CAROL AL XII-lea LA VARNIŢA (1713)

Posted: 6 Aprilie 2012 in Articole

În noaptea de 30 iunie 1709, după o grea înfrângere suportată cu doar 3 zile înainte, lângă Poltava, regele suedez Carol al XII-lea a reuşit, totuşi, să treacă râul Nipru1. În aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, pe malul drept al Niprului se instalase şi hatmanul Ivan Mazepa cu cazacii săi, care au adus cu ei două cufere cu monede de aur şi mult argint.

Armata suedeză şi aliaţii acesteia au străbătut partea inferioară a Niprului, înaintând, într-un marş rapid, spre Bug, în direcţia sud-vest şi traversând întregul pustiu, pe care cazacii ucraineni îl numeau “câmpul sălbatic”2.

Acceptând invitaţia serascherului din Bender, ei au părăsit la 11 iulie regiunea Oceakov şi, fără să ia vreun răgaz la trecerea Bugului, au înaintat spre vest pe litoralul Mării Negre3.

La 23 iulie 1709, regele suedez a fost întâmpinat de belerbeiul cetăţii, însoţit de un mare număr de călăreţi şi pedestraşi, în preajma cetăţii Bender. Acesta l-a informat cu privire la porunca sultanului Ahmed al III-lea şi l-a invitat pe Carol şi pe însoţitorii lui în tabăra pregătită din timp. Când regele s-a apropiat de cetate, 36 de tunuri, instalate pe valurile de apărare, au bătut salve de onor. Ienicerii turci s-au aliniat în două rânduri ce ţineau până la cortul regal, care le întrecea prin mărime pe cele ale ofiţerilor, însoţitorilor şi curtenilor.

Cât timp s-a aflat pe malul stâng al Nistrului, lui Carol al XII-lea i-a fost operată rana de la picior, iar la 31 iulie regele şi-a mutat tabăra pe malul drept, în imediata apropiere a cetăţii, pe o peninsulă ce se afla vizavi de actualul sat Parcani. În centrul zonei, ocupate în întregime de suedezi, a fost instalat cortul regelui, înconjurat de cele ale suitei sale şi ale marilor funcţionari. Cazacii şi dorobanţii, care s-au alăturat gărzii regale, s-au amplasat ceva mai jos, ienicerii păzind în permanenţă tabăra4.

Iniţial, voiau să se stabilească în Bender şi hatmanul Ivan Mazepa cu o parte din cazacii săi, dar pentru că turcii s-au împotrivit, au fost nevoiţi să se stabilească în satul Varniţa, situat puţin mai la nord de cetate5 unde, la 21 septembrie 1709 I. Mazepa, a murit subit6. Tot aici s-au stabilit şi moldovenii care se angajaseră în oastea suedeză.

Evident, Carol al XII-lea nu intenţiona să se reţină prea mult lângă Bender, dar jocul diplomatic complicat pe care îl începuse, vrând să atragă Turcia într-un război cu Rusia, l-a determinat să-şi schimbe planurile. Tabăra a fost urgent reconstruită şi pregătită pentru iarnă. Manevrele regelui au reuşit şi, la 9 noiembrie 1710, Turcia a declarat război Rusiei7.

Dimitrie Cantemir, care stabilise deja legături tainice cu Petru I, a semnat apoi şi un acord secret între Moldova şi Rusia şi, la 23 noiembrie, a fost numit domn al Moldovei. La 13 aprilie 1711, armatele ruse îşi începuseră pregătirile pentru un marş în Moldova8. Dar, la trecerea Prutului, Petru I a repetat greşe4 lile regelui suedez: nu şi-a asigurat armata cu rezerve de provizii, bazându-se pe resursele localnicilor, care, la acea vreme, din cauza secetei ce bântuia în regiune, erau minime9. La 8 iulie 1711, a avut loc bătălia de la Stănileşti, în apropiere de oraşul Huşi, pe care Petru I a pierdut-o în mod catastrofal10.

Armata ruso-moldovenească era inferioară numeric faţă de armata turcilor, tătarilor şi cazacilor. Ţarul s-a pomenit într-o situaţie dificilă şi doar mulţumită calităţilor diplomatice ale lui B.P. Şeremetiev şi P.P. Şafirov, banilor şi bijuteriilor Ecaterinei – împărăteasa – s-a reuşit încheierea unui tratat de pace destul de favorabil ţarului. Unul din articolele acestui tratat îl viza direct pe regele suedez Carol al XII-lea, care trebuia să părăsească imediat domeniile considerate ale Turciei.

Aflând despre începutul convorbirilor dintre turci şi ruşi, Carol al XII-lea şi-a părăsit tabăra şi, în timp de 24 ore, fără a descăleca, a ajuns pe malul Prutului, unde se mai aflau doar ultimele detaşamente ale armatei ruse, plecând cu stindardele.11 Furios, s-a năpustit în cortul vizirului, acuzându-l că s-a grăbit să încheie pacea cu ruşii şi cerând să i se dea oşti, pentru a-i ajunge şi distruge pe ruşi. Vizirul i-a amintit, însă, că la Poltava, deşi a avut la dispoziţie întreaga armată, nu a reuşit să-i distrugă pe ruşi şi l-a înştiinţat că acordul conţine un punct ce-l vizează personal pe rege, căruia i se asigura cale liberă spre Suedia. Carol al XII-lea s-a certat îndelung cu vizirul, acuzându-l de luare de mită şi de înşelăciune, însă nu a putut obţine nimic. Convorbirea a avut, totuşi, urmări grave pentru vizir: peste puţin timp acesta a fost pedepsit pe merit.12

Fără vreun rezultat, Carol s-a întors în tabăra de lângă Bender, unde îl aşteptau noi neplăceri. Tabăra i-a fost complet inundată de revărsarea Nistrului. Trebuia să caute un loc nou unde să se stabilească şi a ales satul Varniţa, unde se aflau deja cazacii şi moldovenii. Suedezii au poposit în sat timp de câteva luni, cortul regelui fiind amplasat în preajma bisericii. Îngrijorat de apropierea iernii, Carol şi-a construit o locuinţă de iarnă, în baza unui plan pe care l-a schiţat el însuşi. Construcţia a durat trei luni. Casa avea lungimea de 100 paşi, lăţimea de 50 paşi şi două frontoane. Pe lângă cele două săli mari – cea pentru şedinţe şi cea care servea drept biserică– casa mai avea încă 12 odăi, regele stabilindu-se în cea mai mică dintre ele. Podul casei era simplu şi era destinat păstrării bijuteriilor şi cadourilor. Interiorul era bogat: pereţii şi podelele acoperite cu covoare turceşti, uşile şi mobila din stejar, toate instalaţiile şi lacătele din fier, confecţionate cu mult gust artistic. La 50 paşi spre nord de casa regală se afla cancelaria. Destul de mari erau bucătăria, grajdul şi saraiurile. Încăperile curtenilor şi ale ofiţerilor erau situate în jurul palatului, iar mai la sud de casa regală au fost săpate semibordeie pentru 400 dorobanţi. Cu excepţia casei regale, casei lui Grotgunsen şi a cancelariei, construite din piatră, toate clădirile erau construite din lemn sau împletite din nuiele şi lipite cu lut, foarte asemănătoare cu casele băştinaşilor. Tabăra era situată pe marginea malului înalt care cobora treptat spre râu. Spre sud, se întrezăreau turnurile cetăţii Bender, iar spre nord – satul Varniţa.

Aceste amănunte permit să determinăm cu exactitate locul în care a fost amplasată tabăra lui Carol al XII-lea. Astăzi, sunt identificate doar câteva din planurile taberelor regelui suedez pe teritoriul Ucrainei şi Moldovei.13

Timp de câţiva ani, tabăra de la Varniţa a regelui suedez a îndeplinit rolul de centru diplomatic. Aici regele i-a întâmpinat pe solii diferitor state, a primit ambasadori, a întreţinut corespondenţă. Tabăra lui Carol al XII-lea a fost numită de contemporani “Noul Stockholm”.

Între timp, vecinătatea nesigură a regelui suedez a început să-l deranjeze pe sultanul Ahmed al III-lea, care, după ce Rusia a satisfăcut condiţiile tratatului de pace din 1711, şi-a propus să se apropie de Petru I14. Astfel, sultanul i-a expediat lui Carol al XII-lea o scrisoare, prin care îi comunica că doreşte să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite în acordul cu ţarul rus. Ahmed al III-lea îi cerea să părăsească domeniile Turciei, promiţând că îi va pune la dispoziţie un detaşament format din turci şi tătari, care urma să-l însoţească prin Polonia. Cererea era o consecinţă a temerilor noului vizir, Ismail-paşa, care ştia că, prin intrigile sale, Carol al XII-lea i-a distrus pe predecesorii săi. Diplomaţii europeni începuseră să vadă în regele Carol al XII-lea un monarh încăpăţânat şi îl considerau o povară, străduindu-se să-l convingă pe sultan de necesitatea izgonirii lui de pe posesiunile Turciei şi expedierii lui în Suedia. Regele suedez a acceptat să plece, dar a înaintat şi el un şir de condiţii, solicitând ca ambasadorii poloni şi ruşi să-i promită siguranţa în timpul trecerii prin Polonia.15 Ambasadorii l-au asigurat că nici Petru I, nici August al II-lea nu-l vor deranja în timpul retragerii sale spre ţara de baştină. După ce Divanul şi sultanul Ahmed al III-lea au stabilit care va fi soarta regelui, seraschirul Benderului, Ismail-paşa, s-a deplasat la Varniţa pentru a-i comunica hotărârea Porţii şi a-i da de înţeles că trebuie neapărat să plece. Carol al XII-lea a motivat, însă, că nu poate pleca până nu i se achită datoriile, care constituie 1.000 pungi cu aur, echivalentul a 1,5 mln. franci. Dar, primind 1.200 pungi, regele a cerut încă o mie în plus16.

Înfuriat, sultanul a poruncit ca Carol al XII-lea să fie expediat la hanul tătar, a oprit aprovizionarea taberei, a retras garda de ieniceri. Concomitent, paşa de Bender a poruncit polonezilor şi cazacilor stabiliţi la Varniţa să părăsească tabăra regelui suedez şi să vină la Bender. S-au supus cu toţii, plecând şi lăsându-l pe Carol al XII-lea doar cu suita sa de 300 soldaţi suedezi. În jurul taberei se stabiliseră deja 20.000 tătari şi 6.000 turci, iar în tabără nu mai existau nici provizii, nici furaje pentru cai17. Înjosindu-l încă o dată pe sultan, regele a poruncit să fie împuşcaţi, în faţa tătarilor şi turcilor, cei 20 cai arăbeşti – trimişi anterior în dar. Caii au devenit, astfel, un ospăţ bogat pentru tătari18.

Carol a poruncit să fie baricadate geamurile, uşile casei şi, examinând fortificaţiile improvizate, s-a aşezat calm să joace şah cu Grothusen, considerând că se află în siguranţă. Turcii şi tătarii erau însă gata de atac şi aşteptau ordin de la Adrianopol. În sfârşit, au primit poruncă să-i nimicească pe suedezii ce se vor opune şi să nu cruţe nici viaţa regelui19. Sigur că se va putea apăra, Carol al XII-lea a acceptat lupta, ienicerii şi tătarii ocupând cu uşurinţă mica tabără. Cei 300 soldaţi suedezi au fost încercuiţi şi făcuţi prizonieri. Regele, împreună cu generalii Gordon, Dalford şi Sparr, câţiva gardieni şi slugi au reuşit să se retragă în casă, care, parţial, se afla în mâinile duşmanului. Ienicerii s-au aruncat asupra micului detaşament, fiecare încercând să-l înşface pe rege. Li s-au promis câte opt monede de aur celor ce se vor atinge de veşmintele regelui atunci când acesta va fi făcut prizonier20. Regele cunoştea acest amănunt şi împuşca pe oricine se apropia de el. Un ienicer rănit de Carol al XII-lea şi-a îndreptat muscheta spre faţa lui, însă, împins din spate, glonţul a ricoşat pe lângă nasul regelui, i-a rupt vârful urechii, sfâşiind mâna generalului Gordon.

Ocupând casa regelui, turcii şi tătarii au început a distruge tot ce puteau. Folosindu-se de haosul creat, suedezii au ocupat câteva camere, nimicindu-i pe turcii şi tătarii de acolo. Una din camerele inferioare, pline cu arme şi praf de puşcă, a ajuns la momentul potrivit în mâinile suedezilor, care, într-un sfert de oră, au răpus peste 200 de oameni21. Turcii au început să tragă cu tunurile asupra casei, dar deoarece aceasta era construită din piatră moale, proiectilele făceau doar găuri în pereţii casei. Mult timp după aceea, localnicii au adunat proiectile împrăştiate, o parte dintre care se află la muzeul Carol al XII-lea din satul Varniţa.22 Văzând că nu pot cuceri casa, hanul tătar şi paşa au hotărât s-o incendieze. Câteva săgeţi aprinse, trase asupra acoperişului, în ferestre şi uşi, au încins casa în flăcări. Regele a încercat să stingă focul cu conţinutul unui butoi, în care presupunea că se afla lichior. Dar, când oamenii lui au aruncat butoiul în foc, acesta s-a dovedit a fi plin cu votcă şi a intensificat flăcările. Incendiul s-a extins în toate încăperile şi, ieşind afară, suedezii au început să tragă asupra turcilor şi tătarilor. Dar au fost înconjuraţi şi capturaţi de cei peste 20 ieniceri care îi urmăreau23. Pentru a nu fi dezonorat şi ca să nu-şi cedeze de bună voie sabia, regele a aruncat-o într-o parte, fără ca turcii să observe asta. Ţinându-l de mâini şi de picioare, ienicerii l-au dus la Bender, în casa paşei. Concomitent, au fost prinşi şi jefuiţi de turci şi generalii şi ofiţerii suedezi rămaşi în viaţă.

Acest eveniment, produs la 1 februarie 1713, în satul Varniţa din actualul teritoriu al Republicii Moldova, a avut consecinţe evidente, fiind ulterior numit “calabalâc” – ceea ce în turcă înseamnă dezordine. Acest cuvânt a intrat ulterior în vocabularul mai multor popoare europene, îndeosebi în cel al suedezilor, fiind utilizat şi astăzi24.

Ismail-paşa l-a ţinut pe Carol al XII-lea câteva săptămâni sub pază, în casa sa de la Bender, apoi l-a transferat în castelul Demitraş, apoi, până în septembrie 1714, regele a locuit în orăşelul Demotic, nu departe de Adrianopol. Acasă, la Stralsund, Carol al XII-lea a ajuns abia în noaptea de 21 noiembrie 1714.

Nicolae Răileanu

1 Кульжинский, И. Народная русская история. Киев, с. 166-167; Эварницкий, Д. И. История запорожских казаков 1686-1734, т. 3 Спб, 1897, с. 461-465 Костомаров, Н. И. Русская история в жизнеописаниях ее главнейших деятелей (ХVШ столетие), т. 3, Спб, 1885, с. 55-58

2 Костомаров, Николай И. Мазепа мазепинцы. Историческая монография. Спб, 1885, с. 576-580

3 Ibidem, p. 579-580

Лагус, Ф. Карл ХII в южной России // Записки Одесского общества истории и древностей,

т.3, Одесса, 1853, с. 525

5 Ibidem

6 Бантыш-Каменский Д. Н., История Малой России, часть 4, Москва, 1822, с. 24-25; Костомаров Николай И., Мазепа мазепинцы… с. 582-583

7 Kurt Akdes Nimet. Der Prutfeldz und der Putfreiden von 1711 // Geschichte Osteuropas.

N.F.Band 10, Iahrgang, 1962, Heft 1, Wiesbaden, p. 13-66; Крылова, Т.К. Внешняя политика России после Полтавы 1709-1710 г.г. // Полтава. К 250-летию Полтавского сражения, Москва, 1959, с. 174-175

8 Кириченко, Н.П. К вопросу об участии молдавского народа в Прутском походе русской армии 1711г., т. VIII, Кишинев, 1975, с. 15-28; История Северной войны 1700-1721 г. // Ученые записки Кишиневского Госуниверситета им И. Крянгэ, Москва, 1987, с. 102-103

9 Voltaire, Hristoire de Charles XII, roi de Suedie, Paris, 1889, p. 246-247

10 Бантыш-Каменский, Д. Н., История Малой России…, с. 585, сноска 174

11 Вольтер, История Карла XII, короля шведского. Киев-Петербург-Харьков-Житомир, 1908, с. 109-110; Костомаров, Н. И., Русская история…, с. 70-71

12 Костомаров, Н. И., Русская история…, с. 71

13 Лагус Ф., Карл XII в южной России, с. 326-328; Poştarencu, D., Carol al XII-lea la Varniţa // Revista de istorie a Moldovei, nr. 3, Chişinău,1991, p.70

14 Букарский, В. Б. План лагеря Карла XII, из фондов Национального Музея Истории Молдовы // Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, nr. 1, Chişinău, 1992, p. 70

15 Вольтер. История Карла XII, с. 120-121

16 Букарский, В. Б., План лагеря Карла XII…, c. 183-188; Poştarencu D., Istoria satului Varniţa. Chişinău, 1992, p. 24-27

17 Брун, Ф., Следы лагеря Карла XII возле Бендер, у селения Варница // Записки Одесского общества истории и древностей, т. 2, Отделение второе и третье, Одесса, 1850, с. 555-561; Ciobanu, Ştefan, Cetatea Tighina // Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuar II, Chişinău, 1928, p. 36-46

18 Ciobanu, Ştefan, Cetatea Tighina…, p. 38

19 Вольтер. История Карла XII, с. 113

20 Ibidem, p. 112

21 Брун, Ф. Следы лагеря Карла XII…, c. 557

22 Бантыш-Каменский, Д. Н., История Малой России…, часть 3, с. 585

23 Маркевич, А. К пребыванию Карла XII в Бендерах // Киевская Старина 12 (декабрь), 1889, с. 642

24 Вольтер. История Карла XII, с. 120-122

25 Ibidem, p. 123-131

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s