MOLDOVA ÎN CADRUL CONFLICTULUI POLONO-LITUANO-TEUTON

Posted: 5 Mai 2012 in Articole

     Moldova în cadrul conflictului polono-lituano-teuton.

La începutul secolului XV, Europa estică şi sud-estică era martor ocular al  conflictelor militare dintre Polonia, Ordinul Cavalerilor teutoni şi regatul Ungariei. Principatul Moldova nu putea rămâne pasiv în faţa acestei situaţii, care direct sau indirect îi ameninţa fiinţa naţională şi independenţa. Raliindu-se la sistemul de alianţe existent în Europa la aceea etapă şi fiind fidel angajamentelor asumate faţă de Polonia, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun a participat la conflictele militare ale polonilor cu teutonii, în special în lupta de la Grünwald (Tannenberg), trimiţând un detaşament de 400 de ostaşi moldoveni. 

Principalele forţele implicate în conflict erau „Republica polono-lituaniană”, rezultată din căsătoria fiicei regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, Hedwiga ( Jadwiga) cu marele cneaz ereditar al Lituaniei Jogailos (Jagiello) în 1386; şi Ordinul Cavalerilor Teutoni, ordin creat de cruciaţii din oraşele nordice germane Lübeck şi Bremen în 1190 în timpul asediului cetăţii Accra, susţinut de lumea germană şi Europa Apuseană.

O parte a cavalerilor teutoni, ca răspuns la cererile de ajutor ale cneazului Conrad de Mazovia din 1225-1226, s-au aşezat la nord de hotarul Poloniei, în castelul Dobrzyn, cerînd permisiunea de a apăra ţinutul Chelmno de atacurile pruşilor baltici păgâni. Utilizând forţa şi falsificând privilegiile acordate de către Conrad, cavalerii teutoni purced la cucerirea Prusiei, cuprinsă între Vistula şi Niemen, nordul-estul Poloniei, nordul Mazoviei, vestul Lituaniei şi Marea Baltică.

Drept cauză pentru declararea ostilităţilor a servit faptul că în 1308, Ordinul a închis ieşirea Poloniei la Marea Baltică, întemeind în sudul ţinutului Chelmno, pe Vistula, oraşul Torun, chiar la graniţa Poloniei. În 1237, unindu-se prin înglobare cu Ordinul cavalerilor purtători de spadă din Livonia, teutonii au prins ca într-un cleşte, între rîurile Niemen în sud şi ducatul Kurlandei de la golful Riga în nord, singura ieşire la Marea Baltică a marelui cnezat lituanian, ţinutul Samogiţia. Pe lângă aceasta convertirea lituanienilor la creştinism a înlăturat singurul motiv care justifica prezenţa cavalerilor teutoni în zonă,

  Sursele medievale indică, cu exagerări, contingentele militare ale forţelor ostile implicate în conflict, în număr de 600 000 de ostaşi conduşi de regii Jagiello şi Vitold şi 300 000 de ostaşi teutoni. Date recente ne indică un număr cu mult mai mic de militari, între 13 000-18 000 de polonezi, 6 000-11 000 lituanieni şi ruteni, iar teutoni – 16 000-20 000.

Participarea unui contingent de militari moldoveni la bătălia de la Grünwald era dictată de omagiile de vasalitate asumate de Moldova în timpul domniilor lui Petru I, Roman I, Ştefan I  şi reconfirmate de Alexandru cel Bun. În conformitate cu dreptul juridic medieval acestea omagii  nu constituiau o limitare a independenţei ţării, ci constituiau un garant al acesteia, consfinţit printr-un act internaţional.

Conform actului din 1402, urmând linia politică adoptată de către tatăl său, Alexandru cel Bun, limita obligaţiile militare faţă de Polonia, neacceptând să trimită armata moldovenească, în exterior, mai departe de Cracovia. Celelalte acte omagiale atestă o schimbare radicală a atitudinii politice: domnitorul se obligă să sprijine necondiţionat regele Poloniei în orice confruntare armată. Schimbarea opţiunii politice a fost dictată de tratativele teutono-ungare, în cadrul cărora Sigismund de Luxemburg, animat de dorinţa de a reinstaura dominaţia nominală asupra Moldovei, ceruse, iar Ordinul cavalerilor teutoni acceptase „restituirea” acesteia regatului ungar. În asemenea circumstanţe cavalerii teutoni au devenit nu numai un inamic al Poloniei, dar şi al ţării Moldovei, care viza direct independenţa ei. Aceasta explică participarea moldovenilor la Grünwald.

         Detaşamentul moldovenesc a fost dispus tactic în aripa lituano-rusă, ca criteriu servind asemănarea prin înarmare şi tactică de luptă cu oastea lui Vitold, cu cavaleria lituană şi tătară şi deosebirea faţă de detaşamentele în armură ale polonezilor. Aceasta se mai explică şi prin faptul că în societatea feudală predomina principiul religios şi nu cel al naţiunilor: nucleul armatei poloneze îl constituiau oştenii de religie catolică, iar armata lituano-rusă confesa religia ortodoxă.

  Acţiunile premergătoare luptei au început in 1409, când în Samogiţia a izbucnit o revoltă. Regele Poloniei i-a susţinut pe lituanieni, motiv pentru care marele maestru al Ordinului teuton, Ulrich von Juningen a declarat război Uniunii polono-lituaniene. După câteva succese repurtate fie de teutoni, fie de polono-lituanieni, s-a semnat un armistiţiu care a durat până la 24 iunie 1410.

Pentru a contracara un eventual atac venit din două direcţii: al polonezilor  dinspre Danzing şi  al lituanienilor dinspre Samogiţia, Ulrich von Juningen şi-a amplasat o parte a forţelor în Schwetz, în timp ce nucleul armatei a fost încartiruit în două castele. În speranţa că până la data de 4 iulie 1410 aveau să vină mercenarii angajaţi din Europa Occidentală, teutonii au cerut ca armistiţiul să fie prelungit.

La 2 iulie 1410 armatele lui Jagello şi a vărului său Vitold s-au reunit. La 9 iulie această armată a traversat hotarul teritoriului teuton, ţinând calea spre cartierul general al teutonilor aflat în castelul Marienburg, devenită una dintre cele mai puternice cetăţi din Europa. Surprinşi, teutonii şi-au retras forţele, organizînd o linie de apărare pe râul Schwetz. Vadurile râului au fost întărite cu palisade, iar castele din zona câmpului de luptă au fost fortificate. La sugestia Consiliului de război polono-lituanian s-a luat decizia  de a depăşi prin flanc regiunea fortificată şi de a  continua înaintarea spre Marienburg prin Dzialdowo şi Gilgenburg. Pe 13 iulie aceste două castele au fost cucerite, deschizând drumul spre Marienburg.

În dimineaţa zilei de 15 iulie 1410, ambele armate şi-au desfăşurat forţele pe câmpia dintre satele Grünwald, Tannenberg şi Lodwigowo, unităţile fiind dispuse în formaţii în linie. Armata polono-lituaniană s-a situat în faţa satelor Tannenberg şi Lodwigowo. Pe flancul stâng se aflau forţele poloneze, conduse de Wladislaw Jagello, compusă din cavalerie grea, iar pe flancul drept – armata marelui duce Vitold cel Mare, compusă din cavalerie uşoară. Forţele teutonilor erau compuse din cavaleria grea şi infanterie. În rândurile armatei teutone se aflau mercenari din vestul Europei, aşa-numiţii „oaspeţi ai Ordinului”.

Armatele s-au situat pe poziţii în zori. La prânz, forţele lituaniene au declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg. Cavaleria uşoară lituaniană a fost susţinută de atacul câtorva unităţi poloneze ale cavaleriei grele pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri. După mai mult de o oră de luptă, cavaleria uşoară lituaniană  a recurs la o manevră înşelătoare de retragere spre mlaştinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire, manevră utilizată de mongoli cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat.  Cavaleria grea teutonă a căzut pradă acestei manevre şi a început să urmărească în mod dezorganizat pe lituanieni, pătrunzând în zonele mlaştinoase, unde capacitatea de luptă a cavaleriei grele s-a redus drastic. Aici, cu trupele reorganizate, Vitold a reînceput atacul.

 Concomitent, pe flangul polonez au continuat lupte violente. După câteva ore de luptă teutonii începuse a câştiga supremaţia pe câmpul de luptă, rândurile poloneze retrăgându-se, iar steagul de luptă fiind capturat. Intrarea în acţiune a unităţilor de rezervă  şi sosirea unor trupe odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. La returnarea pe câmpul de luptă a rezervelor lui Ulrich von Juningen, ocupate cu urmărirea lituanienilor aflaţi în retragere, era prea târziu de a se a mai organiza o şarjă victorioasă, forţele teutone efectuând retragerea. Marele Maestru a dispus toate forţele sale într-o singură linie de atac fiind atacaţi de lituanienii lui Vitold, reîntorşi pe câmpul de luptă. Încercuit de infanteria lituaniană şi  brusc depăşit numeric, Ulrich von Juningen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În ciuda rezistenţei dârze, cele 16 steaguri au fost încercuite, teutonii suferind pierderi grele.

După moartea comandantului suprem, răpus de pedestraşii polonezi, teutonii încep retragerea spre tabăra întărită. O parte din ei au căutat adăpost în păduri urmăriţi de unităţile de cavalerie polono-lituaniană. Cealaltă parte a încercat să organizeze rezistenţa în tabăra întărită de la Grünwald, utilizând tactica taborurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanţuri. Însă linia de apărare a fost străpunsă de polonezi şi teutonii fiind învinşi definfitiv. După această confruntare Ordinul Cavalerilor Teutoni nu şi-a mai revenit niciodată.

Tratatul de pace de la Torun (1 februarie 1411) s-a dovedit o înfrîngere diplomatică a regatului polono-lituanian. Animozităţile existente între cei doi învingători, Wladislaw Jagello şi Vitold, a constituit o barieră serioasă în calea transformării marii victorii militare într-o victorie politică de amploare.

Marele duce lituanian, visând la o coroană regală, s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, devenit în 1410 şi împărat romano-german. Simţindu-şi poziţiile ameninţate, regele polon a inţiat tratative de reconciliere cu Sigismund în martie-noiembrie 1411, acestea fiind condiţionate de pretenţiile teritoriale ale Ungariei asupra Moldovei. Iniţial respinse (Alexandru cel Bun  reînnoise actul de vasalitate la 25 mai 1411), aceste pretenţii sunt reconfirmate în textul tratatului de la Lublau, care includea o clauză secretă: în cazul nerespectării de către domnitorul Moldovei a obligaţiilor sale, atunci se recurgea la împărţirea Moldovei între Ungaria şi Polonia, urmându-se o linie de demarcaţie care făcea ca Iaşii şi Cetatea Albă să revină părţii polone, iar Bârladul şi Chilia, părţii ungare.                                

După bătălia de la Grünwald, Alexandru cel Bun a trimis detaşamente moldoveneşti  polonezilor în luptele cu teutonii şi în anii următori 1411, 1412, 1414, 1422, achitându-se conştiincios faţă de suzeranul său.

Natalia Codreanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s