi asigurată prin exploatări locale adunate în depozite germane din spatele frontului. Completarea conținutului acestor depozite urma să se facă prin transporturi din interiorul Germaniei (pe căile de comunicații germane). În schimb, Marele Stat Major român se obliga să constituie în țară depozite de alimente echivalente cu cele distribuite de germani trupelor române de pe front, care urmau să fie preluate de germani și transportate fie în Germania, fie în depozitele din spatele frontului, aceste operațiuni urmând a fi rezolvate „de la armată la armată”. În fața acestor pretenții de compensare, mareșalul Ion Antonescu a reacționat violent, declarând că trupele care se aflau pe front trebuiau întreținute din „depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni, deci pe gratis. […] Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală de război trebuie să ni se plătească”. (Mareşal Ion Antonescu).

La 13 iunie 1942 l-a acuzat pe Ilie Șteflea că a luat inițiativa angajării de discuții cu germanii fără să informeze guvernul: „Foarte rău a făcut generalul Șteflea că a luat această inițiativă fără să mă întrebe, sau să întrebe guvernul. Stăm și în această privință pe bazele principiale puse de noi și acceptate de germani când ni s-a cerut să cooperăm și la est de Bug. Să se țină socoteală de acest fapt. Nu pot să-mi iau angajamentele cerute de Berlin. Contribuția noastră economică la război este cuprinsă în acordurile economice cu domnul Clodius. Nu se pot face în această privință tratative și convenții cu armatele germane. Dacă generalul Șteflea lua avizul guvernului ar fi aflat că acestă problemă se trata de domnul Clodius cu domnul Mihai Antonescu. Să se ia deci instrucțiuni și de la domnul Mihai Antonescu. Repet, Marelui Stat Major i-am atras atenția serios atențiunea, după încurcăturile făcute în vara trecută, că nu are voie să trateze nicio problemă economică cu nimeni. Aprovizionarea frontului este o problemă de economie care depășește Marele Stat Major, fiind o chestiune de ordin general”.

Cu o zi înainte (12 iunie 1943) – când Mihai Antonescu îl informase că a luat „toate măsurile pentru a respinge categoric o asemenea cerere, imposibil de executat în practică”, dată fiind și „recolta submediocră” din acel an, care nu-i mai permitea, în niciun caz, să-și mai asume „angajamente noi în privința aprovizionărilor” – mareșalul pusese următoarea rezoluție pe raportul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri: „Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”.

Intransigent s-a dovedit a fi și Wilhelm Keitel care a comunicat lui Ilie Șteflea (19 iunie 1942) că „aducerea dinapoi a aprovizionărilor” va fi executată „ca și până în prezent” de către organele de reaprovizionare germane, dar că partea germană nu putea renunța ca „cel puțin livrările procurate de economia germană pentru aprovizionarea trupelor aliate române să nu fie rambursate”. Generalul german a mai precizat că aprovizionarea cu carburanți nu putea fi realizată decât prin „livrări suplimentare române”. La 23 iunie 1942 a comunicat însă că „nu exista nicio promisiune pentru preluarea și livrarea aprovizionărilor Armatei 4 române” și că „punerea la dispoziție a aprovizionărilor din mijloacele economiei germane nu este posibilă”.

Pentru clarificarea și soluționarea acestor probleme, generalul german a delegat pe generalul Becker, de la Oficiul economic de război german, care s-a deplasat la București și a încheiat (30 iunie 1942) cu generalul Ilie Șteflea o Convenție referitoare la aprovizionarea trupelor române care acționau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Nevoile în bani ale armatei române urmau să se acopere prin mijloacele de plată valabile în teritoriile respective, cererile în bani adresându-se Casieriei de război germane cele mai apropiate (prin comandametul Armatei 3, cu indicarea scopului de întrebuințare), intendența română fiind împuternicită să primească banii. Pentru hrănire, trupele române primeau aceleași rații de alimente și furaje pe care le primea și armata germană, la hrănirea trupelor române autoritățile germane urmând să țină seama, pe cât posibil, de „particularitățile specificului de hrană” ale acestora. În zonele de operații aprovizionarea urma să se facă prin „exploatarea cât mai intensă a teritoriului” și prin „aduceri dinapoi” în limita rațiilor stabilite. Partea germană se mai obliga să pună la dispoziția armatei române câte un tren zilnic pentru transportul de vite, făină, lemne etc. Convenția mai preciza că prada de război consta „numai din averea mobilă a forțelor armate sovietice” capturată de către marile unități române sau adunată de organele de captură ale acesteia. Mâncarea și furajele care depășeau nevoile materiale trebuiau predate autorităților germane. Cu excepția Transnistriei, rechizițiile urmau să fie făcute de „organizația economică germană căreia i se încadrează unitățile române”. În situația în care în zonă nu exista un Stat economic german, marile unități române puteau face rechiziții directe pentru a-și satisface „imediatele necesități”, doar „până la contravaloarea sumei de 1.000 R.M., cu plata imediată în numerar”. Unitățile române puteau cere populației locale efectuarea de prestații în muncă, plătite în numerar după dispozițiile armatei germane. Fără a rezolva toate problemele aprovizionării armatei române, Convenția „Becker-Șteflea” a contribuit la reglementarea relațiilor româno-germane în domeniul logistic. Pe teren, însă, au apărut numeroase disfuncționalități, în special în zona Stalingradului.

Deoarece cererile importante de materiale nu fuseseră satisfăcute de către germani (în pofida intervențiilor repetate făcute prin Misunea Militară Germană și prin atașatul militar german în România), Cabinetul militar al mareșalului Antonescu a făcut cunoscut (16 iulie 1942) că marile unități române urmau să plece pe front fără materialele strict necesare, operațiunea de trimitere ulterioară fiind apreciată ca fiind „destul de problematică”. În acest context s-a recurs la improvizații, consecințele apărând în noiembrie 1942.

La începutul războiului sarcina asigurării logistice a trupelor a revenit statelor majore ale armatelor 3 și 4, precum și comandamentelor 3 și 4 teritoriale (din zona bazelor de aprovizionare organizate încă din primăvara anului 1941). Deoarece acest lucru a îngreunat activitățile propriu-zise de stat major, în iulie 1941 au fost înființate (la nivelul armatelor) grupuri de servicii, iar în august 1941 reconstituite Comandamentele de Etape (desființate cu puțin timp înainte de începerea războiului) cu misiunea de a organiza și conduce activitatea formațiunilor de servicii din spatele frontului, la aprovizionare contribuind și Guvernământul Transnistriei, prefecturile și colhozurile din zonă.

La 6 februarie 1942, Comandamentul Etapelor Armatei 3 a fost transformat în Comandamentul Etapelor de Est, ca organ unic de coordonare și conducere a întregii activități de asigurare materială a armatei. Peste puțin timp (28 februarie 1942), acesta a primit și misiunea de a crea și dota o bază materială (în Transnistria) pentru asigurarea materială a operațiilor militare care urmau să se desfășoare în primăvara anului 1942. Chiar dacă, de regulă, nu se primeau cantităţile de materiale solicitate, cele mai mari probleme au fost determinate de insuficiența mijloacelor de transport auto și de schimbarea repetată a liniilor de comunicații și a bazelor de aprovizionare (de la Roman, la Dorohoi, apoi la Bălți). De cele mai multe ori distanța de la bazele de aprovizionare la trupe nu a fost mai mică de 400 km dus-întors, ajungând și la 600 km. Timpul ploios și drumurile desfundate au scos din uz 60% din mașini, iar ruperea podurilor de peste Nistru (la Hotin și Moghilev) a provocat criză de hrană, muniții (la Vierhovka) și carburanți (la Lesnice, Konceba).

Pe măsura înaintării frontului în adâncimea teritoriului sovietic, Marele Stat Major a constituit Grupurile mobile de etape nr. 1 și 2, care au preluat o parte importantă din atribuțiile Secției 4 servicii din statele majore ale armatelor 3 și 4 române, care acționau în Crimeea, la est de Stalingrad, sau în Caucaz. Concomitent, Secția serviciilor Grupului de armate german „B” a organizat pentru Armata 3 română o bază de aprovizionare (din depozite germane și române) în zona Bokovskaia, Varlamov, Manoilin, Perelazovski, iar pentru Armata 4 în zona Zimlianskaia, Dubovskoe și Kotelnikovo. Conform Convenției româno-germane din 30 august 1942 și a instrucțiunilor Marelui Stat Major din septembrie 1942, aprovizionarea cu subzistențe și materiale a trupelor române de pe front s-a făcut din depozitele germane, mai ales în contextul în care tot mai multe unități și mari unități române au fost subordonate diferitelor comandamente germane. Astfel, marile unități ale Corpului 6 armată (diviziile 1, 2 și 18 infanterie) s-au aprovizionat în 1941 prin intermediul Serviciile economice germane de la Nikolaev, Krivoirog şi Kirovograd. La rându-i, Corpul de cavalerie s-a aprovizionat de la depozitele germane din Cherson (din 6 în 6 zile, conform rațiilor germane), dar și de la colhozuri (contraplată) și de la depozitele Armatei 3 (în cantități insuficiente). Colaborarea cu germanii s-a desfășurat în „condiții normale” aceștia repartizând, la cerere, alimentele și furajele aflate în zonă, chiar dacă, în general, cantitățile erau insuficiente.

În timpul luptelor din Crimeea, în lipsa unei zone de exploatare proprii pentru unitățile Corpului de munte, s-a decis (1 decembrie 1941) ca intendența Armatei 11 germane să asigure din depozitele sale alimentele și materialele necesare (rații și efecte, conform Regulamentului serviciului de intendență în campanie). Pentru pâine, grâul se primea contra cost (21 000 lei vagonul) de la depozitele germane sau de la sovhozuri prin delegați economici germani, care pretindeau prețuri mai mari decât cele stabilite de intendența germană. Carnea se asigura din parcurile proprii ale marilor unități, până la epuizare, apoi prin delegații economici germani (1 400 gr. carne pe om săptămânal). Zahărul, grăsimile, ceaiul, lemnele, petrolul și țigările erau primite tot de la depozitele germane (pachetele de tutun germane nu aveau foiță deoarece germanii fumau în general pipă). La fel s-a procedat și în zona Stalingrad, Armata 4 română neavând nicio responsabilitate în legătură cu aprovizionările şi evacuările trupelor din Kalmucia, acestea făcându-se de organele Armatei 4 blindate germane, care dădeau, de obicei, următorul răspuns: „În măsura posibilităților se vor satisface”.

La 6 noiembrie 1942, Grupul de armate „Don” a ordonat ca armata să preia întreţinerea trupelor române din subordine, conlucrarea cu structurile germane făcându-se prin intermediul unui Detaşament de legătură condus de maiorul von Boch, care de multe ori a avut acte de iniţiativă ce au limitat libertatea de acţiune a structurilor de profil ale armatei române. Situația a fost agravată de faptul că zona de acţiune a Armatei 4 a fost săracă în resurse, cu o adâncime foarte mică, complet descoperită, cu localităţi foarte puţine şi cu o capacitate mică de cantonament, cu o cale ferată la 20 km de flancul stâng al frontului şi la 150 km la cel drept, cu drumuri de țară, cu totul impracticabile pe vreme de ploaie, săracă în resurse. Localităţile Kotelnikovo şi Remotnaia, singurele importante, se aflau în zona rezervată germanilor.

De la 21 noiembrie 1942 formațiunile de servicii ale Armatei 4 au constituit două baze de aprovizionare la Șutov, Aksai pentru Corpul 6 armată şi Savetnoe, Abramenko. Pentru Corpul 7 armată în zona Kotelnikovo, Remotnaia a fost constituită o bază de aprovizionare comună. Conștient de marile lipsuri de ordin material din dotarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a cerut (18 noiembrie 1942, prin colonelul Radu Davidescu, șeful Cabinetului său militar) colonelului Ion Gheorghe să semnaleze la Berlin că trupele române nu primiseră materialele promise pentru organizarea pozițiilor pentru „adăposturi, instalațiuni de iarnă și material lemnos pentru bordeie”, că „nu s-au putut forma depozite de hrană decât cu mici excepții și trupele primesc subzistențe de pe o zi pe alta”, că la cea mai mare parte din unități „continuă criza de furaje” (Corpul 6 armată având nevoie de circa 75 vagoane zilnic pentru 45 000 de cai), că Armata 3 nu a primit în cursul lunii noiembrie decât un singur tren cu cărbuni, deși i s-a promis un tren la 4 zile (cum primea și Armata 6 germană), că trupele române au primit numai 75 – 80% din echipamentul de iarnă (în timp de 100 de vagoane așteptau în țară de 20 de zile programarea pe traseele necesare) etc.

Dată fiind starea „aproape de epuizare” a Corpului 6 armată, în special a diviziilor 1 și 2 infanterie, care luptau continuu din ianuarie 1942, și chiar a Diviziei 4 infanterie („greu încercată recent”) se propunea trecerea acestora în rezervă pentru „odihnă și recompletare” și punerea la dispoziția Armatei 4 a Diviziei 20 infanterie, aflată în subordinea Armatei 6 germane. Pentru remedierea acestor „grave inconveniente”, Ion Antonescu insista să fie constituit ,,fără întârziere” Grupul de armate „Don”, comanda urmând a fi exercitată, până la sosirea sa pe front, de către comandantul Armatelor 6 sau 4 blindată, așa cum urma să decidă Führer-ul.

Problemele de aprovizionare au fost recunoscute și de feldmareșalul Wilhelm Keitel într-o scrisoare adresată generalului Ion Antonescu la 22 noiembrie 1942. Cu același prilej a făcut cunoscut că a cerut tuturor trupelor germane să-și îndeplinească datoria de „a ajuta pe camarazii lor de arme români în toate împrejurările”. Peste câteva zile (28 noiembrie 1942) a revenit dând asigurări că „doleanţele românilor vor fi examinate integral şi cu cea mai mare grijă”.

În urma contraofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, bazele de aprovizionare și serviciile armatelor 3 și 4 române au înregistrat mai pierderi materiale (de până la 80%). Încredințată Armatei 4, aprovizionarea resturilor celor două armate în timpul marșului de retragere spre țară s-a desfășurat în condiții extrem de grele (marșuri lungi și obositoare, ger de până la -35°C, viscol puternic, drumuri înzăpezite), formațiunile de servici trebuind să preceadă deplasarea trupelor. În timpul retragerii dintre Don şi Manici aprovizionările s-au făcut cu foarte mare dificultate deoarece trupele au ieşit din zona unde se aflau serviciile germane, mijloacele de transport fiind cu totul insuficiente în condiţiile în care trebuiau să fie făcute şi numeroase evacuări de materiale.

Între 16 ianuarie şi 16 februarie 1943 resturile Armatei 4 s-au deplasat spre zona Kuibiscenko, Berdiansk, Mariupol, raţiile de alimente obţinute de la depozitele germane fiind foarte reduse (250-300 gr. pe zi), germanii interzicând orice aprovizionare din zonă. Permisionarii au primit provizii la Golta şi Varvarovka la sosirea de pe front, şi la Tighina şi Tiraspol la trecerea spre front. Hrana caldă li s-a dat doar la cantinele de Cruce Roşie şi ale Consiliului de Patronaj, precum şi la staţia de deparazitare de la Tighina. Problemele nu au dispărut nici în 1943, mai ales după înfrângerea de la Stalingrad, la 13 ianuarie 1943, șeful Detașamentului de legătură al Grupului de armate „Don” informând Secția a 6-a a Marelui Stat Major că unitățile și depozitele armatei române din Taganrog trebuiau să evacueze urgent orașul în care nu mai putea intra nicio unitate sau formațiune română. În lipsa vagoanelor din zonă, trupele și depozitele române care trebuiau să fe evacuate au dus lipsă de hrană, organele germane refuzând să o distribuie1.

La 31 ianuarie 1943, Comandamentul Etapelor de Est a primit ordin să pregătească din punct de vedere material zona de staţionare în Transnistria în vederea trecerii armatelor 3 şi 4 spre ţară, iar la 9 februarie să asigure expedierea prin Nikolaev şi Varvarovka a 10.000 de oameni debili şi a 60 trenuri cu cai şi materiale care nu mai erau necesare armatelor 3 şi 4. În toamna anului 1943, pentru a se evita situațiile neplăcute provocate de atacurile neîncetate ale inamicului, Marele Stat Major a dispus să se pregătească din timp evacuarea la vest de Nistru a unora dintre formațiunile Comandamentului Etapelor de Est (spitale, depozite de materiale, întreprinderi care lucrau pentru armată etc.). Activitatea s-a desfășurat de către Sectoarele de etape, care au organizat puncte de trecere la Moghilev, Iampol, Râbnița, Dubăsari, Tighina și Cetatea Albă.

În primăvara anului 1944 (15 aprilie), în subordinea Marelui Stat Major a fost constituit Comandamentul General al Etapelor, cu misiunea de a organiza, administra și exploata teritoriul național pentru satisfacerea nevoilor de orice natură ale armatelor de operațiuni și a populației civile din zona de competență. La aceeași dată, Comandamentul Etapelor de Est a luat denumirea de Comandamentul de Etape nr. 1, iar Inspectoratul economic nr. 1 de Comandamentul de Etape nr. 2, fiecare cu câte trei sectoare de Etape, la dispoziția cărora se aflau toate unitățile, formațiunile de servici, stabilimentele și depozitele militare de pe teritoriul respectiv.

Începând cu 20 august 1944, toate comandamentele și formațiunile de Etape s-au repliat în Muntenia, în județele din dreapta și din stânga Oltului.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-1

In memoriam

Generalul-diplomat de elită

 

Trei copilaşi, rămaşi orfani şi aruncaţi în ghearele foametei, se ţineau grămăjoară. Unica salvare şi mângâiere le rămăsese văcuţa. Dar, într-o noapte, nişte cretini le-au furat-o şi pe aceasta. Disperaţi şi flămânzi, tustrei erau sortiţi pieirii. Pe atunci, populaţia din sătucul Lipceni, ca şi din alte localităţi basarabene, murea de-a valma. Învăţătorului Guja i se făcu milă de aceşti elevi capabili şi ordonaţi, i-a urcat într-o căruţă şi i-a dus  la Casa de copii din satul vecin Parcani, de unde Frosica şi Teodora au fost repartizate la orfelinatul din Şoldăneşti, iar Todirel se pomeni la Casa de copii nr. 1 din Chişinău.

– Oricât ar fi de greu, să nu abandonezi cartea, îl sfătui pedagogul din Lipceni la despărţire.

Nu bănui el că Todirică Botnaru peste ani va purta uniformă de general, că în calitate de ambasador al Republicii Moldova va înmâna scrisori de acreditare la patru monarhi din Ţările Benelux, că în Marea Britanie i s-a acordat onoarea regală supremă.

Conversaţia cu Regina Angliei prevedea, conform protocolului, 15-20 de minute, dar a durat de două ori mai mult, căci diplomatul nostru îi trezise un vădit interes.

– Credeam că sunteţi primul ambasador moldovean la Londra, îşi exprimă nedumerirea Majestatea Sa.

– Nu, primul a fost Antioh Cantemir, feciorul eruditului scriitor-academician Dimitrie Cantemir, reprezentând aici Rusia Ţaristă. În primul Acord între Moldova şi Anglia a fost semnat în anul 1588, între domnitorul Petru Şchiopu şi consulul Angliei la Constantinopol Wiliam Herborn.

Văzându-l bărbat elegant şi erudit, Majestatea Sa Elizaveta a II-a se miră că Republica Moldova are ieşire la Dunăre. Şi diplomatul nostru îşi permise chiar să glumească:

– Nu e departe timpul când în portul de la Giurgiuleşti vom vedea vase sub pavilionul englez.

– De ce nu, e un lucru real şi posibil, căzu de acord Regina.

Teodor Botnaru, fost ambasador cu reşedinţă în Bruxelles, a reprezentat cu demnitate ţara noastră nu numai în Benelux şi Marea Britanie, dar şi în Consiliul Europei şi NATO.

Într-un interviu, publicat în ziarul „Accente” din 20 noiembrie 2003, generalul-diplomat spunea: „Statele mari fac politică mare, iar statele mici fac politică justă. Adevărul e că, doar fiind în NATO, am putea aspira la Uniunea Europeană. Deci, noi avem nevoie de NATO şi nu invers”.

Regretăm, că în timpuri atât de tulbure şi dramatice, ţara noastră s-a lipsit de o minte atât de aşezată şi lucidă. A trecut un an de când generalul-diplomat nu se mai află printre noi, fiind chemat la Domnul…

Tudor ŢOPA, Alexandru GANENCO  

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a capturat, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, 91.060 militari sovietici, dintre care au fost internați în România 82.057, în 12 lagăre (Slobozia, Vlădeni-Brașov, Corbeni-Argeș, Crăciunești-Deva, Independența-Covurlui, Maia, Vaslui, Dornești-Rădăuți, Bolgrad, Tighina, Tiraspol și Odessa). Dintre aceștia, 13.682 au fost eliberați (în special cei de origine română din Basarabia și partea de nord a Bucovinei), 5.223 au decedat și 3.331 au evadat. La 23 august 1944 în lagăre se aflau 59.856 prizonieri, dintre care 2.794 ofițeri (15 colonei, 58 maiori, 320 căpitani, 810 locotenenți, 1.591 sublocotenenți) și 57.062 trupă: ucrainieni – 25 533, ruși – 17.833, calmuci – 2.497, uzbeci – 2.039, turci – 1.917, cazaci – 1.588, armeni – 1.501, gruzini – 1.600, tătari – 601, evrei – 293, polonezi – 252, bulgari – 186, osetini – 150, azerbaidjeni – 117 și alte zeci de naționalități.

Aducerea prizonierilor în țară.

Inițial, militarii sovietici capturați de armata română au fost preluați de către efectivele operative ale marilor unități, care au improvizat și servicii de aprovizionare și pază. Pentru remedierea situației au fost constituite două lagăre de tranzit, la dispoziția armatelor 3 și 4, care au asigurat primirea prizonierilor și escortarea acestora în zona etapelor sau în cea interioară, precum și asigurarea hranei în timpul transportului spre lagărele de bază.
Pe măsură ce frontul s-a îndepărtat de Nistru, prizonierii capturați de armata română au fost vărsați în lagărele germane, de unde, la cererea autorităților române erau aduși în țară, în pofida reticențelor comandamentelor germane.

Cazarea prizonierilor.

În faza inițială a războiului, condițiile de cazare au fost diferite. Ofițerii au fost cazați în clădiri de zid, în camere cu paturi comune (în Lagărul nr. 1 Slobozia), iar trupa în barăci de scânduri, tip M.Ap.N. sau model german, în paturi comune (simple sau suprapuse), având ca așternut rogojini sau paie. În toamna anului 1941 au fost și situații în care o parte din prizonieri au dormit pe pământul gol până când s-au procurat scânduri pentru construirea paturilor. Cea mai dificilă situație a fost constatată în Lagărul nr. 9 de la Crăciunești, unde s-au înregistrat și cele mai numeroase decese (53 până la 15 noiembrie 1941).

Fără a constitui o consolare pentru prizonierii de la Crăciunești, rapoartele de inspecție consemnau o situație dificilă și pentru trupa de pază, santinelele locuind în aceleași barăci rudimentare ca și prizonierii. Pentru remedierea situației nesatisfăcătoare a cazării prizonierilor în primele luni ale iernii 1941/1942 s-a intervenit și s-a acționat pentru dublarea pereților și tavanelor, instalarea sobelor de încălzit și construirea de barăci adecvate. Acțiunea a continuat în toată perioada de iarnă, concomitent cu amenajarea de localuri speciale pentru servitul mesei și a instalațiilor sanitare corespunzătoare.Analizând modul în care au fost tratați prizonierii în toamna și iarna anului 1941, mareșalul Ion Antonescu a cerut să se ia măsuri urgente de îndreptare și să se stabilească cauzele și vinovații. Ca urmare, ministrul Apărării Naționale a convocat (25 februarie 1942) factorii responsabili cu situația prizonierilor, a aprobat să se distribuie o cantitate mai mare de efecte pentru acoperirea deficitelor și a cerut să se acționeze rapid pe toate planurile pentru îmbunătățirea cazării. Concomitent, s-a dispus înlocuirea din funcții și deferirea către Curțile Marțiale a comandanților asupra cărora planau acuzații. Nu a fost ignorată nici răspunderea Comandamentelor teritoriale, a propriilor comandamente de profil și a instituțiilor care au beneficiat de munca prizonierilor.

Aceste măsuri, corelate și cu sosirea primăverii, au făcut ca situația să se schimbe considerabil, dacă nu radical. Fără a considera problema rezolvată definitiv, ofițerii controlori ai Marelui Stat Major apreciau, în martie 1942, că situația cazării se ameliorase, devenind acceptabilă și în unele locuri chiar bună. În continuare s-au adoptat noi măsuri pentru asigurarea „unei cât mai bune cazări”, „sporirea capacității de cazare”, „terminarea la timp a amenajărilor pentru iarnă”, în majoritatea lagărelor construindu-se sobe de încălzit, reamenajate bucătăriile și infirmeriile etc. În iarna 1942/1943, alocațiile pentru lemnele necesare sobelor din barăci au fost echivalate cu cele afectate pentru încălzitul dormitoarelor în care locuiau militarii români. Aceleași condiții pentru asigurarea cazării au fost impuse și instituțiilor de stat sau proprietarilor care foloseau prizonieri la diferite munci.Până la 1 iulie 1943, efortul financiar făcut pentru amenajarea în mai bune condiții a barăcilor s-a ridicat la 120.000.000 lei.

Echiparea prizonierilor.

Ca și în domeniul cazării, echiparea prizonierilor sovietici nu a fost încă de la început coresponzătoare datorită faptului că aceștia aveau echipament de vară, în mare parte reformat, care s-a deteriorat rapid în timpul activităților pe care au fost puși să le facă. În unele locuri echipamentul bun a fost înlocuit cu altul uzat. Pentru remedierea situației, Ministerul Apărării Naționale a dispus să se distribuie îmbrăcăminte din efectele purtate (haine, paltoane, încălțăminte) și a livrat succesiv pânza și postavul necesar pentru confecționarea echipamentului necesar, reușind să se asigure, până în decembrie 1942, pentru fiecare prizonier, câte un rând de efecte de îmbrăcăminte și un rând de rufărie. Până la 23 august 1944 s-au confecționat haine, încălțăminte, rufărie etc. în valoare de 2.797.216.000 lei, distribuiți din „fondul prizonieri” și din „creditul de război”.

Hrana prizonierilor.

Inițial, alocația de hrană, stabilită la 22 lei, apoi la 28 lei (din care 1,80 lei pentru întreținere) pe zi, când nu se efectuau activități productive, și la 40 lei pe zi (din care 5 lei pentru întreținere și 5 lei pentru tutun) când se lucra, nu a fost suficientă, mai ales în situația în care unii comandanți au mai făcut și „economii”. Situația s-a remediat rapid, deoarece comandanții găsiți în culpă au fost schimbați și deferiți Curților marțiale pentru a fi judecați și condamnați. Pentru a evita orice neînțelegere, Ministerul Apărării Naționale a hotărât (februarie 1942) ca prizonierii să fie hrăniți „la fel ca ostașii noștri”, drepturile de hrană fiind „la fel ca ale trupei” din interior, adică 30 lei de om pe zi, întreaga alocație fiind cheltuită efectiv pentru hrană, fără să se mai facă economii. Ca urmare, din martie 1942 majoritatea ofițerilor controlori raportau că hrana prizonierilor era „cantitativ și calitativ bună”.

Prin dispoziții superioare s-a stabilit ca prizonierii să primească cinci zile pe săptămână câte 700 grame de pâine (din făină de orz amestecată cu 10% făină de grâu), iar la patru mese pe săptămână carne de cal. În limita alocației, pentru prizonierii debili, s-a asigurat supliment de hrană. Pentru îmbunătățirea alimentației, din primăvara anului 1942 lagărele au arendat terenuri pentru cultivarea de zarzavaturi, dispunându-se ca în interiorul lagărelor „să nu mai rămână nici o porțiune de teren necultivată”. Totodată, proprietarii care nu asigurau o hrană corespunzătoare prizonierilor au fost amendați, iar celor aflați în recidivă li s-au ridicat prizonierii de la lucru.

Din ianuarie 1943, cu toate că Uniunea Sovietică nu aderase la Convenția de la Geneva, Ministerul Apărării Naționale a ordonat ca alocația de hrană pentru prizonierii ofițeri să fie aceeași ca cea pentru elevii școlilor militare, adică 90 lei pe zi, ceea ce a făcut ca hrana să fie apreciată ca „bună”. În aprilie 1943, printr-o mai bună administrare a lagărelor, prizonierii bolnavi au putut primi un regim special prescris de medici, iar din luna următoare prizonierii ofițeri au primit două feluri de mâncare (la prânz și seara).

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

Pe larg: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea Război Mondial. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2017.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4721-prizonieri-de-razboi-sovietici-in-romania-1941-1944.html

Maximilian von Weichs: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Conștient de pericolul pe care îl reprezentau cele două capete de pod deținute de sovietici, la Kletskaia și Serafimovici (ultimul cu o dezvoltare frontală de 70 km și adânc de 25 km), care permiteau concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al armatei aceste capete de pod, Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a propus lui Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, și lui Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, precum și Înaltului comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) desfăşurarea unor acţiuni ofensive care să ducă la lichidarea celor două capete de pod inamice.

Având alte priorități, O.K.H.-ul nu a fostde acord cu acțiunea ofensivă (solicitată și de comandamentele Grupului de armate „B” şi Armatei 6 germane) invocând imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată, cu precădere pe frontul de la Stalingrad. După declanșarea contraofensivei sovietice (19 noiembrie 1942), în contextul în care diviziile care constituiseră Gruparea „General Lascăr” fuseseră încercuite, generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, a expus (22 noiembrie 1942, orele 11.00) generalului Erik Hansen, șeful Misiunii militare germane din România situația dificilă în care se aflau trupele române și a cerut să se intervină la O.K.H. pentru a aproba ieșirea din încercuire cel mai târziu în noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1942, acela fiind considerat a fi „ultimul moment când se mai poate încerca această operație”.
Și de această dată, răspunsul Grupului de armate „B” a fost categoricic: „Rezistați. Intervenim pentru a vă despresura”. Aceeași poziție a avut-o și generalul Erik Hansen (orele 18.30): „Grupul Lascăr ține până la ultimul om. Rezistența este condiția pentru operațiunile viitoare”. Ce s-a întâmplat se cunoaște.

Înfrângerea Armatei 3 române în Cotul Donului a fost considerată de cercurile superioare de conducere germană ca fiind „prima mare deziluzie”. Din acel moment, relațiile româno-germane s-au deteriorat din ce în ce mai mult, comandamentul Armatei 3 fiind practic deposedat de atributele de conducere a trupelor pe care le mai avea în subordine.Nemaiavând încredere în comandamentele române, comandantul Grupului de armate „B” a desemnat (22 noiembrie 1942) pe colonelul Shone, șeful de stat major de legătură cu Armata 3 română, cu rolul de consilier responsabil al generalului Petre Dumitrescu, acordându-i „toate drepturile tactice al unui șef de stat major german la această armată”.Peste câteva zile (24 noiembrie), comandantul Grupului de armate „B” a decis organizarea „Statului major german pe lângă Armata 3″, condus de colonelul Walter Wenck, care a preluat atribuţiile generalului Ioan Arbore, fostul şef de stat major, și a hotărât constituirea Grupării „Hollidt” (în subordinea sa directă) compusă din resturile corpurilor 1, 2 armată române și Corpul 17 armată german (diviziile 62 și 294 infanterie) etc.

La rându-i, Maximilian von Weichs a acuzat (26 noiembrie 1942) comandamentele celor două armate române, apreciind că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc. Generalul german se mai referea la „completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), la „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc. La rându-i, Hitler și-a exprimat dorința ca Ion Antonescu să dea directivele corespunzătoate pentru „a întări și mai mult, voința de a lupta a soldaților și marilor unități române”.

Peste o lună, după eșuarea încercării de despresurarea Armatei 6 germană, din ordinul Grupului de armate „Don”, Detașamentul „Hollidt” și-a asumat (27 decembrie 1942) comanda în sectorul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu urmând a se deplasa la Șahti pentru a organiza apărarea Donețului (de la vărsarea în Don până la Kamensk, exclusiv). Activitatea urma să fie supervizată de către generalul Schneckenburger ca „general împuternicit” la comandamentul Armatei 3, având la dispoziție vechiul stat major de legătură condus de generalul Schone.

Percepând acțiunea trupelor române din zona Bokovskaia, ca pe „o fugă”, Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, a ordonat: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Deoarece avea „bănuieli justificate că unele părți ale Diviziei 14 române au părăsit la primul atac inamic prea timpuriu pozițiile lor, fără a rezista, după cum s-a ordonat până la urmă”, Maximilian von Weichs a ordonat trimiterea comandantului diviziei (generalul Gheorghe Stavrescu) în fața Curții Marțiale și a făcut cunoscut: „Aștept de la simțul onoarei al tuturor ofițerilor și soldaților români, ca de acum înainte să combată toate simptomele de panică și clătinarea moralului, cu mijloacele cele mai drastice”.La toate acestea s-au adăugat comportarea față de militarii români, care nu au mai fost primiți în cantonamentele germane și în vagoane încălzite, fiind „dezarmați și insultați”, „disprețuiți” și tratați ca „fugari” etc. Protestând, generalul Ilie Șteflea a atras atenția Misiunii Militare Germane (19 decembrie 1942) că i s-au semnalat, din nou, „cazuri că ofițerii și soldații români sunt tratați în mod necamaraderesc și neomenesc în timpul transportului pe calea ferată” și a cerut să se intervină, urgent, pe lângă autoritățile germane pentru ca „această stare de lucruri să înceteze”, deoarece „nu este admisibil ca în timp ce soldați germani călătoresc în vagoane încălzite, ostașii români să călătorească pe platforme”. În situația în care autoritățile germane locale nu puteau soluționa această problemă, șeful Marelui Cartier General român își rezerva dreptul de a „interveni la O.K.H. pentru a arăta tratamentul la care sunt spuși ofițerii și ostașii români”.

Grafica – I.M.

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4586-razboiul-de-coalitie-neintelegeri-romano-germane-1942-cotul-donului.html

Document senzațional al „Jewish Telegraphic Agency”

Redacţia publicaţiei americane „Jewish Telegraphic Agency” ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi”. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi. Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din S.U.A.? În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele:
„Ierusalim, Aug. 23 (J.T.A.) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României”. Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi” să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric! Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că „Jewish Telegraphic Agency” este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică! Într-un e-mail, redacţia ne-a anunţat zilele trecute că în arhiva publicaţiei există această ştire despre „Pogromul de la Iaşi”, care conţine cîteva elemente extrem de importante:
– 1. faptul că guvernul german recunoaşte vinovăţia armatei germane;
– 2. faptul că guvernul german este de acord să plătească despăgubiri către familiile victimelor;
– 3. autorităţile germane nu-şi asumă responsabilitatea pentru alte persecuţii ale evreilor din România!

Este uimitor cît de multe lucruri fundamentale pentru aflarea adevărului despre „Pogromul de la Iaşi” conţin aceste cîteva rînduri din ştirea publicată de „Jewish Telegraphic Agency” în ziua de 24 august 1959! Unii vor întreba de ce ar avea o importanţă atît de mare o ştire de presă de cîteva rînduri, însă cei care au citit ce s-a scris pînă acum despre „Pogromul de la Iaşi” vor înţelege că aceste informaţii răstoarnă opiniile care au reuşit în ultimii ani să impună în spaţiul public ideea că jandarmeria română şi civilii români ar fi comis odioasa crimă din „trenurile morţii”, cum a fost denumită tragedia din iunie 1941. Pînă astăzi, se părea că lucrurile s-au stabilit în mod definitiv, orice nuanţă putînd duce la acuzaţia că s-ar nega holocaustul din România! Şi spun „holocaustul din România” întrucît, în mod parşiv, mulţi cercetători vobesc despre „holocaustul românesc” pentru a induce opinia că a fost săvîrşit de români! În orice altă situaţie se vorbeşte despre „holocaustul evreilor” sau „holocaustul albanezilor”, căci victimele acelor tragedii au fost populaţia evreiască, respectiv populaţia albaneză! Dacă în România a fost, într-adevăr, un holocaust, nu este neapărat necesar ca acesta să fi fost comis de către români (cum sugerează expresia „holocaustul românesc”), ci comis pe teritoriul României!

Varianta Institutului „Elie Wiesel”

Iată însă Documentul transmis de către ziarul „Jewish Telegraphic Agency” din S.U.A., ştirea la care facem referire aflîndu-se pe fila 3.
-Teoria lui Jean Ancel despre „Pogrom”, devenită varianta oficială adoptată de Institutul „Elie Wiesel” (foto).
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că doar românii se fac vinovaţi de„Pogromul de la Iaşi”, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel” a unui set de manifestări „ştiinţifice” la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.

La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel” a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. Iată, de pildă, ce scrie Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, la pagina 50 a studiul său intitulat „Responsabilitatea autorităţilor statului pentru înscenarea, pregătirea şi executarea Pogromului de la Iaşi şi stabilirea numărului victimelor”:
Rîndurile de mai sus sînt o sinteză în care sînt prezentaţi „iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi”. Observăm că atît persoanele, cît şi autorităţile menţionate sînt împărţite în două categorii:
– „lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi”;
– „organele de execuţie a pogromului”.

Parcurgînd cu atenţie aceste liste, se vede că absolut toate persoanele nominalizate sînt cetăţeni români şi instituţiile ce reprezintă autorităţile româneşti. Acestea ar fi responsabile de Pogromul de la Iaşi! Nu există nici un reprezentant al armatei germane, deşi oraşul Iaşi devenise în acele zile garnizoană militară germană! Imediat după prezentarea acestei sinteze, Jean Ancel adaugă o propoziţie înfiorătoare despre poporul român, nesusţinută de documente, la care nimeni nu a recţionat: „Este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat cîţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie”.

„Micii ucigași”

Acestor comandanţi din jandarmerie, Jean Ancel le adaugă şi lista complicilor, „micii ucigaşi”, cum îi numeşte el, care sînt, de asemenea, numai români: „În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit micii ucigaşi. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a.”.

Enumerarea vinovaţilor români nu se opreşte aici. Acelaşi Jean Ancel include între „micii ucigaşi” şi „acea adunătură de duşmani ai poporului evreu”, care ar fi „servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare”. În mod surprinzător, „legionarii” sînt incluşi tot în categoria „micilor ucigaşi”, despre care precizează că „era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm «lichidarea» evreilor”!

Pentru a completa lista „vinovaţilor” pînă la ultimul locuitor al Iaşiului, Jean Ancel adaugă femeile: „Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc”! Pentru a înţelege perfect teoria lui Jean Ancel despre „Pogromul de la Iaşi”, însuşită şi de Institutul „Elie Wiesel”, iată pasajul care ne lămureşte pe deplin: „Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană”!

Aşadar, în opinia cercetătorului Jean Ancel, Pogromul de la Iaşi aparţine întregii populaţii din Iaşi, mai puţin forţelor de ordine şi armatei române şi germane! Mai exact, populaţia Iaşiului, în opinia lui Jean Ancel, intră în categoria numită „elemente fasciste” şi cuprinde „majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”. În sinteză, spune Jean Ancel, „elementele fasciste au constituit deci un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei”.

Salvat de români. Aflarea adevărului, nu mistificarea lui!

Evident, oricine se întreabă: cine este acest Jean Ancel, invitat în România să prezinte această teorie generalizantă care face din întreaga populaţie a Iaşului o „adunătură de ucigaşi de evrei”? Destinul tragic al familiei sale ar trebui să-l determine la o anumită rigoare pentru aflarea adevărului, căci este unul dintre supravieţuitorii acelor zile dramatice, avînd doar 1 an cînd 27 de membri ai familiei sale şi-au găsit sfîrşitul în „trenurile morţii”, el însuşi fiind salvat de la o moarte inevitabilă de nişte români! În 1963 a emigrat în Israel, unde, în anul 1977, a primit titlul de doctor în istorie, cu teza „Evreii din România în perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947″.

Este cît se poate de firesc ca Jean Ancel, a cărui familie a fost distrusă în acea sîngeroasă tragedie din iunie 1941, să-şi dedice întreaga viaţă „Pogromului de la Iaşi”, însă tocmai pentru că, la numai 1 an, avea să trăiască o asemenea tragedie, ar trebui să aibă un singur ţel: aflarea adevărului, nu mistificarea lui! Cu atît mai mult cu cît, în calitate de cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, S.U.A., opiniile sale sînt luate în serios, orice eroare avînd un efect multiplicat! De ce acordăm această importanţă studiilor lui Jean Ancel? Tocmai pentru că azi aproape toate teoriile despre „Pogromul de la Iaşi” se bazează pe articolele şi cărţile sale. Cine mai are însă curiozitatea să cerceteze atît documentele de la dosarul procesului mareşalului Ion Antonescu, cît și pe cele apărute ulterior, va observa că imediat după terminarea războiului se ştia că trupele germane au fost cele care au comis teribila tragedie din iunie 1941 din Iaşi şi din „trenurile morţii”.

„Interogatoriul” lui Ion Antonescu

Două fragmente din „Interogatoriul” lui Ion Antonescu, în timpul procesului, din 6 mai 1946 trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel, potrivit căreia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii”:
„Ion Antonescu: [După pogrom – n.n.] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași? […]
Ion Antonescu: Ei aveau… noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. […] Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate”.

Sînt o mulţime de alte documente care arată că lucrurile în acel iunie 1941 au fost destul de complicate şi trebuie ca istoricii, fără patimă sau părtinire, să stabilească adevărul din zilele acestei tragedii. Documentul primit de la unul dintre cele mai importante ziare evreieşti din lume, „Jewish Telegraphic Agency”, în care avem informaţia că guvernul german a recunoscut încă din 24 august 1959 că trupele germane sînt vinovate de „Pogromul de la Iaşi”, fiind de acord să plătească şi despăgubiri pentru familiile victimelor, cere redeschiderea acestui dosar greu. Un lucru este important de subliniat: din ştirea difuzată de „Jewish Telegraphic Agency” rezultă cît se poate de clar că recunoaşterea guvernului german nu este una de conjunctură, căci nu acceptă să-şi asume responsabilitatea pentru alte eventuale atrocităţi comise pe teritoriul României, ci doar pentru „Pogromul de la Iaşi”! Iar această precizare este extrem de importantă şi de ea trebuie să ţină cont de acum înainte toţi istoricii!

– Nota 1: Mulţumind celor de la „Jewish Telegraphic Agency” pentru furnizarea buletinului de ştiri din 24 august 1959, sperăm ca acest document să fie de folos supravieţuitorilor pentru obţinerea de la statul german a despăgubirilor cuvenite, iar acuzaţia că românii au comis acea oribilă tragedie de la Iaşi şi din „trenurile morţii” ar trebui nuanţată.

Doc 1– Nota 2: Chiar zilele trecute, televiziunea americană N.B.C. a prezentat un documentar pe marginea acestui subiect, în care se spune că „guvernul german acceptă că decesele din tren au fost crime de război, însă nu a acceptat că ar trebui să despăgubească supravieţuitorii”.Documentul publicat de noi acum pentru prima oară arată că o asemenea poziţie nu se justifică, din moment ce tot guvernul german acceptase încă din 24 august 1959 plata acestor despăgubiri! Acest document îi poate fi de folos avocatului Stu Eizenstat, care a lucrat în administraţiile Carter, Clinton şi Obama şi care-i reprezintă pe supraviețuitori în negocierile dintre aceştia şi guvernul german! Chiar în zilele următoare, cîţiva dintre reprezentanţii celor 1.000 de supraviețuitori se vor duce la o nouă rundă de negocieri cu executivul german. Or, dacă jandarmii români au comis atrocităţile denumite „Pogromul de la Iaşi”, cum spune Jean Ancel, atunci de ce ar trebui ca Germania să plătească despăgubirile? Iată de ce documentul publicat acum de noi ar putea să devină principalul act din dosarul celor 1.000 de supraviețuitori!

Ion Spânu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4318-guvernul-germaniei-si-pogromul-de-la-iasi-din1941.html

Grupul de Armate Sud al mareşalului Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat. Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aibă loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte că ofensivă să progreseze mai mult în Ucraina până să înceapă şi ele atacul. Această decizie a fost luată de O.K.H. (Înaltul Comandandament al Armatei Germane 1936-1945) în primăvara anului 1941, deoarece gen. col. Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani. De aceea vasta majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflându-se în principal doar unităţile motorizate româneşti. După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atât de fomidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste râu încă de la începutul războiului. Probabil că o ofensivă puternică încă din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt. Forţele care urmau să ia parte la operaţiile din Basarabia şi Bucovina de Nord erau: Armata 3 română (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie) în nord, comandată de gen. de corp de armata Petre Dumitrescu, în centru Armata 11 germană (Corpurile 11, 30 şi 54 germane) a gen. col. Eugen von Schöbert, căruia i se subordona şi Armata 3, şi în sud Armata 4 română (Corpurile 5, 3 şi 11) a gen. de corp de armata Nicolae Ciupercă. În Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de gen. de divizie Nicolae Macici. Toate aceste mari unităţi formau Grupul de Armate Antonescu. Pe 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Puterea ofensivă a Aviaţiei Regale Române (A.R.R.) era concentrată în Gruparea Aeriană de Lupta, (G.A.L.) care avea în total 253 de avioane, din care numai 205 erau disponibile pe 22 iunie. Misiunea lor era de a câştiga supremaţia aeriană deasupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi de a sprijini ofensivă Armatei 4. Era alcătuită din 4 grupuri de bombardament (1, 2, 4 şi 5) şi 2 escadrile independente de bombardament (82 şi 18), 3 grupuri de vânătoare (5, 7 şi 8), 4 escadrile de observaţie (11, 12, 13 şi 14) şi o escadrilă de recunoaştere-bombardament (1).

Armatele 3 şi 4 aveau propriile lor escadrile de observaţie, bombardament uşor şi legătură (5 escadrile şi respectiv 4). O escadrilă de observaţie (15) era ataşată Diviziei 1 Blindate.
Restul teritoriului României era împărţit între Regiunea 2 Aeriană: 2 grupuri de vânătoare (3 şi 4) şi escadrilă de de legătură (112), şi Regiunea 3 Aeriană: Grupul 6 Vânătoare şi o escadrilă de legătură (113). În Dobrogea se aflau cele 2 escadrile (101 şi 102) ale Flotilei de Hidroaviaţie, o escadrilă de observaţie (16) şi una de vânătoare (53). A.R.R. concentrase 672 de avioane la începutul Operaţiunii „Barbarossa”. Forţele Luftwaffe în România însumau 420 de aparate. Dunărea şi litoralul Marii Negre erau aparate de Divizia de Dunăre (15 nave militare şi 30 nave auxiliare) şi de Divizia de Mare a Marinei Regale Române (14 nave militare şi 9 nave auxiliare). Regimentul de Infanterie Marina era dispus în defensivă în Delta.

De partea cealaltă a frontului în Bucovina de Nord se află Armata 12 sovietică, comandată de gen. lt. P.G. Ponedelin, subordonată Frontului de Sud-Vest. În Basarabia staţiona Armata 9 sovietică a gen. col. T. Cerevicenko, care a fost întărită apoi cu Armata 18 a gen. lt. A.K. Smirnov trimisă din Districtul Militar Moscova. Elementele mobile erau concentrate în principal în Corpurile 2 (Diviziile 11 şi 16 Tancuri, Divizia 15 Motorizată, Regimentul 6 Motociclişti) şi 18 Mecanizate (Diviziile 44 şi 47 Tancuri, Divizia 218 Motorizată, Regimentul 26 Motociclişti). Pe 25 iunie Armatele 9 şi 18 au format Frontul de Sud, sub comandă gen. col. I.V. Tiulenev. În total erau 16 divizii dispuse în adâncime pe două linii: 5 de infanterie, 2 de munte şi una de cavalerie pe graniţa şi una de infanterie, una de cavalerie şi cele două corpuri mecanizate între Prut şi Nistru. Rezervă era alcătuită din 3 divizii de infaterie şi o brigada anti-tanc. La acestea se adăugau trupele a 5 regiunilor fortificate (80, 81, 82, 84 şi 86). Erau în total 364.700 de soldaţi. Flota sovietică a Marii Negre era mult mai numeroasă decât cea a Axei, iar VVS avea 1.750 de avioane în zonă.

Duminică, 22 iunie 1941. La ora 3:00 primele avioane germane şi româneşti de recunoaştere au trecut Prutul, iar la ora 3:15 primele bombardiere decolau de pe aerodromurile din Moldova având că obiective bazele aeriene sovietice din Basarabia, în timp ce artileria a început să tragă asupra poziţiilor Armatei Roşii. Unităţile din prima linie au început să facă incursiuni în liniile inamice.

În nord Armata 3 fusese redusă practic la Corpului de Munte (Brigăzile 1, 2 şi 4 Munte, Divizia 7 Infaterie şi Brigada 8 Cavalerie), deoarece Corpul de Cavalerie fusese direct subordonat Armatei 11. De fapt comandamentul Armatei 3 a fost lipsit de atribuţii operative până pe 2 iulie 1941 când a început ofensiva şi pe frontul românesc. În zorii zilei, Divizia 7 Infanterie a ocupat satul Bahrineşti, iar recunoaşterile executate de Brigăzile 1 şi 4 Munte au fost respinse. La Corpul de Cavalerie, Regimentul 2 Călăraşi din Brigada 8 Cavalerie a capturat temporar satul Fântâna Albă, pierzându-l în urmă unui contraatac sovietic. Escadronul 3/Regimentul 6 Roşiori din Brigada 5 Cavalerie a cucerit cazematele de pe Dealul Bobeică, de la nord de Dorohoi. În timpul acestui atac a fost ucis slt. Paul Liviu Popescu, care a primit mai târziu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, post-mortem, fiind probabil primul ofiţer român care a câştigat această înaltă distincţie în Al Doilea Război Mondial. Divizia 6 Infanterie a realizat un cap de pod la Mitoc, dar care a fost abandonat în urmă unui atac în seară zilei.

Pe frontul Armatei 4, Divizia de Garda a realizat cu Regimentul 6 Infanterie Garda „Mihai Viteazul” două capete de pod peste Prut în zonele Fălciu şi Bogdăneşti. De la Batalionul III/Regimentul 11 Infanterie din Divizia 21 Infanterie, două companii de infaterie şi două plutoane de mitraliere, sub comandă mr. Ciprian Ursuleac, au ocupat podul de peste Prut de la Oancea. Alt pod a fost capturat la Giurgiuleşti, dar a fost abandonat mai târziu.

În prima zi de război, bombardierele româneşti au revendicat 100 de avioane distruse la sol pe aerodromurile sovietice, dar fotografiile aeriene au confirmat doar 37. La aceastea se pot adaugă încă 5 reclamate de mitraliori. În total s-au pierdut nouă bombardiere. Vânătorii au avut 10 victorii confirmate, fără a avea şi pierderi irecuperabile. De asemenea au fost pierdute patru avioane de recunoaştere şi alte câteva au fost avariate. A fost una din cele mai grele zile pentru A.R.R. în timpul campaniei din U.R.S.S. În replică, artileria terestră şi năvală sovietică a bombardat malul românesc. Pe Dunăre, un monitor şi o vedetă blindată sovietică au încercat să atace oraşul şi portul Tulcea, dar au fost respinse de monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu”, care au incendiat vedeta.

Bombardierele VVS au început să execute raiduri asupra oraşelor româneşti, însă fiind neescortate au suferit pierderi mari. Pe 23 iunie, lt. av. Horia Agarici, pilotând un Hawker Hurricane Mk. I al Escadrilei 53 Vânătoare, a doborât trei SB-uri dintr-o formaţie de cinci ce urmă să atace portul Constanţa. În aceeaşi zi, a doua a războiului pentru Armata Română, Divizia 7 Infanterie şi Brigada 8 Cavalerie au reluat atacurile locale, capturând satele Cerepcauţi şi Fântâna Albă.

În sectorul Armatei 11 germane, căreia îi era subordonată şi Divizia 8 Infanterie română, Regimentul 7 Vânători a încercat o nouă incursiune în timpul nopţii, dar a fost respins. La Regimentul 8 Vânători, din aceeaşi divizie, infanteria sovietică a încercat o traversare la lumina proiectoarelor, dar a fost şi ea respinsă. Divizia 14 Infanterie a participat cu un batalion, alături de Divizia 198 Infanterie germană, la realizarea unui cap de pod la Sculeni, la nord de Iaşi. Tot în timpul nopţii, la ora 1:30-2:00, trupele Regimentului 6 Infanterie Gardă, aflate în capul de pod de peste Prut, au fost atacate de Divizia 5 Cavalerie sovietică, însă au rezistat pe poziţii. Compania 9 a ieşit la contraatac la baionetă şi i-a obligat pe inamici să se retragă, abandonând 4 puşti mitraliere şi 13 puşti. Către ora 19:00, s-a produs un al doilea atac, dar a avut acelaşi rezultat. Pierderile regimentului au fost de 24 morţi, 24 răniţi şi 8 dispăruţi. Regimentul 1/2 Vânători Garda a realizat o incursiune pe direcţia Rânzeşti-Gheltosul (la sud de Ţiganca) cu un grup comandat de lt. Constantin Petrescu. Acesta a reuşit să se infiltreze şi să ocupe un deal la nord de Gheltosul, pe care l-a ţinut până la căderea serii, când s-a întors în liniile româneşti.

În sud, pe Dunăre, Gruparea Tactică Tulcea (monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu” şi 4 vedete de siguranţă) a avut o nouă ciocnire cu flota sovietică, avariind două monitoare, două vedete blindate şi un remorcher. În aval de Reni, monitoarele româneşti au bombardat poziţii de artilerie sovietice şi au avariat un alt monitor şi au distrus o vedetă blindată şi un şlep.

Pe 24 iunie incursiunile şi duelurile de artilerie au continuat pe toată lungimea frontului Grupului de Armate „General Antonescu”. Infanteria sovietică a atacat puternic, sprijinită de aviaţie şi tancuri, poziţiile din capetele de pod de peste Prut de la Badarai şi Sculeni, unde se aflau trupe ale Diviziei 8 Infanterie alături de trupe germane din Divizia 198. La Bogdăneşti, Batalionul III/Regimentului 6 Infanterie Gardă a fost supus unor puternice bombardamente de artilerie şi aeriene, precum şi câtorva asalturi ale infanteriei, dar a rezistat pe poziţie. S-au înregistrat 5 morţi şi 4 răniţi. Mai la sud, cealaltă mare unitate a Corpului 5, Divizia 21 Infanterie, s-a folosit de podul de la Oancea pentru a organiza câteva incursiuni, care au pătruns până spre Cahul (Detaşamentul Lt. V. Lizac din Batalionul I/Regimentul 24 Infanterie). Podul însă a fost distrus de artileria sovietică în urma lor. Aceeaşi soarta a avut-o şi podul de la Fălciu. Pe frontul braţului Chilia, trupe sovietice au ocupat Pardina, dar au fost respinse de către Gruparea Tactică Tulcea şi artileria Diviziei 10 Infanterie.

Cea mai importantă confruntare năvală în Marea Neagră în 1941 a avut loc pe 26 iunie. O grupare de lupta sovietică, compusă din crucişătorul „Voroşilov”, şase distrugătoare şi alte câteva nave, a încercat să execute un atac asupra portului Constanţa. Gruparea a fost descoperită la o distanţă de 60 de mile de coasta la ora 0:30 de către submarinul „N.M.S. Delfinul”, aflat în patrulare în zona. Astfel apărarea a avut timp să se pregătească. O forţă năvală mult mai puternică, cu cuirasatul „Pariskaia Komuna”, aştepta la 120-150 de mile de coasta, pregătită să exploateze un eventual succes. Gruparea Vorosilov a trimis două distrugătoare („Moskva” şi „Harkov”) în recunoaştere.La 3:58, cele două nave au deschis focul cu tunurile de 130 mm de la distanţă de 15 mile. În zece minute trăseseră deja 350 de obuze asupra gării Palas şi a portului, incediind un tren de muniţii şi nişte rezervoare de petrol.

Distrugătoarele „N.M.S. Regina Maria” şi „N.M.S. Mărăşti”, aflate în apropierea Capului Tuzla au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi la 4:12 au deschis focul piesele de 120 mm. Datorită falezei mai înalte din zona Tuzla, distrugătoarele româneşti erau mai greu de observat în întuneric. În schimb siluetele navelor sovietice se distingeau foarte bine. La 4:20 Kharkov a fost lovită. Artileria de coasta germană a intrat şi ea în lupta. Bateria Tirpitz de 280 mm a tras la 4:22, dar după cinci salve distrugătoarele sovietice au ieşit din rază să. „Moskva” fusese şi ea avariată de distrugătoarele româneşti, care au tras în total 12 salve. Catargul principal a fost retezat de un obuz de calibru mic, cel mai probabil de 120 mm. În timp ce se retrăgeau, „Moskva” a intrat într-un câmp de mine, a lovit una, s-a rupt în două şi s-a scufundat foarte repede. Din cei 400 de membrii ai echipajului, doar 69 au supravieţuit. Două vedete torpiloare româneşti, „N.M.S. Viforul” şi „N.M.S. Vijelia”, au încercat să atace distrugătorul „Kharkov”, dar au fost împiedicate de către restul grupării. În schimb una din navele de escortă ale crucişătorului „Voroşilov” a detonat o mină, avariindu-l şi pe acesta.

O formaţie de bombardiere sovietice (din 40 BAP/ChF) a atacat portul, dar nu a reuşit să provoace prea multe pagube. Puitorul de mine „N.M.S.” Murgescu a revendicat două avioane doborâte, iar „N.M.S. Mărăşti” unul. În total sovieticii au pierdut 9 SB.

În Delta Dunării, la ora 3:00 dimineaţă, o puternică pregătire de artilerie s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infateriştilor marini în sectoarele Chilia Veche şi Periprava. Unităţi sovietice îmbarcate pe 8 vedete blindate au debarcat la nord de Chilia Veche, unde se află Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce alte două vedete blindate şi două transportoare de trupe s-au infiltrat prin braţul Tătaru şi au debarcat în spatele poziţiilor de la Chilia Veche. O parte din soldaţii români s-au retras pe grindul Câşlă, dar majoritatea au fost capturaţi. Batalionul 15 a pierdut 358 de oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 334 soldaţi). Lipsa tunurilor AT cu care s-ar fi putut distruge vedetele blindate şi calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu lt. col. Ioan Albescu, au dus la un asemenea dezastru. La Periprava însă, Batalionul 17 era dotat cu tunuri AT de 47 mm Schneider model 1936. Patru vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul păstrându-şi poziţiile.

Ziua următoare luptele au continuat în captele de pod de peste Prut. Batalionul II/Regimentul 6 Vânători a respins un atac la Sculeni, în timp ce la Bogdăneşti Divizia de Garda a executat câteva incursiuni pierzând 83 de oameni (9 morţi, 11 răniţi şi 63 dispăruţi). Astfel de ciocniri locale, secondate de dueluri de artilerie şi bombardamente aeriene au caracterizat perioada 22-30 iunie 1941 pe frontul Grupului de Armate „General Antonescu”, pierderile româneşti ridicându-se la 1.475 (442 morţi, 659 răniţi şi 374 dispăruţi)[1].

VICTOR NIŢU

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4267-razboiul-static-22-iunie-3-iulie-1941.html

Bibliografie selectivă:
– Duţu A., Retegan M. Razboi si societate vol. 1, RAO, 2000
– Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
– Koslinski N., Stanescu R. Marina Română in al Doilea Război Mondial vol. I, Editura Făt-Frumos, 1997
– Bernád D. Rumanian Air Force, the prime decade 1938-1947, Squadron/Signal Publications, 1999
– Dăscălescu N. Nicolae Dăscăescu generalul soldat, Editura Militară, 1995

–––––––––––––––-