MILITARI DIN BASARABIA (7)

Cijevschi Vasile (1880, s. Zaim, Judeţul Tighina- 14.07. 1931, Chişinău) Studii: superioare în domeniul orientalisticii şi diplomaţiei. Ofiţer în războiul ruso-japonez şi în primul război mondial. Ultimul grad militar- colonel. Preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni, care şi-a ţinut lucrările între 20 şi 27 octombrie 1917 la Chişinău. În intervalul de după congres şi până la deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării a deţinut funcţia de comisar militar al Basarabiei (împreună cu V. Ţanţu). A fost şef al Statului Major al Comisariatului Militar. A fost ales deputat în Sfatul Ţării de Comitetul Central Moldovenesc Militar, a aderat la Fracţiunea Blocul Moldovenesc. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Chiriac Afanasie (25 martie 1891, com. Corjova, Bender-?) Autodidact. Agricultor. Ales deputat la Congresul I al Militarilor Moldoveni din toată Rusia. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Cernăuţan Nicolae (1892 sat. Bălăsineşti Hotin- )Studii: Liceul nr.1 Rechelieu din Odessa; Şcoala Militară din Odessa; Şcoala Militară Industrială pentru Instructori din Petrograd. Ocupaţia: instructor. În timpul Primului Război Mondial a luptat în armata rusă, având gradul de sublocotenent. Membru al Partidului Naţional Moldovenesc. La 28 iulie 1917 a făcut parte din delegaţia ce reprezenta Comitetul  Central ostăşesc moldovenesc din Chişinău 

Cernei Nicolae (1892 Toceni, Cahul- ? )Studii superioare. Participant la I război mondial, fost membreu a Comitetului ostăşesc moldovenesc din Odesa, organizat la 14 mai 1917. Participă la crearea cohortelor moldoveneşti, devenind inspectorul general al acestor cohorte. Delegat în Sfatul Ţării de către Congresul militarilor moldoveni.

Căpăţână Olga– (s-a născut la 30 iunie 1955, Lencăuţi, Edineţ),ofiţer sovietic în Afganistan(1979-1989), apoi în Transnistria(1992). Poetă şi prozatoare. Licenţă în Filologie la Institutul Pedagogic  din Bălţi (1978), ziaristă la Radioul Naţional. Preşedintă a Asociaţiei „Mamele ostaşilor”, vicepreşedintă a Uniunii Veteranilor Războiuluidin Afganistan; Preşedintă a Mişcării pentru Pace şi Integrare în Europa. Autoarea „Cărţii memoriei celor căzuţi în Afganistan”(Chişinău, 1997); „Cartea memoriei celor căzuţi în luptele pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova”(Chişinău, 2000)etc.

Chioru Pavel (Ianachi)(7.04.1902, Cartal, Ismail(azi Orlovka, Reni, reg. Odesa-11.10.1937, Siberia). În 1918 trece Nistru şi se înrolează binevol în Armata Roşie, participă la războiul civil din Rusia. Folclorist, istoric. Studii: Liceul din oraşul Bolgrad; Universitatea comunistă „I.M.Sverdlov”din Moscova. A deţinut diferite funcţii de răspundere în Transnistria sovietică. În anii 1928-1930 exercită funcţia de comisar al poporului pentru învăţământ. Este unul dintre fondatorii şi promotorii Uniunii Scriitorilor din RASSM (1928). În 1932 susţine trecerea la grafia latină în RASSM(republică înjghebată propagandistic de Stalin), aducând o contribuţie considerabilă la menţinerea limbii româneşti în stânga Nistrului, lucru pentru care a avut de pătimit: este învinuit în propagandă românească şi executat.

Ciuhureanu Daniel (9 dec. 1885 sat. Şirăuţi, Hotin -5 mai 1950 închisoarea Sighetul Marmaţiei) Studii: şcoala primară din sat; la un liceu din Bălţi; Seminarul Teologic din Chişinău; facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev (1913). În 1941 este mobilizat ca medic militar (avînd grad de colonel) 1946 activează în această calitate după care se pensionează. La 5 mai 1950 este arestat şi omorât.

Distincţii: Marea Cruce a Coroanei României cu cordon; Ordinul Ferdinand I în gradul de Mare Cruce cu eşarfă; Ordinul Serviciul Credincios în grad de mare ofiţer ş.a.

Codreanu Ion (1879, Ştefăneşti, Soroca-1949) Participant la luptele Primului război mondial, membru al Comitetului Naţional Moldovenesc din Odessa, condus de Emanuil Catelli; deputat la Congresul Militarilor Moldoveni. Un excelent orator, deputat în Parlamentul României din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Arestat la 25 iulie 1940 de către organele de ocupaţie NKVD din oraşul Bălţi. În 1942, guvernele sovietic şi român au acceptat un schimb de deţinuţi politici- „un patriot român contra unui patriot sovietic”, după cum afirmă presa vremii, Ion Codreanu a fost schimbat cu Ana Pauker (Ana Rabinson), agentă al Kominternului, unul din liderii Partidului Comunist Român, care la acel moment se afla întemniţată în închisoarea din Dumbrăveni. Scrieri: „Un glas din Basarabia(articol despre Nicolae Iorga) în „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr.6-7

Creangă Pavel (16.10.1933 satul Sălcuţa, Căuşeni- 19.01.2004 Chişinău) militar,general,ex- Ministru Apărării. După absolvirea Şcolii militare de blindate a deţinut multe funcţii, urcând pe scara ierarhică până la postul de locţiitor al Comandantului de armată. A luptat în Afganistan, a fost consilier militar sovietic în Republica Cuba, este considerat unul din cei care au creat structurile Armatei Naţionale. În perioada anilor 1992-1997 a condus Ministerul Apărării al Republicii Moldova.

Decoraţii: Ordinul „Ştefan cel Mare”, diferite distincţii sovietice, ale Republicii Afganistan şi Republica Cuba. A fost înmormântat la Cimitirul Municipal Cental din Chişinău.

Ciachir Sergiu-(12.09.1917 s. Sămăşcani, Orhei )militar, erou din Basarabia. Studiază la Liceul militar din Iaşi, iar în septembrie 1939 a intrat la Şcoala de ofiţeri de aviaţie odată cu începerea celui de-al II război mondial. La 10 mai 1941 devine sublocotenent de aviaţie. În calitate de instructor de tir şi bombardament aerian, ofiţerul basarabean participă cu Escadrila 19 în bătălia de la Cotul Donului. Apoi a urmat retragerea şi crunta luptă aerianăde la Târgul Frumos. După capitularea României (trădarea regelui Mihai I)din 23 august 1944, pilotul Sergiu Ciachir a luptat pentru eliberarea Ardealului, Ungariei şi Cehoslovaciei. S-a demobilizat în 1946 în gradul în gradul de căpitan. Comandorul şi-a publicat amintirile în revista Orizont Aviatic nr.7 din 2003

Stângaciu Vlad (Vladimir) (21.01.1907 s. Susleni, Orhei – 16.12.2002, Bucureşti) militar, general de aviaţie. S-a născut în familia  părintelui Constantin din Susleni. A studiat la Liceul „B.P.Haşdeu” din Chişinău, apoi s-a înrolat în Regimentul 3 Rpşiori din Bârlad, îmbrăţişind cariera militară. La Constanţa participă  la asamblarea hidroavionului „Getta”, primul aparat de zbor românesc, conceput să decoleze de pe apă. Îşi continuă  studiile la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, absolvind-o  cu gradul  de sublocotenent mecanic, clasa III. A fost repartizat  în Flotila de Hidroavioane din Constanţa, unde avansează în gradul de sublocotenent mecanic, clasa II, apoi locotenent mecanic. A participat la zborul temerar fără escală Constanţa- Istambul -Atena- Constanţa, devenind căpitan. Când începe războiul efectuează mai multe zboruri de luptă de-a lungul litoralului Mării Negre, de câteva ori fiind nevoit să aterizeze forţat, dar şi doborând 3 avioane ale inamicului.

Pentru curajul manifestat în timpul războiului a fost decorat cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua României” în grad de ofiţer, cu spadă şi panglică de virtute militară, „Virtutea Aeronautică”, precum şi cu ordine şi medalii ale Cehoslovaciei, Italiei, URSS. După ce este disponibilizat în rezervă deţine mai multe funcţii de stat şi pedagogice. Pentru meritele excepţionale în dezvoltarea aviaţiei române i s-a decernat gradul de general-maior. S-a stins din viaţă la vârsta de 95 de ani la Bucureşti.

                                   Autor proiect şi selecţie Alexandru Valeriu  MORARU

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

CAPCANELE TRILATERALE ROMÂNIA- UCRAINA- REPUBLICA MOLDOVA

E dificil să discerni, în campania electorală, ce este substanţă şi ce este (doar) mesaj electoral.Aşa stau lucrurile şi cu enunţata trilaterală România-Ucraina- Republica Moldova, resuscitată într-un moment în care bat la uşă alegerile prezidenţiale din România (2 şi 16 noiembrie) şi cele parlamentare în Ucraina (26 octombrie) sau R Moldova (30 noiembrie). În principiu, pare o idee bună şi utilă tuturor. România îşi asumă rol de „lider regional”, şi asta nu strică niciodată în campanie, premierul ucrainean Iaţeniuk devine şi el mai semnificativ în regiune şi dă un impuls Frontului Popular (actualmente undeva la 6% în sondaje), iar premierul Leancă, în ciuda apartenenţelor net diferite la familiile europene (unul la PPE, altul la socialişti) a format deja un tendem „împotriva naturii” cu premierul României în perspectiva campaniilor electorale de pe cele două maluri ale Prutului. Dincolo însă de campania electorală, mizele şi implicaţiile sunt mai profunde.

Trilaterala după… 16 ani[1]

Trilaterala România-Ucraina-Republica Moldova este un proiect născut la sfârşitul anilor 90 şi concretizat în 1998, când preşedintele Emil Constantinescu lansa ideea care a contabilizat inclusiv o întâlnire la cel mai înalt nivel. La vremea respectivă avea o logică. Fără să fie nici atunci egale ca poziţionare, cele trei state aveau în comun mai multe asemănări decât deosebiri, iar ierarhiile de status nu erau atât de evidente. Astăzi, însă, după 16 ani, lucrurile s-au schimbat radical.

Politic, la ce ne serveşte?

România a devenit între timp membru NATO şi UE, fiind stat de frontieră euroatlantică. Asta presupune inclusiv gestiunea acestei frontiere, dar cu respectarea diferenţelor specifice. România nu îşi sporeşte semnificaţia geopolitică sau strategică plasându-se în asemenea formate. Un argument ar putea să fie că Bucureştiul devine, în trilaterală, „sponsorul” şi forţa tractoare a celorlalte două state spre N.A.T.O. şi U.E. Argumentul nu stă în picioare, pe de-o parte pentru că România nu este acceptată de Kiev să fie aşa ceva, şi nici nu este suficient de puternică şi relevantă în ansamblul puterilor estice pentru a-şi asuma asta. Cu alte cuvinte,costurile asumării rolului de lider pentru Ucraina şiRepublica Moldova, chiar şi în cazul, ipotetic, că este acceptat de celelalte state, sunt prea mari, iar beneficiile incerte.

Economic, nu se justifică

PIB-ul României este de 190 miliarde USD, Ucraina are 178 miliarde USD (prognozat 2014, incluzând Crimeea şi Donbass!), iar R. Moldova aproape 8 miliarde USD. Pentru România acest parteneriat intră deci în „zona numerelor mici”. Dacă mărimea pieţei este un indicator secundar pentru interesul nostru pentru Republica Moldova, în cazul Ucrainei nu este aşa. Comerţul bilateral al României cu Ucraina este de 1,8 miliarde USD, având o balanţă pozitivă de peste 400 milioane USD, dar cu tendinţă descrescatoare; comerţul bilateral cu Republica Moldova este de 1,15 miliarde USD, cu un sold de 300 milioane USD în favoarea României cu tendinţa puternic crescătoare. Nici una din cele două ţări nu se află în primii 10 parteneri comerciali.

În termeni de securitate, nici atât

Trilaterala este complet neomogenă din perspectiva securităţii. R. Moldova menţine încă „neutralitatea constituţională” (în ciuda prezenţei forţelor străine pe teritoriul ei, deci a încălcării flagrante a Constituţiei încă de la adoptarea acesteia!), iar Ucraina continuă balansul specific între „a fi în N.A.T.O.” şi „a fi în afara lui”. Deocamdată, spune că vrea, dar până acolo mai e cale lungă. După cum a sugerat şi ultimul Summit al Alianţei, extinderea se amână. Ce pot face cele trei state, în comun, pe aspecte privind securitatea? Aproape nimic. Oricum, mult mai puţin decât pot realiza bilateral. Ce rămâne de făcut este punerea în aplicare a parteneriatelor bilaterale de securitate, cum este cazul relaţiei Bucureşti-Kiev în ceea ce priveşte dimensiunea cyber securităţii. În plus, România este stat N.A.T.O., iar orice forţare a „trilateralei” pe dimensiunea securităţii ar pune România într-o situaţie delicată. Declaraţiile preşedintelui ucrainean care sugerează egalitatea de situaţie între Statele Baltice, Polonia, România şi Ucraina sunt fără suport. Articolul 5 se aplică doar statelor N.A.T.O. şi nu celor din afara Alianţei.

Problemele sunt bilaterale, nu trilaterale

Dincolo de existenţa parteneriatelor dintre euroregiunile de tip Dunărea de Jos şi Prutul superior – care nu au nevoie de un alt format ca să funcţioneze (sau nu) -, problemele zonei sunt, în esenţă, bilaterale. Problemele combinatului de la Krivoi Rog sau a Canalului Bâstroe etc. nu au nevoie de prezenţa Chişinăului pentru a fi discutate şi soluţionate. Chiar temele care, aparent, au dimensiune trilaterală, se reduc de fapt la înţelegeri bilaterale. Cazul cel mai relevant este cel al preluării în gestiunea Ministerului Energeticii de la Kiev a 23 de linii electrice interstatale, unele proprietate a Republicii Moldova. Această ultimă decizie (15 ianuarie 2014) a premierul ucrainean Mikola Azarov, înainte de a-şi da demisia, nu a fost corectată de noul guvern de la Chişinău, în ciuda solicitărilor făcute în acest sens chiar de către partea română. Este vorba de segmente de 70,5 kilometri din linia electrică de tensiune înaltă de 400 kV Centrala de la Cuciurgan-Vulcăneşti şi de 40 de kilometri din linia de 400 kV Vulcăneşti-Isaccea-Dobrudja (Bulgaria). Prin aceste linii se efectuează atât exportul de curent electric de la Cuciurgan (regiunea transnistreană) în România, cât şi livrări în sudul Republicii Moldova. Această decizie a Kievului dă peste cap şi proiectul de import al curentului din România. De ce nu se rezolvă acestă chestiune? S-a trecut la alternative prin urgentarea proiectului de construcţie a liniei electrice de 330 kV Vulcăneşti-Chişinău, cu o lungime de peste 150 kilometri, care va reduce drastic dependenţa de Centrala de la Cuciurgan şi de Ucraina şi va permite R. Moldova să importe curent direct din România. Problema este însă următoarea: de ce Chişinăul a cedat atât de uşor faţă de gestul Ucrainei? Probabil că existau acolo nişte clare interese de afaceri ale bussinessului local, care ar fi devenit extrem de nefericit dacă România se implica acolo. Deci, s-a trecut cu vederea. Însă dacă rostul trilateralei este să compenseze/tolereze mizele locale ale oamenilor de afaceri din Chişinău sau Kiev, atunci aceast parteneriat s-a născut mort.

România riscă asumându-şi incertitudinea regională

Prin lansarea trilateralului, România îşi asumă un risc semnificativ. Viitorul Ucrainei şi al Republicii Moldova este departe de a fi decis. Frontierele acestora sunt incerte, neclare, cu diferenţe majore între versiunile „de jure” şi „de facto”. Miza principală este evoluţia Ucrainei, pentru care există două scenarii teoretice. Kievul va avea după alegeri un guvern funcţional care va depăşi presiunile ruse şi va merge pe direcţia europeană. În acest caz, vor trebui urmărite acţiunile Rusiei nu în Ucraina, dar mai ales în Republica Moldova, pentru că acestea nu se vor lăsa aşteptate. O Rusie care pierde Ucraina, va deveni furibundă în R. Moldova. Chiar dacă pe termen mediu şi lung intră în criză profundă, Moscova nu îşi poate permite azi să lase „străinătatea sa apropiată” să plece, neafectată, spre Occident. Iar o Rusie care ştie că nu mai are nimic de pierdut, este capabilă de orice. Al doilea scenariu sugerează o Ucraină care intră în criză economică prelungită (economică, energetică, politică), inclusiv ca urmare a intervenţiei ruseşti pe aceste fornturi. În acest caz, ce va putea face „trilaterala”? Evident, nimic, căci problemele Ucrainei (energie, separatism, criză socială) vor fi mult peste posibilitatea Bucureştiului de a interveni. Iar în cazul intrării Ucrainei în zona gri, R. Moldova va rămâne singurul stat frecventabil din regiune, şi asupra lui va trebuie concentrată atenţia, inclusiv a României. Concluzia pare evidentă: indiferent de scenariu, tot la Republica Moldova va ajunge România până la urmă, iar „ocolul” prin Ucraina sau trilaterala regională este inutil. Bucureştiul nu trebuie să calce pe grebla pe care Varşovia a călcat deja, fie când a vrut să devină o punte spre Rusia (şi a sfârşit cerând 10.000 de soldaţi americani pe teritoriul ei) fie când a vrut să-şi asume mai mult decât putea duce (eşecul de la Vilnius, eşecul negocierilor din Maidan sau scoaterea Poloniei din formatul de negocieri pentru Ucraina).

Diluarea relaţiei cu Chişinăul în parteneriat trilateral

Ideea de format trilateral sugerează egalitatea relaţiilor Bucureşti-Kiev-Chişinău, diluând o relaţiei bilaterală România-Republica Moldova pe care şi „Strategia naţională de Apărare” o defineşte ca fiind una a „două state o singură naţiune”. Daca relaţia cu R. Moldova este specială şi de maximă importanţă pentru România, Ucraina nu are prea mare semnificaţie, iar legarea relaţiei cu Republica Moldova de cea cu Ucraina nu are logică politică sau strategică pentru România, în afara unui mimetism exagerat faţă de abordările funcţionăreşti ale Parteneriatului Estic, care, până acum, nu au dat rezultatele scontate în această regiune. Pentru România, Republica Moldova are încărcătură istorică şi valoare strategică deosebită, faţă de care avem un obiectiv clar la scara istorică, pe când Ucraina nu se încadrează decât la categoria de vecinatate a României şi a U.E. Cum am arătat mai sus, indiferent de evoluţiile din Ucraina, atenţia României tot spre Republica Moldova se va orienta până la urmă.

Oferta identitară a „moldovenismului europenist”

Identitar, trilaterala este o bombă. Cel mai periculos aspect al trilateralei este cel identitar. În decembrie 2009, Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău condus atunci de actualul premier semna cu partea ucraineană un document de protejare reciprocă a minorităţilor. Textul sugera că Republica Moldova va proteja drepturile „minorităţii ucrainene”, iar Ucraina drepturile minorităţii… „moldoveneşti”. Dintr-o lovitură de condei, comunitatea românească din Ucraina dispare din peisaj şi devine „moldovenească”. Exact ideea ce convenea nu doar Republica Moldova, dar şi Ucrainei, care vedea oficializarea spargerii masei de români din Ucraina în „români” şi „moldoveni”. Gestul Chişinăului a stupefiatBucureştiul. Discret, Chişinăul s-a repliat şi a transmis că documentul nu va fi ratificat în Parlament… Chestiunea nu s-a oprit însă aici. Tot din aceeaşi direcţie a venit sugestia unei cooperări bilaterale în ceea ce priveşte minoritatea română din Ucraina, iar soluţia Chişinăului a fost atunci utilizarea sintagmei „comunitatea românofonă din Ucraina”, deci (doar) vorbitoare de limbă română, fără ca identitatea etnică a acesteia să fie menţionată. Această nouă iniţiativă a Chişinăului privitoare la minorităţile din Ucraina era, de fapt, întruchiparea elocventă a ofertei identitare a „moldovenismului europenist”, adică „suntem moldoveni şi vorbim limba română”. Şi punctum!

Frontiera euroatlantică va fi pe Prut sau pe Nistru?

Nu există, din punctul de vedere al României, un spaţiu moldo-ucrainean. Nu există nici din punctul de vedere al Bruxellesului. Acesta nu este omogen politic sau economic şi nici egal în relevanţă pentru Bucureşti. România nu are obiective clare pe acest spaţiu, asumat politic printr-un proces larg consensual, gen Snagov. Cum am mai sugerat, doar Republica Moldova se califică pentru o asemenea abordare. În plus, nu putem gândi regiunea ca şi cum războiul ruso-ucrainean nu a avut loc. În acest moment, a lega şi mai puternic Ucraina de Republica Moldova este o eroare strategică. Pentru a putea să îşi urmeze parcursul european, Chişinăul trebuie să se decupleze de Kiev, nu să se identifice cu acesta din punct de vedere politic. Este evident că problemele Ucrainei nu s-au terminat în acest punct şi nu se ştie care sunt evoluţiile. Din acest motiv, riscurile asumării unei trilaterale de acest gen, dincolo că aşează România în minorat pe termen scurt, riscă să o arunce în derizoriu pe termen mediu şi lung în cazul în care vor apărea tensiuni şi confruntări pe care Bucureştiul nu le poate opri şi faţă de care România nu poate acţiona în niciun fel. Şi aici este miza majoră: trilaterala nefiind în nciun fel validată de către Bruxelles – nici măcar la nivelul Sinergiei Mării Negre, ca să nu mai vorbim de Parteneriatul Estic – este riscant să îţi asumi eşecul său. Până la urmă, succesul în politica externă se măsoară şi în funcţie de obiective. Dacă Bucureştiul menţinea la Summitul de la Vilnius obiectivele iniţiale – perspectivă europeană pentru Parteneriatul Estic, semnare cu Ucraina şi parafare pentru R. Moldova -, ar fi contabilizat un eşec major, alături de Polonia. În actualele condiţii, după războiul din regiune încă neterminat, a crede că obiectivele României trebuie sau pot să depăşească Republica Moldova este riscant şi neprofitabil. În realitate, după războiul din Ucraina, singura miză a României şi a Vestului în această regiune a rămas una singură:frontiera euroatlantică va fi pe Prut sau pe Nistru?

DAN DUNGACIU

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––––––

[1] http://adevarul.ro/international/europa/exclusiv-dan-dungaciu-capcanele-trilateralei-romania-ucraina-republica-moldova-1_542eb58c0d133766a8a34c35/index.html