Arhivă pentru Mai, 2012

Totalurile războiului II mondial

La 2 septembrie 1945 pe nava americană „Misuri” prim-ministrul  Japoniei a semnat tratatul de capitulare în faţa statelor ce făceau parte din Naţiunile Unite. Cu această acţiune se pune capăt războiului II mondial.

În acest război au fost implicate 61 de state cu o populaţie de 1 mlrd 700 mln de oameni. Acţiuni militare s-au desfăşurat în Europa, Asia şi Africa. Operaţii militare au avut loc în 40 state, principale operaţiuni s-au desfăşurat pe teritoriu Europei. Au fost mobilizaţi 110 mln.de oameni. În timpul războiului II mondial SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi URSS au produs 495 mii de avioane, 279 mii de tancuri, 1mln.758mii de tunuri. În urma acestui război a apărut o nouă organizaţie – Naţiunile Unite, care avea drept scop reglamentarea relaţiilor internaţionale şi evitarea unui nou război.

Cele mai mari pierderi în acest război a avut Uniunea Sovietică. Întrînd în acest război statul sovietic şi-a pus ca obiectiv distrugerea sistemului capitalist occidental şi schimbarea formelor de statalitate din Europa şi totodată readucerea statului sovietic la hotarele fostului Imperiu Rus. La 22 iunie 1941 URSS a fost nevoită să se confrunte cu fostul său aliat – Germania fascistă şi să încheie un tratat de coaliţie cu SUA, Marea Britanie şi Franţa. Ca urmare, URSS a pirdut 40 mln. de oameni, din care 16 mln. – civili. Au fost distruse 1710 oraşe, 32 mii de sate, 65 mii km de căi fierate. Uniunea Sovietică a fost nevoită să mărească numărul forţelor armatei de la 5-6 mln la 10 mln ostaşi. Economia statului a trecut la starea de război, acest lucru a dus la o stagnare economică. Partea europeană a Uniunii Sovietice a fost distrusă complet, la sfîrşitul războiului întreprinderile ce activau la un nivel foarte înalt – erau cele militare, care se dislocau în Siberia. Statul sovietic în acest război a avut şi mari pierderi culturale. Au fost distruse un mare număr de monumente cu caracter istoric şi cultural, cel mai vestit fiind palatul din Pitergov. Un mare număr de muzee şi-au întrerupt activitatea, obiecte de artă valoroase au despărut fără urmă şi nu pot fi depistate pînă în zilele noastre. Cu toate acestea, la sfîrşitul războiului statul sovietic devine  o supraputere. Trupele sovietice se aflau în Europa de sud-est şi Germania de est. Fără participarea URSS nu se rezolva nici o problemă în privinţa viitorului Germaniei. URSS şi-a extins influenţa în Asia, în special în Extremul Orient (în China şi Mongolia). În urma conferinţei de la Potzdam la statul sovietic au trecut regiunile Klaipeda, Sahalinul de sud, insulele Curile. Conform hotărîrii de la Potsdam regiunea Prusia orientală trecea tot la Uniunea Sovietică, schimbînduşi denumirea în Kaliningrad. Odată cu sfîrşitul războiului II mondial URSS s-a implicat într-o confruntare cu statele occidentale care va constitui o greşeală mare (ce va aduce mai tîrziu la dispariţia Uniunii Sovietice).

Statul care a avut de cîştigat cel mai mult în urma războiului a fost SUA. La începutul războiului SUA era un stat neutru care nu se implica activ în relaţiile internaţionale. Odată cu terminarea răzbiului însă, SUA devine un stat supraputere, în acel moment era unicul stat ce deţinea arma atomică. În urma acestui război economia SUA a crescut, întreprinderile funcţionau în plină putere, se creau noi locuri de muncă, care ducea la creşterea bunăstării cetăţenilor. Unii economişti americani susţin că datorită războiului SUA au devenit o putere economică mondială.

La sfîrşitul războiului economiile bancare din Marea Britanie şi Franţa au trecut la băncile din SUA. Armata Americană a devenit una dintre cele mai puternice armate din lume. Bazele militare americane se dislocau în Germania, Franţa, Italia, Austria, Belgia şi Olanda. În Extremul Orient trupele americane se aflau în Japonia, Indochina, Indonezia şi Filipine. Numărul trupelor americane a ajuns la 5 milioane de soldaţi. Datorită fapului că SUA era unul dintre state învingătoare în războiul II mondial, americanii au început să-şi propage interesele economice. În statele care au fost învinse le-au fost închise întreprinderi, în special cele militare, care prezentau concurenţă pentru firmele americane pe piaţa economică internaţională, în special aceasta s-a practicat în Germania, unde una din condiţiile capitulării Germaniei era interzicerea unor firme din industria de automobile. Un mare număr de oameni de ştiinţă din Germania şi Japonia au fost transferaţi în SUA unde au început să activeză în industria militară. Tot militarii americani au transportat în SUA arhivele întreprinderilor militare germane, unde erau descrise cele mai avansate tehnologii ale germanilor.

 Un alt stat din pleada învingătorilor este Marea  Britanie. În urma războiului, economia britanică a avut de pierdut 0,8 % din volumul naţional. Pe teritoriul Marei Britaniei, în urma bombardamentelor germane au fost distruse 2 500 clădiri, au decedat 500 mii din cetăţeni, 800 corăbii ale marinei militare au fost nimicite. În urma acestui război mai mult de 300 de întreprinderi au fost nevoite să-şi sisteze activitatea. Totodată sfera comercială britanică a avut de suferit, la sfîrşitul războiului a avut o scădere de 5-10 % din volumul naţional. La sfîrşitul războiului economia engleză era strîns legată de economia americană. SUA acorda împrumuturi mari întreprinderilor din Marea Britanie, programul nuclear al Marii Britanii a trecut sub supravegherea SUA. Odată cu încetarea războiului, trupele engleze se aflau în Germania, Italia şi în Extremul Orient.

Un alt stat participant la războiul II mondial şi care făcea parte din coaliţia ONU era Franţa. La începutul războiului Franţa a fost cotropită de armata germană, fiind eliberată în 1944 de către SUA, Marea Britanie şi trupele organizaţiei Franţa Liberă. După terminarea războiului Franţa încerca să se ridice la nivelul statelor supraputeri. Aceasta s-a evidenţiat la conferinţa de la Potsdam şi la semnarea tratatului de capitulare a Japoniei. În acest război economia Franţei a scăzut cu 1,5 %. Au fost distruse mai mult de 400 oraşe, după unele date francezii au pierdut în acest război 4 mln. de oameni, 2 mii de întreprinderi şi-au oprit activitatea. Economia Franţei la sfîrşitul războiului se afla într-o stare de stagnare. Aceasta se datora ocupaţiei germane care între anii 1939-1944 a evacuat şi a distrus o mare parte din industria franceză. După unele date economia Franţei ca să se refacă avea nevoie de 25 de miliarde de dolari americani. În acest război a avut de sufirit şi cultura franceză, un mare număr de obiecte de artă din fondurile muzeelor franceză în special din Luvru au fost scoase şi duse în Germania. Au fost distruse tablourile pictorilor, ale celor ce nu făceau parte din vederile culturale ale naziştilor ca Goia, Vangog. Armata franceză la sfîrşitul războiului număra 2 milioane de soldaţi, trupele franceze se aflau în Germania, în Africa de Nord şi în Indochina.

Din statele învise în războiul II mondial cel mai mult a avut de pierdut Germania. Începînd războiul conducerea Germaniei naziste avea ca obiectiv ca să refacă Imperiul German care a fost distrus în primul război mondial şi să îl transforme într-o supraputere mondială. După terminarea războiului însă, Germania era împărţită în zone de ocupaţie a statelor învingătoare ca URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa. Oraşul Berlin a fost împărţit în 4 zone de ocupaţie, fiecare zonă avînd un comendant, conducerea supremă era îndeplinită de un consiliu suprem format din reprezentanţi ai ţărilor învingătoare care avea ca obiectiv dezarmarea Germaniei.  În războiul dat Germania a pierdut 14 milioane de cetăţeni dintre care 7 milioane militari. Toate întreprindile au oprit activitatea din lipsă de resurse , economia se afla la pământ, toate oraşele au fost distruse în special oraşul Drezden. Fondul de aur a Germaniei a trecut la SUA şi Marea Britanie. Toate investiţiile germane din Bulgaria, Ungaria, România, Finlanda, au trecut la Uniunea Sovietică. Totodată statul  sovietic avea să primească 25% din materialele tehnice ale industriei Germaniei. Flota germană a fost distrusă, vasele germane au fost confiscate. Germania a pierdut întreaga reţea de căi ferate. Forţele armate ale Germaniei au fost desfiinţate. Au fost închise şi distruse lagărele de concentrare unde s-au aflat 18 milioane de deţinuţi, dintre care 11 milioane au decedat. În urma acţiunilor militare au fost distruse monumentele istorice ale Germaniei. Vestita colecţie de tablouri a muzeului din Drezden a fost transportată de autorităţile sovietice la Moscova.

Un alt aliat a Germaniei a fost Italia. După terminarea războiului nu a fost reconoscută ca stat ce a fost ocupat de către Germania, dar ca stat ce a luptat alături de Germania împotriva Naţiunilor Unite. Italia în acest război a pierdut coloniile sale din Africa de Nord. Au fost confiscate întreprinderile Italiei de peste hotare. În urma acţiunilor militare ce au avut loc pe teritoriul Italiei între anii 1943-1945 au fost distruse 300de oraşe, 1000 de întreprinderi industriale.

Cu semnare actului de capitulare, Japonia a fost obligată să permită staţionarea trupelor americane pe teritoriul său. Totodată s-a început dezarmarea trupelor şi a flotei japoneze. Întreprinderile militare erau închise, o parte din utelajul tehnic japonez a fost transportat în SUA. Starea economică a Japoniei era deplorabilă, şomajul era la un nivel înalt, oraşele Herosima şi Nagasachi erau distruse complet din cauza bombardării atomice. Băncile şi tranzacţiile financiare erau controlate de americani. Japonia a pierdut teritoriile sale la est, în special insulele Curile, Sahalinul de est, regiunea Port Arturului şi teritorii ce le deţinea în China. În urma acestui război, după unele date au decedat 5 mln de japonezi, dintre care 600 mii de prizonieri japonezi au decedat în gulag.

Războiul II mondial a lăsat o stare de tensiune între Japonia şi Uniunea Sovietică privind insulele Curile.

În această perioadă, la putere în China vin comuniştii, în frunte cu Mao Zedung. În perioada războiului, comuniştii chinezi s-au unit cu naţionaliştii, în frunte cu Cin Kai Şi, dar după finisarea războiului s-a început un conflict militar între naţionaliştii chinezi ce erau susţinuţi de SUA şi comuniştii chinezi, ce erau susţinuţi de Uniunea Sovietică.

În Europa de sud-est domina Uniunea Sovietică. Polonia, după mai multe tratative a trecut în sfera de influienţă a Uniunii Sovietice. Polonezii au pierdut teritoriile Ucrainei de Apus, dar au primit teritorii germane, inclusiv şi portul Dansk. Finlanda a devenit un stat neutru datorită insistenţelor SUA şi Marii Britanii, Stalin a fost nevoit să recunoasă neutralitatea Finlandei şi să nu se implice în treburile ei intrne. Austria a fost recunoscută ca sferă de influienţă a ţărilor occidentale, trupele sovietice s-au retras din Viena şi de pe teritoriile Austriei. Stalin a permis să se petreacă alegeri libere în Austria, acest lucru a permis venirea la putere a forţelor democratice.

România a intrat în sfera de influienţă a Uniunii Sovietice, ea nu a fost recunoscută ca stat ce a fost ocupat de către Germania, dar a fost recunoscută ca aliat a Germaniei. O mare parte din fondul de aur a României a fost transportat în Uniunea Sovietică. În urma acestui război, România a pierdut Bucovina de nord şi Basarabia, dar la adresarea partidului comunist, în frunte cu Petru Groza către conducerea Uniunii Sovietice, în special lui Stalin, Transilvania de nord, în septembrie 1945 trece la România.

După terminarea acestui război, Ungaria a fost recunoscută ca aliat a Germaniei şi a fost nevoită să plăteasă unele reparaţii de război. Întregul teritoriu al ţării, inclusiv şi capitala Ungariei Budapesta erau distruse. Acţiuni militare pe teritoriul ei au avut loc pînă în aprilie 1945. Ungaria a intrat în sfera de influienţă a Uniunii Sovietice, pe teritoriul ei staţionau trupe sovietice, la putere venind partidul comunist ungar.

Iugoslavia în acest război a fost recunoscută ca stat ce a fost ocupat de către Germania şi care a adus o mare contribuţie la victoria asupra fascismului. Teritoriul Iugoslaviei reprezenta un conglomerat de diferite naţionalităţi şi confesiuni religioase. Existau şi diferite grupări militare, cea mai puternică fiind gruparea comuniştilor şi naţionaliştilor în frunte cu Iosiv Bros Tito. Susţinuţi de către Uniunea Sovietică, după terminarea războiului, Iosiv Bros Tito devine conducătorul Iugoslaviei. Datorită acestui fapt, Iugoslavia intră în sfera de influienţă a Uniunii Sovietice.

Un alt stat balcanic ce a nimerit în sfera de influienţă a Uniunii Sovietice a fost Bulgaria. Odată cu venirea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, la putere s-a instaurat partidul comunist bulgar, în frunte cu Gheorghe Dimitrov. Bulgaria nu a fost recunoscută ca stat aliat a Germaniei. Toată economia Bulgariei era controlată de către Uniunea Sovietică.

Un stat important din Balcani ce a dus la divergenţe dintre Uniunea Sovietică şi Statele Occidentale a fost Grecia, care după război a intrat în sfera de influienţă a Occidentului, dar în Grecia erau puternice partidele de orientare socialiste şi Uniunea Sovietică a încercat să se implice în aceste divirgenţe, dar în urma diferitor întîlniri şi înţelegeri diplomatice, Uniunea Sovietică oficial a declarat că nu se implică în treburile interne a Greciei. Statul grec se afla într-o stare economică foarte grea, industria era distrusă, un mare număr din obiectele de artă au fost scoase din ţară de către germani. Un mare număr de greci au decedat în lagărele de concentrare germane. Conducerea Greciei, după terminarea războiului sa adresat statelor occidentale după un ajutor economic.

Războiul II mondial a fost o mare tragedie, a schimbat destinele a miloane de oameni, a dus la schimbarea hărţii politice a lumii. Din istoria războaielor, acest război este considerat cel mai sîngeros, care a dus la decedarea a zeci de milioane de oameni.

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Pagini negre ale Basarabiei (1940-1941)

La 26 iunie 1940 guvernul sovietic adresează României o notă ultimativă prin care cerea retragerea administraţiei şi a trupelor române din teritoriul dintre Prut şi Marea Neagră motivînd de fapt că pe teritoriul Basarabiei locuieşte o populaţie care, în majoritate este ucraineană şi ca recompensă pentru ocupare a cerut ca administraţia să se retragă şi din Bucovina.

La 28 iunie se începe retragerea administraţiei şi a trupelor române din teritoriu. Autorităţile sovietice nu au respectat graficul evacuării impus pentru administraţie şi pentru trupele române. Unităţile sovietice intrând pe teritoriul Basarabiei s-au dat cu jafuri şi omoruri. Au început să fie ocupate clădirile din oraşul Chişinău de către conducătorii NKVD-ului şi de partid.

La 10 iulie, în ziarul Pravda a fost publicat proiectul de formare a republicii, iar la 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a  adoptat legea prin care se stipula, înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale, includerea în componenţa RSSM a oraşului Tiraspol cu raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol, aceste raioane erau parte până atunci din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Este de remarcat faptul că conducerea RSS Ucraineşti se opunea cu vehemenţă creării RSSM, cerînd ca întreg teritoriul Basarabiei să fie inclus în componenţa RSS Ucraineşti.

Se începuse o vînătoare de „vrăjitoare”, toţi cei care au activat în diferite instituţii administrative ale statului român erau arestaţi. Aparatul represiv sovietic activa în noua republică unională după modelul republicilor din componenţa U.R.S.S. La 9 iulie 1940 V. Molotov a semnat o hotărâre specială cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord,  aceste tribunale aveau ca scop răfuiala cu elementele neloiale puterii sovietice şi exterminarea unor categorii sociale ce nu se includeau în societatea sovietică. Tot atunci s-a mărit numărul trupelor NKVD. În Chişinău au venit lucrători ai ministerului de interne sovietic ce aveau experienţă în efectuarea represaliilor şi torturarea deţinuţilor. Ei au organizat un sistem de represalii dur nefiind controlaţi de nici o structură. Conducerea partidului comunist nu numai că nu oprea aceste fărădelegi, dar dimpotrivă le cerea conducătorilor NKVD să prindă cîţi mai mulţi „duşmani ai poporului”. În aceste prime zile de ocupaţie au fost arestaţi membrii Sfatului Ţării şi un număr impunător de profesori şi oameni de cultură. Un mare număr de oameni au început a dispărea fără urmă. În Chişinău au apărut închisori ce deţineau beciuri sau subsoluri adînci de unde nu era posibil să se audă împuşcături sau strigăte. După unele date, în primele 3-4 luni au fost arestaţi 3-4 mii de intelectuali.

Concomitent noii stăpâni dorea să distrugă memoria istorică a băştinaşilor ce locuiau pe teritoriul dat. A fost interzisă grafia latină, din biblioteci au fost scoase cărţile care erau scrise în limba română şi arse, iar cele mai de valoare ascunse în fonduri speciale practic inaccesibile.

Noua conducere a introdus noi legi în scopul lichidării proprietăţii private. Deja la 15 august 1940, prezidiumul sovietului suprem al URSS a emis decretul cu privire la naţionalizarea băncilor, a întreprinderilor comerciale şi industriale, naţionalizarea căilor ferate şi a căilor de telecomunicaţii. În baza acestui decret au fost naţionalizate 545 întreprinderi industriale, 4 centrale electrice şi toate băncile care existau la acel moment în Basarabia. S-au început represiuni politice şi la ţară. Un mare număr de ţărani au rămas fără pămînt, fără gospodării, fiind nevoiţi să transmită toată averea lor în colhoz. Noua conducere sovietică a impus populaţiei un sistem fiscal foarte dur, care avea ca scop ruinarea gospodăriilor ţărăneşti, ca la rândul lor acestea să accelereze intrarea ţăranilor în colhoz. Acest lucru a adus la crearea condiţiilor unei foamete organizate. Autorităţile sovietice au început mobilizarea forţată a populaţiei la muncă în minele din Ural, Siberia, Kuzbaz, Donbas. La aceste mine condiţiile de lucru erau insuportabile, mulţi care plecau ori se îmbolnăveau şi deveneau invalizi, ori mureau.

Apogeul represiunilor sovietice a fost în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Operaţiunea dată a fost pregătită din timp, s-au alcătuit listele persoanelor ce trebuiau să fie deportate. La dispoziţia comisariatului securităţii de stat al RSSM au fost puse 1315 vagoane, au fost aduse unităţi ale NKVD-ului suplimentare. În urma acestei operaţiuni au fost deportaţi 25720 de oameni. Circa 2/3 din numărul celor arestaţi alcătuiau femeile şi copiii. Bătrînii nu rezistau drumului îndelungat şi decedau, celor bolnavi nu li se acorda ajutor medical. Majoritatea deportaţilor au fost trimişi în Siberia sau în Kazahstan. În urma acestor deportări, multe familii s-au dezmembrat, mulţi copii, ai căror părinţi au fost deportaţi au fost trimişi la case de copii, punându-le ştampila „fecior al duşmanului poporului”. Se încearcă să se organizeze al doilea val de deportări, dar nu a avut loc  deoarece se începuse războiul dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

Au început să fie închise bisericile. Din 1000 de biserici ce activau în Basarabia, mai mult de 500, inclusiv şi Catedrala din Chişinău, au fost închise. În locul ierarhilor români au venit ierarhi ruşi. În Chişinău a fost numit Alexei de Tula care era permanent sub controlul NKVD-ului. Într-un şir de sate preoţii erau deportaţi împreună cu toată familia, iar bisericile erau transformate în depozite, în grajduri pentru cai sau cluburi. În perioada dată au avut loc acte de vandalism faţă de icoanele bisericeşti, au fost arse un mare număr de icoane ce aveau o valoare istorică şi culturală pentru neamul nostru, au dispărut un mare număr de obiecte de cult ce la fel aveau o importanţă istorică şi culturală. La 18 martie 1941 în urma deciziei consiliului comisarilor poporului al RSSM este confiscat inventarul mănăstirii Căpriana, grădina Casei Duhovniceşti din Chişinău a fost transmisă tinerilor naturalişti de la palatul pionerilor. În aprilie 1941 a fost închisă biserica spitalului din Costiujeni, aceeaşi soartă a avut-o şi mănăstirea Frumoasa din Orhei, aceasta a fost transformată în bază de odihnă. Mănăstirea Suruceni a fost transformată în spital, mănăstirea Curchi a fost transformată în spital pentru cei care erau bolnavi de tuberculoză, iar mănăstirea Hârbovăţ a fost transformată într-un azil pentru copii orfani. Au fost jefuite toate muzeele din Basarabia, fiind luate din fondurile lor obiectele de valoare şi transportate în fondurile muzeelor din Moscova. Se începuse o propagandă de defaimare şi de ponegrire a celor represaţi. Cunoscuţii erau obligaţi să se dezică de aşa numiţii „duşmani ai poporului”, în caz dacă refuzau erau arestaţi şi ei. În societatea din acel timp domnea suspiciune şi o frică totală, nimeni nu era încrezut în ziua de mâine. Fiecare persoană, inclusiv şi conducătorii RSSM se temeau de denunţuri, fiecare se străduia să fie cât mai închis şi mai reţinut în declaraţii.

Anii 1940-1941 pentru populaţia din teritoriul dintre Prut-Nistru şi Marea Neagră au fost tragici, împânzite de evenimente represive masive care au dus la destrămări de familii, ruinarea unui mare număr de ţărani şi falsificată identitatea naţională a localnicilor.

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

CONSTANTIN BIVOL: SOLDAT, DEPUTAT, PATRIOT

Născut într-o familie de agricultori  în anul 1885 în satul Costeşti, azi raionul Ialoveni Constantin Bivol în anii tinereţei s-a dovedit a fi nu numai un harnic agricultor, dar şi un bun militar. Până în 1918 a făcut serviciul militar în armata Rusiei ţariste, care încă în 1812  ocupase Basarabia. În calitate de deputat al primului parlament al Basarabiei numit Sfatul Ţării  la 27 martie 1918 a votat actul Unirii Basarabiei cu România. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc în anii 1925-1927, apoi membru al Partidului Naţional Liberal.

În anii 1925-1926 s-a aflat în funcţie de primar al satului Costeşti din partea Partidului Naţional Ţărănesc. A deţinut această postură timp de 8 luni, iar în 1932- ca reprezentant al Partidului Naţional Liberal.

Realizarea Marii Uniri de la 1918 nu a fost desigur opera unui singur om şi nici a unei generaţii. Cu toate acestea, Constantin Bivol a fost unul din majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării, care prin votul său a făcut reîntregirea, unificarea Ţării.

Prin votul său el a exprimat dorinţa alegătorilor, care l-au ales în mod democratic în inaltul organ legislativ al Basarabiei. După mai bine de 100 de ani de ocupaţie rusească, de exploatare naţională,economică şi genocid, basarabenii au ajuns la apogeul unităţii naţionale.

Când pregăteam prezentul material, am încercat să consult şi literatura istorică sovietică despre activitatea Sfatului Ţării şi deputaţii primului legislativ democratic basarabean. Cu regret, până şi enciclopediile apărute în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, s-au dovedit a fi departe de ştiinţa istorică, fiind pline de texte propagandistice comuniste, filoruse şi antinaţionale. Numai titlurile acestor aberaţii istorice cât fac:”Rolul trădător al Sfatului Ţării”, „ călăii români”, „ocupanţii români” etc.

După 1989 lucrurile relativ s-au schimbat. Un şir întreg de specialişti au făcut lumină asupra adevărului istoric despre activitatea Sfatului Ţării şi deputaţii acestuia. Printre aceştea se numără şi dr.Elena Postică cu lucrarea de referinţă, apărută sub redacţia dânsei „Cartea Memoriei.Catalog al victimelor totalitarismului comunist” în 4 volume. În volumul II al acestei lucrări remarcabile se menţionează, că Constantin Bivol a fost membru  al Sfatului Ţării, apoi deputat în Parlamentul României; primar al localităţii Costeşti, Ialoveni . Arestat  la 25 august  1940 de către autorităţile sovietice pe motiv, că a desfăşurat activităţi antisovietice şi a votat actul Unirii Basarabiei cu România. A murit în închisoare.

În respectiva listă am mai numărat încă 21 de persoane cu numele Bivol. O fi rude mai apropiate sau mai indepărtate ale distinsului patriot. Acest lucru este o confirmare, că neamul Bivolilor este un neam de buni gospodari şi iubitori de ţară; un neam concentrat în localitatea Costeşti din inima Basarabiei; un neam care nu s-a împăcat cu ocupaţia Basarabiei de URSS; un neam, care cu preţul libertăţii(iar Constantin Bivol chiar cu preţul vieţii) au opus rezistenţă comunismului adus pe tancuri de ruşi.

La Arhiva Naţională a Republicii Moldova într-un fond arhivistic special, sunt depozitate un număr impunător de documente despre activitatea primului Parlament -Sfatul Ţării. Tot aici sunt incluse fişele personale ale deputaţilor şi tot felul de chestionare, inclusiv a lui Constantin Bivol.

Sistemul sovietic a adus milioane de sacrificii omeneşti în scopul menţinerii statului totalitar.În rândul acestora se numără şi Constantin Bivol. Cum s-a mai menţionat mai sus, în 1940 a fost arestat  de către organele NKVD-ului sovietic, în 1942 după prima anchetă moare într-o închisoare din URSS şi numai în 1990 a fost reabilitat bunul nume al acestui Om.

Oameni lichidaţi moral şi fizic, familii distruse în nume lui Stalin şi a unei ideologii aberante clădită de cadavre şi alimentată cu sângele celor sacrificaţi…

În Certificatul de reabilitare eliberat fiicei sale Vera Căpăţină de Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldova la 16 iulie 1990 se spune, că dosarul penal (ca sa vezi-penal, pentru omul care n-a săvârşit nici o crimă,dar băgat în puşcărie în aceiaşi celulă cu criminalii ordinari-n.a) a lui Bivol Constantin  Vasilievici, născut în 1885,locuitor al satului Dahnovici, raionul Hânceşti, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească arestat la 25 august 1940 şi mort la 12 martie 1942 în închisoarea nr.4 din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Tătară a fost clasat, din motiv al morţii acestuia şi lipsei de dovezi ale crimei. Bivol Constantin Vasilievici a fost reabilitat.Procuror-interimar, D.Postovan”.

Deci în lipsa de dovezi ale crimei, omul este arestat, anchetat cu folosirea celor mai violente metode de anchetă pentru a extrage mărturisirile necesare, mort în închisoare şi reabilitat după 60 de ani.

În scrisoarea de însoţire a Certificatului de reabilitare se mai menţiona, că referitor la restituirea averii confiscate sau întoarcerea valorii acesteia în bani dna Căpăţină Vera Constantinovna este sfătuită să se adreseze la Executivul Raional Hânceşti, unde trebuie să  se prezinte cu Certificatul de reabilitare al tatălui.

La numeroasele demersuri ale dnei Vera Căpăţină  adresate Comitetului Securităţii de Stat al Republicii Sovietice Socialiste  Moldova, la 25 aprilie 1990 a primit următorul răspuns( cu omiterea informaţiilor deja cunoscute):

„…din cauza începutului războiului el a fost transferat la închisoarea din oraşul Cistopol, RSS Tătară, unde la 12 martie 1942 a murit de subnutriţie şi colită.Cu regret, locul unde a fost îngropat nu este cunoscut. Pentru înregistrarea morţii(aşa-i în document), noi am expediat un demers la Oficiul Raional Cotovsc al Stării Civile, de unde veţi putea primi certificatul de deces.

Procuratura Republicii Sovietice Socialiste Moldova în prezent înfăptueşte un control privind vinovăţia tatălui dumneavoastră.Alăturat vă mai comunicăm, că în timpul arestării tatălui dvs.nu a fost întocmit un Registru al averii confiscate, respectiv, nu există documente, care ar confirma averea confiscată.Cu toate acestea,după ce veţi primi de la procuratură documentul de reabilitare al tatălui, cu pretenţiile asupra averii vă puteţi adresa la Executivul Cotovsc al deputaţilor norodnici. Semnat, şef al subunităţii, A.V. Tirichin”.

În Enciclopedia”Sfatul Ţării” la pagina dedicată lui Constantin Bivol este înserată o fotografie sub care stă inscripţia”Mormântul din Cimitirul Central or.Chişinău”, care poate servi drept dovadă, că după război corpul marelui patriot a fost adus la Chişinău şi înmormântat la Cimitirul Central. Poate fi acest lucru real sau nu ?

Puteau organele NKVD-ului închisorii să îngroape pe cel decedat în cimitirul închisorii sau al oraşului Cistopol marcându-i mormântul cu o inscripţie al numelui? Atâta grijă avea NKVD-ul din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Tătară?

Cu atât mai mult pe un „duşman al poporului”, a omului care a luptat toată viaţa împotriva bolşevicilor şi în 1918 a votat Marea Unire. Pe timp de război, când armatele germane se aflau la Stalingrad? E greu de crezut. Să admitem că rudele au fost înştiinţate de autorităţile sovietice sau de un particular despre moartea în inchisoare( în timpul războiului sau după)şi au adus corpul în Moldova, la Chişinău. Care funcţionar al Executivului orăşenesc Chişinău(în majoritate ruşi,ucraineni, evrei) ar fi admis înmormântarea în cimitirul orăşenesc al unui „cadavru”, fost puşcăriaş şi „duşman al poporului” adus din RASS Tătară? E greu de crezut că s-a găsit vre-o unul. Cu toate acestea mormântul lui Constantin Bivol în Cimitirul Central al municipiului Chişinău există şi este bine îngrijit.

În acest caz, scrisoarea de la securitate adresată dnei Vera Căpăţină cum că”locul Îngropării lui Constantin Bivol nu este cunoscut” este departe de a fi veridică. În toate documentele parvenite de la instituţiile de stat este scris că, Bivol Constantin a murit în închisoarea nr.4 din oraşul Cistopol.A murit sau a fost omorât ?

Adevărul este că a fost omorât prin foame.În documentul eliberat de organele securităţii se menţionează, că a murit de subnutriţie şi colită.Nu trebuie să fii mare specialist în medicină ca sa ştii, că subnutriţie nu este altceva decât foamea, nu i se dădea hrană şi apă.Când prin metode violente, unui om nu i se dă hrană sau apă aceasta se califică drept omor premeditat!

Să nu scoatem din cont şi metodele NKVD-iste la care a fost supus patriotul.Credeţi că un om normal, după ce a fost arestat fără motiv, după ce i s-a confiscat toată averea, fără să-i dee măcar o recipisă sau un alt document de confirmare de la noua putere; bătut, maltratat cu foame şi sete, batjocorit începând de la sentimentele de bărbat şi terminând cu cele naţionale; în loc să fie pus în barăci cu deţinuţii politici-băgat în camere cu criminalii, tâlharii şi violatorii ordinari, care erau îndemnaţi de supraveghetori să nu-l lase în pace nici un minut…Constantin Bivol mai putea supraveţui?

Realitatea este crudă.Deputatul Sfatului Ţării Constantin Bivol, ales în mod democratic de o bună parte de basarabeni a fost omorât de autorităţile criminale comuniste ale URSS.A fost o crimă politică premeditată, pentru care până în prezent n-a răspuns nimeni.

Merită tot respect exemplul doamnei Vera Căpăţină, fiica patriotului, care a avut atâta dragoste de părintele său, răbdare şi voinţă să bată pragurile la toate instanţele judiciare şi de forţă ani de zile, pentru a afla nişte frânturi de informaţii despre soarta tragică al celui care i-a fost tată.

                      Alexandru Moraru, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

FILMUL DOCUMENTAR „MUZEUL ARMATEI NAŢIONALE”

 

La mijlocul lunii mai, 2011 la Chişinău a fost lansat filmul documentar „Muzeul Armatei Naţionale”. La turnarea acestui film au participat pe post de operator  Laurenţiu-Vlad Grossu, regia video a fost asigurată de Florin Maxim, iar cunoscutul actor Nicolae Darie cu vocea sa a completat coloana sonoră a filmului.

Lucrarea a fost lansată la Muzeul Armatei Naţionale al Republicii Moldova în cadrul Festivalului European „Noaptea Muzeelor”,fiind inclusă în program alături de alte activităţi culturale.

Subiectul filmului este un scurt istoric al Muzeului Armatei Naţionale a Republicii Moldova de la formare prin ordinul Ministrului Apărării  din 1994 şi  deschis oficial pentru public la 3 septembrie 1999 până în prezent.

În cei 10 ani de existenţă Muzeul Armatei Naţionale a Republicii Moldova a devenit o instituţie prestigioasă de cultură şi ştiinţă. În perioada nominalizată Muzeul a fost vizitat de un număr impunător de vizitatori, persoane oficiale din ţară si de peste hotare, delegaţii de la Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi NATO. Pe parcursul acestor ani fondul muzeografic al instituţiei s-a mărit considerabil. Nici un muzeu din cele existente în Republica Moldova nu a izbutit să completeze fondurile sale cu un  număr atât de mare de exponate de muzeu într-un termen atât de scurt.

La capitolul ştiinţă şi cercetări ştiinţifice în domeniul istoriei militare Muzeul Armatei Naţionale s-a impus cu un şir întreg de conferinţe ştiinţifice, cu un număr mare de articole şi comunicări interesante şi originale publicate în revista de istorie militară„Cohorta”.

Fără careva dubii, filmul este o reuşită sută la sută şi vă invităm să-l vizionaţi pentru a vă convinge de cele spuse anterior.

Adresa filmului în internet:  partea 1 şi partea 2

http://youtu.be/kxT8eUePaxY

http://youtu.be/6Urt8NAsmcY

     Alexandru Moraru, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

     Moldova în cadrul conflictului polono-lituano-teuton.

La începutul secolului XV, Europa estică şi sud-estică era martor ocular al  conflictelor militare dintre Polonia, Ordinul Cavalerilor teutoni şi regatul Ungariei. Principatul Moldova nu putea rămâne pasiv în faţa acestei situaţii, care direct sau indirect îi ameninţa fiinţa naţională şi independenţa. Raliindu-se la sistemul de alianţe existent în Europa la aceea etapă şi fiind fidel angajamentelor asumate faţă de Polonia, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun a participat la conflictele militare ale polonilor cu teutonii, în special în lupta de la Grünwald (Tannenberg), trimiţând un detaşament de 400 de ostaşi moldoveni. 

Principalele forţele implicate în conflict erau „Republica polono-lituaniană”, rezultată din căsătoria fiicei regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, Hedwiga ( Jadwiga) cu marele cneaz ereditar al Lituaniei Jogailos (Jagiello) în 1386; şi Ordinul Cavalerilor Teutoni, ordin creat de cruciaţii din oraşele nordice germane Lübeck şi Bremen în 1190 în timpul asediului cetăţii Accra, susţinut de lumea germană şi Europa Apuseană.

O parte a cavalerilor teutoni, ca răspuns la cererile de ajutor ale cneazului Conrad de Mazovia din 1225-1226, s-au aşezat la nord de hotarul Poloniei, în castelul Dobrzyn, cerînd permisiunea de a apăra ţinutul Chelmno de atacurile pruşilor baltici păgâni. Utilizând forţa şi falsificând privilegiile acordate de către Conrad, cavalerii teutoni purced la cucerirea Prusiei, cuprinsă între Vistula şi Niemen, nordul-estul Poloniei, nordul Mazoviei, vestul Lituaniei şi Marea Baltică.

Drept cauză pentru declararea ostilităţilor a servit faptul că în 1308, Ordinul a închis ieşirea Poloniei la Marea Baltică, întemeind în sudul ţinutului Chelmno, pe Vistula, oraşul Torun, chiar la graniţa Poloniei. În 1237, unindu-se prin înglobare cu Ordinul cavalerilor purtători de spadă din Livonia, teutonii au prins ca într-un cleşte, între rîurile Niemen în sud şi ducatul Kurlandei de la golful Riga în nord, singura ieşire la Marea Baltică a marelui cnezat lituanian, ţinutul Samogiţia. Pe lângă aceasta convertirea lituanienilor la creştinism a înlăturat singurul motiv care justifica prezenţa cavalerilor teutoni în zonă,

  Sursele medievale indică, cu exagerări, contingentele militare ale forţelor ostile implicate în conflict, în număr de 600 000 de ostaşi conduşi de regii Jagiello şi Vitold şi 300 000 de ostaşi teutoni. Date recente ne indică un număr cu mult mai mic de militari, între 13 000-18 000 de polonezi, 6 000-11 000 lituanieni şi ruteni, iar teutoni – 16 000-20 000.

Participarea unui contingent de militari moldoveni la bătălia de la Grünwald era dictată de omagiile de vasalitate asumate de Moldova în timpul domniilor lui Petru I, Roman I, Ştefan I  şi reconfirmate de Alexandru cel Bun. În conformitate cu dreptul juridic medieval acestea omagii  nu constituiau o limitare a independenţei ţării, ci constituiau un garant al acesteia, consfinţit printr-un act internaţional.

Conform actului din 1402, urmând linia politică adoptată de către tatăl său, Alexandru cel Bun, limita obligaţiile militare faţă de Polonia, neacceptând să trimită armata moldovenească, în exterior, mai departe de Cracovia. Celelalte acte omagiale atestă o schimbare radicală a atitudinii politice: domnitorul se obligă să sprijine necondiţionat regele Poloniei în orice confruntare armată. Schimbarea opţiunii politice a fost dictată de tratativele teutono-ungare, în cadrul cărora Sigismund de Luxemburg, animat de dorinţa de a reinstaura dominaţia nominală asupra Moldovei, ceruse, iar Ordinul cavalerilor teutoni acceptase „restituirea” acesteia regatului ungar. În asemenea circumstanţe cavalerii teutoni au devenit nu numai un inamic al Poloniei, dar şi al ţării Moldovei, care viza direct independenţa ei. Aceasta explică participarea moldovenilor la Grünwald.

         Detaşamentul moldovenesc a fost dispus tactic în aripa lituano-rusă, ca criteriu servind asemănarea prin înarmare şi tactică de luptă cu oastea lui Vitold, cu cavaleria lituană şi tătară şi deosebirea faţă de detaşamentele în armură ale polonezilor. Aceasta se mai explică şi prin faptul că în societatea feudală predomina principiul religios şi nu cel al naţiunilor: nucleul armatei poloneze îl constituiau oştenii de religie catolică, iar armata lituano-rusă confesa religia ortodoxă.

  Acţiunile premergătoare luptei au început in 1409, când în Samogiţia a izbucnit o revoltă. Regele Poloniei i-a susţinut pe lituanieni, motiv pentru care marele maestru al Ordinului teuton, Ulrich von Juningen a declarat război Uniunii polono-lituaniene. După câteva succese repurtate fie de teutoni, fie de polono-lituanieni, s-a semnat un armistiţiu care a durat până la 24 iunie 1410.

Pentru a contracara un eventual atac venit din două direcţii: al polonezilor  dinspre Danzing şi  al lituanienilor dinspre Samogiţia, Ulrich von Juningen şi-a amplasat o parte a forţelor în Schwetz, în timp ce nucleul armatei a fost încartiruit în două castele. În speranţa că până la data de 4 iulie 1410 aveau să vină mercenarii angajaţi din Europa Occidentală, teutonii au cerut ca armistiţiul să fie prelungit.

La 2 iulie 1410 armatele lui Jagello şi a vărului său Vitold s-au reunit. La 9 iulie această armată a traversat hotarul teritoriului teuton, ţinând calea spre cartierul general al teutonilor aflat în castelul Marienburg, devenită una dintre cele mai puternice cetăţi din Europa. Surprinşi, teutonii şi-au retras forţele, organizînd o linie de apărare pe râul Schwetz. Vadurile râului au fost întărite cu palisade, iar castele din zona câmpului de luptă au fost fortificate. La sugestia Consiliului de război polono-lituanian s-a luat decizia  de a depăşi prin flanc regiunea fortificată şi de a  continua înaintarea spre Marienburg prin Dzialdowo şi Gilgenburg. Pe 13 iulie aceste două castele au fost cucerite, deschizând drumul spre Marienburg.

În dimineaţa zilei de 15 iulie 1410, ambele armate şi-au desfăşurat forţele pe câmpia dintre satele Grünwald, Tannenberg şi Lodwigowo, unităţile fiind dispuse în formaţii în linie. Armata polono-lituaniană s-a situat în faţa satelor Tannenberg şi Lodwigowo. Pe flancul stâng se aflau forţele poloneze, conduse de Wladislaw Jagello, compusă din cavalerie grea, iar pe flancul drept – armata marelui duce Vitold cel Mare, compusă din cavalerie uşoară. Forţele teutonilor erau compuse din cavaleria grea şi infanterie. În rândurile armatei teutone se aflau mercenari din vestul Europei, aşa-numiţii „oaspeţi ai Ordinului”.

Armatele s-au situat pe poziţii în zori. La prânz, forţele lituaniene au declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg. Cavaleria uşoară lituaniană a fost susţinută de atacul câtorva unităţi poloneze ale cavaleriei grele pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri. După mai mult de o oră de luptă, cavaleria uşoară lituaniană  a recurs la o manevră înşelătoare de retragere spre mlaştinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire, manevră utilizată de mongoli cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat.  Cavaleria grea teutonă a căzut pradă acestei manevre şi a început să urmărească în mod dezorganizat pe lituanieni, pătrunzând în zonele mlaştinoase, unde capacitatea de luptă a cavaleriei grele s-a redus drastic. Aici, cu trupele reorganizate, Vitold a reînceput atacul.

 Concomitent, pe flangul polonez au continuat lupte violente. După câteva ore de luptă teutonii începuse a câştiga supremaţia pe câmpul de luptă, rândurile poloneze retrăgându-se, iar steagul de luptă fiind capturat. Intrarea în acţiune a unităţilor de rezervă  şi sosirea unor trupe odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. La returnarea pe câmpul de luptă a rezervelor lui Ulrich von Juningen, ocupate cu urmărirea lituanienilor aflaţi în retragere, era prea târziu de a se a mai organiza o şarjă victorioasă, forţele teutone efectuând retragerea. Marele Maestru a dispus toate forţele sale într-o singură linie de atac fiind atacaţi de lituanienii lui Vitold, reîntorşi pe câmpul de luptă. Încercuit de infanteria lituaniană şi  brusc depăşit numeric, Ulrich von Juningen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În ciuda rezistenţei dârze, cele 16 steaguri au fost încercuite, teutonii suferind pierderi grele.

După moartea comandantului suprem, răpus de pedestraşii polonezi, teutonii încep retragerea spre tabăra întărită. O parte din ei au căutat adăpost în păduri urmăriţi de unităţile de cavalerie polono-lituaniană. Cealaltă parte a încercat să organizeze rezistenţa în tabăra întărită de la Grünwald, utilizând tactica taborurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanţuri. Însă linia de apărare a fost străpunsă de polonezi şi teutonii fiind învinşi definfitiv. După această confruntare Ordinul Cavalerilor Teutoni nu şi-a mai revenit niciodată.

Tratatul de pace de la Torun (1 februarie 1411) s-a dovedit o înfrîngere diplomatică a regatului polono-lituanian. Animozităţile existente între cei doi învingători, Wladislaw Jagello şi Vitold, a constituit o barieră serioasă în calea transformării marii victorii militare într-o victorie politică de amploare.

Marele duce lituanian, visând la o coroană regală, s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, devenit în 1410 şi împărat romano-german. Simţindu-şi poziţiile ameninţate, regele polon a inţiat tratative de reconciliere cu Sigismund în martie-noiembrie 1411, acestea fiind condiţionate de pretenţiile teritoriale ale Ungariei asupra Moldovei. Iniţial respinse (Alexandru cel Bun  reînnoise actul de vasalitate la 25 mai 1411), aceste pretenţii sunt reconfirmate în textul tratatului de la Lublau, care includea o clauză secretă: în cazul nerespectării de către domnitorul Moldovei a obligaţiilor sale, atunci se recurgea la împărţirea Moldovei între Ungaria şi Polonia, urmându-se o linie de demarcaţie care făcea ca Iaşii şi Cetatea Albă să revină părţii polone, iar Bârladul şi Chilia, părţii ungare.                                

După bătălia de la Grünwald, Alexandru cel Bun a trimis detaşamente moldoveneşti  polonezilor în luptele cu teutonii şi în anii următori 1411, 1412, 1414, 1422, achitându-se conştiincios faţă de suzeranul său.

Natalia Codreanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Mareşalul Averescu – personalitate marcantă a istoriei militare

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859 în comuna Babele, judeţul Ismail, situată pe malul lacului Ialpug, în familia clucerului domnesc ( în Moldova şi Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu. Cunoscută din 1920 sub numele de comuna General Averescu, iar din 1939, Mareşal Averescu, este de remarcat faptul că, din acest vechi sat românesc din Basarabia sau din împrejurimile lui sunt originare şi alte personalităţi militare: mareşalul Timoşenko, Ministrul Apărării al URSS, generalii Arthur şi Alexandru Văitoianu, eroi ai luptei de la Mărăşti, Ioan Râşcanu, comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti, comisarul general pentru securitatea Basarabiei Zaharia Husarencu, fondatorii Armatei bulgare, generalii Stoianov şi Kolev, generalul Armatei Naţionale a Republicii Moldova, Nicolae Petrică.

         Primul pas în direcţia unei cariere militare, Alexandru Averescu l-a făcut la 10 martie 1876: s-a înscris ca voluntar  în escadronul de jandarmi–călări din Ismail. În cadrul acestei unităţi a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878. A fost decorat pentru faptele sale de arme cu distincţiile militare Trecerea Dunării, Apărătorii Independenţei şi Medalia Comemorativă de Campanie Rusă.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Urmează o fulminantă carieră militară. În septembrie 1876 este înaintat în gradul de brigadier, iar în 1877 devine sergent. În 1879 este reangajat ca sergent în Escadronul 3 Călăraşi din Constanţa. În anii 1879-1881 a urmat cursurile Şcolii Divizionare pentru subofiţeri la Mănăstirea Dealu, absolvind-o ca şef de promoţie. Graţie unei legi, care acorda gradul de sublocotenent absolvenţilor acestei instituţii, la 15 iulie 1881 sublocotenentul Alexandru Averescu a fost repartizat la Regimentul 1 roşiori din Constanţa şi ulterior transferat la Regimentul 6 călăraşi din Focşani.

Din 1884 până în 1886 studiază la Şcoala Superioară de Război din Torino (Italia). Reîntors în patrie, a avansat în grad: 1889 – căpitan; 1894– maior; 1898 – locotenent-colonel; 1901 – colonel; 10 mai 1906 – general. Pe lângă aceasta a ocupat o serie de funcţii militare: 1894-1896 – comandant al Şcolii Superioare de Război şi profesor de tactică; 1896-1897 – ataşat militar la Berlin; 1907 – ministru de război în guvernul Sturdza; 1911 – şef al Marelui Stat Major al Armatei Române; 1914-1916 – comandant de corp de armată.  

Alexandru Averescu și-a creat un nume în Primul Război Mondial. În momentul declanșării conflictului, el avansase în gradul de general de divizie și ocupa funcția de comandant al Corpului 1 de armată dislocat la Craiova. În timpul neutralităţii (perioada  în care România n-a fost angajată în război) a susţinut importanţa unei lovituri a armatei române la sud de Dunăre.

România a intrat în conflict la 14 august 1916. În conformitate cu planul de campanie, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z” s-au creat patru armate. Averescu a fost plasat la comandamentul Armatei 2. Alături de armata 1, sub comanda generalului Ioan Culcer, armata Nord (devenită mai târziu armata 4), comandată de generalul Constantin Prezan, au fost dislocate pe linia Carpaţilor. Armata 3, comandată de generalul Mihail Aslan, a fost încartiruită pe linia Dunării şi frontiera româno-bulgară din Cadrilater. Misiunea primelor trei armate din sectorul nord-vestic şi nordic era de a duce o ofensivă în Transilvania şi Banat printr-o  bătălie generală în zona Ciucea şi Caransebeş. Obiectivul final al planului – ocuparea Budapestei, putea fi atins printr-o ieşire prin cele două porţi naturale ale râurilor Someş şi Mureş în câmpia Tisei. 

Înfrângerile armatei române de la Turtucaia (26 august) şi Silistra (28 august)  au modificat planul iniţial. Pentru a evalua situaţia, s-a decis convocarea unui Consiliu de război, care s-a desfăşurat la 2 septembrie 1917, cu participarea regelui Ferdinand, prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şefului Marelui Stat Major, Dumitru Iliescu, comandanţilor de armate, Ioan Culcer, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan.

 În cadrul acestei reuniuni, cei doi generali, Averescu şi Prezan au avut viziuni diferite asupra situaţiei strategice a României. Primul susţinea necesitatea opririi ofensivei în Transilvania şi organizarea operaţiilor la sud, obiectivul general fiind nimicirea trupelor germano-bulgare de pe partea opusă a Dunării; în caz de succes era posibilă înaintarea către sud pentru a face joncţiune cu armata franceză de la Salonic, iar după scoaterea Bulgarei din război şi deblocarea teritoriului balcanic, forţele puteau fi îndreptate spre nord pentru eliberarea Transilvaniei.

De cealaltă parte, Constantin Prezan considera că unica soluţie de redresare a situaţiei  era respectarea strică a „Ipotezei Z”, adică continuarea ofensivei peste munţi pentru a atinge linia Mureşului.

 Balanţa a fost înclinată în favoarea lui Averescu. Ofensiva la nord şi vest de munţi a fost oprită şi s-a organizat o acţiune complexă la sud de Dunăre, cunoscută sub denumirea de „Operaţia de la Flămânda” (18-23 septembrie). Această operație consta dintr-o acțiune frontală din Dobrogea, combinată cu un atac a 5 divizii de infanterie și una de cavalerie prin trecerea Dunării, la 25 km nord-est de Giurgiu, adică în spatele Armatei 3  bulgare)  Gândită strategic foarte bine, operaţia a eşuat din cauza timpului nefavorabil, a atacurilor aviaţiei germane şi flotilei austriece de la Perşina. Armata română a fost nevoită să se retragă la nord de fluviu, iar trupele, care au fost retrase din manevră, au luat calea trecătorilor din Carpaţi. După această operație, el a revenit la comanda Armatei 2. Restabilind disciplina, unităţile subordonate lui au rezistat atacurilor din octombrie-noiembrie 1916. La data de 1octombrie, acelaşi an, a fost desemnat ca comandant în fruntea unei noi structuri organizatorice: grupul de armate „Nord”, compus din armata 2 şi 4.

În vara anului 1917 Averescu s-a remarcat în cadrul bătăliilor de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, unde a oprit înaintarea trupelor Puterilor Centrale pe această  linia de apărare . Operațiile militare au fost executate conform planului de ofensivă a armatei 2, propus de el în cadrul Consiliului de război de la Iaşi din 30 mai 1917: o lovitură principală la joncţiunea dintre cele două fronturi ale inamicului, în zona Oituz, pentru a disloca flancul stâng  al  adversarului  spre Târgu Secuiesc şi cel drept spre Râmnicu Sărat. După unele surse, la Mărăști, raportul de forțe era următorul: inamicul avea 25 de batalioane, cu 155 de mitraliere, 36 de escadroane cu 97 de mitraliere şi 142 tunuri, (dintre care 6 grele). Armata 2 a generalului Averescu dispunea de 56 de batalioane cu 448 mitraliere, 14 escadroane, 228 de tunuri (5 grele) şi 21 de avioane.

Însă succesele din aceste sectoare ale frontului nu a împiedicat Marele Cartier General de a lua decizia de stopare acţiunii armatei 2. Nesocotind ordinul de încetare a ofensivei, Averescu a continuat atacul în zilele de 13-14 iulie 1917. Acest fapt ar fi putut să-l coste cariera militară, însă popularitatea crescândă dîn armată a împiedicat demiterea acestuia. În rândurile soldaţilor era cunoscut sub numele de „taica Averescu”.

Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917),  clasa a II-a (la 21 iulie 1917),  clasa I (la 15 decembrie 1921).

Averescu a fost și teoritician militar. Pe când când era căpitan, la începutul anului 1891, a preluat  editarea revistei România militară, unde  a publicat o serie de studii de geografie: „Teatrul de operaţiuni  austro-român” (1891), „Lecţiuni de geografie „(1895). Operele sale „Tactica. Teorie şi aplicaţiuni”, în trei volume (1888-1891), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului”(1903), „Operaţiile de la Flămânda” (1924), „Notiţe zilnice de război” (1937) l-au consacrat în domeniul ştiinţei militare.

La 25 octombrie 1930, la Sighişoara, Averescu  a fost ridicat la rangul de mareșal, adică cea mai înaltă treaptă în ierarhia militară (această demnitate  își are originea  în Europa, unde a fost instituită pentru prima dată în Franţa, în timpul domniei  regelui Filip II August (1180 – 1223);  mai târziu a fost desfiinţată, în 1793, în timpul primei Republici franceze (21.09.1792 – 27.07.1794) şi reînfiinţată de Napoleon I (1769 – 1821), împărat al Franţei (1804 – 1814 şi 1815);  în România, demnitatea de mareşal a fost înființată la Iaşi, în toamna anului 1918, când guvernul generalului Coandă hotăra ca Regele Ferdinand I, în calitatea sa de Comandant Suprem al Armatei Române în războiul din 1916 – 1918, să fie înălţat în acest rang).

  Înmânarea bastonului şi citirea Cărţilor de „Mareşal al României” a fost făcută de Ministrul Armatei, generalul Nicolae Condeescu.

Militar de carieră și personalitate politică, Alexandru Averescu a încetat din viaţă în noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938. A fost înmormîntat în cripta situată în locul unde a fost spart frontul german la Mărăşti, în mausoleul edificat în cinstea eroilor bătăliei din vara anului 1917, lăsând astfel neamului din care s-a ridicat pagini de glorie.

Natalia Codreanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

       Domnitorul  Mircea cel Bătrân (1386-1418)

La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului  Mircea, supranumit şi cel Bătrân.

În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului, domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.

La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge  trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.

În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I  Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scoul de a distruge şi subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. L-ngă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin succes, care se mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele  Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân. În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl  susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.

Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt  răgaz în lupta sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.

La 31 ianuarie 1418 pleacă  în nefiinţă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi politică.     

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

DOMNITORUL ALEXANDRU CEL BUN

Posted: 5 Mai 2012 in Articole

Domnitorul  Alexandru cel Bun

La 23 aprilie 1400, Alexandru, fiul lui Roman I din dinastia Muşatinilor,  devine domnitorul Moldovei. Unul din primii paşi a noului voievod a fost întărirea instituţiilor statale, capacităţii de apărare a ţării şi ridicarea prestigiului Moldovei pe plan internaţional. În anul 1401, la cererea lui Alexandru cel Bun, patriarhul Constantinopolului, Matei I, trimite în Moldova pe Grigorie Ţamblac şi pe Arhon Manuil să cerceteze caracterul canonic al hirotonisirii lui Iosif. Cu venirea lor se începe activitatea de creare a mitropoliei Moldovei. În rezultat Iosif a fost recunoscut mitropolit al Moldovei. Crearea Mitropoliei şi stabilirea scaunului metropolitan la Suceava a încheiat conflictul dintre Moldova şi Patriarhia constantinopolitană şi totodată a fost prima victorie diplomatică a noului domnitor, care i-a ridicat prestigiul în ţară şi peste hotare. Concomintent, Alexandru începe un şir de lucrări pentru întărirea capacităţii de apărare a cetăţilor Moldovei, o atenţie deosebită, acordându-se cetăţii de scaun, Suceava. Sunt chemaţi constructori din Veneţia,  Polonia, ce trebuiau să ajute la refacerea cetăţilor.

La 12 martie 1402, Alexandru cel Bun recunoaşte suzeranitatea regelui polon Wladislaw al II-lea Jageillo, iar la 4 august 1404, la Cameniţa, vine personal şi depune jurământ de vasalitate. Regele polon l-a recunoscut pe Alexandru domnitor al Moldovei şi se obliga să nu acorde ajutor pretendenţilor la scaunul ţării şi în cazul unei invazii străine să acorde Moldovei ajutor militar. Prin depunerea jurământului de vasalitate faţă de Regatul Polon, Alexandru a oprit tendinţele expansioniste ale Regatului Ungar în Moldova, care dorea să supună ţara,  transformând-o într-un ducat ungar. Odată cu încheierea tratatului moldo-polon, în Moldova au venit un număr mare de negustori din Polonia, care au dat un nou imbold dezvoltării comerţului. Alexandru cel Bun acordă privelegii comerciale negustorilor lioveni, care au primit dreptul de a crea depozite în capitala ţării, Suceava. Crearea acestor depozite în oraşele Moldovei, au transformat-o într-un centru important de tranziţie a mărfurilor în regiune, ridicându-se exportul mărfurilor din Moldova în Polonia, Ungaria şi în sudul Dunării.

În anul 1407, se înrăutăţesc relaţile moldo-ungare. Ca răspuns voievodul Moldovei a semnat, la Liov, un nou tratat moldo-polon îndreptată împotriva Ungariei. În acest tratat Alexandru cel Bun se obliga să acorde ajutor militar regelui polon în cazul unui război cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, iar  regele polon se obliga să-l susţină pe Alexandru într-un conflict armat cu statul ungar, susţinător al Ordinului teuton.Tratatul a oprit un război între Moldova şi Ungaria.

La începutul anului 1411 se începe războiul dintre Regatul Polon şi Ordinul teuton. Devotat obligaţiilor asumate, Alexandru trimite un contingent de trupe, care participă în bătălia generală de la Grunwald dintre acest ordin şi forţele unite ale polonezilor şi lituanenilor. După terminarea războiului, la 25 mai 1411, la Roman este încheiat un nou tratat moldo-polon, prin care s-a reînnoit alianţa împotriva  Ungariei. Regele Wladislaw al II-lea îşi asuma obligaţia de a restitui, în doi ani, restul sumei pe care o datora din timpul lui Petru I, în caz contrar va ceda Pocuţia. În acelaşi timp Regatul Ungar,  dorind să dezmembreze alianţa moldo-polonă, începe tratative cu Regatul Polon privind împărţirea sferelor de influenţă în sud-estul Europei, care s-au finalizat cu încheierea tratatului de la Lublau împotriva Imperiului Otoman. Deasemenea tratatul cuprindea şi o clauză privind împărţirea Moldovei în cazul neparticipării lui Alexandru cel Bun la acţiunile antiotomane. În aceast caz, Polonia ocupa nordul Moldovei, iar Ungariei îi revenea partea de sud a ţării, inclusiv cetatea Chilia. Domnitorului Moldovei  nu i s-a adus la cunoştinţă condiţiile tratatului, fiind sigur de faptul că regele polon îşi va respecta obligaţiile.

În perioada dată începe o nouă ofensivă a Imperiului Otoman în Europa. Alexandru începe un şir de lucrări pentru întărirea armatei Moldovei şi a cetăţilor, în  special a Cetăţii-Albe, ce avea o importanţă strategică pentru Moldova. Datorită acestei cetăţi, Moldova avea ieşire la Marea Neagră şi deţinea una din principalele căi comerciale din bazinul Mării Negre. Despre importanţa acestei cetăţi, ne vorbeşte faptul că primul atac al tucilor în Moldova a avut loc asupra Cetăţii-Albe. În anul 1420, o flotă otomană se apropie de Cetatea-Albă. Comandanţii turci doreau să debarce trupelor pe uscat şi să formaze un cap, după care urma asedierea cetăţii. Unităţile otomane erau formate din ostaşi cu o bogată experienţă militară pe uscat şi pe mare în Asia Mică şi Balcani. Apărarea cetăţii era condusă de Alexandru. Perminţându-le turcilor să-şi debarce trupele, acesta i-a atacat concomitent din câteva direcţii şi i-a aruncat în mare. Cu perderi mari în forţă vie, flota otomană a fost nevoită să se retragă de sub zidurile cetăţii.

Dar în anul 1422 se începe o nouă confruntare dintre cavalerii teutoni şi regatul polon. În această bătălie, alături de oastea poloneză, au participat unităţi de cavalerie din Moldova, tirmise de Alexandru cel Bun. Călăreţii moldoveni participă alături de poloni la asediul cetăţii Marienburg. În timpul aflării lângă cetate, călăreţii moldoveni au fost atăcaţi din cetate de către cavaleri teutoni. Retrăgându-se în pădure, au organizat o ambuscadă cavalerilor germani ce îi urmăreau. După o luptă crâncenă unităţile germane au fost deitruse. Cronicarul polon Jan Dlugosz menţiona  că cei 400 de călăreţi moldoveni „au bătut o oaste mare şi s-au întors în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă.” Ostaşii moldoveni au  mai participat şi la altele confruntări dintre trupele poloneze şi Ordinul teuton.

Între anii 1420-1426, Ţara Românească se afla sub un atac permanent al trupelor otomane. Alexandru cel Bun, pentru a împiedica ocuparea Cetăţii Chilia de către trupele otomane şi cele ungare, stabileşte aici o garnizoană moldovenească. Cu trecerea Chiliei la Moldova nu a fost de acord regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care pregătea un proiect de ocupare a cetăţii.  După încheierea tratatului de pace turco-ungar, regele ungur începe să ducă activităţi pentru transformarea Moldovei în vasal a coroanei ungare. La Congresul de la Luck (Volhânia), la care au participat  regii Ungarei şi Polonei, Sigismund de Luxemburg a cerut ca domnitorul Moldovei sa  depună  jurământ de vasalitat. Alexandru cel Bun, susţinut de regele Poloniei,Wladislaw al II-lea  Jagello, a refuzat,  reuşind să evite suzeranitatea ungară.

După acest eşec diplomatic, regele Ungarei, în anul următor, nu l-a oprit pe vasalul său, domnitorul Ţării Româneşti, Dan II care era totodată şi vasal al Imperiului Otoman, să organizeze, împreună cu turcii, o campanie militară pentru cucerirea cetăţii Chilia şi prădarea Moldovei. Trupele, care au asediat cetatea Chilia au suferit eşec, iar unităţile turceşti, ce au pătruns în Moldova ca s-o prade, au fost distruse de către oştirea Moldovei.

                Ultimii ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun ca şi toată domnia sa se remarcă printr-o luptă continuă pentru independenţa ţării şi prosperării ei economice. În noiembrie 1430 se începe un conflict moldo-polon legat de imixtiunea regatului polonez în afacerile interne ale Moldovei şi de tentativele de a propoga catolicismul. Domnul Moldovei, ajutat de un corp de oaste tătăresc, participă, alături de marele duce al Lituaniei, Svidrigaillo, care dorea separarea Lituaniei de Polonia. Unităţile moldoveneşti au înaintat până la Liov şi Cameniţa, dar au fost înfrânţi în sudul Poloniei. După campania militară în Polonia au început tratative moldo-polone, care se termină cu închierea unei păci cu regatul Polon. Tot în acelaşi an, domnitorul Moldovei îl sprijină la domnie pe Alexandru Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrân la domnia Ţării Româneşti.

În anul 1431, la mănăstirea Bistriţa a fost finisată pictura murală, unde, pe lângă imaginile religioase, sunt prezentate portrele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Marena. De la Alexandru cel Bun se începe tradiţia ca domnitorii să-şi picteze imaginea sa.

În ianuarie 1432, Alexandru cel Bun a plecat în nefiinţă, fiind înmormântat la mănăstirea Bistriţa. Pe plan intern s-a caracterizat prin centralizarea Ţării Moldovei, dezvoltarea economiei şi culturii. Domnia sa se mai remarcă printr-o toleranţă religioasă faţă de alte culte, faţă de biserica armeană şi husiţi. Pe plan extern a apărat independenţa Moldovei şi nu a permis ca ţara să fie dezmembrată şi ocupată de forţă străină. Anul acesta se împlinesc 680 de ani de la moartea acestui falnic domnitor. În istoria noastră, figura sa reprezintă un simbol al unităţii statului şi poporului şi o conducere înţăleaptă a ţării .              

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Prima mare victorie a lui Ştefan cel Mare.

    În primii ani de domnie, Ştefan cel Mare s-a ciocnit cu tendinţele expansioniste tot mai pronunţate ale regatului ungar. Regele Ungariei, Matei Corvin, dorind să supună Moldova, a  început pregătirea unei campanii militare de proporţii în Moldova. Ca motiv de începere a războiului a constituit eliberarea de către oastea moldovenească a cetăţii Chilia. Acest act a fost considerat la Buda drept o adevărată declaraţie de război din partea  Moldovei. Conducătorul Ungariei avea ca obiectiv controlul gurilor Dunării. Acest scop nu putea fi îndeplinit fără detronarea lui Ştefan, care ducea o politică independentă faţă de regatul ungar. Ungurii au hotărât să-i susţină pe pretendenţii la scaunul Moldovei, Petru Aron şi Berindei.

 Campania militară împotriva lui Ştefan cel Mare a fost pregătită minuţios. În lunile septembrie şi octombrie armata ungară, destinată să pătrundă în Moldova, se estima la numărul de 40 000 de ostaşi, dintre care 12 000 de mercenari în mare majoritate de origine germană, dintre care 8 000 de călăreţi. Forţa de şoc a trupelor ungare era formată din aşa-zisa „armată neagră”, constituită din cavaleria grea şi din pedestraşi, mercenari dispunînd de armament greu, precum paloşe germane, arbalete, securi de infanterie şi albarde. Trupele auxiliare erau formate din infanteria uşoară, folosită în special în misiuni de recunoaştere şi de legătură şi cavaleria uşoară, aptă pentru acţiuni de hărţuire.  Unităţile ungare dispuneau de un mare număr de tunuri, în special de calibru mic. Merecenarii din componenţa armatei ungare aveau o mare experienţă în luptele purtate cu otomanii în Bosnia şi Serbia şi acţiunilor militare din Boemia.

Armata ungară era împărţită în regimente (horgvi), fiecare regiment având câte 5 000 de ostaşi. Disciplina în unităţile ungare era neeficientă. Nu exista o coordonare a acţiunilor dintre cavalerie şi infanterie. Preponderenţă în armata ungară se dădea cavaleriei grele, ce avea în dotare armură de producţie germană cu o greutate de 80-120 kg. Totodată în armata ungară îşi făceu serviciul militar ostaşi de diferite naţionalităţi care greu se înţelegeau. Nobilimea se uita cu dispreţ la simplii ostaşi pedestraşi. Comandanţii unguri credeau într-o victorie uşoară şi rapidă şi n-au apreciat la justa valoare  capacităţile armatei Moldovei.

În faza iniţială a războiului oastea Moldovei, ce avea ca misiune să se confrunte nemijlocit cu inamicul, era formată din 12 000 de luptători. Aceasta se datora faptului că o parte din trupe au fost dislocate în cetăţi, care înainte de invazia ungară au fost întărite, în special cetatea Suceava şi Hotin.

 Oastea Moldovei era înzestrată cu armament uşor. Trupele erau deosebit de mobile şi manevrabile. În luptă călărimea putea să devină pedestră. Ostaşii foloseau sabia, paloşul, ghioaga, buzduganul, securea, arme ce făceau parte din categoria armelor de tăiere şi lovire. Din categoria armelor de aruncare erau răspândite arcul şi suliţa. În trupele armatei Moldovei era o disciplină de fier, datorată încrederii ostaşilor în capacităţile de comandant de oşti a lui Ştefan cel Mare şi comandanţilor cu experienţă ce erau devotaţi domnitorului. Oastea Moldovei câştigase experienţă în acţiuni rapide, de atac împotriva diferitor incursiuni de jaf efectuate de către unităţi auxiliare turceşti şi tătăreşti şi prin atacuri de forţă cum a fost asediul şi lupta pentru eliberarea cetăţii Chilia. Ostaşii moldoveni duceau un război de apărare a pământului natal contra invadatorilor străini. Deaceea moralul în trupe era ridicat. De acest lucru era legat şi faptul că dacă ungurii învingeau în această confruntare atunci Moldova îşi putea pierde nu numai independenţa de stat dar şi credinţa strămoşească, stabilindu-se influenţa religiei catolice în teritoriul dintre Carpaţi şi Marea Neagră.  

Ştefan cel Mare a adoptat o tactică de luptă numită „aşteptarea strategică” lăsând detaşamente de acoperire în trecătorile Carpaţilor, principalele forţe concentrându-le în zona Sucevei. Detaşamentele de acoperire permanent hărţuiau armata ungară şi totodată atacau carele cu provizii.

În a doua jumătate a lunii noiembrie 1467 armata ungară trecuse Oituzul şi continua să înainteze. Ştefan cel Mare s-a deplasat cu trupele sale spre sud. Această manevră s-a datorat raportului de forţe care exista între armata ungară şi cea a Moldovei. Armata ungară trebuia să fie atrasă într-un loc unde nu putea să manevreze. Ştefan cel Mare nu putea să se angajeze într-o bătălie generală cu oastea maghiară. El a început să folosească aşa-numita „apărare strategică activă”, care prevedea măcinarea treptată a inamicului, distrugerea capacităţii de luptă a unităţilor maghiare şi scăderea moralului de luptă. În faţa trupelor de invazie au fost construite fortificaţii de campanie, baraje din copaci tăiaţi, cetăţi construite din lemn şi pămînt.

La 19 noiembrie trupele maghiare cu mare greu ocupă târgul Trotuş. În urma luptelor de la Trotuş, ungurii au suferit mari pierderi. Terenul fiind neuniform  era nefavorabil armatei regelui Ungariei, aceasta era greoaie, nemanevrabilă şi nu putea să-şi utilizeze complet principalele forţe care îi asigurau superioritatea şi victoria. În schimb armata Moldovei acţiona prin lovituri rapide, puternice şi de scurtă durată. Acest lucru nu ducea la mari pierderi în rîndurile armatei. Comandanţii ungari doreau să-l provoace pe Ştefan la o bătălie generală. Dar Ştefan evita această confruntare. Tactica de luptă dusă de Ştefan era o tactică de luptă corectă, care ducea  la rezultate mari cu forţe mici. Cum scria cronicarul polon Dlugosz: „ Ştefan cel Mare nu cuteza să se lase în luptă deschisă, ci-l hărţuia prin locuri ascunse şi pline de curse”.

La 29 noiembrie trupele ungare continuau înaintarea şi au ocupat Romanul. Spatele şi aripile coloanei de marş erau supuse atacurilor frecvente din partea călăreţilor moldoveni, fiind astfel obligaţi să stea într-o permanenetă stare de tensiune. Regele Ungariei, văzând că nu-l poate  provoca pe Ştefan cel Mare la o bătălie generală a ordonat prădarea ţării şi exterminarea populaţiei civile. Dar detaşamentele ungare ce se desprindeau de oaste erau distruse în diferite ambuscade care erau organizate de unităţile moldoveneşti. Pe măsură ce oastea regelui pătrundea tot mai adânc pe teritoriul Moldovei, în armata maghiară apăreau dificultăţi cu proviziile. Detaşamente trimise de Ştefan au închis căile de aprovizionare din spatele inamicului, tăindu-i orice legătură cu exteriorul Moldovei. Acest fapt l-a făcut pe regele Ungariei să mărească numărul de detaşamente trimise după pradă, ce erau distruse unul câte unul.

La 7 decembrie regele ungur acceptă să înceapă tratativele de pace ce au fost iniţiate de către Ştefan. Prin acest lucru el dorea să-şi refacă forţele, dar nicidecum să se retragă de pe teritoriul Moldovei. O cerinţă a regelui Ungariei era reîntoarcerea cetăţii Chilia  regatului ungur şi plătirea unui tribut de vasalitate. Ştefan, dimpotrivă, dorea ca regele Ungariei să-l recunoască ca domnitor al Moldovei şi armata ungară să se retragă pe vechiul drum pe care a venit. Dar după mai multe întîlniri, tratativele au intrat în impas.

 Văzând acest lucru Matei Corvin a reluat ofensiva spre Suceava, dând foc târgului Roman. Pentru a face mai sigură înaintarea, două detaşamente au început să înainteze spre Cetatea Neamţului. Dar aici, în faţa ungurilor a apărut o nouă dificultate. În luna noiembrie s-au început îngheţuri puternice. Aceasta a dus la victime în rândurile trupelor maghiare, deoarece un mare număr din ostaşii unguri erau nevoiţi să doarmă sub cerul liber, casele de locuit fiind distruse şi arse de ostaşii moldoveni.

La 14 decembrie armata ungară a intrat în vechea capitală a Moldovei, Baia. Matei Corvin a ales acest oraş pentru refacerea trupelor înainte de a începe ofensiva  generală spre Suceava. La Baia comandanţii unguri au adoptat măsuri de siguranţă: s-au executat lucrări de fortificare în părţile mai vulnerabile, s-au creat ziduri după modelul husit, în care au fost instalate tunuri. Regele cu garda sa se afla în centrul oraşului. Planul de atac a lui Ştefan prevedea ca lovitura generală să fie efectuată în prima nooapte după sosirea regelui Matei Corvin la Baia. La acel moment trupele ungare  erau obosite după marşul lung şi cei mai mulţi din ostaşi erau cuprinşi de somn. Ştefan şi-a concentrat principalele forţe la depărtarea de 2 km de târg în spaţiul dintre râul Moldova şi afluentul acestuia Şomuzul Băii. Toţi ostaşii au descălecat şi folosindu-se de întuneric au încercuit oraşul. Ca să amplifice panica în rândurile inamicului, Ştefan a ordonat unei părţi din ostaşi să dea foc oraşului.

În noaptea de 14 spre 15 decembrie ostaşii moldoveni au pătruns în oraş şi au  dat foc unui număr mare de locuinţe. În tabăra inamică s-a început panica, ostaşii au început să stingă incendiile. În acel moment Ştefan ordonă începerea atacului general. Se începuse un mare măcel a trupelor invadatoare. La marginea oraşului Baia s-a început o încăierare aprigă. Unităţile maghiare se retrăgeau spre centrul oraşului Baia. Regele Ungariei a fost rănit. Spre ziuă, formând un detaşament de şoc din garda personală, Matei Corvin a trecut printre rândurile ostaşilor moldoveni. Dar şi în această luptă el a fost rănit cu trei săgeţi. De urmărire şi de prizonierat pe regele Ungariei l-a salvat trădarea  unor boieri moldoveni din preajma lui Ştefan. Comandanţii unguri au părăsit trupele  lăsându-le la voia întâmplării. Rămăşiţele ce se retrăgeau erau exterminate de către detaşamentele de urmărire trimise de Ştefan.

Bătălia de la Baia s-a sfârşit cu victoria totală a oştirilor comandate de Ştefan. A fost distrusă una dintre cele mai puternice forţe militare din Europa. Armata Ungariei a pierdut întreaga artilerie, au fost distruse unităţile de elită. Victoria dată a dus la sfârşitul implicării Ungariei în treburile interne ale Moldovei.   

Pe plan internaţional a crescut prestigiul statului Moldova. Vecinii au început să vadă în persoana lui Ştefan nu un domnitor slab care uşor poate fi detronat, ci un conducător de stat care era capabil să apere independenţa ţării.

În acest război armata Moldovei medievale a primit o bogată experienţă de luptă şi totodată au fost puse bazele strategiei şi tacticii de luptă cu armatele invadatoare, care erau net superioare. Acest lucru s-a văzut mai târziu în bătălia de la Vaslui cu otomanii din anul 1475, în invazia turcească din anul 1476 şi cea polonă din anul 1497. Acest război a fost menţionat în diferite cronici din acele timpuri, unde Ştefan cel Mare este prezentat ca un ilustru comandant de oşti, iar luptătorii  Moldovei sunt caracterizaţi ca ostaşi viteji şi neînfricaţi, ce-şi iubesc patria.    

Sergiu Munteanu, Muzeul Armatei Naţionale

Din istoria trupelor aeropurtate

După încheierea primului război mondial, teoreticienii militari căutau noi metode de a petrece operaţiuni militare care să aibă ca rezultat mici pierderi umane şi victorii rapide, au apărut ca rezultat noi genuri de trupe, printre care se numară şi unităţile aeropurtate. Primele operaţiuni unde au fost folosite paraşutele au avut loc în anul 1928, cînd unităţile NKVD-ului ducînd lupte în Asia Mijlocie cu combatanţii islamici au paraşutat un detaşament special în localităţile unde se aflau conducătorii mişcării de rezistenţă islamică. În anul 1931 se formează unităţile de paraşutişti. Au fost formate trei detaşamente ce se dislocau în districtul militar Leningrad. În total ei numarau 480 de ostaşi avînd în dotare 18 avioane. În anul 1933, în baza acestor unităţi sunt organizate 4 brigăzi cu destinaţie specială, concomitent, în Uniunea Sovietică este propagat sportul cu paraşuta, acest lucru se efectua pentru crearea de rezerve pentru unităţile de paraşutişti. În anul 1935, în districtul militar Kiev au avut loc manevre militare, la aceste manevre au fost invitaţi toţi atasaţii militari ai statelor ce prezentau pentru Uniunea Sovietică potenţiali duşmani. Aceste manevre militare au fost conduse de către mareşalul Mihail Tuhacevski. Uniunea Sovietică a prezentat toate unitaţile sale de elită, aici pentru prima oara au fost prezentate în acţiune unităţile motorizate, cel mai mult au impresionat unitaţile de paraşutişti.  Într-un raion anumit au fost paraşutaţi 1200 de ostaşi ce au ocupat punctele propuse îndeplinind misiunea. În anul 1939 din nou au loc manevre militare în districtul Minsk, unde au participat 1800 paraşutişti, care au demonstrat o înaltă capacitate de luptă. În anul 1939 Uniunea Sovietică dispunea de 6 brigazi de paraşutişti în număr de 18000 de ostaşi, aceste unităţi au participat la luptele din Extremul  Orient împotriva trupelor japoneze în calitate de infaterişti.

Tot în perioada dată se începe formarea trupelor de paraşutişti în Germania nazistă, acest lucru s-a accelerat după ce au avut loc manevrele militare din Kiev, la care au participat şi ataşaţi militari din Germania, ei au fost impresionaţi de unităţile de paraşutişti ai Uniunii Sovietice şi în mod urgent au recomandat conducerii Germaniei să înceapă formarea unităţilor de paraşutişti. Conducătorul trupelor de aviaţiei al Germaniei Gherman Hereng dorea să aibă unităţi speciale la fel ca cele ale conducătorul SS-ului Hereng Himler, după mai multe cereri către rescancelarului Germaniei, Adolf Hitler a permis de a creea un batalion de paraşutişti cu denumirea German Hereng. Înrolarea în batalionul dat era benevolă, cei care doreau să facă serviciul militar în această unitate erau preîntîmpinanţi că unitatea va îndeplini misiuni ce erau riscante, erau primiţi cei care aveau o pregătire fizică şi intelectuală înaltă. La examenele de intrare critariile de selectare erau: credinţa în propriile forţe, agresivitatea, capacitatea de a lua iniţiativă. Ofiţerii şi ostaşii treceau aceleaşi antrenamente, mai tîrziu antrenamentul ofiţerilor a fost îngreunat faţă de antrenamentul ostaşilor. Pentru prima dată în aceste unităţi încep să fie predate luptele marţiale, în special lupta karate şi lupta corp la corp, acesta este primul exemplu unde într-o armată europeană sunt predate lupte de provinienţă asiatică. Uniforma militară pentru batalionul dat a fost modelată personal de către Gherman Hereng. Popularitatea unităţilor de paraşutişti în Germania a crescut în special după ce în aceste unităţi s-a înrolat campionul Germaniei la box. În anul 1938 generalul Curt Ştudent a cerut ca acest batalion să fie transformat în divizie, conducerea Germaniei a fost de acord cu această propunere şi batalionul dat a fost transformat în a VII-a divizie aeropurtată. A fost creat un regulament special pentru unităţile de paraşutişti, acesta  prevedea o strictă disciplină, un antrenament continuu şi un devotament total fată de Germania. Totodată Curt Ştudent menţiona că la ostaşii care fac serviciul militar în cadrul trupelor aeropurtate  trebuie de cultivat mîndria că fac serviciul militar în aceste unităţi şi totodată trebuie să existe o fraţie a celor ce au făcut serviciul militar în trupele de paraşutişti.

 Unităţile de paraşutişti germani au participat la luptele din Danemarca şi Olanda. Prima mare operaţie au efectuat-o în Norvegia în aprilie 1940, datorită acţiunilor rapide ale acestor unităţi, armata germană a avut posibilitate să ocupe Norvegia. Cea mai mare şi mai vestită operaţiune a trupelor de paraşutişti germani a avut loc în anul 1941. După campania militară a Germaniei în Balcani şi după ocuparea Greciei, unităţile Marei Britanii s-au retras pe insula Creta. Comandatul trupelor de paraşutişti dorind să demonstreze că unităţile aeropurtate pot să îndeplinească misiuni cu caracter strategic a propus ca în bătălia pentru insula Creta principala forţă să o prezinte unităţile de paraşutişti, însă serviciile speciale engleze au aflat ziua şi ora începerii acestei operaţiuni. Dorind să distrugă unităţile de paraşutişti, englezii au concentrat pe insula Creta trupe în numar de 53000 ostaşi. După cum s-a exprimat prim ministrul Marii Britanii Winston Cerceli a apărut o bună ocazie de a nimici unităţile de paraşutişti germane cu o singură lovitură. În această operaţiune au participat 10000 de paraşutişti germani. Cînd s-a început operaţiunea, englezii îi aşteptau pe germani şi erau pregătiţi, după toate regulile artei militare germane trebuiau să piardă această bătălie, însă germanii aveau superioritate în aer, primul val de paraşutişti ce a fost desantat pe insula Creta după lupte crîncene au putut să ocupe aerodromul principal aceast lucru dînd posibilitatea de a aduce noi trupe. Englezii nu au luat în calcul că trupele de paraşutişti germane aveau o pregătire excelentă şi erau luptători de o categorie înaltă, ca rezultat Marea Britanie a pierdut bătălia pentru insula Creta, din 53000 ostaşi englezi au fost evacuaţi numai 16000, ceilalţi au fost nimiciţi sau au fost luaţi prizonieri. Aceasta a fost cea mai mare operaţiune şi cea mai vestită a trupelor de paraşutişti din al II-lea război mondial.

La 22 iunie 1941 sa început războiul dintre Uniunea Sovietică şi Germania. Între lunile iunie şi octombrie armata germană a obţinut succese militare fenomenale. Toată partea europeană a statului sovietic a fost ocupată de trupele germane, trupele sovetice au fost distruse, în acest răstimp au fost luaţi mai mult de 3 mln de prizonieri sovetici. O cauză a acestor succese constă în acţiunile unităţilor de paraşutişti, ei au pătruns pe teritoriul Uniunii Sovetice înainte de 22 iunie, ei au ocupat podurile ce aveau un caracter strategic, au depistat statele majore de divizie, de armata şi le-au distrus, la fel, ei au întrerupt legătura între unităţile sovetice. Toate aceste acţiuni au dus la un haos total în trupele sovetice, tot datorită unităţilor de paraşutişti au fost capturate un mare număr de blindate, un număr mare  de unităţi de artiliere ce se aflau în spatele unităţilor sovetice.

Armata sovietică la începutul războiului dispunea de 10 corpuri aeropurtate, fiecare corp fiind alcătuit din 3 brigăzi, fiecare brigadă fiind formată din 4 batalioane, dar unităţile de paraşutişti erau folosite mai mult ca infanterie de elită. Dupa începerea războiului, văzînd activitatea unităţilor de paraşutişti germane, conducerea sovetică a hotărît să folosească unităţile de paraşutişti în operaţii de desantare masivă. O parte din unităţi au fost paraşutate în spatele inamicului, acolo ele acţionau în calitate de unităţi de partizani. Prima mare operaţiune a unităţilor aeopurtate sovectice în războiul împotriva Germaniei a avut loc la 14 iulie 1941, dar această operaţiune s-a soldat cu eşec, germanii au depistat avionale sovetice cu unităţile de paraşutişti şi s-au pregătit de contra atac. Următoarele operaţiuni ale trupelor aeropurtate sovetice au avut loc în februarie 1942, dar la fel s-a încheiat cu eşec, deoarece au avut loc iarna şi pe viscol şi nu a existat o coordonare între unităţi şi sa întrerupt legătura cu Statul Major al armatei sovietice. După aceste operaţiuni se începe o reformare a trupelor de paraşutişti sovetici unde se punea accentul mai mult pe capacităţile profesionale decît pe număr.

În anul 1941-1942 Marea Britanie formează 3 brigăzi de paraşutişti, în special după înfrîngerea de pe insula Creta pe englezi i-au impresionat paraşutiştii germani. Winston Cerceli l-a chemat pe şeful aviaţiei engleze şi a ordonat ca în luna mai, anul 1942 Marea Britanie să aiba 5000 de paraşutişti. Tot în anul 1941 generalii americani au analizat operaţiunile germanilor şi SUA crează unităţi de paraşutişti. La început au fost create 2 batalioane, după aceea au mai fost create încă 3 brigăzi, iar în anul 1944 sînt create 2 divizii. Paraşutiştii englezi şi americani au avut prima mare operaţiune în Europa în anul 1944 între 5-6 iulie cînd a avut loc desantarea şi debarcarea aliaţilor în Normandia. Datorită acţiunilor trupelor aeropurtate, aliaţii au putut rapid să înainteze pe teritoriul Franţei şi să elibereze oraşul Paris. O altă operaţiune a trupelor aeropurtate a aliaţilor a avut loc în septembrie 1944, se preconiza desantarea a 2 divizii americane, 1 engleză şi o brigadă de paraşutişti englezi în Olanda. Dacă această operaţiune avea să aibă succes, atunci aliaţii ar fi putut să ocupe raioanele economice ale Germaniei din bazinul rîului Rur, dar paraşutarea a avut loc într-un raion unde se aflau 2 divizii de tancuri SS şi operaţiunea s-a soldat cu eşec şi cu mari pierderi în rîndurile unităţilor aeropurtate americane şi engleze.

În anul 1945 paraşutiştii îndeplineau mai mult misiuni cu caracter tactic. După terminarea războiului rolul unităţilor aeropurtate a crescut. Acest lucru s-a văzut în războul din Coreea, unde avea loc confruntarea între Coreea de Nord comunistă şi Coreea de Sud ce era susţinută de  SUA. În urma acţiunilor trupelor de paraşutişti americani şi a infanterii marine SUA a fost oprită ofensiva trupelor Coreei de Nord şi stopate acţiunile militare. În anii 60 trupele de paraşutişti s-au evidenţiat în confruntarea dusă între lagărul socialist şi Occident, în spacial în războiul din Vietnam, unde una din forţele de elită o reprezentau trupele de paraşutişti, aici  paraşutiştii americani acţionau în grupuri cîte 4-5 oameni, ei depistau bazele combatanţilor vietnamezi, totodată îi nimiceau pe comandanţii trupelor Vietnamului de Nord ce se aflau pe teritoriului Vietnamului de Sud.  Pentru prima dată apar unităţi de tipul aer, pămînt, apă, aceste unităţi de paraşutişti, acţionau în zoene mlăştinoase unde se aflau combatanţi vietnamezi. Războiul din Vietnam a adus multe inovaţii în actiunile trupelor de paraşutişti, anume după războiul din Vietnam unele dintre primele trupe ale armatei americane ce au trecut la înrolarea profesională au fost unităţile de paraşutişti..

În anul 1968 cele mai numeroase trupe de paraşutişti le avea Uniunea Sovetică. Dintre aceste trupe, de elita erau considerate divizia de paraşutişti Vitepsc, Pscov, Bolgrad. În evenimentele din Cehoslovacia din anul 1968 divizia din Vitepsc a jucat rolul principal, anume unităţile acestei divizii au ocupat clădirile administrative şi au arestat conducerea Cehoslovaciei.

 Un alt război ce a adus noi inovaţii în trupele de paraşutişti a fost conflictul din Afganistan. Acest conflict militar a fost început de către Uniunea Sovietică, primele unităţi ce au intrat oficial în capitala statutului Afganistan Cabul a fost unitatea de paraşutişti din Vitepsc. Această operaţiune militară a avut loc în anul 1979, în acest conflict unităţile aeropurtate sovietice aveau următoarele misiuni: depistarea bazelor combantanţilor afganezi, depistarea căilor de aducere a armamentului, efectuarea recunoaşterii şi dobîndirea informaţiei pentru comandament. În conflictul militar principalele acţiuni erau efectuate de trupele aeropurtate. Prin războiul din Afganistan au trecut 100 mii de paraşutişti. Ultimele unităţi ce s-au retras de pe teritoriul Afganistanului în anul 1989 au fost unităţile de paraşutişti. În anii 90 rolul unităţilor de paraşutişti a fost în creştere ei devenind trupele de elită şi participau în diferite conflicte cu caracter local.

La momentul actual, în toate statele dezvoltate unităţile de paraşutişti prezintă trupe de elită unde îşi fac serviciul militar profesioniştii. Aceste unităţi au cel mai înalt nivel de luptă, dacă secolul XX a fost secolul trupelor blindate, atunci secolul XXI va fi cel al unităţilor speciale, al celor aeropurtate.

Sergiu Munteanu, Muzeul Armatei Naţionale

Sursa: Gazeta „Oastea Moldovei”