Arhiva

Archive for 5 mai 2012

MUZEUL ARMATEI NAŢIONALE-FILM DOCUMENTAR

FILMUL DOCUMENTAR „MUZEUL ARMATEI NAŢIONALE”

 

La mijlocul lunii mai, 2011 la Chişinău a fost lansat filmul documentar „Muzeul Armatei Naţionale” avându-l ca autor pe doctorul în ştiinţe istorice, fondatorul şi şeful Muzeului Armatei Naţionale mai bine de 10 ani, actualmente şeful Centrului de Cultură şi Istorie Militară, locotenent-colonelul Vitalie Ciobanu

Tot domniei sale îi aparţine regia şi textul acestei pelicule noi, care a fost apreciată cu mare interes de publicul larg. La turnarea acestui film au mai participat pe post de operator  Laurenţiu-Vlad Grossu, regia video a fost asigurată de Florin Maxim, iar cunoscutul actor Nicolae Darie cu vocea sa a completat coloana sonoră a filmului.

Lucrarea a fost lansată la Muzeul Armatei Naţionale al Republicii Moldova în cadrul Festivalului European „Noaptea Muzeelor”,fiind inclusă în program alături de alte activităţi culturale.

Subiectul filmului este un scurt istoric al Muzeului Armatei Naţionale a Republicii Moldova de la formare prin ordinul Ministrului Apărării  din 1994 şi  deschis oficial pentru public la 3 septembrie 1999 până în prezent.

În cei 10 ani de existenţă Muzeul Armatei Naţionale a Republicii Moldova a devenit o instituţie prestigioasă de cultură şi ştiinţă. În perioada nominalizată Muzeul a fost vizitat de un număr impunător de vizitatori, persoane oficiale din ţară si de peste hotare, delegaţii de la Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi NATO. Pe parcursul acestor ani fondul muzeografic al instituţiei s-a mărit considerabil. Nici un muzeu din cele existente în Republica Moldova nu a izbutit să completeze fondurile sale cu un  număr atât de mare de exponate de muzeu într-un termen atât de scurt.

La capitolul ştiinţă şi cercetări ştiinţifice în domeniul istoriei militare Muzeul Armatei Naţionale s-a impus cu un şir întreg de conferinţe ştiinţifice, cu un număr mare de articole şi comunicări interesante şi originale publicate în revista de istorie militară„Cohorta”.

Fără careva dubii, filmul este o reuşită sută la sută şi vă invităm să-l vizionaţi pentru a vă convinge de cele spuse anterior.

Adresa filmului în internet:  partea 1 şi partea 2

http://youtu.be/kxT8eUePaxY

http://youtu.be/6Urt8NAsmcY

     Alexandru Moraru, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Categories: Filme documentare

MOLDOVA ÎN CADRUL CONFLICTULUI POLONO-LITUANO-TEUTON

     Moldova în cadrul conflictului polono-lituano-teuton.

La începutul secolului XV, Europa estică şi sud-estică era martor ocular al  conflictelor militare dintre Polonia, Ordinul Cavalerilor teutoni şi regatul Ungariei. Principatul Moldova nu putea rămâne pasiv în faţa acestei situaţii, care direct sau indirect îi ameninţa fiinţa naţională şi independenţa. Raliindu-se la sistemul de alianţe existent în Europa la aceea etapă şi fiind fidel angajamentelor asumate faţă de Polonia, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun a participat la conflictele militare ale polonilor cu teutonii, în special în lupta de la Grünwald (Tannenberg), trimiţând un detaşament de 400 de ostaşi moldoveni. 

Principalele forţele implicate în conflict erau „Republica polono-lituaniană”, rezultată din căsătoria fiicei regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, Hedwiga ( Jadwiga) cu marele cneaz ereditar al Lituaniei Jogailos (Jagiello) în 1386; şi Ordinul Cavalerilor Teutoni, ordin creat de cruciaţii din oraşele nordice germane Lübeck şi Bremen în 1190 în timpul asediului cetăţii Accra, susţinut de lumea germană şi Europa Apuseană.

O parte a cavalerilor teutoni, ca răspuns la cererile de ajutor ale cneazului Conrad de Mazovia din 1225-1226, s-au aşezat la nord de hotarul Poloniei, în castelul Dobrzyn, cerînd permisiunea de a apăra ţinutul Chelmno de atacurile pruşilor baltici păgâni. Utilizând forţa şi falsificând privilegiile acordate de către Conrad, cavalerii teutoni purced la cucerirea Prusiei, cuprinsă între Vistula şi Niemen, nordul-estul Poloniei, nordul Mazoviei, vestul Lituaniei şi Marea Baltică.

Drept cauză pentru declararea ostilităţilor a servit faptul că în 1308, Ordinul a închis ieşirea Poloniei la Marea Baltică, întemeind în sudul ţinutului Chelmno, pe Vistula, oraşul Torun, chiar la graniţa Poloniei. În 1237, unindu-se prin înglobare cu Ordinul cavalerilor purtători de spadă din Livonia, teutonii au prins ca într-un cleşte, între rîurile Niemen în sud şi ducatul Kurlandei de la golful Riga în nord, singura ieşire la Marea Baltică a marelui cnezat lituanian, ţinutul Samogiţia. Pe lângă aceasta convertirea lituanienilor la creştinism a înlăturat singurul motiv care justifica prezenţa cavalerilor teutoni în zonă,

  Sursele medievale indică, cu exagerări, contingentele militare ale forţelor ostile implicate în conflict, în număr de 600 000 de ostaşi conduşi de regii Jagiello şi Vitold şi 300 000 de ostaşi teutoni. Date recente ne indică un număr cu mult mai mic de militari, între 13 000-18 000 de polonezi, 6 000-11 000 lituanieni şi ruteni, iar teutoni – 16 000-20 000.

Participarea unui contingent de militari moldoveni la bătălia de la Grünwald era dictată de omagiile de vasalitate asumate de Moldova în timpul domniilor lui Petru I, Roman I, Ştefan I  şi reconfirmate de Alexandru cel Bun. În conformitate cu dreptul juridic medieval acestea omagii  nu constituiau o limitare a independenţei ţării, ci constituiau un garant al acesteia, consfinţit printr-un act internaţional.

Conform actului din 1402, urmând linia politică adoptată de către tatăl său, Alexandru cel Bun, limita obligaţiile militare faţă de Polonia, neacceptând să trimită armata moldovenească, în exterior, mai departe de Cracovia. Celelalte acte omagiale atestă o schimbare radicală a atitudinii politice: domnitorul se obligă să sprijine necondiţionat regele Poloniei în orice confruntare armată. Schimbarea opţiunii politice a fost dictată de tratativele teutono-ungare, în cadrul cărora Sigismund de Luxemburg, animat de dorinţa de a reinstaura dominaţia nominală asupra Moldovei, ceruse, iar Ordinul cavalerilor teutoni acceptase „restituirea” acesteia regatului ungar. În asemenea circumstanţe cavalerii teutoni au devenit nu numai un inamic al Poloniei, dar şi al ţării Moldovei, care viza direct independenţa ei. Aceasta explică participarea moldovenilor la Grünwald.

         Detaşamentul moldovenesc a fost dispus tactic în aripa lituano-rusă, ca criteriu servind asemănarea prin înarmare şi tactică de luptă cu oastea lui Vitold, cu cavaleria lituană şi tătară şi deosebirea faţă de detaşamentele în armură ale polonezilor. Aceasta se mai explică şi prin faptul că în societatea feudală predomina principiul religios şi nu cel al naţiunilor: nucleul armatei poloneze îl constituiau oştenii de religie catolică, iar armata lituano-rusă confesa religia ortodoxă.

  Acţiunile premergătoare luptei au început in 1409, când în Samogiţia a izbucnit o revoltă. Regele Poloniei i-a susţinut pe lituanieni, motiv pentru care marele maestru al Ordinului teuton, Ulrich von Juningen a declarat război Uniunii polono-lituaniene. După câteva succese repurtate fie de teutoni, fie de polono-lituanieni, s-a semnat un armistiţiu care a durat până la 24 iunie 1410.

Pentru a contracara un eventual atac venit din două direcţii: al polonezilor  dinspre Danzing şi  al lituanienilor dinspre Samogiţia, Ulrich von Juningen şi-a amplasat o parte a forţelor în Schwetz, în timp ce nucleul armatei a fost încartiruit în două castele. În speranţa că până la data de 4 iulie 1410 aveau să vină mercenarii angajaţi din Europa Occidentală, teutonii au cerut ca armistiţiul să fie prelungit.

La 2 iulie 1410 armatele lui Jagello şi a vărului său Vitold s-au reunit. La 9 iulie această armată a traversat hotarul teritoriului teuton, ţinând calea spre cartierul general al teutonilor aflat în castelul Marienburg, devenită una dintre cele mai puternice cetăţi din Europa. Surprinşi, teutonii şi-au retras forţele, organizînd o linie de apărare pe râul Schwetz. Vadurile râului au fost întărite cu palisade, iar castele din zona câmpului de luptă au fost fortificate. La sugestia Consiliului de război polono-lituanian s-a luat decizia  de a depăşi prin flanc regiunea fortificată şi de a  continua înaintarea spre Marienburg prin Dzialdowo şi Gilgenburg. Pe 13 iulie aceste două castele au fost cucerite, deschizând drumul spre Marienburg.

În dimineaţa zilei de 15 iulie 1410, ambele armate şi-au desfăşurat forţele pe câmpia dintre satele Grünwald, Tannenberg şi Lodwigowo, unităţile fiind dispuse în formaţii în linie. Armata polono-lituaniană s-a situat în faţa satelor Tannenberg şi Lodwigowo. Pe flancul stâng se aflau forţele poloneze, conduse de Wladislaw Jagello, compusă din cavalerie grea, iar pe flancul drept – armata marelui duce Vitold cel Mare, compusă din cavalerie uşoară. Forţele teutonilor erau compuse din cavaleria grea şi infanterie. În rândurile armatei teutone se aflau mercenari din vestul Europei, aşa-numiţii „oaspeţi ai Ordinului”.

Armatele s-au situat pe poziţii în zori. La prânz, forţele lituaniene au declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg. Cavaleria uşoară lituaniană a fost susţinută de atacul câtorva unităţi poloneze ale cavaleriei grele pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri. După mai mult de o oră de luptă, cavaleria uşoară lituaniană  a recurs la o manevră înşelătoare de retragere spre mlaştinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire, manevră utilizată de mongoli cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat.  Cavaleria grea teutonă a căzut pradă acestei manevre şi a început să urmărească în mod dezorganizat pe lituanieni, pătrunzând în zonele mlaştinoase, unde capacitatea de luptă a cavaleriei grele s-a redus drastic. Aici, cu trupele reorganizate, Vitold a reînceput atacul.

 Concomitent, pe flangul polonez au continuat lupte violente. După câteva ore de luptă teutonii începuse a câştiga supremaţia pe câmpul de luptă, rândurile poloneze retrăgându-se, iar steagul de luptă fiind capturat. Intrarea în acţiune a unităţilor de rezervă  şi sosirea unor trupe odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. La returnarea pe câmpul de luptă a rezervelor lui Ulrich von Juningen, ocupate cu urmărirea lituanienilor aflaţi în retragere, era prea târziu de a se a mai organiza o şarjă victorioasă, forţele teutone efectuând retragerea. Marele Maestru a dispus toate forţele sale într-o singură linie de atac fiind atacaţi de lituanienii lui Vitold, reîntorşi pe câmpul de luptă. Încercuit de infanteria lituaniană şi  brusc depăşit numeric, Ulrich von Juningen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În ciuda rezistenţei dârze, cele 16 steaguri au fost încercuite, teutonii suferind pierderi grele.

După moartea comandantului suprem, răpus de pedestraşii polonezi, teutonii încep retragerea spre tabăra întărită. O parte din ei au căutat adăpost în păduri urmăriţi de unităţile de cavalerie polono-lituaniană. Cealaltă parte a încercat să organizeze rezistenţa în tabăra întărită de la Grünwald, utilizând tactica taborurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanţuri. Însă linia de apărare a fost străpunsă de polonezi şi teutonii fiind învinşi definfitiv. După această confruntare Ordinul Cavalerilor Teutoni nu şi-a mai revenit niciodată.

Tratatul de pace de la Torun (1 februarie 1411) s-a dovedit o înfrîngere diplomatică a regatului polono-lituanian. Animozităţile existente între cei doi învingători, Wladislaw Jagello şi Vitold, a constituit o barieră serioasă în calea transformării marii victorii militare într-o victorie politică de amploare.

Marele duce lituanian, visând la o coroană regală, s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, devenit în 1410 şi împărat romano-german. Simţindu-şi poziţiile ameninţate, regele polon a inţiat tratative de reconciliere cu Sigismund în martie-noiembrie 1411, acestea fiind condiţionate de pretenţiile teritoriale ale Ungariei asupra Moldovei. Iniţial respinse (Alexandru cel Bun  reînnoise actul de vasalitate la 25 mai 1411), aceste pretenţii sunt reconfirmate în textul tratatului de la Lublau, care includea o clauză secretă: în cazul nerespectării de către domnitorul Moldovei a obligaţiilor sale, atunci se recurgea la împărţirea Moldovei între Ungaria şi Polonia, urmându-se o linie de demarcaţie care făcea ca Iaşii şi Cetatea Albă să revină părţii polone, iar Bârladul şi Chilia, părţii ungare.                                

După bătălia de la Grünwald, Alexandru cel Bun a trimis detaşamente moldoveneşti  polonezilor în luptele cu teutonii şi în anii următori 1411, 1412, 1414, 1422, achitându-se conştiincios faţă de suzeranul său.

Natalia Codreanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Categories: Articole

MAREŞALUI ALEXANDRU AVERESCU- PERSONALITATE MILITARĂ MARCANTĂ

Mareşalul Averescu – personalitate marcantă a istoriei militare

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859 în comuna Babele, judeţul Ismail, situată pe malul lacului Ialpug, în familia clucerului domnesc ( în Moldova şi Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu. Cunoscută din 1920 sub numele de comuna General Averescu, iar din 1939, Mareşal Averescu, este de remarcat faptul că, din acest vechi sat românesc din Basarabia sau din împrejurimile lui sunt originare şi alte personalităţi militare: mareşalul Timoşenko, Ministrul Apărării al URSS, generalii Arthur şi Alexandru Văitoianu, eroi ai luptei de la Mărăşti, Ioan Râşcanu, comandant de brigadă în lupta de la Mărăşeşti, comisarul general pentru securitatea Basarabiei Zaharia Husarencu, fondatorii Armatei bulgare, generalii Stoianov şi Kolev, generalul Armatei Naţionale a Republicii Moldova, Nicolae Petrică.

         Primul pas în direcţia unei cariere militare, Alexandru Averescu l-a făcut la 10 martie 1876: s-a înscris ca voluntar  în escadronul de jandarmi–călări din Ismail. În cadrul acestei unităţi a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878. A fost decorat pentru faptele sale de arme cu distincţiile militare Trecerea Dunării, Apărătorii Independenţei şi Medalia Comemorativă de Campanie Rusă.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Urmează o fulminantă carieră militară. În septembrie 1876 este înaintat în gradul de brigadier, iar în 1877 devine sergent. În 1879 este reangajat ca sergent în Escadronul 3 Călăraşi din Constanţa. În anii 1879-1881 a urmat cursurile Şcolii Divizionare pentru subofiţeri la Mănăstirea Dealu, absolvind-o ca şef de promoţie. Graţie unei legi, care acorda gradul de sublocotenent absolvenţilor acestei instituţii, la 15 iulie 1881 sublocotenentul Alexandru Averescu a fost repartizat la Regimentul 1 roşiori din Constanţa şi ulterior transferat la Regimentul 6 călăraşi din Focşani.

Din 1884 până în 1886 studiază la Şcoala Superioară de Război din Torino (Italia). Reîntors în patrie, a avansat în grad: 1889 – căpitan; 1894– maior; 1898 – locotenent-colonel; 1901 – colonel; 10 mai 1906 – general. Pe lângă aceasta a ocupat o serie de funcţii militare: 1894-1896 – comandant al Şcolii Superioare de Război şi profesor de tactică; 1896-1897 – ataşat militar la Berlin; 1907 – ministru de război în guvernul Sturdza; 1911 – şef al Marelui Stat Major al Armatei Române; 1914-1916 – comandant de corp de armată.  

Alexandru Averescu și-a creat un nume în Primul Război Mondial. În momentul declanșării conflictului, el avansase în gradul de general de divizie și ocupa funcția de comandant al Corpului 1 de armată dislocat la Craiova. În timpul neutralităţii (perioada  în care România n-a fost angajată în război) a susţinut importanţa unei lovituri a armatei române la sud de Dunăre.

România a intrat în conflict la 14 august 1916. În conformitate cu planul de campanie, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z” s-au creat patru armate. Averescu a fost plasat la comandamentul Armatei 2. Alături de armata 1, sub comanda generalului Ioan Culcer, armata Nord (devenită mai târziu armata 4), comandată de generalul Constantin Prezan, au fost dislocate pe linia Carpaţilor. Armata 3, comandată de generalul Mihail Aslan, a fost încartiruită pe linia Dunării şi frontiera româno-bulgară din Cadrilater. Misiunea primelor trei armate din sectorul nord-vestic şi nordic era de a duce o ofensivă în Transilvania şi Banat printr-o  bătălie generală în zona Ciucea şi Caransebeş. Obiectivul final al planului – ocuparea Budapestei, putea fi atins printr-o ieşire prin cele două porţi naturale ale râurilor Someş şi Mureş în câmpia Tisei. 

Înfrângerile armatei române de la Turtucaia (26 august) şi Silistra (28 august)  au modificat planul iniţial. Pentru a evalua situaţia, s-a decis convocarea unui Consiliu de război, care s-a desfăşurat la 2 septembrie 1917, cu participarea regelui Ferdinand, prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şefului Marelui Stat Major, Dumitru Iliescu, comandanţilor de armate, Ioan Culcer, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan.

 În cadrul acestei reuniuni, cei doi generali, Averescu şi Prezan au avut viziuni diferite asupra situaţiei strategice a României. Primul susţinea necesitatea opririi ofensivei în Transilvania şi organizarea operaţiilor la sud, obiectivul general fiind nimicirea trupelor germano-bulgare de pe partea opusă a Dunării; în caz de succes era posibilă înaintarea către sud pentru a face joncţiune cu armata franceză de la Salonic, iar după scoaterea Bulgarei din război şi deblocarea teritoriului balcanic, forţele puteau fi îndreptate spre nord pentru eliberarea Transilvaniei.

De cealaltă parte, Constantin Prezan considera că unica soluţie de redresare a situaţiei  era respectarea strică a „Ipotezei Z”, adică continuarea ofensivei peste munţi pentru a atinge linia Mureşului.

 Balanţa a fost înclinată în favoarea lui Averescu. Ofensiva la nord şi vest de munţi a fost oprită şi s-a organizat o acţiune complexă la sud de Dunăre, cunoscută sub denumirea de „Operaţia de la Flămânda” (18-23 septembrie). Această operație consta dintr-o acțiune frontală din Dobrogea, combinată cu un atac a 5 divizii de infanterie și una de cavalerie prin trecerea Dunării, la 25 km nord-est de Giurgiu, adică în spatele Armatei 3  bulgare)  Gândită strategic foarte bine, operaţia a eşuat din cauza timpului nefavorabil, a atacurilor aviaţiei germane şi flotilei austriece de la Perşina. Armata română a fost nevoită să se retragă la nord de fluviu, iar trupele, care au fost retrase din manevră, au luat calea trecătorilor din Carpaţi. După această operație, el a revenit la comanda Armatei 2. Restabilind disciplina, unităţile subordonate lui au rezistat atacurilor din octombrie-noiembrie 1916. La data de 1octombrie, acelaşi an, a fost desemnat ca comandant în fruntea unei noi structuri organizatorice: grupul de armate “Nord”, compus din armata 2 şi 4.

În vara anului 1917 Averescu s-a remarcat în cadrul bătăliilor de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, unde a oprit înaintarea trupelor Puterilor Centrale pe această  linia de apărare . Operațiile militare au fost executate conform planului de ofensivă a armatei 2, propus de el în cadrul Consiliului de război de la Iaşi din 30 mai 1917: o lovitură principală la joncţiunea dintre cele două fronturi ale inamicului, în zona Oituz, pentru a disloca flancul stâng  al  adversarului  spre Târgu Secuiesc şi cel drept spre Râmnicu Sărat. După unele surse, la Mărăști, raportul de forțe era următorul: inamicul avea 25 de batalioane, cu 155 de mitraliere, 36 de escadroane cu 97 de mitraliere şi 142 tunuri, (dintre care 6 grele). Armata 2 a generalului Averescu dispunea de 56 de batalioane cu 448 mitraliere, 14 escadroane, 228 de tunuri (5 grele) şi 21 de avioane.

Însă succesele din aceste sectoare ale frontului nu a împiedicat Marele Cartier General de a lua decizia de stopare acţiunii armatei 2. Nesocotind ordinul de încetare a ofensivei, Averescu a continuat atacul în zilele de 13-14 iulie 1917. Acest fapt ar fi putut să-l coste cariera militară, însă popularitatea crescândă dîn armată a împiedicat demiterea acestuia. În rândurile soldaţilor era cunoscut sub numele de „taica Averescu”.

Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917),  clasa a II-a (la 21 iulie 1917),  clasa I (la 15 decembrie 1921).

Averescu a fost și teoritician militar. Pe când când era căpitan, la începutul anului 1891, a preluat  editarea revistei România militară, unde  a publicat o serie de studii de geografie: „Teatrul de operaţiuni  austro-român” (1891), „Lecţiuni de geografie „(1895). Operele sale „Tactica. Teorie şi aplicaţiuni”, în trei volume (1888-1891), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului”(1903), „Operaţiile de la Flămânda” (1924), „Notiţe zilnice de război” (1937) l-au consacrat în domeniul ştiinţei militare.

La 25 octombrie 1930, la Sighişoara, Averescu  a fost ridicat la rangul de mareșal, adică cea mai înaltă treaptă în ierarhia militară (această demnitate  își are originea  în Europa, unde a fost instituită pentru prima dată în Franţa, în timpul domniei  regelui Filip II August (1180 – 1223);  mai târziu a fost desfiinţată, în 1793, în timpul primei Republici franceze (21.09.1792 – 27.07.1794) şi reînfiinţată de Napoleon I (1769 – 1821), împărat al Franţei (1804 – 1814 şi 1815);  în România, demnitatea de mareşal a fost înființată la Iaşi, în toamna anului 1918, când guvernul generalului Coandă hotăra ca Regele Ferdinand I, în calitatea sa de Comandant Suprem al Armatei Române în războiul din 1916 – 1918, să fie înălţat în acest rang).

  Înmânarea bastonului şi citirea Cărţilor de „Mareşal al României” a fost făcută de Ministrul Armatei, generalul Nicolae Condeescu.

Militar de carieră și personalitate politică, Alexandru Averescu a încetat din viaţă în noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938. A fost înmormîntat în cripta situată în locul unde a fost spart frontul german la Mărăşti, în mausoleul edificat în cinstea eroilor bătăliei din vara anului 1917, lăsând astfel neamului din care s-a ridicat pagini de glorie.

Natalia Codreanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Categories: Articole

DOMNITORUL MIRCEA CEL BĂRTÂN

       Domnitorul  Mircea cel Bătrân (1386-1418)

La sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV în sud-estul Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului  Mircea, supranumit şi cel Bătrân.

În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzis creştinismul şi introdusă religia musulmană. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea începe un şir de lucrări pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean învinge şi alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduşi de marele vizir Ali-paşa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv şi Silistra a fost unite la Ţara Românească. Ca să întărească hotarele statului, domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul. Dar tot în acelaş an are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de plină egalitate.

La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării. Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge  trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.

În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes. Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I  Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scoul de a distruge şi subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuţios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe se conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. L-ngă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obţin succes, care se mai datora şi trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători. În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele  Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân. În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl  susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.

Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod şi domn, stăpănind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor peste munţi, părţilor tătăreşti, Almaşului şi Făgăraşului herţeg, domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”. Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra. După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt  răgaz în lupta sa cu Imperiul Otoman. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această înţelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii. Mircea susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Ţării Româneşti. Turcii cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse şi domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.

La 31 ianuarie 1418 pleacă  în nefiinţă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmaşilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menţinută nu numai independenţa Munteniei dar şi a Moldovei. A condus ţara cu înţelepciune, menţinând stabilitatea economică şi politică.     

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Categories: Articole

DOMNITORUL ALEXANDRU CEL BUN

Domnitorul  Alexandru cel Bun

La 23 aprilie 1400, Alexandru, fiul lui Roman I din dinastia Muşatinilor,  devine domnitorul Moldovei. Unul din primii paşi a noului voievod a fost întărirea instituţiilor statale, capacităţii de apărare a ţării şi ridicarea prestigiului Moldovei pe plan internaţional. În anul 1401, la cererea lui Alexandru cel Bun, patriarhul Constantinopolului, Matei I, trimite în Moldova pe Grigorie Ţamblac şi pe Arhon Manuil să cerceteze caracterul canonic al hirotonisirii lui Iosif. Cu venirea lor se începe activitatea de creare a mitropoliei Moldovei. În rezultat Iosif a fost recunoscut mitropolit al Moldovei. Crearea Mitropoliei şi stabilirea scaunului metropolitan la Suceava a încheiat conflictul dintre Moldova şi Patriarhia constantinopolitană şi totodată a fost prima victorie diplomatică a noului domnitor, care i-a ridicat prestigiul în ţară şi peste hotare. Concomintent, Alexandru începe un şir de lucrări pentru întărirea capacităţii de apărare a cetăţilor Moldovei, o atenţie deosebită, acordându-se cetăţii de scaun, Suceava. Sunt chemaţi constructori din Veneţia,  Polonia, ce trebuiau să ajute la refacerea cetăţilor.

La 12 martie 1402, Alexandru cel Bun recunoaşte suzeranitatea regelui polon Wladislaw al II-lea Jageillo, iar la 4 august 1404, la Cameniţa, vine personal şi depune jurământ de vasalitate. Regele polon l-a recunoscut pe Alexandru domnitor al Moldovei şi se obliga să nu acorde ajutor pretendenţilor la scaunul ţării şi în cazul unei invazii străine să acorde Moldovei ajutor militar. Prin depunerea jurământului de vasalitate faţă de Regatul Polon, Alexandru a oprit tendinţele expansioniste ale Regatului Ungar în Moldova, care dorea să supună ţara,  transformând-o într-un ducat ungar. Odată cu încheierea tratatului moldo-polon, în Moldova au venit un număr mare de negustori din Polonia, care au dat un nou imbold dezvoltării comerţului. Alexandru cel Bun acordă privelegii comerciale negustorilor lioveni, care au primit dreptul de a crea depozite în capitala ţării, Suceava. Crearea acestor depozite în oraşele Moldovei, au transformat-o într-un centru important de tranziţie a mărfurilor în regiune, ridicându-se exportul mărfurilor din Moldova în Polonia, Ungaria şi în sudul Dunării.

În anul 1407, se înrăutăţesc relaţile moldo-ungare. Ca răspuns voievodul Moldovei a semnat, la Liov, un nou tratat moldo-polon îndreptată împotriva Ungariei. În acest tratat Alexandru cel Bun se obliga să acorde ajutor militar regelui polon în cazul unui război cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, iar  regele polon se obliga să-l susţină pe Alexandru într-un conflict armat cu statul ungar, susţinător al Ordinului teuton.Tratatul a oprit un război între Moldova şi Ungaria.

La începutul anului 1411 se începe războiul dintre Regatul Polon şi Ordinul teuton. Devotat obligaţiilor asumate, Alexandru trimite un contingent de trupe, care participă în bătălia generală de la Grunwald dintre acest ordin şi forţele unite ale polonezilor şi lituanenilor. După terminarea războiului, la 25 mai 1411, la Roman este încheiat un nou tratat moldo-polon, prin care s-a reînnoit alianţa împotriva  Ungariei. Regele Wladislaw al II-lea îşi asuma obligaţia de a restitui, în doi ani, restul sumei pe care o datora din timpul lui Petru I, în caz contrar va ceda Pocuţia. În acelaşi timp Regatul Ungar,  dorind să dezmembreze alianţa moldo-polonă, începe tratative cu Regatul Polon privind împărţirea sferelor de influenţă în sud-estul Europei, care s-au finalizat cu încheierea tratatului de la Lublau împotriva Imperiului Otoman. Deasemenea tratatul cuprindea şi o clauză privind împărţirea Moldovei în cazul neparticipării lui Alexandru cel Bun la acţiunile antiotomane. În aceast caz, Polonia ocupa nordul Moldovei, iar Ungariei îi revenea partea de sud a ţării, inclusiv cetatea Chilia. Domnitorului Moldovei  nu i s-a adus la cunoştinţă condiţiile tratatului, fiind sigur de faptul că regele polon îşi va respecta obligaţiile.

În perioada dată începe o nouă ofensivă a Imperiului Otoman în Europa. Alexandru începe un şir de lucrări pentru întărirea armatei Moldovei şi a cetăţilor, în  special a Cetăţii-Albe, ce avea o importanţă strategică pentru Moldova. Datorită acestei cetăţi, Moldova avea ieşire la Marea Neagră şi deţinea una din principalele căi comerciale din bazinul Mării Negre. Despre importanţa acestei cetăţi, ne vorbeşte faptul că primul atac al tucilor în Moldova a avut loc asupra Cetăţii-Albe. În anul 1420, o flotă otomană se apropie de Cetatea-Albă. Comandanţii turci doreau să debarce trupelor pe uscat şi să formaze un cap, după care urma asedierea cetăţii. Unităţile otomane erau formate din ostaşi cu o bogată experienţă militară pe uscat şi pe mare în Asia Mică şi Balcani. Apărarea cetăţii era condusă de Alexandru. Perminţându-le turcilor să-şi debarce trupele, acesta i-a atacat concomitent din câteva direcţii şi i-a aruncat în mare. Cu perderi mari în forţă vie, flota otomană a fost nevoită să se retragă de sub zidurile cetăţii.

Dar în anul 1422 se începe o nouă confruntare dintre cavalerii teutoni şi regatul polon. În această bătălie, alături de oastea poloneză, au participat unităţi de cavalerie din Moldova, tirmise de Alexandru cel Bun. Călăreţii moldoveni participă alături de poloni la asediul cetăţii Marienburg. În timpul aflării lângă cetate, călăreţii moldoveni au fost atăcaţi din cetate de către cavaleri teutoni. Retrăgându-se în pădure, au organizat o ambuscadă cavalerilor germani ce îi urmăreau. După o luptă crâncenă unităţile germane au fost deitruse. Cronicarul polon Jan Dlugosz menţiona  că cei 400 de călăreţi moldoveni „au bătut o oaste mare şi s-au întors în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă.” Ostaşii moldoveni au  mai participat şi la altele confruntări dintre trupele poloneze şi Ordinul teuton.

Între anii 1420-1426, Ţara Românească se afla sub un atac permanent al trupelor otomane. Alexandru cel Bun, pentru a împiedica ocuparea Cetăţii Chilia de către trupele otomane şi cele ungare, stabileşte aici o garnizoană moldovenească. Cu trecerea Chiliei la Moldova nu a fost de acord regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care pregătea un proiect de ocupare a cetăţii.  După încheierea tratatului de pace turco-ungar, regele ungur începe să ducă activităţi pentru transformarea Moldovei în vasal a coroanei ungare. La Congresul de la Luck (Volhânia), la care au participat  regii Ungarei şi Polonei, Sigismund de Luxemburg a cerut ca domnitorul Moldovei sa  depună  jurământ de vasalitat. Alexandru cel Bun, susţinut de regele Poloniei,Wladislaw al II-lea  Jagello, a refuzat,  reuşind să evite suzeranitatea ungară.

După acest eşec diplomatic, regele Ungarei, în anul următor, nu l-a oprit pe vasalul său, domnitorul Ţării Româneşti, Dan II care era totodată şi vasal al Imperiului Otoman, să organizeze, împreună cu turcii, o campanie militară pentru cucerirea cetăţii Chilia şi prădarea Moldovei. Trupele, care au asediat cetatea Chilia au suferit eşec, iar unităţile turceşti, ce au pătruns în Moldova ca s-o prade, au fost distruse de către oştirea Moldovei.

                Ultimii ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun ca şi toată domnia sa se remarcă printr-o luptă continuă pentru independenţa ţării şi prosperării ei economice. În noiembrie 1430 se începe un conflict moldo-polon legat de imixtiunea regatului polonez în afacerile interne ale Moldovei şi de tentativele de a propoga catolicismul. Domnul Moldovei, ajutat de un corp de oaste tătăresc, participă, alături de marele duce al Lituaniei, Svidrigaillo, care dorea separarea Lituaniei de Polonia. Unităţile moldoveneşti au înaintat până la Liov şi Cameniţa, dar au fost înfrânţi în sudul Poloniei. După campania militară în Polonia au început tratative moldo-polone, care se termină cu închierea unei păci cu regatul Polon. Tot în acelaşi an, domnitorul Moldovei îl sprijină la domnie pe Alexandru Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrân la domnia Ţării Româneşti.

În anul 1431, la mănăstirea Bistriţa a fost finisată pictura murală, unde, pe lângă imaginile religioase, sunt prezentate portrele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Marena. De la Alexandru cel Bun se începe tradiţia ca domnitorii să-şi picteze imaginea sa.

În ianuarie 1432, Alexandru cel Bun a plecat în nefiinţă, fiind înmormântat la mănăstirea Bistriţa. Pe plan intern s-a caracterizat prin centralizarea Ţării Moldovei, dezvoltarea economiei şi culturii. Domnia sa se mai remarcă printr-o toleranţă religioasă faţă de alte culte, faţă de biserica armeană şi husiţi. Pe plan extern a apărat independenţa Moldovei şi nu a permis ca ţara să fie dezmembrată şi ocupată de forţă străină. Anul acesta se împlinesc 680 de ani de la moartea acestui falnic domnitor. În istoria noastră, figura sa reprezintă un simbol al unităţii statului şi poporului şi o conducere înţăleaptă a ţării .              

Sergiu Munteanu, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

Categories: Articole
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.