Archive for the ‘ŞTIINŢĂ’ Category

NOTĂ: 19 aprilie 2018, ora 14.00, Chișinău, Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu”

EVENIMENT DIN CADRUL CENTENARULUI UNIRII

 

Reclame

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a capturat, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944, 91.060 militari sovietici, dintre care au fost internați în România 82.057, în 12 lagăre (Slobozia, Vlădeni-Brașov, Corbeni-Argeș, Crăciunești-Deva, Independența-Covurlui, Maia, Vaslui, Dornești-Rădăuți, Bolgrad, Tighina, Tiraspol și Odessa). Dintre aceștia, 13.682 au fost eliberați (în special cei de origine română din Basarabia și partea de nord a Bucovinei), 5.223 au decedat și 3.331 au evadat. La 23 august 1944 în lagăre se aflau 59.856 prizonieri, dintre care 2.794 ofițeri (15 colonei, 58 maiori, 320 căpitani, 810 locotenenți, 1.591 sublocotenenți) și 57.062 trupă: ucrainieni – 25 533, ruși – 17.833, calmuci – 2.497, uzbeci – 2.039, turci – 1.917, cazaci – 1.588, armeni – 1.501, gruzini – 1.600, tătari – 601, evrei – 293, polonezi – 252, bulgari – 186, osetini – 150, azerbaidjeni – 117 și alte zeci de naționalități.

Aducerea prizonierilor în țară.

Inițial, militarii sovietici capturați de armata română au fost preluați de către efectivele operative ale marilor unități, care au improvizat și servicii de aprovizionare și pază. Pentru remedierea situației au fost constituite două lagăre de tranzit, la dispoziția armatelor 3 și 4, care au asigurat primirea prizonierilor și escortarea acestora în zona etapelor sau în cea interioară, precum și asigurarea hranei în timpul transportului spre lagărele de bază.
Pe măsură ce frontul s-a îndepărtat de Nistru, prizonierii capturați de armata română au fost vărsați în lagărele germane, de unde, la cererea autorităților române erau aduși în țară, în pofida reticențelor comandamentelor germane.

Cazarea prizonierilor.

În faza inițială a războiului, condițiile de cazare au fost diferite. Ofițerii au fost cazați în clădiri de zid, în camere cu paturi comune (în Lagărul nr. 1 Slobozia), iar trupa în barăci de scânduri, tip M.Ap.N. sau model german, în paturi comune (simple sau suprapuse), având ca așternut rogojini sau paie. În toamna anului 1941 au fost și situații în care o parte din prizonieri au dormit pe pământul gol până când s-au procurat scânduri pentru construirea paturilor. Cea mai dificilă situație a fost constatată în Lagărul nr. 9 de la Crăciunești, unde s-au înregistrat și cele mai numeroase decese (53 până la 15 noiembrie 1941).

Fără a constitui o consolare pentru prizonierii de la Crăciunești, rapoartele de inspecție consemnau o situație dificilă și pentru trupa de pază, santinelele locuind în aceleași barăci rudimentare ca și prizonierii. Pentru remedierea situației nesatisfăcătoare a cazării prizonierilor în primele luni ale iernii 1941/1942 s-a intervenit și s-a acționat pentru dublarea pereților și tavanelor, instalarea sobelor de încălzit și construirea de barăci adecvate. Acțiunea a continuat în toată perioada de iarnă, concomitent cu amenajarea de localuri speciale pentru servitul mesei și a instalațiilor sanitare corespunzătoare.Analizând modul în care au fost tratați prizonierii în toamna și iarna anului 1941, mareșalul Ion Antonescu a cerut să se ia măsuri urgente de îndreptare și să se stabilească cauzele și vinovații. Ca urmare, ministrul Apărării Naționale a convocat (25 februarie 1942) factorii responsabili cu situația prizonierilor, a aprobat să se distribuie o cantitate mai mare de efecte pentru acoperirea deficitelor și a cerut să se acționeze rapid pe toate planurile pentru îmbunătățirea cazării. Concomitent, s-a dispus înlocuirea din funcții și deferirea către Curțile Marțiale a comandanților asupra cărora planau acuzații. Nu a fost ignorată nici răspunderea Comandamentelor teritoriale, a propriilor comandamente de profil și a instituțiilor care au beneficiat de munca prizonierilor.

Aceste măsuri, corelate și cu sosirea primăverii, au făcut ca situația să se schimbe considerabil, dacă nu radical. Fără a considera problema rezolvată definitiv, ofițerii controlori ai Marelui Stat Major apreciau, în martie 1942, că situația cazării se ameliorase, devenind acceptabilă și în unele locuri chiar bună. În continuare s-au adoptat noi măsuri pentru asigurarea „unei cât mai bune cazări”, „sporirea capacității de cazare”, „terminarea la timp a amenajărilor pentru iarnă”, în majoritatea lagărelor construindu-se sobe de încălzit, reamenajate bucătăriile și infirmeriile etc. În iarna 1942/1943, alocațiile pentru lemnele necesare sobelor din barăci au fost echivalate cu cele afectate pentru încălzitul dormitoarelor în care locuiau militarii români. Aceleași condiții pentru asigurarea cazării au fost impuse și instituțiilor de stat sau proprietarilor care foloseau prizonieri la diferite munci.Până la 1 iulie 1943, efortul financiar făcut pentru amenajarea în mai bune condiții a barăcilor s-a ridicat la 120.000.000 lei.

Echiparea prizonierilor.

Ca și în domeniul cazării, echiparea prizonierilor sovietici nu a fost încă de la început coresponzătoare datorită faptului că aceștia aveau echipament de vară, în mare parte reformat, care s-a deteriorat rapid în timpul activităților pe care au fost puși să le facă. În unele locuri echipamentul bun a fost înlocuit cu altul uzat. Pentru remedierea situației, Ministerul Apărării Naționale a dispus să se distribuie îmbrăcăminte din efectele purtate (haine, paltoane, încălțăminte) și a livrat succesiv pânza și postavul necesar pentru confecționarea echipamentului necesar, reușind să se asigure, până în decembrie 1942, pentru fiecare prizonier, câte un rând de efecte de îmbrăcăminte și un rând de rufărie. Până la 23 august 1944 s-au confecționat haine, încălțăminte, rufărie etc. în valoare de 2.797.216.000 lei, distribuiți din „fondul prizonieri” și din „creditul de război”.

Hrana prizonierilor.

Inițial, alocația de hrană, stabilită la 22 lei, apoi la 28 lei (din care 1,80 lei pentru întreținere) pe zi, când nu se efectuau activități productive, și la 40 lei pe zi (din care 5 lei pentru întreținere și 5 lei pentru tutun) când se lucra, nu a fost suficientă, mai ales în situația în care unii comandanți au mai făcut și „economii”. Situația s-a remediat rapid, deoarece comandanții găsiți în culpă au fost schimbați și deferiți Curților marțiale pentru a fi judecați și condamnați. Pentru a evita orice neînțelegere, Ministerul Apărării Naționale a hotărât (februarie 1942) ca prizonierii să fie hrăniți „la fel ca ostașii noștri”, drepturile de hrană fiind „la fel ca ale trupei” din interior, adică 30 lei de om pe zi, întreaga alocație fiind cheltuită efectiv pentru hrană, fără să se mai facă economii. Ca urmare, din martie 1942 majoritatea ofițerilor controlori raportau că hrana prizonierilor era „cantitativ și calitativ bună”.

Prin dispoziții superioare s-a stabilit ca prizonierii să primească cinci zile pe săptămână câte 700 grame de pâine (din făină de orz amestecată cu 10% făină de grâu), iar la patru mese pe săptămână carne de cal. În limita alocației, pentru prizonierii debili, s-a asigurat supliment de hrană. Pentru îmbunătățirea alimentației, din primăvara anului 1942 lagărele au arendat terenuri pentru cultivarea de zarzavaturi, dispunându-se ca în interiorul lagărelor „să nu mai rămână nici o porțiune de teren necultivată”. Totodată, proprietarii care nu asigurau o hrană corespunzătoare prizonierilor au fost amendați, iar celor aflați în recidivă li s-au ridicat prizonierii de la lucru.

Din ianuarie 1943, cu toate că Uniunea Sovietică nu aderase la Convenția de la Geneva, Ministerul Apărării Naționale a ordonat ca alocația de hrană pentru prizonierii ofițeri să fie aceeași ca cea pentru elevii școlilor militare, adică 90 lei pe zi, ceea ce a făcut ca hrana să fie apreciată ca „bună”. În aprilie 1943, printr-o mai bună administrare a lagărelor, prizonierii bolnavi au putut primi un regim special prescris de medici, iar din luna următoare prizonierii ofițeri au primit două feluri de mâncare (la prânz și seara).

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

Pe larg: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea Război Mondial. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2017.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4721-prizonieri-de-razboi-sovietici-in-romania-1941-1944.html

Maximilian von Weichs: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Conștient de pericolul pe care îl reprezentau cele două capete de pod deținute de sovietici, la Kletskaia și Serafimovici (ultimul cu o dezvoltare frontală de 70 km și adânc de 25 km), care permiteau concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al armatei aceste capete de pod, Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a propus lui Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, și lui Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, precum și Înaltului comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) desfăşurarea unor acţiuni ofensive care să ducă la lichidarea celor două capete de pod inamice.

Având alte priorități, O.K.H.-ul nu a fostde acord cu acțiunea ofensivă (solicitată și de comandamentele Grupului de armate „B” şi Armatei 6 germane) invocând imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată, cu precădere pe frontul de la Stalingrad. După declanșarea contraofensivei sovietice (19 noiembrie 1942), în contextul în care diviziile care constituiseră Gruparea „General Lascăr” fuseseră încercuite, generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, a expus (22 noiembrie 1942, orele 11.00) generalului Erik Hansen, șeful Misiunii militare germane din România situația dificilă în care se aflau trupele române și a cerut să se intervină la O.K.H. pentru a aproba ieșirea din încercuire cel mai târziu în noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1942, acela fiind considerat a fi „ultimul moment când se mai poate încerca această operație”.
Și de această dată, răspunsul Grupului de armate „B” a fost categoricic: „Rezistați. Intervenim pentru a vă despresura”. Aceeași poziție a avut-o și generalul Erik Hansen (orele 18.30): „Grupul Lascăr ține până la ultimul om. Rezistența este condiția pentru operațiunile viitoare”. Ce s-a întâmplat se cunoaște.

Înfrângerea Armatei 3 române în Cotul Donului a fost considerată de cercurile superioare de conducere germană ca fiind „prima mare deziluzie”. Din acel moment, relațiile româno-germane s-au deteriorat din ce în ce mai mult, comandamentul Armatei 3 fiind practic deposedat de atributele de conducere a trupelor pe care le mai avea în subordine.Nemaiavând încredere în comandamentele române, comandantul Grupului de armate „B” a desemnat (22 noiembrie 1942) pe colonelul Shone, șeful de stat major de legătură cu Armata 3 română, cu rolul de consilier responsabil al generalului Petre Dumitrescu, acordându-i „toate drepturile tactice al unui șef de stat major german la această armată”.Peste câteva zile (24 noiembrie), comandantul Grupului de armate „B” a decis organizarea „Statului major german pe lângă Armata 3″, condus de colonelul Walter Wenck, care a preluat atribuţiile generalului Ioan Arbore, fostul şef de stat major, și a hotărât constituirea Grupării „Hollidt” (în subordinea sa directă) compusă din resturile corpurilor 1, 2 armată române și Corpul 17 armată german (diviziile 62 și 294 infanterie) etc.

La rându-i, Maximilian von Weichs a acuzat (26 noiembrie 1942) comandamentele celor două armate române, apreciind că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc. Generalul german se mai referea la „completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), la „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc. La rându-i, Hitler și-a exprimat dorința ca Ion Antonescu să dea directivele corespunzătoate pentru „a întări și mai mult, voința de a lupta a soldaților și marilor unități române”.

Peste o lună, după eșuarea încercării de despresurarea Armatei 6 germană, din ordinul Grupului de armate „Don”, Detașamentul „Hollidt” și-a asumat (27 decembrie 1942) comanda în sectorul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu urmând a se deplasa la Șahti pentru a organiza apărarea Donețului (de la vărsarea în Don până la Kamensk, exclusiv). Activitatea urma să fie supervizată de către generalul Schneckenburger ca „general împuternicit” la comandamentul Armatei 3, având la dispoziție vechiul stat major de legătură condus de generalul Schone.

Percepând acțiunea trupelor române din zona Bokovskaia, ca pe „o fugă”, Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, a ordonat: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Deoarece avea „bănuieli justificate că unele părți ale Diviziei 14 române au părăsit la primul atac inamic prea timpuriu pozițiile lor, fără a rezista, după cum s-a ordonat până la urmă”, Maximilian von Weichs a ordonat trimiterea comandantului diviziei (generalul Gheorghe Stavrescu) în fața Curții Marțiale și a făcut cunoscut: „Aștept de la simțul onoarei al tuturor ofițerilor și soldaților români, ca de acum înainte să combată toate simptomele de panică și clătinarea moralului, cu mijloacele cele mai drastice”.La toate acestea s-au adăugat comportarea față de militarii români, care nu au mai fost primiți în cantonamentele germane și în vagoane încălzite, fiind „dezarmați și insultați”, „disprețuiți” și tratați ca „fugari” etc. Protestând, generalul Ilie Șteflea a atras atenția Misiunii Militare Germane (19 decembrie 1942) că i s-au semnalat, din nou, „cazuri că ofițerii și soldații români sunt tratați în mod necamaraderesc și neomenesc în timpul transportului pe calea ferată” și a cerut să se intervină, urgent, pe lângă autoritățile germane pentru ca „această stare de lucruri să înceteze”, deoarece „nu este admisibil ca în timp ce soldați germani călătoresc în vagoane încălzite, ostașii români să călătorească pe platforme”. În situația în care autoritățile germane locale nu puteau soluționa această problemă, șeful Marelui Cartier General român își rezerva dreptul de a „interveni la O.K.H. pentru a arăta tratamentul la care sunt spuși ofițerii și ostașii români”.

Grafica – I.M.

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4586-razboiul-de-coalitie-neintelegeri-romano-germane-1942-cotul-donului.html

„ÎN LABIRINTUL DOCUMENTELOR SECRETE” de Alexandru Moraru (lansare de carte)

La 30 octombrie 2017, în incinta Bibliotecii Centrale a BM „B.P.Hasdeu” a avut loc lansarea cărţii lui  Alexandru Moraru „În labirintul documentelor secrete”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Centrală în colaborare cu Clubul Istoricilor din Republica Moldova.

În cadrul evenimentului, în faţa celor prezenţi au vorbit despre noua carte a istoricului arhivist, publicist, şef serviciu la Biblioteca Centrală Alexandru Moraru, istorici, jurnalişti, militari, economişti, filosofi, jurişti şi filologi.

Printre aceştea se numără: director general al BM „B.P.Hasdeu” dr. Mariana Harjevschi, profesorii universitari Anatol Petrencu şi Alexei Creţu, istoricii profesori Daniela Vacarciuc şi Veronica Pârlea Conoval, distinsul istoric şi om politic Ion Negrei, scriitoarea Valeria Dascăl, colonelul (r) şi publicistul Alexandru Ganenco, scriitorul şi publicistul Grigore Grigorescu, dr.hab.în filosofie Petru Berlinschi,  cunoscutul psiholog Ludmila Vasilescu şi alţii.

Respectiva lansare a fost şi un prilej pentru cei prezenţi de a-l felicita pe autor nu numai cu lansarea noii cărţi, dar şi cu împlinirea onorabilei vârste de 65 de ani.

Tot în cadrul acestui eveniment a fost prezentat de către Alexandru Moraru şi placa comemorativă „Mareşalul Antonescu-dezrobitorul Basarabiei” confecţionată din bronz, chipul celebrului militar şi fixată pe o placă de granit roşu.

În continuare vă propunem cateva imagini de la acest eveniment.

SURSA:www.mazarini.wordpress.com

Document senzațional al „Jewish Telegraphic Agency”

Redacţia publicaţiei americane „Jewish Telegraphic Agency” ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi”. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi. Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din S.U.A.? În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele:
„Ierusalim, Aug. 23 (J.T.A.) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României”. Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi” să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric! Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că „Jewish Telegraphic Agency” este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică! Într-un e-mail, redacţia ne-a anunţat zilele trecute că în arhiva publicaţiei există această ştire despre „Pogromul de la Iaşi”, care conţine cîteva elemente extrem de importante:
– 1. faptul că guvernul german recunoaşte vinovăţia armatei germane;
– 2. faptul că guvernul german este de acord să plătească despăgubiri către familiile victimelor;
– 3. autorităţile germane nu-şi asumă responsabilitatea pentru alte persecuţii ale evreilor din România!

Este uimitor cît de multe lucruri fundamentale pentru aflarea adevărului despre „Pogromul de la Iaşi” conţin aceste cîteva rînduri din ştirea publicată de „Jewish Telegraphic Agency” în ziua de 24 august 1959! Unii vor întreba de ce ar avea o importanţă atît de mare o ştire de presă de cîteva rînduri, însă cei care au citit ce s-a scris pînă acum despre „Pogromul de la Iaşi” vor înţelege că aceste informaţii răstoarnă opiniile care au reuşit în ultimii ani să impună în spaţiul public ideea că jandarmeria română şi civilii români ar fi comis odioasa crimă din „trenurile morţii”, cum a fost denumită tragedia din iunie 1941. Pînă astăzi, se părea că lucrurile s-au stabilit în mod definitiv, orice nuanţă putînd duce la acuzaţia că s-ar nega holocaustul din România! Şi spun „holocaustul din România” întrucît, în mod parşiv, mulţi cercetători vobesc despre „holocaustul românesc” pentru a induce opinia că a fost săvîrşit de români! În orice altă situaţie se vorbeşte despre „holocaustul evreilor” sau „holocaustul albanezilor”, căci victimele acelor tragedii au fost populaţia evreiască, respectiv populaţia albaneză! Dacă în România a fost, într-adevăr, un holocaust, nu este neapărat necesar ca acesta să fi fost comis de către români (cum sugerează expresia „holocaustul românesc”), ci comis pe teritoriul României!

Varianta Institutului „Elie Wiesel”

Iată însă Documentul transmis de către ziarul „Jewish Telegraphic Agency” din S.U.A., ştirea la care facem referire aflîndu-se pe fila 3.
-Teoria lui Jean Ancel despre „Pogrom”, devenită varianta oficială adoptată de Institutul „Elie Wiesel” (foto).
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că doar românii se fac vinovaţi de„Pogromul de la Iaşi”, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel” a unui set de manifestări „ştiinţifice” la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.

La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel” a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. Iată, de pildă, ce scrie Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, la pagina 50 a studiul său intitulat „Responsabilitatea autorităţilor statului pentru înscenarea, pregătirea şi executarea Pogromului de la Iaşi şi stabilirea numărului victimelor”:
Rîndurile de mai sus sînt o sinteză în care sînt prezentaţi „iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi”. Observăm că atît persoanele, cît şi autorităţile menţionate sînt împărţite în două categorii:
– „lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi”;
– „organele de execuţie a pogromului”.

Parcurgînd cu atenţie aceste liste, se vede că absolut toate persoanele nominalizate sînt cetăţeni români şi instituţiile ce reprezintă autorităţile româneşti. Acestea ar fi responsabile de Pogromul de la Iaşi! Nu există nici un reprezentant al armatei germane, deşi oraşul Iaşi devenise în acele zile garnizoană militară germană! Imediat după prezentarea acestei sinteze, Jean Ancel adaugă o propoziţie înfiorătoare despre poporul român, nesusţinută de documente, la care nimeni nu a recţionat: „Este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat cîţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie”.

„Micii ucigași”

Acestor comandanţi din jandarmerie, Jean Ancel le adaugă şi lista complicilor, „micii ucigaşi”, cum îi numeşte el, care sînt, de asemenea, numai români: „În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit micii ucigaşi. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a.”.

Enumerarea vinovaţilor români nu se opreşte aici. Acelaşi Jean Ancel include între „micii ucigaşi” şi „acea adunătură de duşmani ai poporului evreu”, care ar fi „servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare”. În mod surprinzător, „legionarii” sînt incluşi tot în categoria „micilor ucigaşi”, despre care precizează că „era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm «lichidarea» evreilor”!

Pentru a completa lista „vinovaţilor” pînă la ultimul locuitor al Iaşiului, Jean Ancel adaugă femeile: „Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc”! Pentru a înţelege perfect teoria lui Jean Ancel despre „Pogromul de la Iaşi”, însuşită şi de Institutul „Elie Wiesel”, iată pasajul care ne lămureşte pe deplin: „Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană”!

Aşadar, în opinia cercetătorului Jean Ancel, Pogromul de la Iaşi aparţine întregii populaţii din Iaşi, mai puţin forţelor de ordine şi armatei române şi germane! Mai exact, populaţia Iaşiului, în opinia lui Jean Ancel, intră în categoria numită „elemente fasciste” şi cuprinde „majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”. În sinteză, spune Jean Ancel, „elementele fasciste au constituit deci un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei”.

Salvat de români. Aflarea adevărului, nu mistificarea lui!

Evident, oricine se întreabă: cine este acest Jean Ancel, invitat în România să prezinte această teorie generalizantă care face din întreaga populaţie a Iaşului o „adunătură de ucigaşi de evrei”? Destinul tragic al familiei sale ar trebui să-l determine la o anumită rigoare pentru aflarea adevărului, căci este unul dintre supravieţuitorii acelor zile dramatice, avînd doar 1 an cînd 27 de membri ai familiei sale şi-au găsit sfîrşitul în „trenurile morţii”, el însuşi fiind salvat de la o moarte inevitabilă de nişte români! În 1963 a emigrat în Israel, unde, în anul 1977, a primit titlul de doctor în istorie, cu teza „Evreii din România în perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947″.

Este cît se poate de firesc ca Jean Ancel, a cărui familie a fost distrusă în acea sîngeroasă tragedie din iunie 1941, să-şi dedice întreaga viaţă „Pogromului de la Iaşi”, însă tocmai pentru că, la numai 1 an, avea să trăiască o asemenea tragedie, ar trebui să aibă un singur ţel: aflarea adevărului, nu mistificarea lui! Cu atît mai mult cu cît, în calitate de cercetător la Muzeul Holocaustului din Washington, S.U.A., opiniile sale sînt luate în serios, orice eroare avînd un efect multiplicat! De ce acordăm această importanţă studiilor lui Jean Ancel? Tocmai pentru că azi aproape toate teoriile despre „Pogromul de la Iaşi” se bazează pe articolele şi cărţile sale. Cine mai are însă curiozitatea să cerceteze atît documentele de la dosarul procesului mareşalului Ion Antonescu, cît și pe cele apărute ulterior, va observa că imediat după terminarea războiului se ştia că trupele germane au fost cele care au comis teribila tragedie din iunie 1941 din Iaşi şi din „trenurile morţii”.

„Interogatoriul” lui Ion Antonescu

Două fragmente din „Interogatoriul” lui Ion Antonescu, în timpul procesului, din 6 mai 1946 trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel, potrivit căreia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii”:
„Ion Antonescu: [După pogrom – n.n.] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași? […]
Ion Antonescu: Ei aveau… noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. […] Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate”.

Sînt o mulţime de alte documente care arată că lucrurile în acel iunie 1941 au fost destul de complicate şi trebuie ca istoricii, fără patimă sau părtinire, să stabilească adevărul din zilele acestei tragedii. Documentul primit de la unul dintre cele mai importante ziare evreieşti din lume, „Jewish Telegraphic Agency”, în care avem informaţia că guvernul german a recunoscut încă din 24 august 1959 că trupele germane sînt vinovate de „Pogromul de la Iaşi”, fiind de acord să plătească şi despăgubiri pentru familiile victimelor, cere redeschiderea acestui dosar greu. Un lucru este important de subliniat: din ştirea difuzată de „Jewish Telegraphic Agency” rezultă cît se poate de clar că recunoaşterea guvernului german nu este una de conjunctură, căci nu acceptă să-şi asume responsabilitatea pentru alte eventuale atrocităţi comise pe teritoriul României, ci doar pentru „Pogromul de la Iaşi”! Iar această precizare este extrem de importantă şi de ea trebuie să ţină cont de acum înainte toţi istoricii!

– Nota 1: Mulţumind celor de la „Jewish Telegraphic Agency” pentru furnizarea buletinului de ştiri din 24 august 1959, sperăm ca acest document să fie de folos supravieţuitorilor pentru obţinerea de la statul german a despăgubirilor cuvenite, iar acuzaţia că românii au comis acea oribilă tragedie de la Iaşi şi din „trenurile morţii” ar trebui nuanţată.

Doc 1– Nota 2: Chiar zilele trecute, televiziunea americană N.B.C. a prezentat un documentar pe marginea acestui subiect, în care se spune că „guvernul german acceptă că decesele din tren au fost crime de război, însă nu a acceptat că ar trebui să despăgubească supravieţuitorii”.Documentul publicat de noi acum pentru prima oară arată că o asemenea poziţie nu se justifică, din moment ce tot guvernul german acceptase încă din 24 august 1959 plata acestor despăgubiri! Acest document îi poate fi de folos avocatului Stu Eizenstat, care a lucrat în administraţiile Carter, Clinton şi Obama şi care-i reprezintă pe supraviețuitori în negocierile dintre aceştia şi guvernul german! Chiar în zilele următoare, cîţiva dintre reprezentanţii celor 1.000 de supraviețuitori se vor duce la o nouă rundă de negocieri cu executivul german. Or, dacă jandarmii români au comis atrocităţile denumite „Pogromul de la Iaşi”, cum spune Jean Ancel, atunci de ce ar trebui ca Germania să plătească despăgubirile? Iată de ce documentul publicat acum de noi ar putea să devină principalul act din dosarul celor 1.000 de supraviețuitori!

Ion Spânu

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4318-guvernul-germaniei-si-pogromul-de-la-iasi-din1941.html

Grupul de Armate Sud al mareşalului Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat. Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aibă loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte că ofensivă să progreseze mai mult în Ucraina până să înceapă şi ele atacul. Această decizie a fost luată de O.K.H. (Înaltul Comandandament al Armatei Germane 1936-1945) în primăvara anului 1941, deoarece gen. col. Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani. De aceea vasta majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflându-se în principal doar unităţile motorizate româneşti. După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atât de fomidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste râu încă de la începutul războiului. Probabil că o ofensivă puternică încă din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt. Forţele care urmau să ia parte la operaţiile din Basarabia şi Bucovina de Nord erau: Armata 3 română (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie) în nord, comandată de gen. de corp de armata Petre Dumitrescu, în centru Armata 11 germană (Corpurile 11, 30 şi 54 germane) a gen. col. Eugen von Schöbert, căruia i se subordona şi Armata 3, şi în sud Armata 4 română (Corpurile 5, 3 şi 11) a gen. de corp de armata Nicolae Ciupercă. În Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de gen. de divizie Nicolae Macici. Toate aceste mari unităţi formau Grupul de Armate Antonescu. Pe 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Puterea ofensivă a Aviaţiei Regale Române (A.R.R.) era concentrată în Gruparea Aeriană de Lupta, (G.A.L.) care avea în total 253 de avioane, din care numai 205 erau disponibile pe 22 iunie. Misiunea lor era de a câştiga supremaţia aeriană deasupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi de a sprijini ofensivă Armatei 4. Era alcătuită din 4 grupuri de bombardament (1, 2, 4 şi 5) şi 2 escadrile independente de bombardament (82 şi 18), 3 grupuri de vânătoare (5, 7 şi 8), 4 escadrile de observaţie (11, 12, 13 şi 14) şi o escadrilă de recunoaştere-bombardament (1).

Armatele 3 şi 4 aveau propriile lor escadrile de observaţie, bombardament uşor şi legătură (5 escadrile şi respectiv 4). O escadrilă de observaţie (15) era ataşată Diviziei 1 Blindate.
Restul teritoriului României era împărţit între Regiunea 2 Aeriană: 2 grupuri de vânătoare (3 şi 4) şi escadrilă de de legătură (112), şi Regiunea 3 Aeriană: Grupul 6 Vânătoare şi o escadrilă de legătură (113). În Dobrogea se aflau cele 2 escadrile (101 şi 102) ale Flotilei de Hidroaviaţie, o escadrilă de observaţie (16) şi una de vânătoare (53). A.R.R. concentrase 672 de avioane la începutul Operaţiunii „Barbarossa”. Forţele Luftwaffe în România însumau 420 de aparate. Dunărea şi litoralul Marii Negre erau aparate de Divizia de Dunăre (15 nave militare şi 30 nave auxiliare) şi de Divizia de Mare a Marinei Regale Române (14 nave militare şi 9 nave auxiliare). Regimentul de Infanterie Marina era dispus în defensivă în Delta.

De partea cealaltă a frontului în Bucovina de Nord se află Armata 12 sovietică, comandată de gen. lt. P.G. Ponedelin, subordonată Frontului de Sud-Vest. În Basarabia staţiona Armata 9 sovietică a gen. col. T. Cerevicenko, care a fost întărită apoi cu Armata 18 a gen. lt. A.K. Smirnov trimisă din Districtul Militar Moscova. Elementele mobile erau concentrate în principal în Corpurile 2 (Diviziile 11 şi 16 Tancuri, Divizia 15 Motorizată, Regimentul 6 Motociclişti) şi 18 Mecanizate (Diviziile 44 şi 47 Tancuri, Divizia 218 Motorizată, Regimentul 26 Motociclişti). Pe 25 iunie Armatele 9 şi 18 au format Frontul de Sud, sub comandă gen. col. I.V. Tiulenev. În total erau 16 divizii dispuse în adâncime pe două linii: 5 de infanterie, 2 de munte şi una de cavalerie pe graniţa şi una de infanterie, una de cavalerie şi cele două corpuri mecanizate între Prut şi Nistru. Rezervă era alcătuită din 3 divizii de infaterie şi o brigada anti-tanc. La acestea se adăugau trupele a 5 regiunilor fortificate (80, 81, 82, 84 şi 86). Erau în total 364.700 de soldaţi. Flota sovietică a Marii Negre era mult mai numeroasă decât cea a Axei, iar VVS avea 1.750 de avioane în zonă.

Duminică, 22 iunie 1941. La ora 3:00 primele avioane germane şi româneşti de recunoaştere au trecut Prutul, iar la ora 3:15 primele bombardiere decolau de pe aerodromurile din Moldova având că obiective bazele aeriene sovietice din Basarabia, în timp ce artileria a început să tragă asupra poziţiilor Armatei Roşii. Unităţile din prima linie au început să facă incursiuni în liniile inamice.

În nord Armata 3 fusese redusă practic la Corpului de Munte (Brigăzile 1, 2 şi 4 Munte, Divizia 7 Infaterie şi Brigada 8 Cavalerie), deoarece Corpul de Cavalerie fusese direct subordonat Armatei 11. De fapt comandamentul Armatei 3 a fost lipsit de atribuţii operative până pe 2 iulie 1941 când a început ofensiva şi pe frontul românesc. În zorii zilei, Divizia 7 Infanterie a ocupat satul Bahrineşti, iar recunoaşterile executate de Brigăzile 1 şi 4 Munte au fost respinse. La Corpul de Cavalerie, Regimentul 2 Călăraşi din Brigada 8 Cavalerie a capturat temporar satul Fântâna Albă, pierzându-l în urmă unui contraatac sovietic. Escadronul 3/Regimentul 6 Roşiori din Brigada 5 Cavalerie a cucerit cazematele de pe Dealul Bobeică, de la nord de Dorohoi. În timpul acestui atac a fost ucis slt. Paul Liviu Popescu, care a primit mai târziu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, post-mortem, fiind probabil primul ofiţer român care a câştigat această înaltă distincţie în Al Doilea Război Mondial. Divizia 6 Infanterie a realizat un cap de pod la Mitoc, dar care a fost abandonat în urmă unui atac în seară zilei.

Pe frontul Armatei 4, Divizia de Garda a realizat cu Regimentul 6 Infanterie Garda „Mihai Viteazul” două capete de pod peste Prut în zonele Fălciu şi Bogdăneşti. De la Batalionul III/Regimentul 11 Infanterie din Divizia 21 Infanterie, două companii de infaterie şi două plutoane de mitraliere, sub comandă mr. Ciprian Ursuleac, au ocupat podul de peste Prut de la Oancea. Alt pod a fost capturat la Giurgiuleşti, dar a fost abandonat mai târziu.

În prima zi de război, bombardierele româneşti au revendicat 100 de avioane distruse la sol pe aerodromurile sovietice, dar fotografiile aeriene au confirmat doar 37. La aceastea se pot adaugă încă 5 reclamate de mitraliori. În total s-au pierdut nouă bombardiere. Vânătorii au avut 10 victorii confirmate, fără a avea şi pierderi irecuperabile. De asemenea au fost pierdute patru avioane de recunoaştere şi alte câteva au fost avariate. A fost una din cele mai grele zile pentru A.R.R. în timpul campaniei din U.R.S.S. În replică, artileria terestră şi năvală sovietică a bombardat malul românesc. Pe Dunăre, un monitor şi o vedetă blindată sovietică au încercat să atace oraşul şi portul Tulcea, dar au fost respinse de monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu”, care au incendiat vedeta.

Bombardierele VVS au început să execute raiduri asupra oraşelor româneşti, însă fiind neescortate au suferit pierderi mari. Pe 23 iunie, lt. av. Horia Agarici, pilotând un Hawker Hurricane Mk. I al Escadrilei 53 Vânătoare, a doborât trei SB-uri dintr-o formaţie de cinci ce urmă să atace portul Constanţa. În aceeaşi zi, a doua a războiului pentru Armata Română, Divizia 7 Infanterie şi Brigada 8 Cavalerie au reluat atacurile locale, capturând satele Cerepcauţi şi Fântâna Albă.

În sectorul Armatei 11 germane, căreia îi era subordonată şi Divizia 8 Infanterie română, Regimentul 7 Vânători a încercat o nouă incursiune în timpul nopţii, dar a fost respins. La Regimentul 8 Vânători, din aceeaşi divizie, infanteria sovietică a încercat o traversare la lumina proiectoarelor, dar a fost şi ea respinsă. Divizia 14 Infanterie a participat cu un batalion, alături de Divizia 198 Infanterie germană, la realizarea unui cap de pod la Sculeni, la nord de Iaşi. Tot în timpul nopţii, la ora 1:30-2:00, trupele Regimentului 6 Infanterie Gardă, aflate în capul de pod de peste Prut, au fost atacate de Divizia 5 Cavalerie sovietică, însă au rezistat pe poziţii. Compania 9 a ieşit la contraatac la baionetă şi i-a obligat pe inamici să se retragă, abandonând 4 puşti mitraliere şi 13 puşti. Către ora 19:00, s-a produs un al doilea atac, dar a avut acelaşi rezultat. Pierderile regimentului au fost de 24 morţi, 24 răniţi şi 8 dispăruţi. Regimentul 1/2 Vânători Garda a realizat o incursiune pe direcţia Rânzeşti-Gheltosul (la sud de Ţiganca) cu un grup comandat de lt. Constantin Petrescu. Acesta a reuşit să se infiltreze şi să ocupe un deal la nord de Gheltosul, pe care l-a ţinut până la căderea serii, când s-a întors în liniile româneşti.

În sud, pe Dunăre, Gruparea Tactică Tulcea (monitoarele „N.M.S. Basarabia” şi „N.M.S. Mihail Kogălniceanu” şi 4 vedete de siguranţă) a avut o nouă ciocnire cu flota sovietică, avariind două monitoare, două vedete blindate şi un remorcher. În aval de Reni, monitoarele româneşti au bombardat poziţii de artilerie sovietice şi au avariat un alt monitor şi au distrus o vedetă blindată şi un şlep.

Pe 24 iunie incursiunile şi duelurile de artilerie au continuat pe toată lungimea frontului Grupului de Armate „General Antonescu”. Infanteria sovietică a atacat puternic, sprijinită de aviaţie şi tancuri, poziţiile din capetele de pod de peste Prut de la Badarai şi Sculeni, unde se aflau trupe ale Diviziei 8 Infanterie alături de trupe germane din Divizia 198. La Bogdăneşti, Batalionul III/Regimentului 6 Infanterie Gardă a fost supus unor puternice bombardamente de artilerie şi aeriene, precum şi câtorva asalturi ale infanteriei, dar a rezistat pe poziţie. S-au înregistrat 5 morţi şi 4 răniţi. Mai la sud, cealaltă mare unitate a Corpului 5, Divizia 21 Infanterie, s-a folosit de podul de la Oancea pentru a organiza câteva incursiuni, care au pătruns până spre Cahul (Detaşamentul Lt. V. Lizac din Batalionul I/Regimentul 24 Infanterie). Podul însă a fost distrus de artileria sovietică în urma lor. Aceeaşi soarta a avut-o şi podul de la Fălciu. Pe frontul braţului Chilia, trupe sovietice au ocupat Pardina, dar au fost respinse de către Gruparea Tactică Tulcea şi artileria Diviziei 10 Infanterie.

Cea mai importantă confruntare năvală în Marea Neagră în 1941 a avut loc pe 26 iunie. O grupare de lupta sovietică, compusă din crucişătorul „Voroşilov”, şase distrugătoare şi alte câteva nave, a încercat să execute un atac asupra portului Constanţa. Gruparea a fost descoperită la o distanţă de 60 de mile de coasta la ora 0:30 de către submarinul „N.M.S. Delfinul”, aflat în patrulare în zona. Astfel apărarea a avut timp să se pregătească. O forţă năvală mult mai puternică, cu cuirasatul „Pariskaia Komuna”, aştepta la 120-150 de mile de coasta, pregătită să exploateze un eventual succes. Gruparea Vorosilov a trimis două distrugătoare („Moskva” şi „Harkov”) în recunoaştere.La 3:58, cele două nave au deschis focul cu tunurile de 130 mm de la distanţă de 15 mile. În zece minute trăseseră deja 350 de obuze asupra gării Palas şi a portului, incediind un tren de muniţii şi nişte rezervoare de petrol.

Distrugătoarele „N.M.S. Regina Maria” şi „N.M.S. Mărăşti”, aflate în apropierea Capului Tuzla au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi la 4:12 au deschis focul piesele de 120 mm. Datorită falezei mai înalte din zona Tuzla, distrugătoarele româneşti erau mai greu de observat în întuneric. În schimb siluetele navelor sovietice se distingeau foarte bine. La 4:20 Kharkov a fost lovită. Artileria de coasta germană a intrat şi ea în lupta. Bateria Tirpitz de 280 mm a tras la 4:22, dar după cinci salve distrugătoarele sovietice au ieşit din rază să. „Moskva” fusese şi ea avariată de distrugătoarele româneşti, care au tras în total 12 salve. Catargul principal a fost retezat de un obuz de calibru mic, cel mai probabil de 120 mm. În timp ce se retrăgeau, „Moskva” a intrat într-un câmp de mine, a lovit una, s-a rupt în două şi s-a scufundat foarte repede. Din cei 400 de membrii ai echipajului, doar 69 au supravieţuit. Două vedete torpiloare româneşti, „N.M.S. Viforul” şi „N.M.S. Vijelia”, au încercat să atace distrugătorul „Kharkov”, dar au fost împiedicate de către restul grupării. În schimb una din navele de escortă ale crucişătorului „Voroşilov” a detonat o mină, avariindu-l şi pe acesta.

O formaţie de bombardiere sovietice (din 40 BAP/ChF) a atacat portul, dar nu a reuşit să provoace prea multe pagube. Puitorul de mine „N.M.S.” Murgescu a revendicat două avioane doborâte, iar „N.M.S. Mărăşti” unul. În total sovieticii au pierdut 9 SB.

În Delta Dunării, la ora 3:00 dimineaţă, o puternică pregătire de artilerie s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infateriştilor marini în sectoarele Chilia Veche şi Periprava. Unităţi sovietice îmbarcate pe 8 vedete blindate au debarcat la nord de Chilia Veche, unde se află Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce alte două vedete blindate şi două transportoare de trupe s-au infiltrat prin braţul Tătaru şi au debarcat în spatele poziţiilor de la Chilia Veche. O parte din soldaţii români s-au retras pe grindul Câşlă, dar majoritatea au fost capturaţi. Batalionul 15 a pierdut 358 de oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri şi 334 soldaţi). Lipsa tunurilor AT cu care s-ar fi putut distruge vedetele blindate şi calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu lt. col. Ioan Albescu, au dus la un asemenea dezastru. La Periprava însă, Batalionul 17 era dotat cu tunuri AT de 47 mm Schneider model 1936. Patru vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul păstrându-şi poziţiile.

Ziua următoare luptele au continuat în captele de pod de peste Prut. Batalionul II/Regimentul 6 Vânători a respins un atac la Sculeni, în timp ce la Bogdăneşti Divizia de Garda a executat câteva incursiuni pierzând 83 de oameni (9 morţi, 11 răniţi şi 63 dispăruţi). Astfel de ciocniri locale, secondate de dueluri de artilerie şi bombardamente aeriene au caracterizat perioada 22-30 iunie 1941 pe frontul Grupului de Armate „General Antonescu”, pierderile româneşti ridicându-se la 1.475 (442 morţi, 659 răniţi şi 374 dispăruţi)[1].

VICTOR NIŢU

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4267-razboiul-static-22-iunie-3-iulie-1941.html

Bibliografie selectivă:
– Duţu A., Retegan M. Razboi si societate vol. 1, RAO, 2000
– Scafes C., Serbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
– Koslinski N., Stanescu R. Marina Română in al Doilea Război Mondial vol. I, Editura Făt-Frumos, 1997
– Bernád D. Rumanian Air Force, the prime decade 1938-1947, Squadron/Signal Publications, 1999
– Dăscălescu N. Nicolae Dăscăescu generalul soldat, Editura Militară, 1995

–––––––––––––––-

Declaraţia de la Cimişlia, 28 iunie 2017

Pe data de 28 iunie 2017, cu prilejul împlinirii a 77 de ani de la cotropirea de către URSS a teritoriilor româneşti – Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a câtorva insule de la Gurile Dunării, la Cimişlia, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a avut loc un miting, organizat de Societatea cultural-istorică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. În faţa celor adunaţi cu acest prilej a vorbit doamna Anastasia Balmuş, preşedintele Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Dumneaei a explicat semnificaţia zilei de 28 iunie 1940 pentru România, pentru populaţia acesteia, mai ales a celei căzute în robia bolşevică. Discursul doamnei Anastasia Balmuş a fost completat de alţi activişti ai Societăţii nominalizate.

A urmat o adunare a membrilor şi simpatizanţilor Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, care s-a desfăşurat în incinta Primăriei oraşului Cimişlia. În cadrul întrunirii au fost dezbătute subiecte de istorie, legate de raptul teritorial din 28 iunie 1940: pentru populaţia ocupată de sovietici au început zile negre de adevărat coşmar. Trupele NKVD au împuşcat pe loc sau au trimis în Siberia oameni politici basarabeni, inclusiv – membri ai Sfatului Ţării, au naţionalizat pământul, fabricile, uzinele, băncile, mijloacele de transport, au sărăcit populaţia prin schimbul de lei pe ruble. Pe teritoriile ocupate bolşevicii au format un stat artificial, numit RSS Moldovenească, au introdus grafia chirilică, au adus administratori din Federaţia Rusă sau Ucraina. În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, sovieticii au realizat primul val de deportări din Basarabia. Dar urgiile au continuat şi după 1944: nefiind instruiţi, necunoscând limba rusă, basarabenii au fost mânaţi pe sectoarele cele mai primejdioase ale Frontului de est şi folosiţi în calitate de carne de tun. A urmat Foametea din 1946-1947, provocată de politica dementă a comuniştilor sovietici, care a secerat 200 000 de oameni (10 % din populaţie), apoi al doilea val de deportare (în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949) şi al treilea, în martie-aprilie 1951.

Participanţii la întrunire nu au vorbit doar despre cele trecute, ci şi de situaţia actuală din Republica Moldova (RM). Vorbitorii şi-au expus indignarea faţă de politica de rusificare forţată, promovată de actualul preşedinte al RM Igor Dodon, de supunere a RM faţă de Federaţia Rusă.

În urma amplelor dezbateri, participanţii la eveniment au redactat următoarea

DECLARAŢIE

Noi, membrii şi simpatizanţii Societăţii cultural-istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Cimişlia, întruniţi la mitingul şi şedinţa de comemorare a zilei tragice de 28 iunie 1940, am analizat evenimentele, desfăşurate acum 77 de ani şi urmările lor, am trecut în revistă starea de lucruri din Republica Moldova şi declarăm următoarele:

  1. Considerăm data de 28 iunie 1940 ca una tragică pentru România, mai ales pentru populaţia căzută sub ocupaţie sovietică (aici au avut loc deposedări de avere, arestări în masă, asasinate, deportări în Siberia, trimiterea pe Front a bărbaţilor neinstruiţi, foametea provocată, rusificarea şi deznaționalizarea băştinaşilor). Este cinic şi fariseic a numi data de 28 iunie 1940 ca ziua „eliberării” Basarabiei.
  2. Condamnăm politica de umilire a noastră de către preşedintele Igor Dodon, cerem încetarea promovării politicii cominterniste a moldovenismului antiromânesc şi antieuropean.
  3. Facem apel către intelectualitatea din Republica Moldova să se implice plenar în apărarea şi promovarea valorilor noastre naţionale, româneşti şi europene, să combată cu vehemenţă politica de deznaţionalizare a populaţiei prin introducerea numitei „Istorie a Moldovei”, prin impunerea sintagmei „limba moldovenească”, prin preconizata trecere a alfabetului la grafia chirilică.
  4. Ne adresăm Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir să nu se implice în politică; condamnăm implicarea preoţilor în promovarea şi susţinerea unor politicieni, străini intereselor noastre naţionale.

Au votat „pro” – unanim.

Cimişlia, 28 iunie 2017.

Pentru confirmare,

prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, preşedintele INIS „ProMemoria”

anatol_petrencu@yahoo.com

Atitudine faţă de articolul domnuluilui col. (r) dr. Tiberiu Tănase – „Mişcarea Legionară vs Antonescu – în unele lucrări ale istoricilor străini şi români” – publicat în Revista ART-EMIS.

„Legea istoriei este că ţările mari şi puternice fac politica externă şi că ţările mici şi ameninţate trebuie să facă politica internă cerută de nevoile de adaptare a politicii externe.” (Dr. Şerban Milcoveanu).
„Mişcarea Legionară se impune istoriceşte ca cel mai: original, interesant şi instructiv fenomen politic al Istoriei Neamului Românesc.” (Victor Isac).

Înainte de toate,se cuvine cred, un punct de vedere, legat de cercetătorii diferitelor momente istorice. Problematica evenimentelor interne şi externe ale unei epoci ţine, în primul rând, de situaţia socio-profesională, instituţională a unor cercetători faţă de puterea politică pe care, nu o slujesc, ci o slugărnicesc cu devotament. Se studiază sau se cercetează evenimentele istorice din punct de vedere al Serviciilor Secrete, al Securităţii, al Propagandei politice, al Propagandei jurnalistice, al Secretului de stat, al Departamentului Dezinformării, al Poliţiei politice, al abuzurilor procurorilor zeloşi, al ideologiilor politice, al Serviciilor de Informaţii, Spionaj şi Contraspionaj străine, al Masoneriei, al Ocultei interne/ externe, al Internaţionalei, al Mişcării ecumenice etc.
Serviciile de orice fel, Securitatea în general, este fondată pe o structură atee, anarhist- nihilistă, gen Machiavelli ori bolşevizată prin şcoala pedagogic-sionistă, a celebrul evreu-rus Anton Semionovici Makarenko.

Ca atare, să luăm aminte!

Cercetarea după chipul individului autonom este adesea doar aflarea în treabă, în interes personal, în interes de serviciu, din obligaţie, din obedienţă, din zel, din invidie, din ură, din mândrie, din necunoaştere, din nepricepere, din rea voinţă, din teama de a nu fi pe placul superiorilor care pot fi inferiori profesional, moral, social, uman, spiritual, dar dictează, din nepăstrarea măsurii pentru măsură, din necuviinţă, din tendinţa de a fi remarcat de superiorii-inferiori, de spaima agenturilor, de frica dosarului curat lucrat, de sferele diplomatice, de ambiţia parvenirii, de mascarea dezordinii morale din sine, de…, de… etc. Evident că sunt lucrări şi autori autorizaţi în toate aceste reţele obediente puterii politice, puterii economice, puterii oculte, francmasonice! Tot la fel de evident este faptul că ucenicii se străduiesc pentru beneficii diverse: grad, decoraţii, medalii, titlu, doctorat, catedră, carieră, diplomaţie, remuneraţie, loje ş.a., să corespundă întru totul sau aproape Maeştrilor, Venerabililor…

Personal, cunoscându-l pe domnul colonel dr. Tiberiu Tănase de mult timp, știu că nu este vorba de nici una dintre situațiile de mai sus… Adesea insă se consideră că nu există o abordare ştiinţifică decât dacă este de tip materialist-dialectic și nu există o abordare obiectivă decât dacă se bazează doar pe materialele (documentele) prelucrate şi pregătite minuţios din vreme, de slugarnicii Institutelor Informării-Dezinformării-Mistificării-Diversiunii-Manipulării! Adevărul fiind divin, nu se subordonează niciodată Ştiinţei, fiindcă Adevărul este Unul Singur-Dumnezeu, pe când ştiinţa e o multitudine, un amalgam de porniri spre Adevăr sau nu şi ţine de metoda de lucru a oricărui muritor cu pretenţie sau fără pretenţie. Cercetarea în Istorie este o artă, un crez, o chemare, o vocaţie, o misiune, chiar o mărturisire de credinţă, de Adevăr, de Libertate, de Iubire, de Frumos, de Dreptate. Cercetarea în Istorie nu ţine doar de instituţionalizare, de formaţie profesională și nu este la îndemâna oricui sau a unui oarecare ce se vrea a fi cineva…

Istoria, fie a învinşilor fie a învingătorilor, trebuie să urmeze doar calea Adevărului adevărat, precum Teologia Ortodoxă a lui Iisus Hristos, iar pentru coroborarea realităţii faptelor petrecute vis-a-vis de cele menţionate oficial de diverşi ai diverselor servicii ori reţele diplomatice, se impune stringent raţiunea omului moral creştin raportată la Adevărul adevărat, căci altfel devii un cronicar al unor evenimente care nu sunt trecute prin filtrul veridicităţii fiindcă nu există o Istorie critică în România, nepartinică, a evenimentelor socio-politico-economice!

„Lucrări ca cele ale lui Iorga, Xenopol, Giureştii-cei doi sau trei-Oţetea şi alţii pot ajunge simple lucrări de cronicari,valoroase cronici dar doar atât… Aşa cum a fost caracterizat şi Iorga de istoricul american R.W. Seton-Watson: „oameni care au acceptat versiunea oficială a conducătorilor lor contemporani, fără nici un comentariu.” (C. W. Forester, Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28).

De pe treapta pe care stai la acea înălţime te situezi!

„Singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii”

Toate studiile privitoare la raporturile dintre Antonescu şi Garda de Fier-expresia politică a Mişcării Legionare (Mişcare naţionalistă creştin-ortodoxă, spiritualo-pedagogico-mistică, n.a.), aparţinând celor menţionaţi în articol sunt autori evrei, arhicunoscuţi pentru „simpatia” legionară, românească, creştin-ortodoxă, deci cu evaluare tendenţioasă, mistificatoare. Asasinatele de la Jilava au fost opera unor executanţi-sceleraţi cu sau fără acordul tacit, direct sau subînţeles al lui Horia Sima şi apoi acceptate şi tolerate de Conducătorul statului din motive de el cunoscute și cert şi de alţii.

Iorga şi Madgearu sunt victimile acţiunii intreprinse de K.G.B. cu acordul Ocultei internaţionale din două motive: pentru a scăpa de nişte personalităţi autoritare, foste complice dictaturii regale-sângeros represivă, devenite incomode şi pentru a arunca apoi stigmatul pentru mult timp asupra Mişcării Legionare. Criza internă a unui Stat condus de un dictator are două surse: internă aparţinând dictatorului şi oligarhiei sale şi externă, familiară Ocultei care girează dictatorul, oligarhia sa precum şi criza internă; a fi de acord cu elucrubraţiile şi mistificările unor autori străini chiar cu pretenţie înseamnă a te situa în aceeaşi tabără cu vicleanul, iar nicidecum în slujba Adevărului care te face liber să cauţi realitatea apropiată adevărului istoric. În urma genocidului carlist, a crimei organizate de statul monarhic, după uciderea celor peste 250 de personalităţi naţionalist-creştine titrate, de către monstruoasa coaliţie obedientă odiosului Călău-Carol al II-lea, Mişcarea Legionară n-a fost redusă la o mişcare de mase, fiincă Legiunea în sine a fost o Şcoală Elitistă a Spiritului Pedagogic Ortodox.

Guvernul condus de mareșalul Ion Antonescu avea puţini miniştrii legionari, cei drept de mare nobleţe: ministerul de interne-prinţul Alexandru Cantacuzino; ministerul de externe-prinţul Mihail Sturdza, filosofi, sociologi, poeţi, teologi, preoţi, generali, ofiţeri superiori etc. Înaintea lui Antonescu, regele ucigaş Carol al II-lea îi oferise lui Horia Sima mult mai multe portofolii ministeriale decât Conducătorul Statului Naţional Legionar;

„…imposibilitatea de a da viaţă propriilor promisiuni”

În ciuda tuturor piedicilor, opreliştilor, subordonărilor, boicotărilor, întârzierilor, birocraţiilor şi a altor greutăţi, minoritatea legionară ministerială a stabilit un record în cele 4 luni şi trei săptămâni de acceptare la guvernare.

„…echipele legionare ale morţii… ”

Acuzaţie, prejudecată şi mistificare… „Echipa morţii” este expresia misticii martirice, născută voluntar după martiriul bravilor eroi din Spania: Moţa-Marin. (Michele Rallo, România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa: 1919-1945. Ed. SeMpre, Bucureşti-1993, p. 34);

„…Garda incapabilă prin ea însăşi de conducerea guvernului şi economiei româneşti”

Garda n-a condus şi n-a controlat guvernul fiindcă acesta aparţinea în majoritate Generalului Antonescu, iar Sima avea cu totul alte vederi mârşave. Lucrurile au fost clare din start: Antonescu şi Horia Sima au fost doi dictatori inteligenţi, remarcabili, unul neiertător, celălat feroce şi parşiv, mergând împreună pentru a-şi atinge scopul, dar şi pentru a se debarasa unul de altul. Nici unul nu a fost ales. Amândoi s-au impus autoalegându-se. Unul pe merit, celălat, Sima prin laşitate, prin trădare, prin mojicie, prin fariseism, prin frântură de Iuda. Unul era Conducătorul, celălalt Impostorul. Unul era dictator pentru ţară, ceea ce nu-i deloc rău, celălat, Sima era doar pentru sine, pentru urâţenia şi ura lui viscerală pe care o împrăştia în jurui.
Cum de l-au urmat atâtea caractere nobile e un mister. Primul a fost loial, celălat, Sima a fost de la început trădător, în serviciul său, al lui Moruzov şi al altor clici şi reţele. Horia Sima n-a fost niciodată legionar. El a fost doar intrus, trădător, uzurpator, ucigaş, ambiţios, viclean, gelos, perfid, complice răilor neamului.

Dacă n-ar fi existat în rândul legionarilor acele caractere alese, formate, acele inimi doldora de dăruire, acea educaţie spartană/ cazonă imprimată de Căpitan, bunul simţ, spiritul de jertfă, morala cu iz ascetic, nimeni nu l-ar fi urmat pe prichindelul Sima devenind dictator-ucigaş.

„Cum a supravieţuit Horia Sima 93 de ani, faţă de Mişcarea creată de Codreanu?!?”

Îi mulţumesc colonelului că mi-a ridicat mingea la fileul istoric. Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea creată de el providenţial a fost sufletul naţiei noastre şi inima lui Hristos, pe când Garda de Fier, parte a ei deturnată de la sensul ei de uzurpatorul Sima s-a prăbuşit în desuetudinea coordonată de trădător. Şi atunci este raţională, logică, onestă, naţionalist-românescă dorinţa generalului Antonescu de a ajunge Conducătorul Mişcării Legionare, ştiind ce hram poartă Sima, intrusul şi ce potenţă pedagogic-creştin-jertfelnică mai avea Legiunea care trăia prin spiritul Căpitanului. Pot garanta la modul absolut că toţi eroii sau martirii legionari sau sacrificat în numele lui Hristos, al Neamului şi al Căpitanului, dar nici unul ca fidel al lui Sima, nici măcar complicii de care s-a folosit.

Citez din declaraţia tatălui Căpitanului, Ion Zelea Codreanu, profesor, maior, erou şi martir, care dorea să colaboreze direct cu Antonescu prin Legiune, dar trădătorul de Sima a aflat şi l-a sechestrat pentru siguranţa sa, circa o lună de zile, ca să-şi pună planul de Iuda în aplicare: „De la constatarea treptată, că acel Sima îndepărtează Legiunea şi întreaga Mişcare de la calea morală şi sfântă a Căpitanului şi că prin abuzul administrativ al forţei lui de vicepreşedinte al Consiliului de miniştrii, o împinge în direcţia diametral opusă măreţei ţinte a Legiunii, apoi la aflarea treptată a uluitoarelor ştiri, că el de mult se află în strânse legături cu Moruzov, omul Lupeascăi şi al tuturor prigonitorilor noştri. […] Şi-a asumat rolul de conducător, în care pseudo-calitate, minţind că lucrează după indicaţiile Căpitanului, a pus la cale diferite atentate în mai multe părţi… Se vede că atentatele şi tulburările orânduite de Sima trebuiau să servească ca pretext acelora care puseseră la cale asasinarea Căpitanului şi a atâtor fruntaşi legionari, floarea neamului. Se vede limpede că numai inspirarea lui Moruzov putea să-l determine pe Sima să lucreze din răsputeri la omorârea Căpitanului, stârnindu-i pofta de a conduce Legiunea…

„Asasinatele de la Jilava”

La aceasta răspund că toate au fost poruncite şi săvârşite numai spre a se astupa gura lui Moruzov, care l-ar fi dat de gol pe Sima despre legăturile intime, pe care le-au avut amândoi în orânduirea atentatelor, care trebuiau să pregătească asasinarea Căpitanului.” („Procesul asasinatelor de la Jilava”, Bucureşti, 1941.). Între dictatori nu există compatibilitate, camaraderie mai ales dacă unul este net superior celuilalt chiar dacă interesele coincid la început, fiincă dictatura bună naşte interese majore.

Există doar diplomaţie, tatonare, aşteptare şi lovitura de graţie. Se ştie de altfel că marile culturi, civilizaţii s-au născut doar în vremea marilor dictaturi. Mişcarea Legionară n-a colaborat cu Antonescu, ci doar liderul Gărzii de Fier-autoales care s-a manifestat politic, ideologic, meschin, mârşav şi represiv. Nu a existat o Rebeliune legionară din două motive: fiindcă Statul Naţional Legionar Român a luat fiinţă graţie revoluţiei şi jertfelor legionare și rebeliunea nu a fost susţinută de comandamente armate legionare de atac, de rezistenţă sau de ripostă. A existat în schimb Lovitura de Stat a lui Sima, impostorul Gărzi de Fier, a unei părţi a Gărzii, împotriva Mişcării Legionare, a celor câţiva miniştrii, secretari de stat din guvernul său şi asupra celor din administraţia publică, care proveneau din mistica codrenistă;

Hitler şi camarila sa nu a jucat niciodată cinstit faţă de România, dovadă Dictatul şi nu numai. Dacă ar fi câştigat războiul, sursa vine din anturajul său, noi am fi scăpat de sovietici, dar am fi ajuns o colonie germană. Furerhul folosea politica ameninţării reciproce: pe Antonescu îl speria cu fantoma lui Sima, iar pe fariseul Sima cu Antonescu, pentru a-şi ţine în mână propriile interese, dar şi despotismul lui de mare dictator arian expansionist. Studiile fundamentale cu pretenţie de sinteză a Istoriei României, privind Istoria Mişcării Legionare şi a fenomenului legionar au fost girate de Academia din România, în proporţie covârşitoare de neromâni şi necreştini rău intenţionaţi, slujbaşi grei ai antiromânismului, ele fiind în proporție covârșitoare neadevărate.

O încercare chibzuită de a analiza doctrina Mişcării Legionare, respectiv fenomenul legionar, dincolo de prăvălirile şi pecetluirile cu toate învinuirile şi tot răul oferit din partea monarhiei, a partidelor politice, a dictaturii militare, a proletariatului comunist, a reuşit Henry L. Roberts: „Scriitori români de credinţe politice variate au căutat, uşor de înţeles,-să dovedească, că Mişcarea este o unealtă a Germanilor, sau a unor intriganţi şefi de poliţie sau politicieni, sau a unei clase-şi că ea nu ar reprezenta poporul român. Recunoscând că Românii nu sunt nici fascişti sau bestii, cu toate astea Garda de Fier nu poate fi simplu anulată din istorie ca pe un fenomen superficial. În felul ei, ea a fost răscumpărarea a tuturor falselor constituţionalisme şi pseudo-democraţii care s-au perindat în decursul istoriei recente a Românilor.” (Romanian, Political Problems of an Agrarian State, New Haven, 1951)

Alături de Roberts, tot într-o manifestare de cercetare, de cunoaştere vine şi C.W. Forester: „Evaluarea Mişcării Legionare este limitată sau la perioada scurtă în care a fost acceptată într-o poziţie minoră în primul guvern Antonescu, când el a vândut ţara lui Hitler, sau la nişte manifestări ale unor oameni care deşi pretindeau a fi în Mişcarea Legionară, nu s-au transformat suficient pentru a practica o autentică stare de spirit legionară. Fenomenul legionar nu poate fi considerat şi evaluat în cadrul acestor limitări. El face parte din istoria poporului român şi aprecierea lui trebuie făcută în cadrul unei analize a istoriei poporului român.” (Fenomenul Legionar de la Horia, Cloşca şi Crişan la Horia Sima sau Mişcarea legionară în istoria poporului român. Ed. Studii Istorice Româneşti, Florida, USA 1999, p. 28). Pagina 4.

Unii legionari rămaşi liberi, după ianuarie 1941, vor intra, din toamna anului 1944, în Partidul Comunist… Legionarii dădeau astfel consistenţa unui compromis şi a unor structuri ideologice de adâncime ale Legiunii, care făceau posibilă o apropiere de mistica comunistă.

Se impune întrebarea dacă legionarii reali au rămas liberi, deoarece se cunoaște faptul că au fost arestați și cei mai îndepărtați simpatizanți ai familiilor legionarilor? Între 23-24 Ianuarie 1941-23 August 1944, legionarii deţineau supremaţia în închisorile politice din Regatul Român, în Batalioanele morţii de la Sărata, pe frontul din Răsărit cu posibilitatea supravieţuirii eroismului sau a sacrificiului suprem. Ce apropiere poate fi între mistica naţionalist-creştină-ortodoxă: Dumnezeu-Patrie-Popor cu perversitatea atee: fără Dumnezeu, fără Patrie, fără popor?!?

Autoritatea moral-creştin-naţionalistă a Mişcării Legionare care, incorpora viziunea Naţiunii creştine dacoromâne într-un Stat naţional creştin nu se poate substitui nici teoretic măcar unui regim totalitar ateu. Închisorile comuniste au fost pline de legionari care ar fi putut pleca în străinătate în timp util dar nu au vrut să abdice de la responsabilitatea crezului lor. Așa s-a născut necesitatea fenomenului reeducării tocmai pentru că nu au renunțat la crez nici supuși torturilor greu de imaginat.

Mişcarea Legionară a avut ca o înaltă şcoală formatoare de caractere alese o doctrină naţionalist-creştin-ortodoxă sprijinită pe mistica Evangheliei lui Hristos.

Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: „Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea?”. Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Garda de Fier, fiind în fapt expresia sa politică, a avut o ideologie politică şi a acţionat nu diferit decât celelate ideologii politice tradiţionale (a se vedea monstruoasa coaliţie istorică sub regimul monarhic).

Fracțiunea din Gardă care a devenit monstruoasă a fost opera parvenitului Sima

Dacă încercăm să înțelegem cum a evoluat transformarea marelui oștean, ce a condus in final la îmbrăcarea din convingere a cămeșii verzi, trebuie să cunoaștem și să înțelegem de ce același parcurs avuseseră marea majoritate a elitei intelectuale românești și, să ne aplecăm la impresiile consemnate de contemporanii săi, prieteni sau nu :

Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: „…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: „Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu: „Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386).

David Şafran, Rabin, dr.: „Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:
– Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!
Îl vedeam că suferă…
– În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!
– Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici „ales”, nici antisemitism.)

Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:
– Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat… Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde).

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: „La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

Iuliu Maniu, om politic ţărănist: „Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

Nicolae Paulescu (1869-1931), licenţiat în Medicină la Paris, doctor în Medicină, doctor în Ştiinţe Naturale, doctor în Chimie Biologică şi în Fiziologie Generală, prof. univ. la Catedra de Fiziologie-Bucureşti, după ce refuză catedra Facultăţii de Medicină din Fribourg, medic militar, descoperitorul real al Insulinei, savant de talie mondială: „Ideea de « Dumnezeu » este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. Vin deci să aduc înţelepciunii infinite prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”. Savantul Paulescu fost caracterizat de Nichifor Crainic astfel: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural.”

Arsenie Boca (1889-1910), licenţiat în Medicină, Teologie, Academia de Arte, mistic, duhovnic, pictor genial, pătimitor, mărturisitor, înainte văzător, martir şi sfânt: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.[…] Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.”

Nae Ionescu (1890-1940), dr. prof. univ. fondator al Şcolii de Filosofie, martir, afirma că trei lucruri esenţiale au schimbat soarta noii Europe: „Exerciţiile spirituale” ale Sf. Ignaţiu; „Regulamentul Prusac” şi „Cărticica Şefului de Cuib” a lui Corneliu Zelea Codreanu.[…] De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor”.

Petre Ţuţea – Socrate al Românilor (1902-1991), dr. mare gânditor creştin, mărturisitor mistic: „…Aici zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam?” „Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”

Dumitru Stăniloae (1903-1993), preot, prof. univ. dr. în Teologie cu studii de specializare la Athena, Berlin, Munchen, rector al Academiei Teologice-Sibiu, mb. al Academiei Române, unul dintre cei mai mari dogmatişti ai lumii, Părintele doctor honoris causa al Univ. Bucureşti: „Azi naţionalismul pleacă de la convingerea, dovedită şi ştiinţific, despre caracterul specific al fiecărui neam şi din credinţa într-o misiune spirituală proprie a neamului tău. Naţionalismul de azi vorbeşte de Dumnezeu, ca ziditor al neamului din care faci parte şi ca ajutător în dezvoltarea tipului de spiritualitate cu care l-a înzestrat.”

Gheorghe Buzatu (1939-2013), prof. univ. dr., prodigios cercetăror istoric, om politic naţionalist, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, fondatorul curentului antonestician în studiul istoriei moderne românești: „Nu trebuie să ne obsedeze permanent « pericolul » renaşterii Mişcării Legionare pentru a fi demobilizaţi să-i pătrundem misterele, de vreme ce, cu toţii, suntem de acord că atât Corneliu Zelea Codreanu, cât şi mişcarea fondată şi amplificată de el reprezintă, netăgăduit, un capitol deja scris/ deja « jucat » al istoriei contemporane a României. Tot aidoma, nici supraîncărcarea caracterului antisemit al Mişcării Legionare, specific nu numai ei, nu poate obnubila descoperirea adevărului.”

Duiliu T. Sfinţescu (1910-2007), dr. ing. savant, mb. fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, mb. fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-UNESCO, Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, vorbitor a 7 limbi, conferenţiind în 140 de oraşe, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe: „Căpitanul avea darul de a se exprima în mod etraordinar de simplu şi precis, ceea ce îl făcea să poată adresa aceleaşi cuvinte oricui, de la marii savanţi sau profesori, până la cel mai umil plugar sau muncitor. Rostirea lui avea astfel o valoare independentă de gradul de cultură şi de cunoştinţe al celui căruia se adresa. Latura profund umană a fiinţei lui era izvor nesecat de apropiere sufletească, de dragoste şi devotament al celor din jurul lui. Preţuia nespus de mult curăţenia sufletească, cinstea, corectitudinea, capacitatea de dragoste pentru oameni şi pentru ţară, însuşiri pe care le-a pus ca fundament în educaţia Frăţiilor de Cruce.”

Vladimir Dumitrescu (1902-1991), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în Filosofie şi Litere, membru al Şcolii române de la Roma, cercetător şi şef de secţie la Institutul de Arheologie al Academiei Române, fondator al arheologiei moderne române, director al muzeului Naţional de Antichităţi, editor al publicaţiei de arheologie Dacia, premiul de Stat Vasile Pârvan al Academiei Române pentru monografia sitului neolitic-Hăbăşeşti, decorat cu Steaua României, ministru-secretar de stat la Culte, lucrări de referinţă, deţinut politic: „Tudor Vladimirescu a fost ciopârţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămâne veşnic simbolul unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost cruificaţi, dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate sufletească înălţătoarea lor jertfă.”

Iustin Pârvu (1919-2013), despre care Dan Puric a spus: „Părintele Iustin Pârvu e grupa sangvină nepătată a neamului nostru.” Licenţiat în Teologie, monah, deţinut politic, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei, mare ctitor de lăcaşuri de cult, mărturisitor, mare ctitor de carte: „Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice… Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor.”

Virgil Maxim (1922-1997), Comandant al Mişcării Legionare, elev eminent, conştiinţă religioasă, spirit mistic, memorialist-mărturisitor, deţinut politic, poet, despre care marele Duhovnic Arhimandritul Arsenie Papacioc a spus: „Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru, pe care o analiza şi o prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei.”: „Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii prin purtarea de grijă divină, şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Ea este duhul neamului.”

Mircea Eliade (1907-1986), Comandant al Mişcării Legionare, dr., savant al Istoriei Religiilor: „Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou, cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

Şerban Milcoveanu (1913+2009), Comandant al Mişcării Legionare, dr. în med. Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, scriitor, public. memorialist: „Corneliu Zelea Codreanu punea pe toţi legionarii, inclusiv persoana sa de fondator, în Serviciul Legiunii şi mai departe Legiunea în serviciul Naţiunii şi Naţiunea în serviciul Adevărului având semn de egalitate cu Dumnezeu. Horia Sima, invers îşi punea persoana deasupra Legiunii şi Legiunea deasupra Naţiunii, exact ca bandiţii care n-au scop decât egoismul lor şi exact ca politicienii care îşi pun interesul în locul Ţării.” Doctorul Milcoveanu, nepot al generalului Aldea și un apropiat al mediului aristocratic al vremii, avea să sintetizeze poate situația reală în care s-a găsit Mareșalul în acea iarnă deosebit de grea pentru toți românii …

Mareșalul a mizat pe Legiunea formată de Căpitan și a descoperit fața neștiută a Gărzii deja transformate de latura Sima !

Declaraţiile domnului Mareșal Antonescu făcute presei sub forma unei broșuri distribuită de soldaţi la casele oamenilor imediat după rebeliune este oare necunoscută istoricilor sau este doar motivat ignorată pentru a nu naște o altă dezbatere, poate chiar mai interesantă: a fost sau nu a fost Mareșalul un adevărat legionar?! O astfel de broşură a ajuns şi la Duiliu Sfinţescu, dr. ing. savant, membru fondator şi secretar la Convention Europeenne de la Construction Metallique, membru fondator şi primul preşedinte la Council on Tall Buildings and Urban Habitat-U.N.E.S.C.O., Dr. Honoris Causa-Universitatea Aachen, colaborator al Academiei Americane de Ştiinţe care redă textul și în facsimil în volumul Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară. Ed. Crater-1996, p. 456-464.

Ion Antonescu (1882-1946), Mareşal, Conducător al Statului Naţional Legionar şi al României: „În faţa lui Dumnezeu, a Ţării şi a Istoriei, jur că nimeni pe acest pământ nu mă va împiedica să apăr onoarea, drepturile şi liniştea Românilor şi că dacă se va face o nouă greşeală voi fi neiertător.
Tineret, studenţi, legionari adevăraţi,
Mi-am smuls până azi suflet din sufletul meu ca să-l fac punte de viaţă şi înţelegere veşnică între mine şi voi. Suferinţele voastre de altă dată le-am făcut suferinţele mele; iar biruinţa ţării şi a mea de la 6 septembrie am făcut-o biruinţa voastră. Am lăsat o clipă haina oştirii, haina mândriei, şi a vieţii mele întregi şi am îmbrăcat cămaşa verde ca să vă dau vouă semnul unirii şi altora semnul încrederii în voi. V-am chemat la conducerea Statului şi v-am dat toate locurile de răspundere ca să simţiţi că şi voi sunteţi Statul şi pe conştiinţa voastră se reazimă păstrarea şi mândria lui. Mi-aţi jurat credinţă Regelui şi mie-la 6 Octombrie la Bucureşti şi la 8 Noiembrie la Iaşi şi toţi conducătorii voştri mi-au reînnoit legământul de ascultare la 27 Noiembrie.

M-am trudit luni de-a-rândul să salvez Statul prăbuşit, cu graniţele sfărâmate şi românii pribegi; să stabilesc finanţele şi să reorganizez totul, în împrejurările tulburi ale războiului din jurul nostru. Am atras atenţia conducătorilor voştri că unele elemente împing statul la dezordine, că alţii aleargă după interese metariale, că unele elemente nu sunt folosite, că producţia ţării scade, că anarhia ne pândeşte.
Am somat pe cei răspunzători să-şi facă datoria, impunând disciplină, prevestindu-le că va veni un moment când vor fi năvăliţi şi depăşiţi de anarhie; v-am adresat tuturor sfaturi părinteşti, cerându-vă să vă faceţi datoria de români şi de legionari.
Pe conducătorii voştri i-am tratat ca pe copiii mei, deschizându-le casa şi sufletul şi mărturisindu-le zilnic toate grijile şi actele ce trebuie să înfăptuim.
Drept orice, s-a pornit o acţiune absurdă în contra guvernului, deşi era guvern naţional-legionar şi cu toate că mi se jurase credinţă.
S-au făcut insinuări netrebnice că aş ocroti masoneria sau că aş lăsa ca forţe oculte străine să influenţeze conducerea ţării.
Trecutul meu, onoarea mea de ostaş, lupta mea de o viaţă întreagă în contra ticăloşilor, voinţa mea neînduplecată de a realiza Statul Naţional-Legionar şi tot ce făcusem până atunci pentru Legiune, n-au fost puse în cumpănă.
Forţele oculte străine, netrebnicii prădători şi anarhişti strecuraţi în mare număr în rândurile Legiunii au împins la vrajbă, la pradă şi la nebunie.
Tineri curaţi, studenţi idealişti, legionari supuşi au devenit instrumente oarbe în mâna unor ambiţioşi, cari s-au ascuns după ce au încurajat revolta şi după ce n-au mai putut stăpâni bandele netrebnice de anarhişti şi disperaţi intraţi în luptă pentru interesele străine şi nu pentru Legiune. Ţara a fost astfel aruncată într-o frământare nebună pe care n-a putut-o opri decât onoarea, eroismul şi patriotismul ostaşului român, stâncă nepieritoare a drepturilor patriei.
Am fost asediat eu, Conducătorul Statului, cerându-mi-se de colaboratorii mei cari îmi juraseră credinţă, să părăsesc conducerea guvernului sub ameninţarea gloanţelor. Deşi mă găseam la început nepregătit de apărare, am răspuns că prefer să cad la postul de onoare, decât să mă dezonorez pe mine; să dezonorez armata şi să prăbuşesc Statul prin gestul meu de slăbiciune. Tineret, trezeşte-te. Ajunge!
Legionari adevăraţi, faceţi-vă examenul conştiinţei.
Numai duşmanii Ţării, ai voştri şi ai mei au putut pune la cale această acţiune nevrednică în care unii au căzut poate de bună credinţă, alţii din ambiţii sau interese, iar unii plătiţi de mână duşmană…
Legionarilor maturi şi bătrâni, le cer să judece singuri pe ce drum a fost târâtă Legiunea şi pe ce drum am luptat s-o duc eu. Pe cine au lăsat să îmbrace cămaşa Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, a lui Clime, Banea, Dobre, Cantacuzino, Polihroniade, Tell şi a tuturor luptătorilor adevăraţi ai Legiunii şi dacă socotesc că scopul Legiunii a fost slujit în baricadele roşii ale anarhiştilor şi de gloanţele îndreptate în contra ostaşului român, alături de ticăloşii şi prădătorii de rând.
Le cer să judece dacă ţara pe care voi zidi-o eu, nu este ţara visurilor de totdeauna ale adevăratei Legiuni şi ale românilor de pretutindeni şi de-apururi…”
General Antonescu-25 Ianuarie 1941

Se recunoaște deci că la 6 octombrie 1940 Legionarii n-au răspuns prezent la chemarea lui Antonescu, căci Antonescu legionar fiind a răspuns prezent la chemarea colegionarilor săi. Generalul Antonescu a avut un cult pentru Căpitan şi pentru Mişcarea Legionară, pentru elita sa și pentru eroii săi ! Forţele oculte au înăbuşit însă această mare Chemare care ar fi avut o realizare eminamente creştină, eminamente naţionalistă, eminamente românească, poate peste veacuri. Au reușit să dezbine și să stăpânească! Și totuși cei doi Români, în momente de mare cumpănă nu au încetat să cheme la iubire creștină, singura cale de a construi durabil viitorul :

„… Luaţi cu grijă aminte: pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă cu un ceas mai devreme! Oricât de fragezi, oricât de tineri, începeţi şcoala caracterului! Cu cât sufletul, ca şi trupul, este mai fraged, se modelează mai uşor şi veţi fi mâine mai folositori şi neamului, şi societăţii şi vouă. Toată pregătirea voastră se bazează însă pe iubire. Iubiţi Biserica lui Christos, iubiţi-vă neamul, iubiţi-vă familia şi pe părinţii voştri, iubiţi şcoala şi pe profesorii voştri! Ce este mai sublim decât înmănuncherea cultului patriei tale şi părinţilor tăi cu cel al Bisericii lui Christos şi al şcoalei?!…” Corneliu Zelea Codreanu (1889-1938), dr., fondatorul Mişcării Legionare, martir şi profet mistic al Neamului.
Mareșalul a fost trădat mișelește și nu a reușit să ridice țara visată, așa cum și-a dorit sincer. Mai mult decât atât, se încearcă amputarea istoriei fără a se admite că întrotdeauna, pietrele vorbesc acolo unde oamenii sunt subit loviți de muțenie !

Și nu întâmplător am lăsat drept final, testamentul de credință al marelui savant George Manu (1903-1962), prinţ, Comandant al Mişcării Legionare, dublu licenţiat în matematică şi fizico-chimie, studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate la Facultatea de Ştiinţe-Paris, studii la Sorbona şi College de France, prof. univ. dr. în Fizică nucleară, cercetător de reputaţie mondială, deţinut politic, martir în penitenciarul din Aiud în 1962: „Cei ce scriu despre viaţa Legiunii sunt obligaţi să aştearnă pe hârtie toate datele realităţii, dincolo de orice fel de resentiment şi de interpretare părtinitoare, intenţionat negativă. Morala legionară cere să fim corecţi, să dăm fiecăruia ceea ce este al lui; să nu ne supraestimăm personalitatea şi să nu creăm istoria Legiunii imaginativ, adică construită pe propria noastră istorie personală sau de grup”.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

SURSA: http://art-emis.ro/jurnalistica/4231-recurs-la-adevar.html

Adus în țară (din Uniunea Sovietică) și predat cu proces-verbal, mareșalul Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului și condamnat, la 17 mai 1946, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca și când una dintre ele, chiar și pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani”, că în ceea ce privește prizonierii „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor spre a fi supuși la un tratament inuman” și că „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani”, că „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre” și „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”. În aceeași perioadă, Ion Antonescu ar mai fi „instigat la crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii”, a dus „o politică antidemocratică”, și „a ordonat înființarea de ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială”, dispunând și „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială”, punându-se „în slujba hitlerismului și fascismului” și contribuind prin forțe proprii, la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român”.

Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului”, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești”, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimi”. Fără îndoială este faptul că aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Important însă pentru jusțiție, pentru istorie și pentru Ion Antonescu ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat, dacă angajarea țării în război ar fi putut fi evitată rapturile teritoriale din 1940 și în contextul politico-strategic al epocii.

Nefiind de acord cu cei care afirmă că mareșalul nu a făcut nicio greșală și nici cu cei care apreciază că a fost „nul, dacă nu catastrofal ca om politic”, „o nenorocire, un perdant previzibil, nu numai pentru sine, dar, cu totul grav pentru destinele țării”, „o figură tragică și depășită de evenimente pe care nu le-a putut niciodată controla”, sau „un criminal de război”, cum a fost tratat de Tribunalul Poporului, consider că fiecare are dreptul să aibă, și să-și expună, propria poziție, în funcție de știința și conștiința sa.

Indiferent însă de greșelile pe care le-a făcut mareșalul Ion Antonescu, nimeni nu poate să nege faptul că principala sa preocupare, din momentul ajungerii la putere (cu sprijin german), a constituit-o refacerea integrității teritoriale a țării, grav rășluită în 1940 de către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. De altfel, în momentele în care armata română lupta pentru repunerea bornelor de hotar pe Nistru, în afară de comuniști, nimeni nu a contestat acest lucru. Din contră. Contribuția lui Ion Antonescu la eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost elogiată. Recunoștința a durat puțin, la scurt timp, după trecerea Nistrului, Ion Antonescu a fost acuzat de mulți dintre cei care îl elogiaseră până nu demult.

Fără nici o îndoială este faptul că ar fi fost minunat ca războiul să fi luat sfârșit la 26 iulie 1941 când ultimele formațiuni militare sovietice au fost alungate din Cetatea Albă. Acest lucru nu era însă posibil în contextul în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care România era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în espectativă cu arma la picior.

Continuând lupta alături de germani, Ion Antonescu a urmărit obținerea sprijinului german pentru restabilirea integrității teritoriale și la granița de vest a țării. Condamnând Dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice temei istoric, politic și moral, Ion Antonescu i-a declarat, în mod repetat și răspicat, lui Hitler, că obiectivul principal al politicii externe românești consta în realizarea unității pământului românesc, că scopul luptei românilor în Răsărit era „tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord”, că „mai bine pierim într-o luptă dreaptă dacă 17 milioane de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români.

Discutabilă rămâne, totuși, hotărârea mareșalului de a participa cu forțe numeroase la campania din a doua parte a anului 1942, la Stalingrad și în Caucaz, mult prea departe de granițele țări, lui Ion Antonescu putându-i-se imputa și faptul că nu a folosit prea mult cartea petrolului românesc, extrem de important la acea epocă pentru germani, pentru a obține în schimb o participare redusă, dacă nu simbolică la război și a face ca pierderile în vieți omenești pe front să fie cât mai mici.

A mai fost acuzat mareșalul Antonescu la procesul din mai 1946 că a pus țara la dispoziția Germaniei, aducând-o pe margine de prăpastie, uitându-se că dacă nu era înfloritoare, și nu avea cum să fie după trei ani de război, situația economică a României era, în vara anului 1944, de invidiat pentru multe țări europene, și chiar pentru Germania, în pofida declanșării puternicelor bombardamente anglo-americane, care au creat mari probleme economiei naționale și nu numai. S-a ignorat complet poziția mareșalului de a nu se ceda în fața presiunilor economice germane, căci nimeni nu poate afirma că acestea nu au existat, sau că Germania, ca mare putere, nu a urmărit să facă totul pentru a-și satisface în primul rând propriile interese.

Categoric mai este și faptul că guvernarea mareșalului Ion Antonescu, într-o perioadă de război complexă și dificilă, nu a fost lipsită de greșeli. Unele foarte mari, între ele situându-se deportarea evreilor din Basarabia și din nordul Bucovinei la est de Nistru, precum și celelalte măsuri luate împotriva acestora, în special ordinul de represalii de la Odessa din octombrie 1941, dat în urma atentatului terorist executat asupra comandamentului român din oraș, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941. Apreciind că atentatul fusese opera comuniștilor locali, în rândul cărora se aflau numeroși evrei, mareșalul Ion Antonescu a dispus să fie executați câte 200 de comuniști pentru fiecare ofițer și funcționar român sau german și câte 100 de comuniști pentru fiecare soldat ucis sau rănit (ordinul a fost transmis de colonelul Radu Davidescu la 23 octombrie 1941, ora12.30). Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist executat la Odessa asupra comandamentului român și represiunea care a urmat constituie realități evidente, care nu trebuie ignorate, ci abordate cu obiectivitate. În ceea ce mă privește deplâng atât moartea militari români și germani uciși, răniți sau dispăruți la 22 octombrie 1941, cât și pe cea a cetățeni sovietici, evrei sau nu, oricâți ar fi fost, victime vinovate sau nevinovate ale acțiunii represive care a urmat atentatului (clădirea a fost minată de structuri specializate ale armatei sovietice).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Pe larg : Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol I-II-III, București, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, 1995 (ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă; cuvânt înainte Prof. Iosif Constantin Drăgan).

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4154-6-17-mai-1946-procesul-sdi-condamnarea-maresalului-ion-antonescu.html