DESPRE CELE LUMEȘTI, DESPRE CELE VEȘNICE…

Ieri, 25 iunie, d-l Dan Cristian Ionescu a publicat în revista JUSTIȚIARUL articolul „Brexit să fie!“, articol foarte actual, competent, realist și cu efect de ceas deșteptător. Cititorii îl pot accesa aici http://www.justitiarul.ro/brexit-sa-fie/ – și, de aceea, nu voi cita extins din el. Doar finalul, ca să pot face legătura mai ușor și să pot asigura continuitatea ideilor.

„Dacă U.E. se va prăbuși, principala noastră problemă este cum vom putea recupera din jaful la care ne-a supus U.E. Măcar în parte, cred că s-ar putea. Dar pentru asta este nevoie de un președinte cinstit, patriot și curajos, de un guvern cinstit, patriot și curajos, de un parlament cinstit, patriot și curajos. Acesta însă este cel mai greu lucru“.

Dar, frapat de claritatea și arguția etalate, am făcut comentariul de mai jos:

«De ce să fie „lucrul cel mai greu“?! Există un precedent: revoluția politică pașnică din Islanda, care a alungat guvernul, bancherii și pe toți jefuitorii țării. Desigur, Islanda are o democrație care datează de la anul 800! Românii nu o au, dar nu este nevoie de încă 12 secole pentru a învăța de la istorie, ci putem învăța de ei: adică, așa cum se spunea în epoca de aur, putem „învăța din experiența altora“. Evident, din cauza lipsei de exercițiu democratic a noastră, a românilor, revoluția pașnică este exclusă, fiindcă noi nu am reușit nimic nici pe calea democratică a alegerilor, întrucât toate alegerile au fost falsificate – iar acest fapt a devenit evident pentru toată lumea. Nu ne mai rămâne decât revoluția violentă, iar asta nu înseamnă decât o reușită lovitură de stat organizată de Armată!

Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului și Cetățeanului, poporul are dreptul la insurecție dacă Legea nu-l apără! Și, se vede cu ochiul liber, Legea nu-l mai apără, fiindcă legea a devenit fără-de-lege».

D-l Ionescu s-a aprins în polemică și mi-a replicat:

«Domnule Zărnescu, v-ați răspuns, deja, singur la întrebare. Islanda, prima democrație „moderna“ după Atena antică, cred că este singura democrație autentică în Europa. La noi, o revoluție pașnică nu este posibilă întrucât intervin scutierii, la nevoie tunurile cu apă, și, la mai multă nevoie, intervine și armata – când nu se intervine, înseamnă că este vorba de o manifestare cu voie de la stăpânire, convocată prin anumite rețele de facebook. Oare cui jură astăzi militarii credință? Țării, poporului, U.E., N.A.T.O., conducătorului iubit, mafiei? În seara de 21 decembrie 1989 eram lângă Intercontinental, în fața Băncii Franceze, de unde începea cordonul de soldați care bloca bd. N. Bălcescu până în față la Dunărea. Oamenii strigau: „Și voi sunteți români!, „Și voi aveți copii!“ Un bătrân, Ștefan Florescu, trecea și punea câte o floare în țevile pistoalelor-mitralieră. Soldații erau niște copii, toți cu lacrimi în ochi. Chiar lângă mine, comandantul lor era încremenit – nu dădea nici un ordin, nu era în stare să spună un cuvânt. Oare ce era în inima lui, în inima lor? Cui juraseră credință? Comandantului suprem, țării, poporului? Pe cale democratică nu se poate să avem parlamentul care ne trebuie. Israelul, S.U.A., U.E. ne-au obligat să eliminăm din politică toți patrioții. Atâta timp cât am putut, în scrierile mele, în discursurile mele, în interviurile mele, am vorbit despre nevoia Revoluției continue – dar o Revoluție pornită de la noi, românii, nu orchestrată din afară. Vedeți astăzi posibilitatea ca un român adevărat, în strai popular, călare pe un cal alb, să străbată țara deschizând inimile și mințile preoților, intelectualilor, țăranilor? Cred că ar fi alungat cu pietre. Sunt multe de spus – dar la ce bun? Mi-e teamă că deja crucificarea noastră a început».

La care m-am îndârjit și, de aceea, dezvolt comentariul în continuare.

Domnule Dan Cristian Ionescu, problema dvs. gravă este că sunteți pesimist: vă îndoiți de posibilitatea reapariției unui nou Corneliu Zelea Codreanu – căci aceasta înseamnă fraza dvs. „un român adevărat, în strai popular, călare pe un cal alb, să străbată țara deschizând inimile și mințile preoților, intelectualilor, țăranilor“. Și eu, în discursurile, în articolele mele, îndeosebi în cartea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ (vedeți discursul meu cu ocazia lansării, din 8 aprilie 2016, a cărții la librăria „Mihai Eminescu“, care poate fi văzut, în mare parte, aici: https://www.youtube.com/watch?v=zdOkjdNj1GE), am militat pentru reapariția unei noi Mișcări Legionare – ba încă, am spus că „ne-ar trebui două-trei Mișcări Legionare, ca să avem și de rezervă“! Și, încă mai grav la dvs. este faptul că invitați și pe alții la alungarea oricărei speranțe: „Mi-e teamă că, deja, crucificarea noastră a început“. Dante spune că la intrarea în Infern există scris acest îndemn: „Lasciate ogni speranza, o, voi che entrate – Lăsați orice speranță, voi care intrați aici!” (cf. http://www.scuolissima.com/2015/12/lasciate-ogni-speranza-o-voi-che-entrate.html). Se înțelege, așadar, că Infernul este în noi înșine și rezidă în lipsa oricărei speranțe! Apoi, sunteți puțin cam troțkist – căci sintagma dvs. „Revoluția continuă“ este echivalentă cu formula lui Troțki „revoluția permanentă“! Nu, nu este nevoie de o revoluție politică permanentă; singura revoluție permanentă necesară este doar aceea din gândire, din educație, din instruire. Apoi, sunteți puțin cam fatalist: „Mi-e teamă că deja crucificarea noastră a început“.

Fiți convins să această crucificare a început mai demult, de pe vremea când jidanul Isaac Adolphe Crémieux – unul dintre cei mai mari dușmani din toate timpurile ai României – voia să corupă Parlamentul României cu un „împrumut“ de 20 de milioane de lei cu care să cumpere legalizarea – la grămadă, și nu individual, cum se face în orice stat – a stabilirii năvălitorilor jidani aici (dintre care ei mai mulți erau intrați ilegal); ba încă de pe vremea Regulamentelor Organice; și încă de pe vremea fanarioților – căci „fanarioții“ nu erau decât jidani grecizați locuitori ai Fanarului. Și putem merge cu timpul înapoi chiar până la invazia Imperiului Otoman, fiindcă trebuie să știți că porțile Constantinopolului au fost deschise turcilor de jidani; de aceea există și azi buna colaborare istorică dintre Turcia și Israel.

Crucificarea a început demult, dar, vedeți, rezistăm. Și rezistăm tocmai din cauza existenței în noi a speranței: trebuie să cultivăm speranța și să ne dezvoltăm conștiința de români că vom rezista și vom alunga toți jefuitorii și cotropitorii – indiferent că vin ca „parteneri strategici“, ca S.U..A., sau ca „investitori strategici“, cum sunt – ca persoane – jidanii Tal Silberstein, George Soros, Sorin Beraru, Marc Rich ș.a., sau ca organizații sau firme ca F.M.I. sau Bechtell etc., sau ca alogeni ca Alexandru Florian, Michael Shafir, Aurel Vainer, Marco K. Katz, Radu Ioanid, g-ral (r.) Mihail E. Ionescu ș.a., sau ca ex-diplomați și militari reșapați ca Sandu Mazor, Mark Gittenstein și Wesley Clark – toți aceștia sprijiniți de cozi de topor ca jidăniții Andrei Marga, Ovidiu Pecican și alții!

Trebuie să ne menținem speranța, să ne dezvoltăm conștiința de patrioți români, să ne apărăm naționalismul contra unor mercenari antiromâni și antinaționali ca Vintilă Mihăilescu (cf. http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/nationalism-patriotism-cosmopolitism) și Marius Văcărelu (cf. http://adevarul.ro/international/in-lume/nationalism-globalizare-secolul-xxi-1_5756bbb25ab6550cb8bb0f50/index.html), mari „profesori“ la S.N.S.P.A., să devenim conștienți de DREPTUL NOSTRU LA INSURECȚIE și să pregătim insurecția. Desigur, avem un handicap serios că Armata României a ajuns o caricatură – a fost redusă de la 350.000 la circa 80 de mii de militari „profesioniști“, adică mercenari –, dar mai sunt încă sute de mii de rezerviști care nu și-au uitat pregătirea militară din Socialism, mai sunt Serviciile Secrete, în cadrul cărora mai sunt mulți patrioți, mai sunt mulți preoți cinstiți, care gândesc și simt ca românii și nu sunt pervertiți la „ecumenism“: mai avem, deci, resurse. Și mai avem disperarea care se apropie, când se vor convinge românii că „așa nu se mai poate“ și îi vor atârna de stâlpi pe toți trădătorii Țării, Neamului, Ortodoxismului, Limbii Române, Tradițiilor, Pământului Românesc.

Ați văzut că, pe 24 iunie, de Ziua Universală a iei, Alessandra Stoicescu și Dana Grecu, de la Antena 3, au intrat pe post îmbrăcate în ie, tocmai pentru a marca acest eveniment și, în mod clar, din spirit de frondă față de mizeria de Alexandru Florian. Adică, în „concepția“ malefică și expres antiromânească a jidanului Alexandru Florian, aceste două frumoase românce „sunt legionare, sunt fașiste“, ca orice „român care îmbracă portul popular fără să fie țăran“! Și ce-o să le facă Alexandru Florian celor două frumoase românce și altor purtătoare de ie, fie ele orășence românce sau de altă nație: o să le facă săpun și o să facă abajururi, șei, papuci, mănuși sau poșete din pielea lor?

Cât timp credeți că va mai trece, d-le Dan Cristian Ionescu, până când Alexandru Florian și ceilalți apologeți holocaustiști vor fi atârnați de un stâlp, ca Oliver Cromwell – căruia britanicii i-au spânzurat scheletul, ca satisfacție politică și istorică, după 20 de ani de la moarte! –, că tot vorbim de Brexit?! Iată, în sfârșit, majoritatea britanicilor s-a trezit, după ce Anglia a stat 45 de ani în U.E.! A trecut cam mult timp, dar, totuși, britanicii, în marea lor majoritate, s-au trezit. Câteva milioane s-au răzgândit că au votat „Brexit“ și acum vor să-și „ia votul înapoi“, dar acest fenomen dovedește doar că au fost buimaci tot timpul, au fost mai-mai ca niște zombi – cum sunt acum americanii – și încă nu știu pe ce lume se află. Or fi fiind ei britanici, dar trăiesc în Perfidul Albion, iar Perfidul Albion este perfid nu doar în politica externă, ci și în cea internă.

Ne vom trezi și noi, românii, cât de curând, din starea de halucinație în care ne-au adus guvernanții postdecembriști și mass media vândute lor.

Exemplul dat de Anglia va fi urmat de alte țări și, în curând, vor ieși din U.E. și Polonia, Cehia, Ungaria, poate și Danemarca – intrată cu greu în U.E. –, poate și Franța și Italia. Dacă iese Franța, atunci nu se mai pune problema existenței U.E.: se va prăbuși imediat! Să ne amintim că Charles de Gaulle a alungat sediul N.A.T.O. din Franța, care, astfel, a ajuns la Bruxelles. E-adevărat că, atunci, Franța era condusă de De Gaulle, iar acum este condusă de Nicolas Paul Stephane Sarkozy Nagy Bocsai – o corcitură de țigan-jidan-moghior – și de François Hollande, și el jidan mascat sub nume franțuzesc (am explicat aceste aspecte în cartea mea, HOLOCAUSTUL…, pag. 97 și 533). Să ne amintim că, până în urmă cu câțiva ani, Belgia a fost în pragul destrămării și chiar că, vreun deceniu, Belgia a funcționat fără guvern! Prin anii ’90 apăruse chiar această anecdotă: la o revistă de front, comandantul unei companii a ordonat „Valonii la dreapta și flamanzii la stânga!“ În centru mai rămăseseră doi soldați, Ițic și Ștrul, care au întrebat mirați: „Dar noi, belgienii, unde mergem?“

Noi nu avem un De Gaulle, nu avem un Corneliu Zelea Codreanu; dar poate avem și încă nu-l știm! Să sperăm ca va apărea! De ce să fiți pesimist, d-le Ionescu?!

Înainte cu vreun an-doi ca parlamentul trădător să ne bage în U.E. – fără referendum, cum cerea regulamentul și cum procedaseră toate celelalte țări –, Mircea Ciumara a scris un articol, mi se pare că în Economistul, în care anticipa: „Chiar dacă nu vrem noi să intrăm în U.E., tot ne vor băga în U.E.!“ Din păcate, prognoza lui s-a adeverit. Iar curând după aceea s-a prăpădit și el: să fi murit tocmai din cauza prognozei lui?! Nu în sensul că a murit de oftică pentru că i s-a adeverit intuiția, ci că i s-ar fi pus ceva sub scaun, cum se zice că i s-ar fi pus lui Antonie Iorgovan, fiindcă vituperase contra masoneriei mafiote!

Din păcate, România a avut numai parlamente postdecembriste preponderent trădătoare, iar cel actual este eminamente trădător, cum a demonstrat-o inclusiv în cazul votării infamantei Legi 217/2015! Dar vom scăpa de trădători. Acesta este mersul natural al Istoriei și acesta este scopul imediat al românilor: să scape de trădători!

În emisiunea lui Miron Manega de joi, 23 iunie a.c., de la 6TV (cf. http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-cultura-romana-sinteza-a-culturii-europene), marele cărturar care este prof. univ. dr. Dan Zamfirescu – a nu fi confundat, cum fac unii, cu ignobilul Dinu Zamfirescu, unul dintre semnatarii mârșavei „Declarații de la Budapesta“! – a demonstrat că „impunerea legii 217/2015 atestă disperarea fiilor descendenților celor veniți pe tancurile sovietice în 1944, în frunte cu tovarășa Ana“. E vorba, evident, de „tovarășa Ana Pauker“, fostă Hannah Robinshon, și, adică, de jidanii Alexandru Florian-Năpîrlitu’, Radu Ioanid-Sperjuru’, H.-R. Patapievici-Denigratoru’, Vladimir Tismăneanu-Ticălosu’, Aurel Vainer-Contabilu’, Marco Maximilian Katz-Pușcăriabilu’ și toți ceilalți jidani și jidăniți care, zicea alarmându-ne, în mod întemeiat și imperativ prof. Dan Zamfirescu, „vor să extermine poporul român“! Dar de ce noi, cei 22 de milioane de români, să ne lăsăm exterminați de 7 (șapte!) mii de jidani?! Nu-i mai simplu, mai uman, mai ergonomic, și chiar mai creștinește, să-i exterminăm noi pe ei?! Sfântul Ioan Gură de Aur așa glăsuiește: „Cine poartă război cu Satana, ține pacea cu Dumnezeu!“ Iar jidanii nu sunt „poporul ales“, ci, dimpotrivă, sunt „copiii tatălui minciunii!“ Deci, sunt copiii Satanei! O spune răspicat Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan (și rețineți că Ioan a fost singurul apostol nejidan!), acuzându-i de aceasta pe iudeii din vremea Sa (Ioan, 8, 44). Or, actualii jidani sunt, în proporție de 95 la sută, descendenții (k)hazarilor, care erau un neam turco-mongol. Deci, oricum am lua-o, nici pe filieră cultică, dar cu atât mai puțin genetică, jidanii actuali nu sunt „poporul ales“ – de fapt, nu au fost niciodată, sintagma „poporul ales“ fiind doar un fals introdus de leviți în textele biblice –, ci sunt niște diabolici impostori și mârșavi escroci – cei mai escroci din Istoria Universală, așa cum am demonstrat în cartea mea! Nu trebuie să avem nici o reținere, nici o temere în a ne apăra conștiința, demnitatea de român și ființa națională înlăturând orice impediment, pe orice cale, căci am ajuns în situația limită: ori ei, jidanii – ori noi, românii!

De ajuns am ajuns în această situație-limită, dar, din cauza propagandei guvernanților că „totul este bine“ și că trebuie păstrată „liniștea socială“ pentru a guverna ei bine (citește: a fura ei mai cu spor), mulți români încă nu au conștiința necesității reacției pe măsură pentru respingerea pericolului.

Este necesară TREZIREA LA REALITATE! Vezi și David Duke, Jewish Supremacism: My Awakening to the Jewish Question. De aceea nu trebuie să ne îndoim de rectitudinea morală, de omenia poporului român, nu trebuie să inducem ideea vinovăției poporului român pentru comiterea unui pretins holocaust contra jidanilor, nu trebuie să inducem ideea fatalistă că nu mai e nimic de făcut, că trebuie să capitulăm și, astfel, să ne pierdem speranța că vom birui. Totdeauna, spune Grigore Ureche, noi „am fost sub vremi, în calea tuturor răutăților“. Dar am învins. Am învins prin credință în Dumnezeu și în noi înșine.

Trebuie să ne întărim atât credința în Dumnezeu, cât și în noi înșine și vom învinge satanismul!

Credința mea fermă este că sunt mulți români care poartă straiele spiritualității românești și sunt „călare pe cal“ – adică stăpâni pe situație – calul fiind Internetul: această imensă rețea de comunicare ne unește, ne solidarizează și ne permite să ne păstrăm libertatea cuvântului, să ne organizăm pentru întărirea naționalismului, pentru apărarea românismului, a românității. Globalizarea prin realizarea unei comunități de interese și de idei benefice tuturor națiunilor este dezirabilă și fezabilă, dar globalizarea prin subordonarea față de un pretins „popor ales“ să le conducă, să le exploateze pe celelalte trebuie radical înlăturată: trebuie înlăturată radical atât ideea, cât și promotorii și apologeții ei.

26 iunie 2016, Duminica I după Rusalii, a Tuturor Sfinților

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

SURSA: http://www.gandaculdecolorado.com/o-polemica-necesara/

Adevărata faţă a războiului 1941-1945 (5)

Manifestări, atitudini neostăşeşti

Mai mult decât la alte instituţii ale statului, apartenenţa la instituţia militară presupune/impune (în permanenţă) manifestări şi atitudini ostăşeşti (în orice împrejurare) din partea fiecărui militar (indiferent de grad şi funcţie), activ sau concentrat, inclusiv în timp de război. Documentele epocii relevă (şi în această privinţă) numeroase situaţii de indisciplină încă de la începutul războiului, generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, făcând cunoscut, la 16 iulie 1941: „Domnul Mareşal Antonescu observă zilnic ofițeri într-o ținută neîngrijită şi chiar destrăbălată şi într-o atitudine complet neostăşească, nebărbieriți, murdari, fără centură, nu salută ostăşeşte, nu au ținută corectă şi atitudine corespunzătoare gradului şi situației lor sociale. Domnul general Antonescu atrage atenția asupra acestei atitudini lipsită de orice demnitate ostăşească şi cere în mod categoric ca de la general până la soldat fiecare să-şi facă datoria, intrând în ritmul obligațiilor impuse de haina militară. Acei care nu se pot obişnui cu datoria imperioasă de a se supune acestor obligații să plece din oştire”.

Câteva exemple:

– 4 aprilie 1942. Generalul Petre Dumitrescu constată că există ofițeri care „nu răspund la salutul gradelor inferioare sau răspund foarte neglijent, abia ridicând un deget și fără a se uita spre acel care salută”;

– 8 mai 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major informează că unii ostași „au cerșit, implorând mila trecătorilor”;

– 18 iulie 1942. Sublocotenentul (r) Teodor Sâciu din Compania 38 anticar este pedepsit cu 10 zile de arest sever pentru că nu și-a păstrat demnitatea de ofițer, stând „în societatea intimă a doi reangajați cărora le-a permis să insulte două profesoare de liceu”;
– 4 octombrie 1942. Biroul 2 al statului major al Diviziei 6 cavalerie informează Corpul de cavalerie că în Krasnodar subofițerii erau „foarte murdari, împestrițați cu fulare, cămăși albe și cravate civile”;

– 28 noiembrie 1942. Secția 2 a Marelui Stat Major constată că în pofida ordinelor date „ostașii noștri continuă să deposedeze pe dezertori și prizonierii capturați din armata rusă de obiectele personale ce au asupra lor (ceasuri, bani, uniformă, rufărie, insigne, grade etc.)” și cerea din nou să se dea „dispoziții severe unităților în subordine să nu se mai ridice nici un obiect de uz personal găsit asupra ostașilor ruși predați de bunăvoie sau asupra prizonierilor ofițeri capturați”;

– noiembrie 1942. Generalul Ioan Dumitriu, comandantul Diviziei 4 infanterie atrăgea atenția că „ostașul manifestă tendinţa de a pierde conduita ostăşească, putând fi văzut fără grijă în ţinută, fără prestanţă în atitudine, fără vigoare în mişcări sau vorbă, o moleşală generală îl cuprinde”;

– 8 decembrie 1942. Pretorul Corpului 4 armată, locotenent-colonelul E. Enghiurloiu, preciza și el: „Moralul militarilor este foarte scăzut. […] Rătăciții continuă să umble dezorientați și flămânzi prezentând un aspect jalnic cerșind hrană, dedându-se chiar la furturi de alimente de la gazdele care le-au dat adăpost”;

– 24 decembrie 1942. Prin ordin general pe armată, Ministerul Apărării Naționale atrăgea atenția că subofițerii nu își respectau „cuvântul dat la promisiunile de căsătorie”, nu își achitau sumele datorate pentru chirie și masă la diferiți particulari, făceau scandaluri în localuri și în alte locuri din garnizoane;

– 29 martie 1943. „Coloanele care trec din Caucaz și Crimeea  se prezintă sub un aspect care coboară prestigiul armatei române în ochii aliatului german și chiar al populației civile. […] Destrăbălare și debandadă în ceea ce privește trupa, delăsare din partea ofițerilor și subofițerilor ce o comandă, fac din aceste coloane o rușine pentru o armată care s-a luptat și luptă încă atât de brav” – constata un document al Corpului de cavalerie.

La rându-i, locotenent-colonelul Virgil Popescu observa oameni îmbrăcați cu uniforme germane, rusești sau chiar combinate, descheiați la nasturi, nebărberiți de 10 zile, nespălați;
– 12 aprilie 1943. Curtea Marțială a Diviziei 2 munte constata că „aproape la toate detașamentele care vin din Caucaz s-a observat o stare de spirit deosebită și o indisciplină în atitudine și ținută care dă de gândit. Astfel: ofițeri fără trese, cu capele sau căciuli de trupă, cojoace etc.; la subofițeri și trupă aceeași delăsare în ținută și mai ales o tendință generală în folosirea efectelor rusești; la orice observație se capătă orice răspuns tipic: «Vin de pe front! ». Alții au mâncat și băut în diferite localuri și în loc de plată au amenințat cu împușcarea pe patroni. O tendință generală spre jaf și distrugere. Apoape că nu există coloană care să nu distrugă ceva din clădirile în care a fost cazată. Semnele exterioare de respect numai sunt cunoscute decât de foarte puțini”;
– 10 mai 1943. Constatând că „mai sunt ostași care beau peste măsură, se îmbată, devin turbați și încep să tragă cu arma și să lovească cu baioneta în camarazii lor”, generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 munte, a ordonat, din nou, ca băutura să se dea „cu măsură și numai în fața ofițerilor”;

– 18 decembrie 1943. Prin Ordinul general nr. 108, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi atragea atenția că „încă se mai întrebuințează plocoanele” și ordona să se aplice „sancțiuni severe”;

– 24 decembrie 1943. Văzând pe stradă un ofițer superior de cavalerie „purtând sabia ca pe un baston”, ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, îl pedepsește cu 5 zile de arest sever;

– August 1944. Printre cauzele pedepselor disciplinare date la Divizia 20 infanterie s-au numărat: folosirea ostașilor fără aprobare (arest 4 zile), intervenții pentru obținerea de concedii pentru unii ostași, scandal în restaurante (10 zile arest), lipsă de la program/apel, neglijență în serviciu, abuz de autoritate, purtare necuviincioasă, lipsă de tact, beție, neexecutare de ordin, întârzieri de la program etc.;

– 17 octombrie 1944. În timpul luptelor din Transilvania, colonelul Ioan Iucăl, comandantul Brigăzii 9 infanterie, constata și făcea cunoscut următoarele: „În timpul urmăririi inamicului s-au făcut următoarele constatări: oameni rămași foarte mult în urma unităților, la distanță de 7-8 km, pretextând că nu mai pot de oboseală; aspectul lor era lamentabil, nedeosebindu-se cu nimic de al prizonierilor și dezertorilor; unități constituite sub comandă de ofițeri activi rămase sub același motiv la 5-6 km în spatele frontului; batalioanul din rezerva brigăzii înșirat pe 3-4 km neputând înterveni dacă ar fi fost nevoie nici în 2 ore; batalion mărșăluind după 15 ore de repaus în acelaș hal de murdărie în care intrase în cantonament; începând cu comandanții de batalion, companii și plutoane, toți erau nebărbieriți și cu ținuta în dezordine; trupa cu noroiul gros și uscat pe bocanci și moletiere; armamentul roșu de rugină. Cea mai alarmantă constatare este destrăbălarea ce se observă la unii ofițeri, care a contaminat trupa, în specila moda de a se umbla descheiat la manta și la veston… Soldați care cerșesc de la locuitori, spunând că nu au mâncat de zile întregi… Soldați care fură. Furturi patronate”[1].

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Nota autorului – Chiar dacă nu plac (şi vor supăra pe mulţi), asemenea manifestări şi atitudini au făcut parte din istoria participării româneşti la război şi nu trebuie ignorate!

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/adevarata-fata-a-razboiului-1941-1945-5

––––––––––––––––

[1] Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2019.

1941-1945. Adevărata faţă a războiului (4)

Economie şi criză de muniţii!

Noiembrie 1942. Căpitan Dumitru Păsat: „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă decât un număr mic de obuze, ca să facă economie… Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”.

Rezistența puternică opusă de inamic, insuficienta producţie a stabilimentelor industriale, insuficienţa mijloacelor de transport şi alţi factori au făcut ca, în multe situații unitățile și marile unități din linia întâi să nu dispună de muniții suficiente, impunându-se economii/raționalizări riguroase, consumul făcându-se după posibilități și nu după nevoile câmpului de luptă. Ca urmare, dispozitivul inamic nu au fost neutralizat suficient, iar pierderile umane au fost mai mari. Câteva exemple:

– Căpitan Dumitru Păsat, comandant de companie în Batalionul 991 infanterie (în Cotul Donului): „Și, fiindcă veni vorba de artilerie și tancuri, este suficient să arăt că artileria noastră nu avea voie să tragă (înainte de 19 noiembrie 1942 – n.n.) decât un număr mic de obuze, ca să facă economie, mai ales că aprovizionarea cu muniție din țară se făcea foarte greu din lipsă de mijloace de transport. Inamicul însă dispunea de muniții așa de multe, că își permitea luxul să tragă cu artileria și după unul sau doi oameni”;

– Locotenent Gheorghe Tănăsescu din Regimentul 7 artilerie (în Cotul Donului): „Din lipsă de muniţie, nu aveam voie să tragem decât la cererea infanteriei sau când obiectivul este prea important şi am obţinut în prealabil aprobarea divizionului”;

– Regimentul 95 infanterie (jurnal de operații, 24 noiembrie 1942, în Caucaz): „Cerem foc de artilerie pe cuib de branduri identificat. Ni se alocă foarte puţin, numai 4 proiectile. Economia de muniţii e prea mare. Tragerile artileriei au efect şi material şi moral, în special asupra inamicului, aşa că luptătorii nu prea sunt mulţumiţi de atâta economie”;

– Divizia 3 munte (în Caucaz). Cu toate că solicitase, în numeroase rânduri, Corpului 5 armată german (căruia îi era subordonată) trimiterea muniției necesare, aceasta nu a sosit decât la 25 septembrie 1942 (la 6 zile de la intrarea în luptă) și atunci trimisă (cu avioanele de transport) de către Marele Cartier General român (în acel moment, marea unitate nu dispunea de niciun proiectil de artilerie sau de brandt, de nicio grenadă ofensivă, ci de doar 2 000 de grenade defensive și de 171 000 de cartușe);

– Divizia 2 munte (în Caucaz). În timp ce era contratacată de către sovietici, în zona râului Baksan, nu a dispus de muniția suficientă spre a reacționa pe măsură;

– Divizionul 63 artilerie (al Corpului 4 armată). În decembrie 1944, a rămas, timp de trei zile, fără niciun fel de muniție.

În unele situaţii criza a fost determinată şi de tendința unităților de a consuma (chiar și inutil) prea multă muniție, cauza principală constând în instrucţia deficitară:

– Încă de la 28 iunie 1941, de exemplu, s-a constatat că la apariția doar a câtorva tancuri sovietice pe înălțimile de la est de Prut o baterie de artilerie grea a tras peste 100 de proiectile, în timp ce un regiment a consumat într-o singură noapte 240.000 de cartuşe, fără să fi fost atacat.

– Cele două situații nu au fost singulare de vreme ce la 20 noiembrie 1942 cele două tunuri anticar, calibrul 75 mm, din sectorul de luptă al postului de comandă al Regimentului 91 infanterie din Divizia 20 infanterie au consumat toată muniția în trageri directe la mare distanță, rămânând fără proiectile în momentul în care tancurile inamice au ajuns în apropiere.

– Peste o lună, în aceeași zonă, comandantul Diviziei 297 infanterie, aprecia că „toate le face foarte bine Regimentul 82 infanterie numai să nu mai tragă degeaba în timpul nopții nu se poate dezbăra”.

Situația a devenit dramatică în ianuarie-februarie 1945, în timpul luptelor din zona muntoasă a Cehoslovaciei, cauza principală constând în faptul că sovieticii nu au pus la dispoziţie trenuri suficiente pentru reaprovizionare (cu toate că Marele Stat Major a programat toate transporturile de muniții solicitate de armate). Ca urmare, unitățile Armatei 1 au atacat, în unele situații, în Munții Javorina, cu cantități infime de muniții (0,03 – 0,10 Unități de foc/UF). Raportat la cele 180 de zile de atac ale armatei, consumul de munții pentru o zi de atac a fost de doar 0,10 UF, când în mod normal trebuia să se afecteze cel puțin 1 UF. Astfel, s-a ajuns la un adevărat „record sub raportul de economisirii”.

Distanța mare față de depozite și insuficiența mijloacelor de transport a făcut ca și în perioada urrmătoare criza de muniții să persiste. În timpul ofensivei spre Hron (februarie-martie 1945), Armata 1 a înregistrat, timp de 32 de zile, un consum mediu de 0,06 UF pe zi, pierderile înregistrate fiind invers proporționale cu consumul de muniții. O situație asemănătoare s-a înregistrat, în februarie 1945, și la Armata 4 în Munții Tatra Mică.
„Din cauza crizei de munițiuni artileria trage numai cu o parte din material. Tragerile de pregătire și de sprijin nu au efect material, ci numai moral pentru îmbărbătarea trupelor. Mă găseam la postul de comandă al unei divizii când în urma cererilor repetate ale infanteriei oprită de un foc puternic inamic în fața unei cote s-a aprobat, după multă chibzuință, să se facă o concentrare de 20 de proiectile. Ce efect materal putea să aibă această tragere asupra unui inamic bine adăpstit, ținând seama și de faptul că artileria nu era axată, iar observarea se făcea în condițiuni foarte grele?” (locotenent-colonelul Gheorghe Nicolescu, delegatul Marelui Stat Major la Armata 4, raport la 2 martie 1945).

Dar criza de munițiuni se simțea și la celelate categorii de armament, nu numai la artilerie. Astfel, la 26 februarie „nu mai era în cadrul Armatei 4 niciun cartuș pentru pistol-mitralieră și nicio lovitură pentru tunurile de 47 mm « Bohler » și « Schneider ». Armata roagă să i se comunice precis pe ce fel de munițiuni se mai poate conta pentru ca armamentul care nu mai este utilizabil, din lipsă de munițiuni, să nu mai fie târât degeaba după unități. În felul acesta ar putea trmite înapoi și o unitate de cai a căror hrănire este atât de grea. De asemenea, armata roagă să i se comunice din timp pentru fiecare tren de muniție când pleacă și ce conține, ca să știe pe ce poate conta”.

Cu toate că în februarie 1945, Armata 4 a primit 10 trenuri cu muniție, iar Armata 1 șapte trenuri, situația nu s-a ameliorat decât într-o mică măsură. „Lipsă de muniții mai ales la aruncătoarele de mine, pistoale mitralieră și grenade, în special la Armata 4, unde «s-a ajuns la o raționalizare de nepermis »” (General Constantin Vasiliu-Rășcanu, Ministru de Război, aprilie 1945).

Conform datelor oferite de Secția 4 a Marelui Stat Major, armatele 1 și 4 au consumat (în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945) următoarele cantități de muniție: cartușe armă, pușcă mitralieră (exclusiv calibrul 7, 92 mm) – 6 022 383 bucăți, cartușe armă, pușcă mitralieră calibrul 7,92 mm – 52 855 963, cartușe mitralieră calibrul 7,92 mm – 26 150 116, cartușe pistoale mitralieră calibrul 9 mm – 7 466 351, grenade – 373 298, lovituri tun antiaerian calibrul 20 mm „Gustlof” – 45 577, lovituri tun antiaerian „Oerlikon” – 29 738, lovituri tun antiaerian calibrul 25 mm „Hotchkiss” – 22 199, lovituri brandt calibrul 60 mm – 676 856, lovituri brandt calibrul 81,4 mm – 458 593, lovituri brandt calibrul 120 mm – 208 242, lovituri tun anticar ,,Bofors” calibrul 37 mm – 40 893, lovituri tun anticar calibrul 45 mm rus – 334 335, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Böhler” – 15 225, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Breda” – 929, lovituri tun anticar calibrul 47 mm „Schneider” – 4 200, lovituri tun calibrul 50 mm german – 58 27, lovituri tun calibrul 75/1940 – 113 085, lovituri tun calibrul 75mm (model 1943) – 9 521, lovituri tun calibrul 75 mm (FF) – 331 388, lovituri tun calibrul 75 mm (KF) – 76 899, lovituri tun calibrul 75 mm diferite – 21 544, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (14/19) – 271 054, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (36) – 74 870, lovituri obuzier de câmp calibrul 100 mm (30/34) – 74 870, lovituri tunuri lungi calibrul 105 (36) – 83 692, lovituri obuzier de câmp greu calibrul 150 mm (34) – 71 080.

În aceeași perioadă, în pofida multiplelor dificultăți, în țară au fost fabricate: 40.163.024 cartușe și proiectile, din care 3.576.653 în august 1944, 1.868.611 – septembrie 1944, 2 660998 – octombrie 1944, 2.845.682 – noiembrie 1944, 234.631 – decembrie 1944, 6 638 507 – ianuarie 1945, 2.804.815 – februarie 1944, 2.216.848 – martie 1945 – 2.216.848 – martie 1945, 12.311.322 – aprilie 1945 și 5.004.957 – mai 1945).

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-4

1941-1945. Adevărata faţă a războiului (3)

Modalităţi de aprovizionare.

„Către sfârșitul lunii februarie (1945 – n.n.) ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje”. (Generalul Constantin Sănătescu)

După semnarea Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, funcționarea sistemului logistic românesc a fost influențată decisiv de Comisia Aliată de Control (partea sovietică), care a preluat controlul și în acest domeniu, aprovizionarea armatei române operative făcându-se concomitent cu îndeplinirea obligațiilor asumate și asigurarea a numeroase alte cereri ale comandamentelor și trupelor sovietice.

O sinteză întocmită la sfârșitul războiului menționa: „De la 23 august 1944 și până la 10 mai 1945 s-au pus la dispoziția Armatei Roșii stabilimente, aerodromuri, instalații portuare maritime și fluviale, precum și diferite uzine și fabrici pentru a fi ocupate de unitățile sovietice sau pentru a lucra și repara materiale de război. Prin punerea acestora la dispoziția Armatei Sovietice s-a sistat aproape în procent de 80-100% producția pentru armata română, rămânând ca aceasta să-și satisfacă nevoile numai din disponibilul rămas după 23 august 1944 în majoritatea compartimentelor și numai disparat și în cantități minime s-au mai produs pentru armata română”.

În afara obligaţiilor asumate prin Armistiţiu, trupele sovietice care afluiau prin sudul României spre zonele de luptă din podișul transilvan și Banat și Crișana, s-au aprovizionat prin preluări (cu acte sau fără acte) din depozitele românești întâlnite pe traseu și prin exploatarea nerațională a zonele prin care se deplasau. „Dacă se va continua așa și trupele vor mai sta – aprecia șeful Serviciului intendență al Armatei 4 – populația va rămâne fără alimente. Sunt sate și orașe unde s-au luat toate vitele, chiar și cele de muncă”. Pentru a stopa numeroasele abuzuri, generalul Gheorghe Mihail a ordonat (9 septembrie 1944): „Niciun ostaș sovietic nu are voie să se atingă de niciun fel de bunuri ale armatei sau populației române. Nu se va admite sau suporta niciun fel de intimidare. Toate cererile sovieticilor se vor adresa organelor de resort respective”.

După numeroase întâlniri și consfătuiri, Marele Stat Major român a făcut cunoscut că în urma Convenției încheiate între Comisia Română pentru aplicarea armistițiului și delegatul Frontului 2 ucrainean ,,toate aprovizionările cu materiale și subzistențele necesare armatei sovietice să fie satisfăcute numai în urma cererilor făcute de colonelul Sidorov și aprobate de Comisia română pentru aplicarea armistițiului”. În realitate, comandamentele și trupele sovietice nu au ținut seama de reglementările stabilite de comun acord. Referindu-se la cheltuielile făcute pentru întreținerea trupelor sovietice până la sfârșitul anului 1944, un Memoriu al guvernului român menționa cifra de circa 50 miliarde lei, care reprezentau valoarea totală a exportului românesc din 1943 sau dublul cheltuielilor medii lunare ale statului român.

După înfrângerea trupelor germane din spațiul situat la sud de Carpații Meridionali (23-31 august 1944) asigurarea materială a trupelor operative a revenit corpurilor teritoriale și departamentelor economice, Comandamentele de Etape primind misiunea să-și reorganizeze structurile și activitățile în vederea asigurării materiale a trupelor care urmau să acționeze în Transilvania, Banat și Crișana. În acest scop, Comandamentul de Etape nr 1, cu sectoarele 1, 4, 5 și 6 au fost puse la dispoziția Armatei 4 (în podișul transilvan), iar Comandamentul de Etape nr. 2 (cu sectoarele 2 și 3) la dispoziția Armatei 3 (în Banat și Crișana).

În condițiile în care zonele de exploatare încredințate armatelor române au fost restrânse și sărace în resurse, iar sovieticii au impus severe restricții de circulație pe calea ferată, multe din atribuțiile comandamentelor de Etape au fost preluate de secțiile/birourile 4 din statele majore ale armatelor, respectiv ale corpurilor de armată și divizii și de către organele de intendență de la toate comandamentele. În general, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, asigurarea materială a armatei nu a ridicat probleme deosebite. Cu toate acestea, procesul a fost influențat negativ de faptul că întoarcerea de arme a „răsturnat”/„întors” frontul cu 180 de grade, surprinzînd în estul țării însemnate cantități de alimente, din care doar o mică parte au mai putut fi recuperate. S-au adăugat distrugerile efectuate de bombardamentele aviației anglo-americane în perioada 4 aprilie – 19 august 1944, perturbarea sistemului de comunicații feroviare, distrugerile efectuate de trupele germane în retragere, colectările efectuate de către structurile destinate aplicării prevederilor Convențiilor de armistițiu din 12 septembrie 1944 (cantitățile de subzistențe solicitate de Comisia Aliată de Control-partea sovietică și cererile făcute de comandamentele sovietice au fost de cele mai multe ori exagerat de mari, grevând nevoile asigurării trupelor de pe front și consumul populației), ridicările de materiale efectuate de trupele sovietice și nu în ultimul rând necesitatea de a asigura populației civile consumul în limitele rațiilor stabilite. Greutăți au apărut și datorită insuficienței mijloacelor auto, care au făcut ca aprovizionarea trupelor și a populației să se facă în proporție de 50% cu căruțele.

Pe teritoriul Ungariei asigurarea trupelor cu subzistențe s-a făcut prin exploatări locale (din zona stabilită de Frontul 2 ucrainean, cu o adâncime de 100 km de la front) și prin aduceri din interiorul țării a categoriilor care nu se găseau în zonă (coloniale, tutun etc.), până la Tisa neînregistrându-se probleme deosebite. Dificultăți au apărut dincolo de Tisa datorită faptului că depozitele armatelor rămăseseră la peste 120 – 150 km de zona operațională. În acest context s-a recurs la trimiteri din interiorul țării și, în măsura posibilului, la exploatarea locală îngreunată de lipsa monedei în circulație (pengő de război), cu care să se facă plățile către populația civilă care furniza subzistențele și de faptul că sovieticii nu au aprobat ca aprovizionarea să se facă și pe bază de bon de rechiziţie. Situația a fost agravată și de neprogramarea de către sovietici a trenurilor necesare aprovizionării armatei române, la 13 decembrie 1944, Marele Stat Major informând guvernul că armatele operative nu mai dispuneau de alimente decât pentru șase zile. Ca urmare, Armata 1 a fost pusă în situația de a solicita alimente de la sovietici. După îndelungate tergiversări, a primit 1.400.000 pengő (ianuarie 1945), apoi și diferența până la 10.000.000, iar mai târziu 15.000.000 coroane cehoslovace.

Aflată într-o situație asemănătoare, Armata 4,  generalul Gheorghe Avramescu a solicitat generalului Socrate Mardari din Marele Stat Major (17 decembrie 1944) să obțină „aprobarea organelor supreme sovietice pentru ca marile unități să poată exploata zona, deoarece toate resursele sunt blocate la dispoziția armatei sovietice sub a căror pază se găsesc. […] Este imperios necesar ca să se aprobe și da ordine precise tuturor unităților sovietice operative, ca la cererea unităților române, mai ales în situațiile în care acestea operează în regiuni muntoase și sărace, să le distribuie necesarul contra bon sau recipisă regulamentară, lichidarea urmând să se facă ulterior între guverne. Suntem în situația că marile unități nu mai au rezerve de hrană și nici posibilitatea de a face noi aprovizionări, iar pe transporturile din interior nu se poate conta deoarece nu avem nici dotație suficientă în depozite și nici mijloace de transport rapide și sigure. Cele de mai sus s-au raportat dvs. în repetate rânduri și dacă nu se dă o grabnică soluționare a problemei în sensul solicitat de noi riscăm să ne găsim în scurt timp în situația de a nu mai putea hrăni trupele”.

Pentru a preveni situația de criză alimentară pe front, Marele Stat Major se adresase încă de la 18 noiembrie generalului Vorobiev propunând mai multe modalități de aprovizionare a trupelor aflate pe front: prin exploatarea teritoriului; prin folosirea subzistențelor din depozitele capturate de la inamic; prin ridicări din depozitele trupelor sovietice, contravaloarea urmând a fi achitată de Serviciul intendență al Marelui Stat Major; prin expedieri din interior cu mijloace de tranport, aprobate de organele de profil sovietice. Până la 21 decembrie 1944, la „repetatele intervenții” nu se obținuse „niciun rezultat”.

În contextul în care operațiile militare s-au desfășurat (din decembrie 1944) în regiunile muntoase și înzăpezite din Cehoslovacia, aceste zone nu au mai putut oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor. Ca urmare, cele două armate au trebuit să se aprovizioneze din ceea ce aveau în depozite sau din trimiterile primite din țară. Zona săracă, în special în furaje și făină, distanțele de peste 100 km de bazele de aprovizionare, imposibilitatea de a se face transporturile pe calea ferată au pus, la un moment dat, problema continuării operațiilor militare datorită crizei de muniții și subalimentației.  Rezultatul a fost (ianuarie 1945) o situație de „criză alimentară” din care s-a ieșit cu sacrificii și mari eforturi. Terenul accidentat, muntos, și lipsa de drumuri (chiar a potecilor) a făcut ca în numeroase cazuri hrana luptătorilor din linia întâi să fie dusă în spinare pe distanțe destul de mari. În lipsa samarelor, unitățile au recurs la improvizații (sănii, tălpice, funiculare etc.). La acestea s-a adăugat faptul că în Slovacia, subzistențele nu au putut fi achiziționate prin rechiziții, ci numai prin bună învoială cu localnicii, care nu voaiu să ofere mai nimic românilor (sovieticii ofereau prețuri mai mari sau chiar cereau populației să nu ofere nimic aliaților români). Problema nu a fost reglementată nici în urma intervenției colonelului Blaga pe lângă ministrul Nemec, delegatul guvernului slovac.

Răspunzând cererii Marelui Stat Major român din 23 ianuarie 1945 cu privire la lărgirea zonei de exploatare a armatelor române în vederea aprovizionării, mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut că acest lucru nu era posibil, dar că în situația în care alimentele nu erau suficiente acestea puteau fi aduse din țară, solicitându-se vagoanele necesare prin generalul-maior Kvașnin. Aprobările pentru punerea vagoanelor la dispoziție au fost însă puține.

Pentru remedierea situației, Marele Stat Major a solicitat repartizarea unor zone mai bogate din Ungaria sau prelungirea acestora până la frontiera de vest a României, precum și noi aprobări de transporturi din țară. Intervențiile nu au avut niciun efect de vreme ce la 31 ianuarie 1945, Armata 4 raporta Ministerului de Război și Marelui Stat Major că situația aprovizionărilor era „foarte gravă” deoarece:

„- De la 21 ianuarie s-a interzis exploatarea zonei Carei-Nyíregyháza, singura care putea satisface nevoile pe circa 2-3 luni.

– Nu se admit colectări din zonă decât pentru maximum 15 zile. c) Zona nouă de exploatare, săracă și exploatată de aliați, nu satisface necesarul pe 15 zile.

– Nu dispunem de mijloace de transport pentru a duce la trupe subzistențele colectate.

– Nu avem nici organele necesare pentru colectare, deoarece ni s-a impus reducerea Etapelor la numai 400 de oameni.

– Cererile noastre insistente în sensul de mai sus nu sunt satisfăcute de către Grupul de armate”. Situația s-a agravat prin faptul că pe măsura pătrunderii în Cehoslovacia, sovieticii nu au mai admis „nicio exploatare, totul trebuind procurat prin bună învoială, ceea ce locuitori nu consimt, în special din cauza sărăciei zonei”.

Numeroase au fost și cererile pentru asigurarea mijloacelor de transport a subzistențelor și altor materiale din interiorul țării (la 27 decembrie 1944, 10, 12, 15, 17, 20, 26 februarie 1945), obținându-se următoarele programări pentru transporturi de subzistențe și grăunțe, cu începere de la 14 februarie 1945: 4 trenuri cu subzistențe, 4 trenuri cu grâu, 1 tren cu făină, 8 trenuri cu grăunțe, 3 trenuri cu brichete furajere. În afara acestora s-au mai expediat subzistențe cu trenurile sanitare și 27 000 de brichete furajere cu autocamioanele. Grav a fost și faptul că atunci când s-au aprobat, transportul acestora a durat foarte mult, în unele situaţii chiar 2-3 luni, în garnituri cu vagoane deschise, determinând deteriorarea grâului, brichetelor furajere, păioaselor cartofilor, însoţitorii trenurilor fiind nevoiți să suporte numeroase privațiuni. ,,Este un miracol cum au trăit și au supraviețuit acești camarazi în tot cursul lunilor când însoțeau transporturile – menționează un document al vremii. Unii au făcut adevărate acte de eroism, ca și dovada unor înalte virtuți ostășești. Am avut cazul unui delegat care a golit și reîncărcat singur cu o găleată un vagon de grâu, căruia i se aprinsese o osie. În țară străină, la 100 km de patrie și fără să cunoască limba țării”.

Una din cauzele care au provocat mari neajunsuri aprovizionării armatei române a fost generată de insuficiența mijloacelor de transport feroviare și rutiere în condițiile în care căile ferate de pe teritoriile României, Ungariei și Cehoslovaciei se aflau sub controlul organelor de specialitate ale Frontului 2 ucrainean (VOSO), majoritatea parcului de vagoane și locomotive, precum și circuitele feroviare fiind folosite pentru armatele sovietice. Când la 29 ianuarie 1945, Marele Stat Major a solicitat reprezentantului Frontului 2 ucrainean programarea a 24 de trenuri pentru subzistențe, Direcția transporturi a frontului sovietic a răspuns simplu: „Nu se aprobă executarea transporturilor de aprovizionare”. Acesta în contextul în care, în condiții de trafic normal, pentru asigurarea cu subzistențe a trupelor operative prin aduceri din interior ar fi fost nevoie de 134 vagoane zilnic.

Spre comparație cu situația trupelor sovietice, în timp ce Armata 53 dispunea pentru transport de 260 autocamioane, Armata 1 avea doar 75 de maşini din care puteau fi folosite zilnic numai 20-25 pentru nevoile de transport ale serviciilor (inclusiv pentru muniții), restul fiind defecte sau în reparații.  În acest context, căruțele au rămas (în multe situaţii) unica soluție de soluționare a problemelor aprovizionării.  Ca urmare, dese au fost situațiile în care subzistențele au fost descărcate în gări pe rampe în aer liber, după ce fuseseră transportate în vagoane deschise pe timp de ploaie și ninsoare.

Sugestive pentru situația precară în care s-au aflat armatele române în perioada ianuarie-februarie 1945 sunt aprecierile generalului Constantin Sănătescu din 15 martie 1945: „Către sfârșitul lunii februarie ambele armate și în special Armata 4 se găseau într-o situație atât de gravă din punct de vedere al aprovizionărilor încât au existat temeri că nu se va mai putea continua lupta, din lipsă de muniții, că oamenii nu vor mai putea rezista la eforturile prelungite din cauza subalimentației și că vor muri toți caii de foame din lipsă de furaje. Mortalitatea cailor fusese un aspect atât de îngrijorător încât Armata 4 luase hotărârea să scoată de la artilerie armamentul greu și trenuri 9.000 de cai pe care să-i trimită într-o zonă mai bogată, înapoi. Cauzele principale ale acestei crize sunt zona de exploatare săracă, insuficiența mijloacelor de transport auto, greutatea de a obține trenuri suficiente pentru aduceri din interior și întârzierea pe traect… Conform dispozițiunilor Frontului 2 ucrainean s-au repartizat pentru armatele române câte o zonă de exploatare, având o adâncime de 100 km de la front. Prin deplasarea frontului spre vest, într-o regiune muntoasă și acoperită de păduri, zonele de exploatare pe o adâncime de 100 km nu puteau oferi aproape nimic pentru hrana oamenilor și animalelor, armatele fiind puse în situația să transporte o parte din necesar de la distanțe prea mari de front, iar restul să fie completat prin trimiteri din interior. Terenul muntos, lipsit de păduri și chiar de poteci, din care cauză nu se putea duce în linia întâi hrana și munițiile decât în spinarea omului, completează seria de greutăți în aprovizionarea trupelor luptătoare… Pe lângă toate dificultățile se adaugă și aceea a regimului special stabilit în Slovacia. Nu se poate procura nimic din regiune, ci numai prin bună învoială. Prin acest sistem nu se poate procura mai nimic pentru că populația nu vrea să dea la români: fie din cauza supralicitării aliaților, care oferă prețuri mult mai mari decât noi, fie din cauza propagandei pe care aliații o fac de a nu da nimic la români. Se întâmplă de multe ori ca furajele colectate de trupele noastre să fie luate cu totul de aliați”.

Situația s-a mai ameliorat în primăvară, cu concursul organelor de intendență slovace și a unora din autorităţile locale, chiar dacă guvernul cehoslovac (Comitetul Național de la Košice), prin ordinele date către intendența armatei cehoslovace asupra condițiilor în care urmau să fie făcute cumpărăturile de către armatele sovietice pe teritoriul cehoslovac  ignora prezenţa celor două armate române. Mai mult chiar, în unele localități s-a bătut toba cerându-se să nu se vândă nimic trupelor române. Abia în iunie 1945, delegații Armatei 1 au încheiat cu Ministerul Aprovizionării cehoslovac un protocol prin care acesta se angaja să furnizeze anumite cantități de subzistențe.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-3

1941-1945. Adevărata faţă a războiului (2)

Echipamentul soldatului român

Căpitanul Dumitru Păsat: „Noi eram echipați…, în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți”.
Generalul Gheorghe Zamfirescu: „Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil”.

În mod cu totul surprinzător, cu toate că la 22 iunie 1941, armata dispunea de 1.163.422 de mantale, 1.231.983 bocanci și 213.996 cizme, iar până în 1945 au fost confecționate și distribuite unităților 896.888 mantale, 1.975.399 bocanci și 220.175 cizme (ceea ce a făcut ca în timpul războiului, armata să dispună de 2.060.310 mantale, 3.207.382 bocanci și 434.171 cizme), numeroase au fost cazurile în care soldaţii de pe front nu au fost echipaţi corespunzător, mai ales în perioada de iarnă când situaţia a devenit chiar dramatică.

La 4 decembrie 1941, de exemplu, Corpul de cavalerie dispunea, în munții Crimeii doar de 25% din necesarul echipamentului de iarnă pentru trupă, 50% fiind în curs de transport. În aceeaşi perioadă, în timpul marșului executat spre Kerci, ostașii Brigăzii 8 au fost cu totul neechipaţi pentru o iarnă grea. „Noroc că trupa, românul prevăzător cum este, a plecat de acasă cu cojocelul şi nelipsita căciulă pe fundul coburilor sau a trăsurii, aşa că a putut suporta gerul neobişnuit” (Generalul Corneliu Teodorini).

Problemele nu au fost soluționate nici în 1942 de vreme ce în martie starea echipamentului trupei aflată în patrule și gărzi în Odessa „lasă o impresie deplorabilă, în comparative cu felul îngrijit în care se prezintă soldații germani și italieni”. Peste câteva luni, majoritatea celor 50 de permisionari aparţinând regimentelor 23 şi 38 infanterie sosiți în gara Ploiești la 30 august 1942 (mergeau în Ardeal pentru 20 zile de concediu) erau cu „picioarele goale până la brâu, cu capetele descoperite, iar o parte din ei îmbrăcaţi în nişte zdrenţe ce nu puteau să le acopere nici părţile intime ale corpului. […] În acest hal, nici cerşetorii nu se văd azi… Această grozavă scenă de umilinţă şi înjosire pentru armata noastră s-a produs în văzul a sute de călători, mulţi germani, care tranzitau prin acea gară importantă şi care s-au adunat pentru a-i privi” (consemna Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi în ordinul general nr. 100 din 20 septembrie 1942). –

Insuficiența/lipsa materiilor prime a făcut ca în 1942 să nu se poată asigura decât un singur rând de echipament pentru fiecare ostaș. Trimiterea pe front a eșalonului 2 a impus folosirea întregului echipament existent, inclusiv a rezervelor, din care cea mai mare parte a fost degradat în campania din acel an. Pentru completarea lipsurilor, Marele Stat Major a cerut germanilor să ofere postav sau alte materii prime pentru confecționarea a 300.000 rânduri de echipament complet și materii prime pentru 800.000 de rânduri de mic echipament.

Nici în toamna anului 1942, trupele române aflate pe frontul de la Stalingrad nu au fost echipate pentru a putea face față gerului din stepa rusească. „În timpul acesta iarna se arăta, cu fiecare zi ce trecea, tot mai geroasă. Noi eram echipați, așa cum am mai spus înainte, în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți” (Căpitan Dumitru Păsat).

Datorită dificultăților de transport, echipamentul de iarnă nu a ajuns în întregime la trupele Armatei 3, echiparea asigurând, după sosirea ultimului tren (50 de vagoane) doar 75-80% din necesar. „Mantaua scurtă și necăptușită suficient, pantalonii nevătuiți, izmenele scurte ca și bocancii prea mici au contribuit ca trupele să fie slăbite fizicește și din cauza frigului (în afară de alimentarea săracă). Foarte multe pierderi din cauza degerăturilor, puteau fi evitate dacă trupele noastre ar fi avut un echipament bun de iarnă. Echipamentul de hârtie german, ca și cel îmblănit trimis din țară (căciuli, cojoace etc.) a sosit în cea mai mare parte prea târziu, după bătălie” (General Petre Dumitrescu).

Divizia 20 infanterie primise până la 17 noiembrie 1942, doar o parte din căciuli, cojoace și câte o pătură pentru fiecare om din prima linie de luptă (majoritatea echipamentului se afla în gara Tinguta). Deplângând această situație, la 3 februarie 1943, un document al Regimentului 39 artilerie consemna următoarele: „Soldaţii noştri care au luptat alături de germani au avut un sentiment de inferioritate din însăşi felul cum erau echipaţi. Germanul cu trei pături şi fel de fel de efecte bune şi călduroase, iar al nostru fără ciorapi de lână în picioare”. Chiar și în decembrie 1943, pe litoralul Mării de Azov, unii militari ai Diviziei 3 munte aveau încă pantaloni subțiri de vară, cei vătuiți fiind foarte „slabi, nerezistând decât la 2 ploi”. Insuficient era și micul echipament (cămăși, izmene, ciorapi de lână, ciorapi, mănuși etc.). Situația nu era singulară deoarece, în ianuarie 1944, soldații Diviziei 4/24 infanterie nu aveau decât o singură cămașă și o singură pereche de izmene (la unii rupte); la bocanci se dezlipeau tălpile.

Cu toate că în perioada septembrie-decembrie 1944, armatele 1 și 4 au fost reaprovizionate cu o parte din echipamentul necesar, necesitățile nu au fost acoperite, în decembrie 1944, o parte din ostașii Armatei 4 purtând încă, sub manta, bluza de vară. Lipseau, de asemenea, foile de cort, chiar și nasturii. S-a ajuns în situația în care Secția 4 a Marelui Stat Major a cerut (10 ianuarie 1945) să se recupereze echipamentul de la ostașii morți pe câmpul de luptă și în spitale, urmând ca aceștia să fie îngropați într-o ținută cât se poate de sumară. Chiar dacă armata a precizat că acțiunea va avea „un efect extrem de demoralizant”, la 1 martie 1945 Marele Stat Major a revenit cu ordinul ca „ostașii morți vor fi înmormântați numai cu elemente de mic echipament și anume: 1 cămașă, 1 pereche izmene sau chiloți, ciorapi, eventual. Ostașii morți în prima linie și care nu vor putea fi dezbrăcați din diferite motive, vor fi înmormântați cu efectele respective”.

Deoarece Armata 4 nu a mai primit de bocanci din octombrie 1944, în februarie 1945 i s-au distribuit… 3.000 perechi de opinci. Chiar și militarii din unitățile de marș sosiți pe front în februarie 1945 au fost încălțați în pâslari de proastă calitate și doar cu câte un rând de echipament. Lenjeria a fost și ea de proastă calitate, deteriorându-se rapid. Pentru asigurarea necesarului, armata a solicitat 20.000 de rânduri de cămăși și izmene. Echipamentul se prezenta în condiții rele și la Armata 1, mai ales în ceeace privește bocancii, pâslarii și micul echipament. Referindu-se la această situație, generalul Gheorghe Zamfirescu consemna: „Echipamentul a ajuns în stare rea din cauza imposibilității de a fi îngrijit. Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil. Numai la Divizia 3 munte se vede o mai mare grijă de oameni și materiale, datorită inspecțiilor zilnice și personale ale domnului commandant al diviziei. Oamenii sunt zilnic bărbieriți, iar deparazitarea funcționează din plin”. La rându-i, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu constata (aprilie 1945) lipsă de bocanci și pantaloni, și chiar de cămăși, izmene, bluze de primăvară (aprecia că fiecare armată mai avea nevoie de circa 20.000 perechi de bocanci și pantaloni).

La toate acestea se adaugă și faptul că nu a existat un echipament special pentru lupta în munți. Arhivele fac referire şi la numeroase alte situaţii asemănătoare. fiecare caz prezentat având baza documentară în lucrarea menţionată mai jos.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din volumul Războiul (1941-1945). O altă abordare, autor Alesandru Duţu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-2

1941-1945. Adevărata faţă a războiului (1)

Modalităţi de aprovizionare a trupelor

„Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”. (Mareşal Ion Antonescu)

Cu toate că ţara şi armata dispuneau de un sistem logistic propriu (de la nivel central până la subunitate), atât în Campania din Est, cât şi în cea din Vest, aprovizionarea armatei române a depins în primul rând de aliatul german, respectiv sovietic, în 1942, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, recunoscând (1942) că România nu avea în acel moment nici organele și nici mijloacele de conducere, execuție și transport pentru a se asigura aprovizionarea armatei. Conştient de acest lucru şi Ion Antonescu, atunci când a acceptat cererea lui Hitler de participare masivă la campania din 1942, a pus condiţia (15 ianuarie 1942) ca trupele române să fie aprovizionate în permanență „cu tot ce este necesar pentru lupte”. Deși au acceptat acest lucru, comandamentele germane nu au transpus în practică (în totalitate) angajamentul, multe dintre cererile de transport rămânând fără răspuns. Ca urmare, aprovizionarea armatei române a devenit – așa cum aprecia istoricul german Manfred Kehrig – „total dependentă de sistemul german de transport şi aprovizionare”. Mai mult, în martie 1942, germanii au cerut ca exploatarea locală să fie făcută de către structurile de profil germane, în care scop pe lângă fiecare armată română urma să funcționeze câte un șef german al exploatării locale.

Peste câteva luni (25 mai 1942), germanii au mai solicitat ca aprovizionarea cu alimente, furaje și mărfuri a trupelor române să se facă „din depozitele armatei române și din interiorul țării”, comandamentele germane din zonă urmând să asigure mijloacele de subzistență și materiale din depozitele lor numai în cazuri speciale. În situația în care alimentele și furajele livrate (de germani) proveneau din alte regiuni decât din zona operațiilor (inclusiv cele din capturi), acestea trebuiau restituite ,,în natură” de către români. Prin urmare, aprovizionarea armatei române urma să rămână exclusiv în grija statului român. Analizând aceste propuneri/cerințe, generalul Ilie Șteflea a cerut lui Wilhelm Keitel (5 iunie 1942) să reanalizeze situația deoarece românii ar fi fost puși în situația „de a nu putea hrăni nici chiar trupele din eșalonul I, cu atât mai puțin pe acelea ce vor sosi în eșalonul doi”.

După îndelungi discuţii, germanii şi-au luat obligația să aprovizioneze trupele române prin intermediul propriilor organisme de asigurare logistică, hrana urmând a fi asigurată prin exploatări locale adunate în depozite germane din spatele frontului. Completarea conținutului acestor depozite urma să se facă prin transporturi din interiorul Germaniei (pe căile de comunicații germane). În schimb, Marele Stat Major român se obliga să constituie în țară depozite de alimente echivalente cu cele distribuite de germani trupelor române de pe front, care urmau să fie preluate de germani și transportate fie în Germania, fie în depozitele din spatele frontului, aceste operațiuni urmând a fi rezolvate „de la armată la armată”. În fața acestor pretenții de compensare, mareșalul Ion Antonescu a reacționat violent, declarând că trupele care se aflau pe front trebuiau întreținute din „depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni, deci pe gratis. […] Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală de război trebuie să ni se plătească”. (Mareşal Ion Antonescu).

La 13 iunie 1942 l-a acuzat pe Ilie Șteflea că a luat inițiativa angajării de discuții cu germanii fără să informeze guvernul: „Foarte rău a făcut generalul Șteflea că a luat această inițiativă fără să mă întrebe, sau să întrebe guvernul. Stăm și în această privință pe bazele principiale puse de noi și acceptate de germani când ni s-a cerut să cooperăm și la est de Bug. Să se țină socoteală de acest fapt. Nu pot să-mi iau angajamentele cerute de Berlin. Contribuția noastră economică la război este cuprinsă în acordurile economice cu domnul Clodius. Nu se pot face în această privință tratative și convenții cu armatele germane. Dacă generalul Șteflea lua avizul guvernului ar fi aflat că acestă problemă se trata de domnul Clodius cu domnul Mihai Antonescu. Să se ia deci instrucțiuni și de la domnul Mihai Antonescu. Repet, Marelui Stat Major i-am atras atenția serios atențiunea, după încurcăturile făcute în vara trecută, că nu are voie să trateze nicio problemă economică cu nimeni. Aprovizionarea frontului este o problemă de economie care depășește Marele Stat Major, fiind o chestiune de ordin general”.

Cu o zi înainte (12 iunie 1943) – când Mihai Antonescu îl informase că a luat „toate măsurile pentru a respinge categoric o asemenea cerere, imposibil de executat în practică”, dată fiind și „recolta submediocră” din acel an, care nu-i mai permitea, în niciun caz, să-și mai asume „angajamente noi în privința aprovizionărilor” – mareșalul pusese următoarea rezoluție pe raportul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri: „Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”.

Intransigent s-a dovedit a fi și Wilhelm Keitel care a comunicat lui Ilie Șteflea (19 iunie 1942) că „aducerea dinapoi a aprovizionărilor” va fi executată „ca și până în prezent” de către organele de reaprovizionare germane, dar că partea germană nu putea renunța ca „cel puțin livrările procurate de economia germană pentru aprovizionarea trupelor aliate române să nu fie rambursate”. Generalul german a mai precizat că aprovizionarea cu carburanți nu putea fi realizată decât prin „livrări suplimentare române”. La 23 iunie 1942 a comunicat însă că „nu exista nicio promisiune pentru preluarea și livrarea aprovizionărilor Armatei 4 române” și că „punerea la dispoziție a aprovizionărilor din mijloacele economiei germane nu este posibilă”.

Pentru clarificarea și soluționarea acestor probleme, generalul german a delegat pe generalul Becker, de la Oficiul economic de război german, care s-a deplasat la București și a încheiat (30 iunie 1942) cu generalul Ilie Șteflea o Convenție referitoare la aprovizionarea trupelor române care acționau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Nevoile în bani ale armatei române urmau să se acopere prin mijloacele de plată valabile în teritoriile respective, cererile în bani adresându-se Casieriei de război germane cele mai apropiate (prin comandametul Armatei 3, cu indicarea scopului de întrebuințare), intendența română fiind împuternicită să primească banii. Pentru hrănire, trupele române primeau aceleași rații de alimente și furaje pe care le primea și armata germană, la hrănirea trupelor române autoritățile germane urmând să țină seama, pe cât posibil, de „particularitățile specificului de hrană” ale acestora. În zonele de operații aprovizionarea urma să se facă prin „exploatarea cât mai intensă a teritoriului” și prin „aduceri dinapoi” în limita rațiilor stabilite. Partea germană se mai obliga să pună la dispoziția armatei române câte un tren zilnic pentru transportul de vite, făină, lemne etc. Convenția mai preciza că prada de război consta „numai din averea mobilă a forțelor armate sovietice” capturată de către marile unități române sau adunată de organele de captură ale acesteia. Mâncarea și furajele care depășeau nevoile materiale trebuiau predate autorităților germane. Cu excepția Transnistriei, rechizițiile urmau să fie făcute de „organizația economică germană căreia i se încadrează unitățile române”. În situația în care în zonă nu exista un Stat economic german, marile unități române puteau face rechiziții directe pentru a-și satisface „imediatele necesități”, doar „până la contravaloarea sumei de 1.000 R.M., cu plata imediată în numerar”. Unitățile române puteau cere populației locale efectuarea de prestații în muncă, plătite în numerar după dispozițiile armatei germane. Fără a rezolva toate problemele aprovizionării armatei române, Convenția „Becker-Șteflea” a contribuit la reglementarea relațiilor româno-germane în domeniul logistic. Pe teren, însă, au apărut numeroase disfuncționalități, în special în zona Stalingradului.

Deoarece cererile importante de materiale nu fuseseră satisfăcute de către germani (în pofida intervențiilor repetate făcute prin Misunea Militară Germană și prin atașatul militar german în România), Cabinetul militar al mareșalului Antonescu a făcut cunoscut (16 iulie 1942) că marile unități române urmau să plece pe front fără materialele strict necesare, operațiunea de trimitere ulterioară fiind apreciată ca fiind „destul de problematică”. În acest context s-a recurs la improvizații, consecințele apărând în noiembrie 1942.

La începutul războiului sarcina asigurării logistice a trupelor a revenit statelor majore ale armatelor 3 și 4, precum și comandamentelor 3 și 4 teritoriale (din zona bazelor de aprovizionare organizate încă din primăvara anului 1941). Deoarece acest lucru a îngreunat activitățile propriu-zise de stat major, în iulie 1941 au fost înființate (la nivelul armatelor) grupuri de servicii, iar în august 1941 reconstituite Comandamentele de Etape (desființate cu puțin timp înainte de începerea războiului) cu misiunea de a organiza și conduce activitatea formațiunilor de servicii din spatele frontului, la aprovizionare contribuind și Guvernământul Transnistriei, prefecturile și colhozurile din zonă.

La 6 februarie 1942, Comandamentul Etapelor Armatei 3 a fost transformat în Comandamentul Etapelor de Est, ca organ unic de coordonare și conducere a întregii activități de asigurare materială a armatei. Peste puțin timp (28 februarie 1942), acesta a primit și misiunea de a crea și dota o bază materială (în Transnistria) pentru asigurarea materială a operațiilor militare care urmau să se desfășoare în primăvara anului 1942. Chiar dacă, de regulă, nu se primeau cantităţile de materiale solicitate, cele mai mari probleme au fost determinate de insuficiența mijloacelor de transport auto și de schimbarea repetată a liniilor de comunicații și a bazelor de aprovizionare (de la Roman, la Dorohoi, apoi la Bălți). De cele mai multe ori distanța de la bazele de aprovizionare la trupe nu a fost mai mică de 400 km dus-întors, ajungând și la 600 km. Timpul ploios și drumurile desfundate au scos din uz 60% din mașini, iar ruperea podurilor de peste Nistru (la Hotin și Moghilev) a provocat criză de hrană, muniții (la Vierhovka) și carburanți (la Lesnice, Konceba).

Pe măsura înaintării frontului în adâncimea teritoriului sovietic, Marele Stat Major a constituit Grupurile mobile de etape nr. 1 și 2, care au preluat o parte importantă din atribuțiile Secției 4 servicii din statele majore ale armatelor 3 și 4 române, care acționau în Crimeea, la est de Stalingrad, sau în Caucaz. Concomitent, Secția serviciilor Grupului de armate german „B” a organizat pentru Armata 3 română o bază de aprovizionare (din depozite germane și române) în zona Bokovskaia, Varlamov, Manoilin, Perelazovski, iar pentru Armata 4 în zona Zimlianskaia, Dubovskoe și Kotelnikovo. Conform Convenției româno-germane din 30 august 1942 și a instrucțiunilor Marelui Stat Major din septembrie 1942, aprovizionarea cu subzistențe și materiale a trupelor române de pe front s-a făcut din depozitele germane, mai ales în contextul în care tot mai multe unități și mari unități române au fost subordonate diferitelor comandamente germane. Astfel, marile unități ale Corpului 6 armată (diviziile 1, 2 și 18 infanterie) s-au aprovizionat în 1941 prin intermediul Serviciile economice germane de la Nikolaev, Krivoirog şi Kirovograd. La rându-i, Corpul de cavalerie s-a aprovizionat de la depozitele germane din Cherson (din 6 în 6 zile, conform rațiilor germane), dar și de la colhozuri (contraplată) și de la depozitele Armatei 3 (în cantități insuficiente). Colaborarea cu germanii s-a desfășurat în „condiții normale” aceștia repartizând, la cerere, alimentele și furajele aflate în zonă, chiar dacă, în general, cantitățile erau insuficiente.

În timpul luptelor din Crimeea, în lipsa unei zone de exploatare proprii pentru unitățile Corpului de munte, s-a decis (1 decembrie 1941) ca intendența Armatei 11 germane să asigure din depozitele sale alimentele și materialele necesare (rații și efecte, conform Regulamentului serviciului de intendență în campanie). Pentru pâine, grâul se primea contra cost (21 000 lei vagonul) de la depozitele germane sau de la sovhozuri prin delegați economici germani, care pretindeau prețuri mai mari decât cele stabilite de intendența germană. Carnea se asigura din parcurile proprii ale marilor unități, până la epuizare, apoi prin delegații economici germani (1 400 gr. carne pe om săptămânal). Zahărul, grăsimile, ceaiul, lemnele, petrolul și țigările erau primite tot de la depozitele germane (pachetele de tutun germane nu aveau foiță deoarece germanii fumau în general pipă). La fel s-a procedat și în zona Stalingrad, Armata 4 română neavând nicio responsabilitate în legătură cu aprovizionările şi evacuările trupelor din Kalmucia, acestea făcându-se de organele Armatei 4 blindate germane, care dădeau, de obicei, următorul răspuns: „În măsura posibilităților se vor satisface”.

La 6 noiembrie 1942, Grupul de armate „Don” a ordonat ca armata să preia întreţinerea trupelor române din subordine, conlucrarea cu structurile germane făcându-se prin intermediul unui Detaşament de legătură condus de maiorul von Boch, care de multe ori a avut acte de iniţiativă ce au limitat libertatea de acţiune a structurilor de profil ale armatei române. Situația a fost agravată de faptul că zona de acţiune a Armatei 4 a fost săracă în resurse, cu o adâncime foarte mică, complet descoperită, cu localităţi foarte puţine şi cu o capacitate mică de cantonament, cu o cale ferată la 20 km de flancul stâng al frontului şi la 150 km la cel drept, cu drumuri de țară, cu totul impracticabile pe vreme de ploaie, săracă în resurse. Localităţile Kotelnikovo şi Remotnaia, singurele importante, se aflau în zona rezervată germanilor.

De la 21 noiembrie 1942 formațiunile de servicii ale Armatei 4 au constituit două baze de aprovizionare la Șutov, Aksai pentru Corpul 6 armată şi Savetnoe, Abramenko. Pentru Corpul 7 armată în zona Kotelnikovo, Remotnaia a fost constituită o bază de aprovizionare comună. Conștient de marile lipsuri de ordin material din dotarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a cerut (18 noiembrie 1942, prin colonelul Radu Davidescu, șeful Cabinetului său militar) colonelului Ion Gheorghe să semnaleze la Berlin că trupele române nu primiseră materialele promise pentru organizarea pozițiilor pentru „adăposturi, instalațiuni de iarnă și material lemnos pentru bordeie”, că „nu s-au putut forma depozite de hrană decât cu mici excepții și trupele primesc subzistențe de pe o zi pe alta”, că la cea mai mare parte din unități „continuă criza de furaje” (Corpul 6 armată având nevoie de circa 75 vagoane zilnic pentru 45 000 de cai), că Armata 3 nu a primit în cursul lunii noiembrie decât un singur tren cu cărbuni, deși i s-a promis un tren la 4 zile (cum primea și Armata 6 germană), că trupele române au primit numai 75 – 80% din echipamentul de iarnă (în timp de 100 de vagoane așteptau în țară de 20 de zile programarea pe traseele necesare) etc.

Dată fiind starea „aproape de epuizare” a Corpului 6 armată, în special a diviziilor 1 și 2 infanterie, care luptau continuu din ianuarie 1942, și chiar a Diviziei 4 infanterie („greu încercată recent”) se propunea trecerea acestora în rezervă pentru „odihnă și recompletare” și punerea la dispoziția Armatei 4 a Diviziei 20 infanterie, aflată în subordinea Armatei 6 germane. Pentru remedierea acestor „grave inconveniente”, Ion Antonescu insista să fie constituit ,,fără întârziere” Grupul de armate „Don”, comanda urmând a fi exercitată, până la sosirea sa pe front, de către comandantul Armatelor 6 sau 4 blindată, așa cum urma să decidă Führer-ul.

Problemele de aprovizionare au fost recunoscute și de feldmareșalul Wilhelm Keitel într-o scrisoare adresată generalului Ion Antonescu la 22 noiembrie 1942. Cu același prilej a făcut cunoscut că a cerut tuturor trupelor germane să-și îndeplinească datoria de „a ajuta pe camarazii lor de arme români în toate împrejurările”. Peste câteva zile (28 noiembrie 1942) a revenit dând asigurări că „doleanţele românilor vor fi examinate integral şi cu cea mai mare grijă”.

În urma contraofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, bazele de aprovizionare și serviciile armatelor 3 și 4 române au înregistrat mai pierderi materiale (de până la 80%). Încredințată Armatei 4, aprovizionarea resturilor celor două armate în timpul marșului de retragere spre țară s-a desfășurat în condiții extrem de grele (marșuri lungi și obositoare, ger de până la -35°C, viscol puternic, drumuri înzăpezite), formațiunile de servici trebuind să preceadă deplasarea trupelor. În timpul retragerii dintre Don şi Manici aprovizionările s-au făcut cu foarte mare dificultate deoarece trupele au ieşit din zona unde se aflau serviciile germane, mijloacele de transport fiind cu totul insuficiente în condiţiile în care trebuiau să fie făcute şi numeroase evacuări de materiale.

Între 16 ianuarie şi 16 februarie 1943 resturile Armatei 4 s-au deplasat spre zona Kuibiscenko, Berdiansk, Mariupol, raţiile de alimente obţinute de la depozitele germane fiind foarte reduse (250-300 gr. pe zi), germanii interzicând orice aprovizionare din zonă. Permisionarii au primit provizii la Golta şi Varvarovka la sosirea de pe front, şi la Tighina şi Tiraspol la trecerea spre front. Hrana caldă li s-a dat doar la cantinele de Cruce Roşie şi ale Consiliului de Patronaj, precum şi la staţia de deparazitare de la Tighina. Problemele nu au dispărut nici în 1943, mai ales după înfrângerea de la Stalingrad, la 13 ianuarie 1943, șeful Detașamentului de legătură al Grupului de armate „Don” informând Secția a 6-a a Marelui Stat Major că unitățile și depozitele armatei române din Taganrog trebuiau să evacueze urgent orașul în care nu mai putea intra nicio unitate sau formațiune română. În lipsa vagoanelor din zonă, trupele și depozitele române care trebuiau să fe evacuate au dus lipsă de hrană, organele germane refuzând să o distribuie1.

La 31 ianuarie 1943, Comandamentul Etapelor de Est a primit ordin să pregătească din punct de vedere material zona de staţionare în Transnistria în vederea trecerii armatelor 3 şi 4 spre ţară, iar la 9 februarie să asigure expedierea prin Nikolaev şi Varvarovka a 10.000 de oameni debili şi a 60 trenuri cu cai şi materiale care nu mai erau necesare armatelor 3 şi 4. În toamna anului 1943, pentru a se evita situațiile neplăcute provocate de atacurile neîncetate ale inamicului, Marele Stat Major a dispus să se pregătească din timp evacuarea la vest de Nistru a unora dintre formațiunile Comandamentului Etapelor de Est (spitale, depozite de materiale, întreprinderi care lucrau pentru armată etc.). Activitatea s-a desfășurat de către Sectoarele de etape, care au organizat puncte de trecere la Moghilev, Iampol, Râbnița, Dubăsari, Tighina și Cetatea Albă.

În primăvara anului 1944 (15 aprilie), în subordinea Marelui Stat Major a fost constituit Comandamentul General al Etapelor, cu misiunea de a organiza, administra și exploata teritoriul național pentru satisfacerea nevoilor de orice natură ale armatelor de operațiuni și a populației civile din zona de competență. La aceeași dată, Comandamentul Etapelor de Est a luat denumirea de Comandamentul de Etape nr. 1, iar Inspectoratul economic nr. 1 de Comandamentul de Etape nr. 2, fiecare cu câte trei sectoare de Etape, la dispoziția cărora se aflau toate unitățile, formațiunile de servici, stabilimentele și depozitele militare de pe teritoriul respectiv.

Începând cu 20 august 1944, toate comandamentele și formațiunile de Etape s-au repliat în Muntenia, în județele din dreapta și din stânga Oltului.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Notă – Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.

SURSA: https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-adevarata-fata-a-razboiului-1