Generalul Stan Poetaş

Posted: 8 Mai 2017 in Articole, ÎN MEMORIAM:, Documente

Un nume uitat astăzi, ca şi ale altor eroi căzuţi pentru neam şi ţară, generalul Stan Poetaş a plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare. Am mai avut şi alţi generali căzuţi pe câmpul de luptă, ca şi generalii Praporgescu şi Dragalina în Primul Război Mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în Al Doilea Război Mondial. Dar generalul Stan Poetaş a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc

La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire. Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc.

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei. Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea mare lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje şi emisiuni despre toţi maneliştii şi fotbaliştii agramaţi, despre pipiţele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim româneşte?

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă! Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917

Basarabia îşi începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani. Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela Kuhn iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916. Pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat şi am murit de nenumărate ori, deşi Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 . Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaş.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaş se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primeşte alături de Brigada 5 călăraşi, condusă de colonelul Romulus Scărişoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa şi el la această luptă din faţa Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situaţia din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din faţa Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în şarjă o poziţie inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur şi simplu decimaţi, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfăşura şi şarja cavaleriei române de la Robăneşti, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parţial explicată prin lipsa experienţei de război şi prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul ruşilor, cu experienţă de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabileşte linia defensivă Rasova-Cobadin-Topraisar-Cocargea-Tuzla, în faţa românilor va cădea în luptă prinţul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în faţa românilor, cam în aceeaşi perioadă căzând la datorie şi prinţul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în faţa „diviziei de fier” a generalului Traian Moşoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci şi 7 tunuri turceşti, care din ordinul colonelului Stan Poetaş sunt trimise la Bucureşti pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinţei marelui voievod la 1595. Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eşuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania şi Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn şi Mackensen conduc trupele germane şi austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare şi turceşti în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar-Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaş denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărişoreanu gradul de general de brigadă. În faţa Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca şi divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca şi întreaga artilerie grea germană şi bulgară. În faţa lor, ostaşii lui Scărişoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaş, „taica Stan”, cum era alintat de soldaţii săi din regimentul 9 vânători şi 40 infanterie „Călugăreni”. Simţind iminenţa atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului şi sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deşteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Se vor ţine de cuvânt, timp de două zile şi jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în faţa zidului de piepturi româneşti. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 şi 115 au părăsit poziţiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2.800 de soldaţi, şi fără să înştiinţeze aliaţii români despre retragere. Poziţia de la Topraisar este descoperită şi pe flancul de est, aşa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepţia unei porţiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanţa vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranţa că acest gest simbolic va şterge orice urmă de latinitate din Dobrogea.

Colonelul Stan Poetaş îşi continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov – Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către capitală, trupele bulgare şi germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe şi execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească şi bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărişoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaş declanşează un atac furibund la Bălăria şi ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpaţi. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăileşti, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, şi a primit răspuns o înjurătură neaoşă românească. Din păcate, planurile atacului român sunt capturate de la a doi ofiţeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, şi de aici încolo va interveni reacţia dură a inamicului, acesta ştiind perfect unde să lovească şi cum. Trebuie menţionat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susţină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicaţii inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma alte bătălii, cum a fost cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spaţiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective şi mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanţi în prima linie şi aproape un milion în rezervă. Însuşi împăratul german, kauserul Wilhelm, va veni să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareşalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunţase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iaşi”. Dar împotriva lor se vor opune trupele româneşti, reorganizate şi dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârşit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în faţa rezistenţei române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile ruseşti ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marşuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranşeele părăsite de ruşi, fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioţilor noştri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători ţărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le şi frângând intenţia lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiţia şi în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane şi austro-ungare, o divizie românească a ţinut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaş şi-a făcut şi aici cu prisosinţă datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Moldova contra foştilor aliaţi bolşevizaţi , care doreau să transforme România în republică populară. În aceeaşi perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilaţi de aceeaşi teroare bolşevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele şi guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei şi eliberarea cetăţenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin şi Stan Poetaş, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi şi Hotin

După ce îi pacifică prin forţă pe bolşevicii ruşi la Mihăileni în ianuarie 1918, soldaţii generalului Stan Poetaş, după intrarea în Basarabia şi unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolşevice ce încercau să răscoale populaţia pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost linişte, datorită ocupaţiei germane şi austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolşevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în judeţul Hotin ce fusese iniţial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru. Printre cei însărcinaţi cu paza acestei frontiere a fost şi generalul Stan Poetaş, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roşcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor şi va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916-1918). În subordinea generalului Stan Poetaş acţionau regimentul 3 roşiori şi regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 şi 3 din acest regiment 34.

Pentru a înţelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolşevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populaţiei ucrainene din regiune, ci şi din partea unor elemente din populaţia locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluţionar rusesc din toamna lui 1917, când bolşevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace şi pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forţă pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat şi create colhozurile, iar ţăranii care se opuneau erau ucişi sau deportaţi în lagărele din Siberia. Până şi forţa de bază a bolşevicilor, marinarii răsculaţi din fortăreaţa Kronstadt, în 1921, când au înţeles că au fost păcăliţi de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiţi şi supravieţuitorii executaţi de Armata Roşie. Aşa a învins bolşevismul în Rusia. Au fost şi în Basarabia astfel de bolşevici, păcăliţi de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluţionare obţinute în 1917 şi începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Ţării. Unii dintre ei au acţionat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuţă, basarabean din Călăraşi, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, „Armata terestră română din Dobrogea (1829-1919)”, apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec-Hotin, Berezovo-Lămăcuiţi şi Moghilev-Atachi. Informaţii despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea deStatuie Stan Poetaș - Chișinău prevenţie la frontieră a detaşamentelor de pază şi patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolşevice au trecut Nistrul în număr mare şi au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În sectorul atacat se afla un detaşament compus din două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş. La orele 9.00 se primesc informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate şi din spate de populaţia civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de ruşii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obţinute şi prin contrabandă peste Nistru. Secţia mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită şi nevoită să se retragă. Se opreşte la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineţ şi Calaraşofca. În acest timp, generalul Stan Poetaş a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deşi i se atrăsese atenţia asupra pericolului să nu intre în sat căci populaţia e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe şoseaua Atachi-Calaraşofca şi este atacat de populaţia civilă, fiind omorât şi cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşi avea să fie împuşcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuţa. S. Fosu, cel care l-a împuşcat, avea să fie judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuţa avea să fie executat la puţină vreme de la evenimente de către ucrainenii naţionalişti ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naţionaliştilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roşie care a pus capăt independenţei Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolşevicii au pus stăpânire pe satele Arioneşti, Unguri Calaraşofca, Ocniţa, Atachi, Volcineţ, Merişofca. Se pregăteşte contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii şi distrugerea bolşevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populaţiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art şi bat 3 din reg 35 au alcătuit detaşamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolşevicilor ce au înainta spre Ocniţa. Au fost primiţi cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins inamicul din sat. Au fost curăţate de elemente inamice localităţile Soroca, Lincăuţi, Postova, Cvăzdăuţi, Româncăuţi. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi şi Codreni pentru distrugerea bandelor bolşevice. În lupte grele, au fost reocupate localităţile Călăraşi, Atachi şi Volcineţ. La 10 ianuarie, în urma rezistenţei inamice îndârjite din satele Ugri şi Arioneşti, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălţimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morţi şi răniţi, un tun şi alte materiale militare. Detaşamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolşevicii scăpaţi încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte ucişi în bărci, iar alţii înecaţi, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiţii să fie împrăştiaţi şi să li se ia tunurile, altfel comandamentul român ameninţă cu trageri de artilerie contra oraşului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolşevic s-a produs fără ştirea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaş l-am dezgropat, depus în sicriu şi l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca. Dar bolşevicii nu au renunţat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcţia de atac. La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. La fel ca şi la Atachi, atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris. Soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei.

Valoarea forţelor bolşevice era de circa 4.000-5.000 de oameni, 200-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care se pregătesc organizându-şi terenul din timp şi acţionând coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi. Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detaşament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanţi. la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăşte declanşarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud şi vest de oraş, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok şi Atachi spre acest oraş. Detaşamentele menţionate, maior Lascăr, căpitan Chiţulescu, colonel Petrescu şi maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolşevicilor şi restabilirea ordinii, şi cea de poliţie militară, de percheziţie şi strângere a armelor şi muniţiilor, precum şi investigaţii pentru descoperirea liderilor bolşevici veniţi de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolşevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăştiind taberele bolşevice din satele Ladova şi Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită şi inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor şi populaţiei civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaţionale, dintre care cea mai cunoscută şi mai des invocată este Convenţia de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătăţire a altor convenţii încheiate pe rând în 1864, 1906 şi 1929. Un lucru uitat cu desăvârşire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecţia prizonierilor, a răniţilor şi a populaţiei civile din zona de război. Această convenţie nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca şi combatanţi în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca şi combatanţi într-una dintre tabere. De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toţi prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, aşa că a ordonat împuşcarea lor. Francezii şi astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Şi istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când ni se spunea că noi am fost buni şi blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocităţi fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar aşa. Dacă am fi fost aşa de buni şi blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocităţi contra civililor şi i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleaşi crime şi atrocităţi, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ştefan cel Mare (şi Sfânt), după cea mai cunoscută biruinţă a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinţi), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul şi fratele hanului. Trebuie menţionat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populaţie bărbătească şi bătrânii, pe femei şi copii luându-i în robie. După această înfrângere, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ştefan să-i elibereze fiul şi fratele, precum şi pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluţie, l-a sfâşiat între patru cai pe fiul hanului chiar în faţa celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci şi nouă i-a tras în ţeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni şi el han, şi să ştie ce va păţi dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu faţa şiroind de sânge şi în mână cu sacul cu nasuri, Ştefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toţi nenorociţii ăştia traşi în ţeapă sunt cu faţa către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocităţile descrise? Să-i elibereze pe toţi bolşevicii capturaţi? Experienţa românilor ce au luptat contra bolşevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia , orice înţelegere făcută cu bolşevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înţelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”. De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi şi Hotin au fost clare: „veţi lua măsuri severe contra populaţiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolşevicii), veţi restabili ordine deplină cu orice preţ”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populaţiei civile, ci doar asupra acelor civili capturaţi care luptau alături de bolşevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune aşa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet şi radical exterminate. Contra populaţiei care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie şi extremă severitate”.

Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoţându-le ochii, smulgându-le limbile, agăţându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceştia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca şi un avertisment. Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaş ucis de banda lui Bărbuţa care nu avea semne distinctive ca şi combatanţi: „am respins bandele bolşevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morţi, răniţi, prizonieri (executaţi)”. Detaşamentul general Davidoglu din regiunea Creştineşti au reocupat şi dezarmat satele Medibăuţi, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolşevici (300 morţi, 100 executaţi). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mieluşei duşi la tăiere, aşa cum apare în istoriografia noastră. Şi nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat şi nu s-au oprit total până la al doilea război mondial. Generalului Stan Poetaş i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănţuiţi patrioţii români înainte de a fi deportaţi în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească. Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!

Bibliografie:
– Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829-1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române, 2008.
– Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009.
– Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
– Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000.
– Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008
– Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005.
– Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001.
– Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991.
– Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995.
– Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000.

Cristian Negrea

SURSA: http://www.art-emis.ro/personalitati/4162-generalul-stan-poetas.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s