Neînțelegeri româno-germane.1942. Cotul Donului. Războiul de coaliție

Posted: 10 ianuarie 2018 in ÎN MEMORIAM:, Cărţi şi Recenzii, Documente, ŞTIINŢĂ, Ştiri şi Informaţii

Maximilian von Weichs: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Conștient de pericolul pe care îl reprezentau cele două capete de pod deținute de sovietici, la Kletskaia și Serafimovici (ultimul cu o dezvoltare frontală de 70 km și adânc de 25 km), care permiteau concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al armatei aceste capete de pod, Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a propus lui Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, și lui Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, precum și Înaltului comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) desfăşurarea unor acţiuni ofensive care să ducă la lichidarea celor două capete de pod inamice.

Având alte priorități, O.K.H.-ul nu a fostde acord cu acțiunea ofensivă (solicitată și de comandamentele Grupului de armate „B” şi Armatei 6 germane) invocând imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată, cu precădere pe frontul de la Stalingrad. După declanșarea contraofensivei sovietice (19 noiembrie 1942), în contextul în care diviziile care constituiseră Gruparea „General Lascăr” fuseseră încercuite, generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Cartier General român, a expus (22 noiembrie 1942, orele 11.00) generalului Erik Hansen, șeful Misiunii militare germane din România situația dificilă în care se aflau trupele române și a cerut să se intervină la O.K.H. pentru a aproba ieșirea din încercuire cel mai târziu în noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1942, acela fiind considerat a fi „ultimul moment când se mai poate încerca această operație”.
Și de această dată, răspunsul Grupului de armate „B” a fost categoricic: „Rezistați. Intervenim pentru a vă despresura”. Aceeași poziție a avut-o și generalul Erik Hansen (orele 18.30): „Grupul Lascăr ține până la ultimul om. Rezistența este condiția pentru operațiunile viitoare”. Ce s-a întâmplat se cunoaște.

Înfrângerea Armatei 3 române în Cotul Donului a fost considerată de cercurile superioare de conducere germană ca fiind „prima mare deziluzie”. Din acel moment, relațiile româno-germane s-au deteriorat din ce în ce mai mult, comandamentul Armatei 3 fiind practic deposedat de atributele de conducere a trupelor pe care le mai avea în subordine.Nemaiavând încredere în comandamentele române, comandantul Grupului de armate „B” a desemnat (22 noiembrie 1942) pe colonelul Shone, șeful de stat major de legătură cu Armata 3 română, cu rolul de consilier responsabil al generalului Petre Dumitrescu, acordându-i „toate drepturile tactice al unui șef de stat major german la această armată”.Peste câteva zile (24 noiembrie), comandantul Grupului de armate „B” a decis organizarea „Statului major german pe lângă Armata 3″, condus de colonelul Walter Wenck, care a preluat atribuţiile generalului Ioan Arbore, fostul şef de stat major, și a hotărât constituirea Grupării „Hollidt” (în subordinea sa directă) compusă din resturile corpurilor 1, 2 armată române și Corpul 17 armată german (diviziile 62 și 294 infanterie) etc.

La rându-i, Maximilian von Weichs a acuzat (26 noiembrie 1942) comandamentele celor două armate române, apreciind că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc. Generalul german se mai referea la „completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), la „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc. La rându-i, Hitler și-a exprimat dorința ca Ion Antonescu să dea directivele corespunzătoate pentru „a întări și mai mult, voința de a lupta a soldaților și marilor unități române”.

Peste o lună, după eșuarea încercării de despresurarea Armatei 6 germană, din ordinul Grupului de armate „Don”, Detașamentul „Hollidt” și-a asumat (27 decembrie 1942) comanda în sectorul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu urmând a se deplasa la Șahti pentru a organiza apărarea Donețului (de la vărsarea în Don până la Kamensk, exclusiv). Activitatea urma să fie supervizată de către generalul Schneckenburger ca „general împuternicit” la comandamentul Armatei 3, având la dispoziție vechiul stat major de legătură condus de generalul Schone.

Percepând acțiunea trupelor române din zona Bokovskaia, ca pe „o fugă”, Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate „B”, a ordonat: „Orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se uz de arme. Soldații români ce vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu, retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați”. Deoarece avea „bănuieli justificate că unele părți ale Diviziei 14 române au părăsit la primul atac inamic prea timpuriu pozițiile lor, fără a rezista, după cum s-a ordonat până la urmă”, Maximilian von Weichs a ordonat trimiterea comandantului diviziei (generalul Gheorghe Stavrescu) în fața Curții Marțiale și a făcut cunoscut: „Aștept de la simțul onoarei al tuturor ofițerilor și soldaților români, ca de acum înainte să combată toate simptomele de panică și clătinarea moralului, cu mijloacele cele mai drastice”.La toate acestea s-au adăugat comportarea față de militarii români, care nu au mai fost primiți în cantonamentele germane și în vagoane încălzite, fiind „dezarmați și insultați”, „disprețuiți” și tratați ca „fugari” etc. Protestând, generalul Ilie Șteflea a atras atenția Misiunii Militare Germane (19 decembrie 1942) că i s-au semnalat, din nou, „cazuri că ofițerii și soldații români sunt tratați în mod necamaraderesc și neomenesc în timpul transportului pe calea ferată” și a cerut să se intervină, urgent, pe lângă autoritățile germane pentru ca „această stare de lucruri să înceteze”, deoarece „nu este admisibil ca în timp ce soldați germani călătoresc în vagoane încălzite, ostașii români să călătorească pe platforme”. În situația în care autoritățile germane locale nu puteau soluționa această problemă, șeful Marelui Cartier General român își rezerva dreptul de a „interveni la O.K.H. pentru a arăta tratamentul la care sunt spuși ofițerii și ostașii români”.

Grafica – I.M.

Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4586-razboiul-de-coalitie-neintelegeri-romano-germane-1942-cotul-donului.html

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s